L-am descoperit destul de târziu pe Dromihete. La școală am învățat despre Decebal și Burebista, Dromihete fiind trecut cu vederea deși ce a înfăptuit el nu a reușit să facă nici una din marile personalități ale istoriei universale din toate timpurile.
În anul 292 î.Hr. Lysimah, regele Macedoniei și Traciei, în fruntea unei armate de 100.000 de oameni (după istoricul Polyainos) trece Dunărea cu intenția de a cuceri teritoriul geților. Pretextul era pedepsirea geților pentru faptul că au sprijinit revolta grecilor din orașele colonii de la Marea Neagră împotriva macedonenilor. Dromihete, rege al geților, care trăiau pe un teritoriu mărginit la nord și vest de Carpații Meridionali, la sud de Munții Haemus (Balcani) iar la est de Marea Neagră, cheamă la oaste pe bărbații apți de luptă și pune femeile, copiii și bătrânii de pe direcția invaziei la adăpost în păduri și munți. Evacuează animalele și o parte din bunuri, restul le distruge pentru a nu cădea în mâna dușmanului. Evită o confruntare directă în câmp deschis și se retrage spre munți, pentru a ataca la timpul și locul convenabil lui. Este o strategie pe care o vom întâlni de foarte multe ori de-a lungul istoriei noastre.
Dromihete însă aduce o îmbunătățire acestei strategii. Pentru a fi sigur că dușmanul se va deplasa pe un anumit traseu, Dromihete plasează un cal troian în tabăra macedoneană, pe generalul său Seleuthes, care se dă drept dezertor. Lysimah înghite momeala. Până atunci compania decurgea bine, din punctul lui de vedere. Trecuse Dunărea fără dificultăți, geții fugiseră din calea lui și iată apare acest dezertor de nivel înalt din anturajul regelui care dovedește că sunt fisuri în tabăra adversă. În plus, Seleuthes știa unde se ascunde Dromihete. O coadă de topor e bine venită pentru conducerea viitoarei provincii. Traseul ales de Dromihete era unul lipsit de resurse de apă și hrană. În scurt timp oastea macedoneană începe să sufere de foame și sete. Când macedonenii vlăguiți de sete și foame erau practic incapabili de luptă geții îi înconjoară, probabil la semnalul transmis de Seleuthes. Lisimah se predă, fără să opună rezistență, împreună cu întreaga sa armată. Macedonienii sunt dezarmați apoi li se oferă apă și hrană, fiind dirijați spre capitala regatului, cetatea Helis. Istoricul grec Plutharch (în opera sa Basileon apofthegmata kai strategon Lysimachos, pag.80, citat preluat din Armata geto-dacă, Gheorghe Tudor, Ed.Militară, 1986) pune în gura lui Lisimah, când a primit apă de la geți, următoarea cugetare –
“O zeilor, pentru cât de mică desfătare m-am făcut rob, din rege ce eram.”
Aceasta este prima realizare excepțională și unică a lui Dromihete – o victorie totală fără nicio picătură de sânge din partea luptătorilor săi, într-un război de apărare.
În continuare Dromihete avea la dispoziție mai multe opțiuni. Putea să-i execute pe prizonieri, apoi să invadeze Tracia și Macedonia, lipsite de apărare, să le cucerească și să-și mărescă regatul. Dar n-o face, pentru că geților nu le trebuia teritorii străine, ei erau mulțumiți cu ceea ce aveau acolo unde trăiau din totdeauna. Putea să-i vândă ca sclavi pe prizonierii de rând și să ceară răscumpărare pentru cei mai înstăriți. Avea motive s-o facă pentru că oamenii săi pierduseră o bună parte din agonisealǎ prin distrugere voluntară sau jaful cotropitorilor. N-o face nici pe aceasta din cauza omeniei geților care nu agreau ca bunăstarea lor să se bazeze pe nenorocirea altora, aceptând pierderile ca o jertfă pe altarul libertății. Luptătorii săi nu cer nici măcar distribuirea ca sclavi a prizonierilor, pentru ca să muncească în locul lor, iar ei să se ocupe cu exercițiile militare.
Comportamentul lor avea la bază Legile belagine transmise din generație în generație de zeci de milenii de ani, care considerau că este imoral să te îmbogățești pe seama altora dar și să fii sărac din lenevie. Totuși Adunarea conducătorilor uniunilor de obștii sătești a avut o doleanță pe care și-au manifestat-o zgomotos și hotărât.
Adunarea conducătorilor uniunilor de obști sătești îi cere lui Dromichete să le fie predat regele invadatorilor pentru a fi judecat și executat. Aveau motive întemeiate s-o facă pentru că macedonienii erau la a cincea agresiune împotriva lor în ultimii 50 de ani.
Prima a fost a regelui macedonean Filip al II-lea din anul 339 î.Hr. când acesta trimite un corp expediționar la solicitarea sciților, care invadaseră Dobrogea și intraseră în conflict cu geții. Situația sciților redresându-se între timp, ei trimit înapoi corpul expediționar macedonean fără a-i plăti măcar cheltuielile de deplasare. Filip al II-lea se înfurie, înterupe asediul Byzantionului și pornește cu oștirea împotriva sciților. Obține o victorie zdrobitoare, sciții care au scăpat, împreună cu familiile lor, refugiindu-se acolo de unde au venit, adică în nordul Mării Negre. Deși sciții au stăpânit Dobrogea doar câteva luni, în lumea antică s-a încetățenit denumirea de Scithia Minor pentru acest ținut. Așa au ajuns însă coloniile grecești de la Marea Neagră sub controlul macedonienilor, în detrimentul geților.
A doua agresiune a fost a regelui Alexandru Macedon din anul 335 î.Hr., când acesta, abia urcat la tron, dar foarte ambițios, își începe campania de edificare a unui imperiu cu acțiuni împotriva vecinilor din nord, ajungând la Dunăre, unde trăiau geții. Pe malul stâng al Dunării aștepta oastea geților, formată din 4.000 de călăreți și 10.000 de pedestrași. Alexandru Macedon reușește în timpul nopții să treacă peste fluviu 1.500 de călăreți și 4.000 de pedestrași din cei 30.000 de luptători cu care pornise la luptă. Geții au fost surprinși de îndrăznela lui Alexandru Macedon la forțarea fluviului, au loc lupte, dar ei se retrag inițial spre o cetate, se pare Zimnicea, pe care apoi o abandonează evacuând populația în întregime. Alexandru Macedon intră în cetate, o jefuiește și-o distruge, apoi trece în sudul Dunării renunțând, din prudență, deși el era foarte îndrăzneț, la urmărirea oștirii gete și la cucerirea restului teritoriului locuit de aceștia. Din punctul de vedere al lui Alexandru Macedon, campania a fost un succes, reușind extinderea stăpânirii macedonene asupra tribalilor, tracilor, ilirilor, celților și a geților dintre Munții Haemus (Balcani) și Istru (Dunăre ). Peste câțiva ani se va dovedi însă că manevra geților de salvare a armatei va fi fatală pentru macedonienii invadatori.
A treia agresiune a fost în anul 331 î.Hr., când praefectus Ponti Zopyrion, ca să nu stea degeaba în timp ce Alexandru Macedon era în expediția din Asia, în fruntea unei armate de 20.000 – 30.000 de luptători, trece Dunărea pe la Isaceea și înaintează rapid, paralel cu litoralul, până la gura fluviului Hypanis (Bug) pentru a cuceri cetatea Olbia, aflată pe teritoriul geților. Asediul eșuează, iar la întoarcere geții, care între timp se mobilizaseră, îi hărțuiesc permanent pe macedonieni iar la Dunăre le administrează o bătaie strașnică în care își pierde viața și guvernatorul Zopyrion.
A patra agresiune a avut loc în anul 300 î.Hr. și a fost condusă chiar de Lysimah, un fost general sub Alexandru Macedon, devenit practic succesorul său, la o parte din imperiu, ca rege al Macedoniei și Traciei. Armata macedoneană este zdrobită de geții conduși de regele Dromihete, Lysimah scapă cu fuga dar fiul său Agatocles a căzut prizonier. După opt ani de încercări ale macedonienilor de recuperare a lui Agatocles, Lysimah este nevoit să încheie pace cu Dromihete, renunțând la teritoriul geților de la sud de Dunăre în schimbul eliberării fiului său.
După eliberarea lui Agatocles, însă Lysimah încalcă acordul de pace și inițiază aceastǎ a cincea agresiune majoră împotriva geților, iar acum era la discreția lor.
Aceasta era situația când Dromihete, la cererea imperioasă a luptătorilor săi, vine cu o propunere șoc, nemaiîntâlnită până la el și nici după el, un unicat în istoria universală. El propune să-l elibereze pe regele Lysimah împreună cu întreaga sa armată, în schimbul recunoașterii teritoriului de la sud de Dunăre în care trăiesc geții, ca parte a regatului condus de el. Le explică luptătorilor săi că este mai bine să-l elibereze pe Lysimah decât să-l omoare, pentru că-n locul lui s-ar putea să ajungă un rege mai rău care să le pricinuiască alte necazuri. Eliberându-l poate va înțelege și va fi recunoscător că a scăpat cu viață el și oamenii lui și în viitor nu va mai ataca teritoriul lor.
Propunerea lui Dromihete, care nouă ni se pare șocantă având în vedere cum a decurs istoria până în zilele noastre, a fost acceptată cu ușurință de geți, ca fiind rezonabilă, ceea ce ne dovedește nivelul moral ridicat al acestora. Iată că geții îi iartă pe dușmanii lor, ca niște adevărați creștini. Poate aceasta este una din explicațiile pentru faptul că acceptarea creștinismului s-a făcut cu atâta ușurință la geto-daci.
După ce obține acordul geților, Dromihete le mai pregătește o lecție de morală macedonienilor. El organizează un banchet comun al conducătorilor celor două tabere, dar la două mese diferite. Masa macedonienilor constând din bucate alese, după tipic elenistic, este servită în vase din aur și argint, iar vinul din pocale din aceleași materiale, totul așezat pe covoare scumpe. Alături era așezată masa geților formată din multe vegetale și puțină carne, servită în vase ceramice și de lemn, iar vinul în cornuri de vită, pe jos fiind așezate paie. În toiul petrecerii Dromihete se ridică și-l întreabă pe Lysimah care masă i se pare mai bogată. Lysimah recunoaște că masa servită lor. Atunci Dromihete îi spune:
„Dacă voi aveți toate acestea la voi în țară, ce ați căutat la noi, care trăim cumpătat, modest și simplu?”
Evident Lysimah n-a putut să răspundă, dar a promis că nu-i va mai ataca și că vor trăi în pace. Se încheie un tratat de pace prin care teritoriul de la sud de Dunăre și coloniile grecești de la Marea Neagră revin geților.
Acordul de pace este întărit prin căsătoria fiicei lui Lysimah cu Dromihete. Înțelepciunea cu care a rezolvat Dromihete acest conflict este confirmată de faptul că-n următoarele peste douăsute de ani a fost pace între macedonieni și geți. Doar expansiunea romană din secolul I d.Hr. a perturbat viața pașnică a geților la hotarul lor sudic.
Înțelepciunea cu care Dromihete a rezolvat conflictul cu Lysimah a avut un mare răsunet în lumea antică. Numeroși istorici greci au consemnat-o. La aceasta a contribuit și numărul mare de martori oculari, cei 100.000 de soldați macedonieni și traci eliberați. A fost și a rămas un caz unic în istoria universală. Pentru români comportamentul lui Dromichete și-al geților săi este un motiv de mândrie. Istoricii noștrii nu au valorificat acest moment excepțional și unic. Unii istorici români recunosc în treacăt că Dromichete a fost un rege la fel de important ca Burebista sau Decebal, fără a insista pe realizările sale excepționale. Alții abia recunosc statutul său de rege doar pentru că l-a învins pe Lysimah, rege peste două regate, fără a menționa nimic despre cum a obținut victoria. Comportamentul excepțional al lui Dromichete față de prizonierii macedonieni și lecția servită la banchet este prezentat ca aspect anecdotic.
Revenind la Dromichete m-am întrebat de ce aceste momente excepționale ale istoriei noastre sunt trecute cu vederea sau aduse în zona derizoriului și a anecdoticei. Concluzia este că pentru clasa conducătoare de pretutindeni acest exemplu este prost și ar fi fost mai bine să nu se fi întâmplat. Pentru că poate fi dat oare ca exemplu un conducător, care avea posibilitatea să cucerească alte popoare și teritorii și să se umple de glorie, și nu o face, sau un popor care avea posibilitatea să se îmbogățească pe seama altora, și nu o face, preferând pacea și o libertate curată care nu implică oprimarea altora, când istoria este plină de exemple contrare?
Românii care au oportunitatea să se simtă mândrii de comportamentul lui Dromihete nu-l onorează nici cu statui, nici cu denumiri de străzi și nu-l introduc nici în manualele de istorie. Când vor ajunge la conducerea României lideri care să cultive mândria de a fi români?
Sursa: Ioan Ispas
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
În anul 292 î.Hr. Lysimah, regele Macedoniei și Traciei, în fruntea unei armate de 100.000 de oameni (după istoricul Polyainos) trece Dunărea cu intenția de a cuceri teritoriul geților. Pretextul era pedepsirea geților pentru faptul că au sprijinit revolta grecilor din orașele colonii de la Marea Neagră împotriva macedonenilor. Dromihete, rege al geților, care trăiau pe un teritoriu mărginit la nord și vest de Carpații Meridionali, la sud de Munții Haemus (Balcani) iar la est de Marea Neagră, cheamă la oaste pe bărbații apți de luptă și pune femeile, copiii și bătrânii de pe direcția invaziei la adăpost în păduri și munți. Evacuează animalele și o parte din bunuri, restul le distruge pentru a nu cădea în mâna dușmanului. Evită o confruntare directă în câmp deschis și se retrage spre munți, pentru a ataca la timpul și locul convenabil lui. Este o strategie pe care o vom întâlni de foarte multe ori de-a lungul istoriei noastre.
Dromihete însă aduce o îmbunătățire acestei strategii. Pentru a fi sigur că dușmanul se va deplasa pe un anumit traseu, Dromihete plasează un cal troian în tabăra macedoneană, pe generalul său Seleuthes, care se dă drept dezertor. Lysimah înghite momeala. Până atunci compania decurgea bine, din punctul lui de vedere. Trecuse Dunărea fără dificultăți, geții fugiseră din calea lui și iată apare acest dezertor de nivel înalt din anturajul regelui care dovedește că sunt fisuri în tabăra adversă. În plus, Seleuthes știa unde se ascunde Dromihete. O coadă de topor e bine venită pentru conducerea viitoarei provincii. Traseul ales de Dromihete era unul lipsit de resurse de apă și hrană. În scurt timp oastea macedoneană începe să sufere de foame și sete. Când macedonenii vlăguiți de sete și foame erau practic incapabili de luptă geții îi înconjoară, probabil la semnalul transmis de Seleuthes. Lisimah se predă, fără să opună rezistență, împreună cu întreaga sa armată. Macedonienii sunt dezarmați apoi li se oferă apă și hrană, fiind dirijați spre capitala regatului, cetatea Helis. Istoricul grec Plutharch (în opera sa Basileon apofthegmata kai strategon Lysimachos, pag.80, citat preluat din Armata geto-dacă, Gheorghe Tudor, Ed.Militară, 1986) pune în gura lui Lisimah, când a primit apă de la geți, următoarea cugetare –
“O zeilor, pentru cât de mică desfătare m-am făcut rob, din rege ce eram.”
Aceasta este prima realizare excepțională și unică a lui Dromihete – o victorie totală fără nicio picătură de sânge din partea luptătorilor săi, într-un război de apărare.
În continuare Dromihete avea la dispoziție mai multe opțiuni. Putea să-i execute pe prizonieri, apoi să invadeze Tracia și Macedonia, lipsite de apărare, să le cucerească și să-și mărescă regatul. Dar n-o face, pentru că geților nu le trebuia teritorii străine, ei erau mulțumiți cu ceea ce aveau acolo unde trăiau din totdeauna. Putea să-i vândă ca sclavi pe prizonierii de rând și să ceară răscumpărare pentru cei mai înstăriți. Avea motive s-o facă pentru că oamenii săi pierduseră o bună parte din agonisealǎ prin distrugere voluntară sau jaful cotropitorilor. N-o face nici pe aceasta din cauza omeniei geților care nu agreau ca bunăstarea lor să se bazeze pe nenorocirea altora, aceptând pierderile ca o jertfă pe altarul libertății. Luptătorii săi nu cer nici măcar distribuirea ca sclavi a prizonierilor, pentru ca să muncească în locul lor, iar ei să se ocupe cu exercițiile militare.
Comportamentul lor avea la bază Legile belagine transmise din generație în generație de zeci de milenii de ani, care considerau că este imoral să te îmbogățești pe seama altora dar și să fii sărac din lenevie. Totuși Adunarea conducătorilor uniunilor de obștii sătești a avut o doleanță pe care și-au manifestat-o zgomotos și hotărât.
Adunarea conducătorilor uniunilor de obști sătești îi cere lui Dromichete să le fie predat regele invadatorilor pentru a fi judecat și executat. Aveau motive întemeiate s-o facă pentru că macedonienii erau la a cincea agresiune împotriva lor în ultimii 50 de ani.
Prima a fost a regelui macedonean Filip al II-lea din anul 339 î.Hr. când acesta trimite un corp expediționar la solicitarea sciților, care invadaseră Dobrogea și intraseră în conflict cu geții. Situația sciților redresându-se între timp, ei trimit înapoi corpul expediționar macedonean fără a-i plăti măcar cheltuielile de deplasare. Filip al II-lea se înfurie, înterupe asediul Byzantionului și pornește cu oștirea împotriva sciților. Obține o victorie zdrobitoare, sciții care au scăpat, împreună cu familiile lor, refugiindu-se acolo de unde au venit, adică în nordul Mării Negre. Deși sciții au stăpânit Dobrogea doar câteva luni, în lumea antică s-a încetățenit denumirea de Scithia Minor pentru acest ținut. Așa au ajuns însă coloniile grecești de la Marea Neagră sub controlul macedonienilor, în detrimentul geților.
A doua agresiune a fost a regelui Alexandru Macedon din anul 335 î.Hr., când acesta, abia urcat la tron, dar foarte ambițios, își începe campania de edificare a unui imperiu cu acțiuni împotriva vecinilor din nord, ajungând la Dunăre, unde trăiau geții. Pe malul stâng al Dunării aștepta oastea geților, formată din 4.000 de călăreți și 10.000 de pedestrași. Alexandru Macedon reușește în timpul nopții să treacă peste fluviu 1.500 de călăreți și 4.000 de pedestrași din cei 30.000 de luptători cu care pornise la luptă. Geții au fost surprinși de îndrăznela lui Alexandru Macedon la forțarea fluviului, au loc lupte, dar ei se retrag inițial spre o cetate, se pare Zimnicea, pe care apoi o abandonează evacuând populația în întregime. Alexandru Macedon intră în cetate, o jefuiește și-o distruge, apoi trece în sudul Dunării renunțând, din prudență, deși el era foarte îndrăzneț, la urmărirea oștirii gete și la cucerirea restului teritoriului locuit de aceștia. Din punctul de vedere al lui Alexandru Macedon, campania a fost un succes, reușind extinderea stăpânirii macedonene asupra tribalilor, tracilor, ilirilor, celților și a geților dintre Munții Haemus (Balcani) și Istru (Dunăre ). Peste câțiva ani se va dovedi însă că manevra geților de salvare a armatei va fi fatală pentru macedonienii invadatori.
A treia agresiune a fost în anul 331 î.Hr., când praefectus Ponti Zopyrion, ca să nu stea degeaba în timp ce Alexandru Macedon era în expediția din Asia, în fruntea unei armate de 20.000 – 30.000 de luptători, trece Dunărea pe la Isaceea și înaintează rapid, paralel cu litoralul, până la gura fluviului Hypanis (Bug) pentru a cuceri cetatea Olbia, aflată pe teritoriul geților. Asediul eșuează, iar la întoarcere geții, care între timp se mobilizaseră, îi hărțuiesc permanent pe macedonieni iar la Dunăre le administrează o bătaie strașnică în care își pierde viața și guvernatorul Zopyrion.
A patra agresiune a avut loc în anul 300 î.Hr. și a fost condusă chiar de Lysimah, un fost general sub Alexandru Macedon, devenit practic succesorul său, la o parte din imperiu, ca rege al Macedoniei și Traciei. Armata macedoneană este zdrobită de geții conduși de regele Dromihete, Lysimah scapă cu fuga dar fiul său Agatocles a căzut prizonier. După opt ani de încercări ale macedonienilor de recuperare a lui Agatocles, Lysimah este nevoit să încheie pace cu Dromihete, renunțând la teritoriul geților de la sud de Dunăre în schimbul eliberării fiului său.
După eliberarea lui Agatocles, însă Lysimah încalcă acordul de pace și inițiază aceastǎ a cincea agresiune majoră împotriva geților, iar acum era la discreția lor.
Aceasta era situația când Dromihete, la cererea imperioasă a luptătorilor săi, vine cu o propunere șoc, nemaiîntâlnită până la el și nici după el, un unicat în istoria universală. El propune să-l elibereze pe regele Lysimah împreună cu întreaga sa armată, în schimbul recunoașterii teritoriului de la sud de Dunăre în care trăiesc geții, ca parte a regatului condus de el. Le explică luptătorilor săi că este mai bine să-l elibereze pe Lysimah decât să-l omoare, pentru că-n locul lui s-ar putea să ajungă un rege mai rău care să le pricinuiască alte necazuri. Eliberându-l poate va înțelege și va fi recunoscător că a scăpat cu viață el și oamenii lui și în viitor nu va mai ataca teritoriul lor.
Propunerea lui Dromihete, care nouă ni se pare șocantă având în vedere cum a decurs istoria până în zilele noastre, a fost acceptată cu ușurință de geți, ca fiind rezonabilă, ceea ce ne dovedește nivelul moral ridicat al acestora. Iată că geții îi iartă pe dușmanii lor, ca niște adevărați creștini. Poate aceasta este una din explicațiile pentru faptul că acceptarea creștinismului s-a făcut cu atâta ușurință la geto-daci.
După ce obține acordul geților, Dromihete le mai pregătește o lecție de morală macedonienilor. El organizează un banchet comun al conducătorilor celor două tabere, dar la două mese diferite. Masa macedonienilor constând din bucate alese, după tipic elenistic, este servită în vase din aur și argint, iar vinul din pocale din aceleași materiale, totul așezat pe covoare scumpe. Alături era așezată masa geților formată din multe vegetale și puțină carne, servită în vase ceramice și de lemn, iar vinul în cornuri de vită, pe jos fiind așezate paie. În toiul petrecerii Dromihete se ridică și-l întreabă pe Lysimah care masă i se pare mai bogată. Lysimah recunoaște că masa servită lor. Atunci Dromihete îi spune:
„Dacă voi aveți toate acestea la voi în țară, ce ați căutat la noi, care trăim cumpătat, modest și simplu?”
Evident Lysimah n-a putut să răspundă, dar a promis că nu-i va mai ataca și că vor trăi în pace. Se încheie un tratat de pace prin care teritoriul de la sud de Dunăre și coloniile grecești de la Marea Neagră revin geților.
Acordul de pace este întărit prin căsătoria fiicei lui Lysimah cu Dromihete. Înțelepciunea cu care a rezolvat Dromihete acest conflict este confirmată de faptul că-n următoarele peste douăsute de ani a fost pace între macedonieni și geți. Doar expansiunea romană din secolul I d.Hr. a perturbat viața pașnică a geților la hotarul lor sudic.
Înțelepciunea cu care Dromihete a rezolvat conflictul cu Lysimah a avut un mare răsunet în lumea antică. Numeroși istorici greci au consemnat-o. La aceasta a contribuit și numărul mare de martori oculari, cei 100.000 de soldați macedonieni și traci eliberați. A fost și a rămas un caz unic în istoria universală. Pentru români comportamentul lui Dromichete și-al geților săi este un motiv de mândrie. Istoricii noștrii nu au valorificat acest moment excepțional și unic. Unii istorici români recunosc în treacăt că Dromichete a fost un rege la fel de important ca Burebista sau Decebal, fără a insista pe realizările sale excepționale. Alții abia recunosc statutul său de rege doar pentru că l-a învins pe Lysimah, rege peste două regate, fără a menționa nimic despre cum a obținut victoria. Comportamentul excepțional al lui Dromichete față de prizonierii macedonieni și lecția servită la banchet este prezentat ca aspect anecdotic.
Revenind la Dromichete m-am întrebat de ce aceste momente excepționale ale istoriei noastre sunt trecute cu vederea sau aduse în zona derizoriului și a anecdoticei. Concluzia este că pentru clasa conducătoare de pretutindeni acest exemplu este prost și ar fi fost mai bine să nu se fi întâmplat. Pentru că poate fi dat oare ca exemplu un conducător, care avea posibilitatea să cucerească alte popoare și teritorii și să se umple de glorie, și nu o face, sau un popor care avea posibilitatea să se îmbogățească pe seama altora, și nu o face, preferând pacea și o libertate curată care nu implică oprimarea altora, când istoria este plină de exemple contrare?
Românii care au oportunitatea să se simtă mândrii de comportamentul lui Dromihete nu-l onorează nici cu statui, nici cu denumiri de străzi și nu-l introduc nici în manualele de istorie. Când vor ajunge la conducerea României lideri care să cultive mândria de a fi români?
Sursa: Ioan Ispas
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
Foto: Bustul regelui get Dromihete din comuna Ciorani, jud. Prahova
Impresionant...recunosc nu am stiut atit de mult, despre rejele Dromihete, care ne-a proslavit neamul... O mindrie despre stra-stra-bunii nostri,sub colbul uitarii...O raza de intelepciune lectie pentru cei nesatiosi...
RăspundețiȘtergereTrist acest adevăr!
RăspundețiȘtergere