„Acropola” cetății sau „Platoul” este de formă aproape triunghiulară, cu laturile ușor curbate (27m x 28m) și o suprafață de circa 400mp. Cotele absolute de pe platou sunt cuprinse între 956m-957m, observându-se o ușoară înclinare a terenului de la est spre vest. Pentru o mai bună nivelare și aplatizare, platoul a fost acoperit, în unele zone, cu plăci din piatră și cu un strat de pământ galben, și aceasta deoarece stânca nu este la același nivel pe toata suprafața. Pe latura de est, platoul este mărginit de o prăpastie. Pantele care coboară spre Terasa I-a, sectoarele sudice și vestice, sunt abrupte, cu o diferență de nivel de 8m-12m, iar cele dinspre nord sunt mai domoale, cu o diferență de doar 5-6 metri. Vestigiile fortificației de pe marginea platoului, cu o lungime de circa 90m, nu s-au păstrat prea bine, cel puțin în zonele cercetate de noi. De aceea, de-a lungul timpului, s-au și făcut aprecieri diverse despre natura ei. În urma săpăturilor întreprinse în partea nord-estică a platoului, prin sectiunea S 8, s-a evidențiat un strat arheologic cu o grosime de 1,10m – 1,25m., în care s-a observat succesiunea a trei locuințe de suprafață, ceea ce denotă o locuire intensă. Din păcate, peste jumătate din suprafața platoului a fost afectată de căutătorii de comori ori de săpăturile anterioare, astfel încât doar cu greutate se vor mai putea obține date concludente despre complexele de locuire și amenajările antice. Terasa I-a, care merge de la prăpastie la prăpastie, are o lungime a fortificației de peste 200m și cuprinde o suprafață de circa 2.000mp. Pe laturile de nord și sud suprafețele sunt înguste, între 8-10m, pe când în partea vestică, unde are o formă semiovală, este lată de circa 30m.
Terasa are cotele cuprinse între 946m-950m, ea fiind înclinată de la nord spre vest și, apoi, spre sud. Pantele spre Terasa a II-a sunt abrupte, diferențele de nivel fiind mari, între 7-11m. În cadrul Sectiunii S, s-au observat urme de orizontalizare a terenului și de menținere a unei ușoare înclinări spre zid în vederea scurgerii apei pluviale. S-a observat de asemenea o nivelare cu lut galben și o acoperire cu dale de gresie pe unele porțiuni, posibile alei. Stratul arheologic, observat în S17 are peste 1m grosime în imediata apropiere a zidului. El este însă, în parte, rezultatul lucrărilor efectuate pentru nivelarea și lărgirea terasei în vedere ridicării zidului. Ca atare, în amestec cu materialele getice s-au descoperit și numeroase piese din prima perioadă a epocii fierului. Având în vedere această situație, până la efectuarea unor săpături mai ample, nu ne putem pronunța asupra complexelor și intensității locuirii. Terasa I-a este apărată de un zid. Acesta face parte din traseul unei linii întărite cu dublă finalitate funcțională: de delimitare /consolidare perimetrală a terasei (T1) și, cu siguranță, de apărare. Tronsonul decopertat, a cărui grosime nu depășește 1,90m, iar adâncimea maximă 1,70m, reprezintă aproape în totalitatea sa o fundație.
O primă observație a fost aceea că fundația a fost zidită. Cu alte cuvinte, pietrele (gresii) au fost așezate cu mâna (și nu aruncate în groapa de fundație). Pe alocuri, forma pietrelor este mai neregulată, dar și în aceste cazuri este evidentă intenția de orizontalizare a șirurilor succesive, așa cum se vede pe o porțiune a „feței” dinspre pantă a fundației. Și pe această terasă se observă zone săpate sistematic sau de căutătorii de comori, dar suprafața afectată nu este prea mare, în jur de 150mp, astfel încât sunt posibile ample cercetări arheologice. Terasa a II-a este cea mai întinsă, cuprinde cea mai mare suprafață (circa 3.000mp) și are cea mai lungă fortificație (aproape 300m), ce se întinde de la prăpastie la prăpastie. Pantele sunt ceva mai domoale spre nord, abrupte spre Terasa a III-a, cu o diferență de nivel de 6-9m, și prăpăstioase spre sud. Fortificația a fost secționată în două sectoare pe latura de vest, rezultatele fiind diferite. În secțiunea S5 nu s-au mai păstrat decât resturile bulversate, pe pantă, ale fortificației din prima fază și puține vestigii din fundația celei de-a doua etape. Pentru fortificația din prima etapă, cu rol de apărare dar și de susținere a terasei, terenul a fost curățat până la stânca nativă. Aceasta, tăiată în trepte, a constituit fundamentul zidului ridicat din bârne masive, piatră și lut. Din fortificația celei de a doua etape s-a păstrat fundația și o parte din elevație. Aceasta din urmă, prăbușită în bună parte pe pantă, constă din pietre și bârne arse. Din modul în care au căzut aceste bârne se poate spune că zidul avea o infrastructură (senaje?) longitudinală și transversală din lemn. Zidul-curtină care face parte din structura complexă descoperită la limita terasei T2 este construit în aceeași manieră ca și la T1.
Adâncimea redusă de fundare (max. 50 cm) este în mare parte o consecință a condițiilor particulare generate de prezența unor structuri aparținând unor faze anterioare de construcție, precum și de nivelul ridicat la care se află, pe alocuri, stânca. Grosimea (reconstituită) a zidului atingea cca. 2,30m. Din fericire, se conservă câteva asize de „blochete” aparținând elevației zidului. Deși înălțimea acesteia măsurată dinspre interior nu depășește 40cm, se păstrează mărturii care aduc un plus de informație în privința structurii: au putut fi observate urmele unor lăcașuri care conțin lemn calcinat, atestând utilizarea senajelor de lemn transversale, destinate consolidării masivului de zidărie. Ceea ce s-a descris până acum reprezintă doar o parte din structura unui zid, și anume partea realizată din piatră (fundații și registrul inferior al elevației). Structura de piatră constituia exclusiv un postament (soclu) puternic, întărit cu senaje de lemn, care susținea partea superioară a zidului. Deasupra postamentului se înălța o structură realizată din bârne de lemn și chirpic.
Mărturii ale acestui mod constructiv s-au descoperit din abundență în straturile arheologice (cantități mari de chirpic ars și bârne calcinate, căzute lângă ziduri). La acestea se adaugă caracteristicile zidăriei (în porțiunea sa de piatră), ale cărei calități de stabilitate au făcut ca, în conditiile date, această soluție să fie cea mai adecvată. În partea estică a Secțiunii S5 s-au găsit vestigiile unui edificiu, cu o fază de refacere, observându-se bine gropile stâlpilor, podelele lutuite, pereții groși din lemn și lipitură, bârnele acoperișului. Ansamblul din care face parte curtina (C) este nu numai cel mai spectaculos prin masa enormă de zidărie care-l atestă, dar și unul dintre cele mai interesante prin complexitatea problemelor pe care le impune cercetării, având în vedere amplasarea sa particulară, la întâlnirea dintre doua terase (T2 și T3). Deși modul în care s-a rezolvat accesul dinspre terasă (T3) și aparatul de apărare se află încă într-un stadiu incipient de dezvelire arheologică, a fost pusă în evidență o gamă de probleme care, debutând cu modalități particulare de zidărie, se extinde până la concepția asupra sistemelor de fortificare. Partea dominantă a complexului este formată dintr-un masiv de zidărie (M), a cărui extindere în direcția transversală pantei atinge 8,65m și care se desfășoară în trepte, consolidând panta terasei T2. Se conservă porțiuni din fațada dinspre pantă care ating pe alocuri o înălțime de 80cm; adâncimea de fundare coboară cu 1,15m. Elevația și fundația sunt construite identic, distingându-se printr-un ușor saillie. În lungime (paralelă cu perimetrul terasei) postamentul a fost dezvelit doar pe o porțiune de aproximativ cinci metri. Masa zidită oferă un exemplu spectaculos de zidărie în blocaj, constituit din tranșe juxtapuse extinse succesiv de la rădăcina pantei înspre cota terasei T2 realizate din zidărie legată cu pământ, ordonat „stivuită” (în asize). Se poate înregistra o dominanță a pietrelor cu lungimi sporite (>70 cm), asemănătoare unor dale. Masa de zidărie (în elevație) a fost consolidată cu senaje de lemn dispuse pe două direcții (transversale și longitudinale); urmele lor se păstrează pe laturile dinspre Sud și Vest. Această structură consolida panta și în același timp forma, probabil, două platforme succesive (în trepte) înzestrate cu organisme de apărare construite din lemn; nu este încă limpede dacă masivul (M) reprezenta postamentul/platforma de piatră a unui turn de apărare sau o porțiune dintr-o curtină-bastion. Bastionul este în curs de cercetare. Și pe această terasă s-au întreprins săpături anterioare, sistematice sau ale căutătorilor de comori, dar suprafața afectată nu este foarte mare (sub 200mp). La capătul dinspre nord al acestei Terase, lângă prăpastie, C. Daicoviciu menționează de asemenea vestigiile unui turn. Terasa a IlI-a este situată pe partea vestică a muntelui și nu merge din prăpastie în prăpastie ci se leagă de T2 înspre sud-vest și nord.
Această terasă oferă condiții propice de locuire, deoarece are o lățime mult mai mare, iar suprafața, de circa 1500mp, este relativ orizontală în partea nord-vestică. Cotele absolute sunt diverse, în funcție de zonă, ele încadrându-se între 921m-934m. Pantele sunt domoale spre vest (în direcția șeii de legătură) și mult mai abrupte la nord, în special spre prăpastie. Zidul terasei are o lungime de circa 170m. Acesta poate fi observat de asemenea în zona vestică, unde a fost tăiat de un drum forestier. Deoarece aici e zona cea mai accesibilă, este posibil ca o parte din pietrele zidului să fi fost reutilizate de localnici de-a lungul timpului.
Sub fortificația getică din S6 s-a păstrat, foarte probabil, baza unui val din piatră și pământ din prima epocă a fierului (val hallstattian?). Sub prima amenajare getică, acoperită cu pământ galben, s-au găsit numai fragmente de vase hallstattiene, iar mărimea și modul de amenajare a pietrelor indică un alt tip de fortificație decât cel apărut pe T1 și T2; s-a observat de asemenea și groapa unui stâlp din infrastructura de lemn. Prin suprafețele S6, S9 și S10-S15 s-a putut observa atât grosimea stratului arheologic, densitatea și tipurile de complexe, cât și bogăția și varietatea inventarului arheologic din zonă. În suprafețele S10-S15, s-a dezvelit o bună parte din vestigiile unui edificiu cu fundații din piatră, cu o latură de circa 12m, compartimentat în două camere, fiecare cu câte o vatră de foc. În interiorul edificiului erau bucăți mari de lipitură și cărbune, numeroase vase ceramice sparte in situ, mai multe cești-opaițe, unelte de piatră, lut și fier, cuie, piroane și scoabe din fier. Terasa a IV-a a fost descoperită ca urmare a curățării zonei de arboret și crengi.
Astfel, s-a identificat o nouă terasă pe panta de nord-vest a muntelui, în imediata apropiere a T3, de care se și leagă. Și această terasă a fost tăiată de un drum forestier, în profilul căruia, printr-o sumară curățare, s-a putut vedea fortificația. Vestigiile acesteia se întind pe o lățime de circa 8m și constau (până la adâncimea de 0,40m), din pietre mici și mijlocii, de formă neregulată și pământ ars la roșu. Din loc în loc s-au observat bârne carbonizate căzute oblic, groase de 0,15-0,20m. Prin cercetările viitoare urmează să se stabilească tipul și destinația (susținere a terasei sau/și de apărare) fortificației respective. Inventarul arheologic descoperit este de o mare varietate, îndeosebi la vasele ceramice. Acestea atestă și locuiri anterioare celei getice. Astfel, pe „Acropolă” și pe Terasa a IlI-a s-au găsit câteva fragmente de vase din epoca bronzului, iar pe Terasa I-a și a IlI-a din prima epocă a fierului. Materialele provenite din epoca getică sunt predominate. Cele mai numeroase sunt vasele ceramice, destul de fragmentare în zona fortificațiilor, dar foarte multe întregi sau întregibile în locuințe, gropi și edificiul de pe Terasa a III-a.
Vasele ceramice sunt de o mare varietate tipologică și utilitară. Modelate cu mâna sau la roată, arse oxidant sau inoxidant, ele acoperă aproape toată gama cunoscută a olăriei getice din sec. II î. e.n.-I e.n. Este de semnalat și prezența unor forme de vase sau a unor motive decorative deosebite. Unele din acestea, dar și uneltele descoperite, ne îndreptățesc să presupunem posibilitatea modelării lor pe loc sau în imediata apropiere a cetății. Tipurile cele mai numeroase sunt: borcanele, fructierele, ceștile-opaiț, vasele de provizii (unele de tip pithos, strachinile, strecurătorile, capacele etc.). Inventarul arheologic cuprinde și alte piese specifice unei asemenea comunități. Astfel, sunt de amintit uneltele și ustensile din lut: fusaiole, jetoane, instrumente pentru modelarea vaselor; unelte de piatră; unelte și ustensile din fier (cuțite, o foarfecă, o balama, cuie, ținte, piroane, scoabe etc.); piese de podoabă și de uz personal – fibule; un fragment de colan și un altul de brățară de bronz; inele din bronz; mărgele de sticlă; o oglindă; monede din sec. II – I î.e.n. și un important lot paleofaunistic. La acestea se adaugă numeroasele piese, o parte din ele păstrate la MNIT, altele dispărute).
Cetatea Zânelor de la Covasna este una dintre cele mai mari și mai bine conservate cetăți getice din afara Munților Orăștiei. Prin modul de realizare a sistemului de fortificare și de amenajare a teraselor, ce înșurubează muntele, ea este un unicat în lumea getică. Prima fază de construire a început cândva pe parcursul sec. II î. e.n., urmată de o distrugere (posibil în vremea lui BUREBISTA) și apoi de o refacere grandioasă la sfârșitul sec. I î.e.n. – începutul sec. I e.n. Cetatea este arsă și dărâmată la cucerirea romană sau imediat după aceasta. Materialele descoperite până acum nu ne îndreptățesc să credem într-o locuire ulterioară a sitului.
Așa după cum aminteam, în amestec cu materialele de epocă geto-dacică (în special cu cele din prima fază de locuire) au apărut și fragmente de vase aparținătoare primei vârste a fierului (cultura Reci-Mediaș) ceea ce ne îndeamnă să presupunem că o primă amenajare (fortificare) a muntelui a început încă în acea perioadă. Și atunci, ca și mai târziu, poziția strategică deosebită a muntelui a fost hotărâtoare. Alegerea a fost însă impusă și de amplasarea lui într-un punct nodal de legătură între ținuturile intra și extra carpatice. Spre acest punct converg mai multe drumuri montane dinspre ținuturile extracarpatice („Drumul Vrancei”, ce iese la Ojdula și de acolo la Covasna, drumurile de pe Bâsca Mare și pasul Buzău) și tot de aici puteau fi supravegheate căile comerciale și de acces existente de-a lungul Râului Negru, intens folosite în antichitate. De pe „Muntele Cetății” se vede mai toată depresiunea Târgu Secuiesc, cu așezările care o împânzesc (peste 42), dar și celelalte cetăți contemporane („Cetatea din Valea Casinului”, cetatea „Vârful Ascuțit” de la Cernat) cu care putea avea o bună comunicare. Ca atare, „CETATEA ZÂNELOR” de la Covasna a fost un adevărat centru militar, politic și posibil religios din zonă, cu rol deosebit de important în sistemul defensiv al Geţiei Carpatine din vremea lui Decebal.
Cetatea Zânelor este una dintre cele mai mari și mai bine conservate cetăți getice dinafara Munților Orăștiei. Fortificațiile și modul de amenajare a teraselor reprezintă un unicat pe teritoriul geţilor carpatini. Istoria acesteia se întinde pe aproape trei secole, fiind construită pe parcursul secolului al II-lea î.e.n, distrusă probabil în vremea lui Burebista, reconstruită apoi grandios la sfârșitul sec. I î.e.n și incendiată și dărâmată în momentul cuceririi romane a Geţiei Carpatine.
Impresionantă atât prin amplasare, cât și prin vestigiile păstrate, cetatea a intrat în tradiția locală, inspirând legende cu zâne și comori ascunse. A fost cercetată sumar în secolele trecute, dar a reintrat în atenția specialiștilor în urma acelei furtuni teribile din toamna anului 1995, când copacii smulși din rădăcini au dezvelit părți din cetate. Cercetările arheologice sistematice au început în anul 1998.
Poate că marele secret, marea comoară păstrată de secole în Cetatea Zânelor de la Voinești (Covasna), păzită de Ileana Cosânzeana, era tocmai această cetate getică, cea mai mare din estul Transilvaniei. Comoara istoriei noastre strămoșești, uitate și regăsite…
– Sfârșit –
Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu