În Dicţionarul geto-dac al lui Mihai Vinereanu cuvântul Lup pentru acest animal carnivor nu există, nici în limba pre-indo-europeană (getică – n.r. Carmen Pankau), nici în sanscrită, nici în avestică şi nici la alte popoare din străvechime. Corect a demonstrat autorul că Mircea Eliade se înşeală considerând că „Dac vine de la Lup”, animal sălbatic ca totem şi această eroare de fond trebuie combătută şi avem argumentele istorice. Stindardul de la baza Columnei Geƫilor de la Roma are clar gură de Dragon, iar pe corpul şerpilian sunt numai simboluri ale energiilor ondulatorii. Pe moneda lui Decius e un soldat cu stindard purtând balaurul ca luptător al davei. Dace-balo în Tăbliţele de la Sinaia este luptătorul din cetate: dage, dabă, davă (C. Olariu). Istro-românii păstrează numele de Zabellie pentru cel ce aprinde candela şi unge luptătorii cu ulei-mir, prin care susţine roata vieţii şi rânduieşte orientarea către universul energiilor şi cine are mai multă nevoie de energie decât luptătorul, dage-balul? Geograful antic Strabon constata că numele străvechi al „dacilor” era Dai şi Dav. Primele lăcaşuri s-au numit oraş, orăştină, grădişte şi erau pe locuri înalte, insule, picioare de plai, unde în timp erau şi cetăţile, întăriturile, unde se antrenau luptătorii numiţi în Tăbliţele de la Sinaia Dage-ballo, aşa cum era şi Decebal, şi Regalian, adică regele galat Ioan.
Spun istoricii că Caesar este primul ce îi numeşte pe geto-români în scrierile istorice antice „Daci” şi că se învecinează cu celţii (celƫii îşi au originea în Geƫia CarpatinA- n.r. Carmen Pankau). Chiar regele celţilor, Vecin.get.orex, ne indică faptul că era vecin cu orii geţi. Caesar se interesa de luptătorii din dave, dar numele „dacilor” (geƫilor – n.r. Carmen Pankau) era prezent la filozofii antici cu sute de ani înainte, ca de exemplu la Democrit. Răspunsul este în Tăbliţele de la Sinaia unde luptătorii, componenţii armatei, erau numiţi dage-ballo, de care cezarul era cel mai interesat. Ca dovadă însoţitorii de stindard se numeau soto, coto ballo tot pe Tăbliţele de la Sinaia, luptătorii „dacei, daci”. Un mare preot cu numele de Coto ballo este prezent şi el pe Tăbliţele de la Sinaia.
Este îndreptăţită această idee fiindcă şi în zilele noastre geto-românii au datina urcatului pe munte, să întâmpine soarele marilor sărbători dar şi datina luptei dintre deleni şi văleni, ca în toponime, Muntenii Buzău, Vălenii de Munte, Valea Dragulu etc.
Ideea că stindardul getic este simbolul lupului o găsim la Mircea Eliade, care consideră că strămoşii noştri geto-daci au trăit sub semnul lupului, apoi la A. Busuioceanu care spune că în Libia lupul este numit Daoi şi transformă „neamul dacilor” în lupi, fără să facă precizările necesare, idei preluate şi insuficient argumentate pe multiple planuri de cunoaştere istorică zis românească, prin care ni se contestă dreptul la istoria veche. Filozoful antic chinez Lao-Tzi foloseşte cuvântul Dao ca lege obiectivă, iar geto-românii erau apreciaţi în scrierile antice ca fiind „cei mai drepţi dintre traci”, ce-şi trăiau viaţa după Legile belagine. Heraclit spune că toate din Univers ascultă de Logos, o denumire de comandă verbală pentru legitatea obiectivă. Filozoful se exprimă concentrat afirmând că Lumea este un foc veşnic viu, care se aprinde şi se stinge după Măsură. Iată că Focul - Soarele e imaginea existenţei energetice. Soarele, focul veşnic viu, se aprinde şi se stinge după măsură. Din vechime se ştie că lupul se teme de foc, în acest mod era îndepărtat când ataca omul şi animalele domestice, iar lupul nu e aerian deloc. Geƫii cunoşteau legităţile cosmice, adică Dao, exprimate în Legile belagine lăsate moştenire de Zamolsele femei, Marile Preotese antice geto-române, de la care s-au inspirat toţi legiuitorii pământeni, mai ales că existau şi reginele luptătoare numite Kino Boilla, ca Tamiris ori Genoveva, soţia lui Ramunh, din Vechea Troie, oraşul Roman (D. Bălaşa). Numai la noi, urmaşii geƫilor, există numele de Iordake, adică Iorii daky, cu sensul de pământenii, ce trăiesc sub acelaşi cerc susţinuţi de aceleaşi energii cosmice.
Oreii erau geƫii, care şi azi trăiesc lipiţi de munţi şi NU după legile lupilor. Geƫii erau Filipii în ipostaza de luptători iniţiaţi ca luctani, adică luptători, aducători de belşug, cei care apără ce-au agonisit oamenii sedentari ai cetăţii. Piatra meteorică de la Corbii de Piatră din Argeş, are o inscripţie în care apare cuvântul Philip cu sensul de Fiii lui Pan, ai Doamnei, Marea Preoteasă, de unde se poate înţelege de ce în Oltenia femeile ţin Zilele de Filipi fără abateri şi le lasă moştenire fiicelor şi nurorilor. Îndemnul străvechi este Fii.lu.pan, urmaşi ai domniilor înţelepte. În Calendarul Babelor, al înţelepciunii celei vechi, sunt 30 de zile dedicate Filipilor. Geƫiii luptători erau Philipii, fiii luptei, sub niciun motiv NU erau lupi, dar să-şi mai facă totem din acest animal, atât de ameninţător pentru un neam de păstori? Stindardul lor era dragonul. Iată motivul pentru care stindardul getic este o piesă cultică getică cu sensuri complexe şi nu-şi merită renumele de „Lup dacic”, expresie generică plantată de cei ce scriu cărţi din cărţi şi care consideră că dacă n-ai zeci de referiri biografice într-o lucrare şi dacă îţi expui propriile idei izvorâte din studiul personal şi logica elementară nu eşti de nivel academic.
Luptătorii iniţiaţi, Filipii, invocau vibraţiile, luminile, strălucirile energiilor cosmice, de la care se încarcă bateriile vitejiei, în orice tip de luptă, darmite în lupta directă pe viaţă şi pe moarte. Lucin e sărbătoarea luminii în calendarul străvechi şi n-are legătură cu lupul. În cel mai fericit caz este ziua iluminaţilor, eroilor, a luptătorilor, a filipilor, fiii de luctani, fiindcă geƫii erau cei mai viteji dintre „traci”(exonim al Geƫilor n.r. Carmen Pankau). C. Brăiloiu aduce în atenţie rolul lupului consemnat de literatura populară unde se precizează că e vorba de un lup special de care să nu te spăimânţi că ştie toate cărările şi potecile… şi-ţi va fi de folos, că-i iniţiat în aceste taine şi are nume codat, care păzeşte locurile sacre şi-i vorba numai despre iniţiaţii Filipi. Cei ce susţin o întreagă ştiinţă pornită de la lupul prădător, confundă planurile. Geƫii şi-au luat în luptă lângă ei divinităţile celeste reprezentate de Balaurul Zburător, mesagerul energiilor sacre ale cosmosului. Ballo, Belloro, Bellus, Bellum însemna rival în război, duşman, oponent. A fi bellicos înseamnă a fi războinic, la noi, românii, urmaşii geƫilor. Învingătorii erau cântaţi în Ballade, iar cei căzuţi pe câmpul de apărare erau duşi de către Balkirii, amazoane, femei luptătoare, în Blakulla, casa lui Baal unde se antrenează alături de martiri sub comanda lui Odin pentru ultima zi a Universului când zeii îi vor înfrunta pe uriaşi (L. Căescu: Istoria preistoriei). Memoria colectivă păstrează în zona gheţurilor veşnice referiri la Blaculla care este culla rezervată luptătorilor în casa de pe câmpie, într-o fermă pe o lucină, o ţară creată de zei pentru eroi, dar câmpii în nordul îngheţat mai rar...Ballos însemna şi bătălie, luptă, iar arma de temut din vechime era Paloş. Când se face referire la război, se folosesc expresii: Ante.bellic şi Post.bellic, indicând denumirea veche din Baal, Balaurul geto-românilor, cum scrie I. Olimpiu Luca, în Dicţionarul traco-geto-dac. Rebel este luptătorul permanent, excepţia de la regulă. Belea este năpastă, necaz, ce determină antrenare complexă pentru revenirea la viaţa normală. Ai răzbit, ai ieşit la lumină din belele, atunci când l-ai îndepărtat pe cel cu care eşti în răzbell, pe care poporul îl exprimă şi prin cuvântul tărăboi. Sabello, zeul războiului păstrat ca nume pe Tăbliţele de le Sinaia şi pentru comandantul armatei geto-românilor din vremea lui Decebal, e luptătorul cel mai bun. De la Sabellio, arma de bază din timpurile vechi a rămas Sabia. Ballo este şi război.nik, adică cel din cetele sacre de îndepărtare a atacatorilor, ajutaţi de Nika. Redbellum, război este şi azi numit Răzbell la români, unde z e zânul lui Ra. Daci ball este luptătorul get din dabă – tabără militară a cetăţii, iar caballus este calul de luptă special antrenat. Bellua era şi monstrul, bruta, aşa cum devenea luptătorul în tărăboiul pe viaţă şi pe moarte ce înzecea forţele omului de a supravieţui. Iată cât de implicat şi diversificat este cuvântul Ball, Ballaur, în viaţa strămoşilor noştri. Şi totul are corespondent şi în toponimie ori onomastică. În Ardeal se află localităţile Belin, Belioara, Gura Beliei. Fiica lui C. Brâncoveanu se numea Bălaşa. În Dobrogea există localitatea Bălăşeşti. Există localitatea Balcic ce ne indică o cetate de luptători sub stindardul lui Baal. În satul Bălăceanca, de lângă Bucureşti, se află spitalul de boli psihice numit în popor Balamuc, cei rătăciţi după răzbellul minţii. Numele celei mai vestite zâne iniţiate din vechimea geƫilor carpatini era CyBella, iar Balabancea e localitate de lângă ape. „Dracul gol” este expresia specifică numai nouă românilor şi semnifică agerimea, orientarea în teren, numai în acţiune şi cu rezultatul scontat. La români această expresie este laudativă ca inventivitate în atingerea ţelului. Expresia opusă – „Am făcut pe dracu ghem”, exprimă dezamăgirea nereuşitei, a lipsei de acţiune că n-ai loc de mişcare şi astfel ne apropiem de adevărata semnificaţie a stindardului geto-român, semnalată codat de către cercetătorul P.L.Tonciulescu.
Stindardul getic este un captator de energii cosmice şi reprezintă invocarea forţelor sacre ale cerului, ale puterilor mega energiilor universale. Strămoşii noştri trimiteau semnale energiilor celeste şi se apărau prin multiple mijloace pe care le făceau cunoscute în obiceiuri, datini, verbe – proverbe, interdicţii, ghicitori, zicători etc. Energiile cosmice coboară în spirală ca brăţările getice. Puterile sacre, celeste, n-aveau chip, dar aveau nume. Li se înălţau rugi de pe altare aşa cum a făcut şi împăratul lumii, Alexandru Macedon, înainte să treacă Dunărea, rugându-se la Nika (Zim Nicea), zâna energiilor pământene, de lângă apă. (Calul lui Alexandru se numea Duciball, cel care duce luptătorul, războinicul.) Această rugă era adresată şi de către romani zânei geto-române reprezentate de Hestia, să le permită intrarea în ţara oamenilor sacri, ce aveau ca super divinitate pe OraNika ce se dăltuieşte şi astăzi pe stâlpul de la căpătâiul celor duşi pe tărâmul celălalt. Nika Fanisca la geto-români este Pasărea Fenix, pe care se disting cele trei culori din stindardul geto-român, are în jurul gâtului culoarea roşie, un cerc pe care se sprijină capul acestei păsări ce indică cerul şi se termină cu ciocul parcă special să spintece în viteză aerul. Creasta e roşie, pântecul şi picioarele sunt galbene, iar aripile au pe margini culoarea albastră. Pasărea Fenix este un vehicul aerian, consemnat de istoricii antici cu multiple semnificaţii, apariţie rară la 500 de ani, cu o fabuloasă istorisire mitologică. Istoria antică ne informează despre amestecul direct al zeilor în luptele dintre pământeni ca în războiul dus de greci împotriva Cetăţii Troia, unde zei ca Afrodita, Apollon, Artemisa (Zei getici „împrumutaƫi” de greci - n.r. Carmen Pankau), se deplasau cu vehicule cosmice, care de foc, utilizau săgeţi de foc, bulgări de foc, expresia energiilor celeste. În mitologie dragonul - Ballaurul mai este asimilat şi cu luptătorul de frunte, primul, prinţul, conducătorul şi nu trebuie să ne minunăm că regii Egiptului antic purtau Cobra pe frunte că şi mayaşii aveau un zeu şarpe cu pene. Stindardul getic de forma lui Baall era acoperit cu şindriliţă, plăcuţe subţiri de lemn ca şi acoperişul caselor în zilele noastre, apoi din metal subţire, dar şi din pânză impregnată cu răşini, ce aveau forma solzilor de peşte indicând strălucirea, de care erau prinse şuviţe din piei de animal pe ţesături, de care atârnau eşarfe lungi în culori de curcubeu ce reprezintă difracţia luminii în atmosfera cu particule de apă.
-Va urma-
Sursa: Olimpia Cotan - Prună
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu