TEZAURUL GETIC DE LA COADA MALULUI – PRAHOVA

Înşirate pe firul văii largi a apei adesea învolburate a Teleajenului, asemenea unui şirag de perle, cele trei sate care compun comuna Măgurele – satul de centru, Măgurele, Iazu şi Coada Malului – vin pe rând în faţa trecătorilor, care caută muntele înspre Cheia şi vechea cetate a Braşovului, pe drum „de care şi telegi“. În centrul satului de reşedinţă, drumeţii se află faţă în faţă bustul legendarului Burebista, de al cărui nume sunt legate atâtea legende locale, dar și un însemnat tezaur descoperit în apropierea fostei gări de la COADA MALULUI în anul 1932. Acest tezaurul getic se compune dintr-un colier realizat din bară de argint cu secțiune pătrată și tensionat în jurul axului longitudinal, „o bucată din bară de format rotund”, două fibule din argint cu piciorul aplatizat în formă de triunghi isoscel pe care e redat chipul unui personaj masculin (sau feminin), „o brățară plurispirală din sârmă, cu secțiunea de cinci mm și un tub realizat prin înșurubarea unei plăcuțe dreptunghiulare”. Acest tezaur se păstrează în prezent în Sala Tezaurului la Muzeul Național de Istorie al României din București. Cele mai interesante sunt fibulele de argint, cu mască umană executată în tehnica „au repoussé” pe arcul cu aspect cordiform.

Fibulele sunt realizate dintr-o singură bucată. La una din fibule, în partea superioară sistemul de prindere a acului este deteriorat. Acul şi resortul în spirală, din sârmă, măsoară 43 mm în lungime şi sunt detaşate de piciorul aplatizat al piesei. Figura umană reprezentată are părul pieptănat cu cărare pe mijloc, faţa rotundă şi ochii mari. Figura este încadrată de un chenar obţinut prin linii incizate. Spaţiul dintre chenar şi masca umană este decorat cu şiruri paralele de puncte incizate, cu linii oblice şi cu o frunză de acant (simbol clar al Pomului Vieții, din Vechea Biserică Valaho-Egipteană). Prin această imagine în care chipul uman este încadrat Pomului Vieții, se face trimitere la PILONUL GET (Djed), la Troița “creștină” (preluată şi ea de la Religia multimilenară pelasgo-getică- n.r. Carmen Pankau), prin care este reprezentat „Cel sacrificat” pentru susținerea ordinii cosmice, a armoniei și a echilibrului, pentru binele comun al umanității (neamului, țării etc.). El este Coloana Vertebrală a societății, El este „Alesul”, cel ce „îmbracă cămașa morții”, cel ce acceptă sacrificiul în numele celorlalți. El este „IO”, El este „Cel ce dă voie” (Voie-vo-da), el reprezintă Legea și Dreptatea, El unește Cerul cu Pământul.

Istoricul și cercetătorul Mihai Gramatopol susține că pe aceste fibule apare chipul ZEIŢEI BENDIS, cel ce ne este cunoscut şi din descrierea tezaurului getic de la Galice (Bulgaria), fibula din Transilvania aflată la Muzeul Naţional din Budapesta, tezaurul de la Bălăneşti (descoperit în 1964; în prezent se găseşte la MUZEUL DIN PITEŞTI), teaca de pumnal de la Popeşti pe care apare coafura cu bucle pe frunte de pe monedele de tip Bendis sau de pe fragmentul ceramic de la Popeşti, toate acestea fiind documente incontestabile, referitoare la iconografia acestei zeităţi getice. Pe falerele de la Herăstrău, dar şi cel mai bine pe fibulele de la Coada Malului se remarcă componentele fizionomice specifice sexului: îngustimea fină a gurii la bază, bogăţia capilară aranjată în două coade groase care pornesc în lături, obrajii şi ochii caracteristic feminini. În jurul acestor chipuri se află incizat un decor liniar în formă de ramură de brad (este încadrată de „Pomului Vieții”; este „inclusă” în verticalitatea lui).

Bendis (Béndis, Mendis) este o zeiță din mitologia getică adorată ca zeiță a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții și poate ca zeiță magiciană (a misterelor). Unele reprezentări plastice (precum bustul de bronz de la Cetatea Piatra Roșie) ne-o arată cu sâni proeminenți, ceea ce conduce la presupunerea că era o zeiță adorată în primul rând de femei, de aceea este probabil să fi fost patroana dragostei și a maternității. Herodot o menționează pe zeița Bendis ca fiind împrumutată de neamul trac de la geţi. Este o Zeiță a căsătoriei, care veghea asupra legăturilor matrimoniale. Numele ei este derivat din “indo-europeanul” (limba “indo-europeană este de fapt limba getică” - n.r. Carmen Pankau) „bhendh”, cu sens de „legătură” (de unde „bandă”, sau „bentiță”, ca „cea care unește”, „cea care leagă”, „cea care „îndoaie”).

Preluată din panteonul getic, din secolul al V-lea î. Hr, Bendis apare ca obiectul unui cult statal în Atena (Grecia). În ceremoniile numite „Bendideia” aveau loc două procesiuni, una formată din atenieni, alta din geţii bogați din Pireu.

Templul zeiței, numit „Bendideion”, era situat pe dealul Munychia. La începutul secolului al II-lea î.Hr., un templu consacrat lui Bendis sau Mendis exista pe țărmul vestic al Hebrului. Ulterior, alt templu este menționat lângă Ptolemais, în Egipt. De asemenea, cultul ei este atestat în Asia Mică, în Bithinia. Pe reliefuri și statuete mici, Bendis este reprezentată purtând veșminte gete și cu un coif ascuțit (căciula getică cu vârful întors, semn al „întoarcerii la izvoare”, asemenea sabiei cu vârful întors, al lupoicei getice cu capul întors). Zeiƫa are adesea o suliță în mâna stângă și o cupă sacrificială în mâna dreaptă. Însă pe diverse monezi ea apare fie ținând două sulițe și un pumnal, fie purtând două torțe sau o torță și o pateră. Ea a fost identificată și cu ZEIȚA ARTEMIS, sau cu Zeița Hecate.

Ca observaţie de ordin general, pe care este cazul să o prezentăm sub formă de întrebare, este chestiunea datării podoabelor de argint getice. Cercetătorii români şi străini atribuie aceste realizări ale tehnicii prelucrării argintului artei autohtone geto-carpatine mergând până la a afirma că vasul de la Gundestrup este şi el un produs al imagisticii şi al meşterilor geto-români (deși este posibil acest lucru, dacă acceptăm faptul că a existat o religie comună a întregii Arii europene postapocaliptice, o religie a GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI, transmisă apoi prin perceptele Vechii Biserici Valaho-Egiptene). Cercetătorii datează apariţia şi înflorirea artei autohtone în secolul I î.e.n., legând-o doar de expansiunea politică a geţilor sub Burebista. Dacă adăugăm și cealaltă motivație, vom avea mai multă coerență între elementele comune ale artei din întreaga Europă a acelor timpuri.

Din punct de vedere istoric, județul Prahova atestă o continuitate de viață și civilizație încă din cele mai vechi timpuri (paleolitic). În secolul III î.Hr. apar cetățile getice din localitățile Tinosu, Coada Izvorului, Slănic și Gura Vitioarei. Din vremea regelui Dromichaites s-a descoperit celebrul coif de aur al Frăției Getice de la Coțofenești. În anul 1980 s-a descoperit în cetatea getică de la Budureasca o ceașcă de lut cu imaginea stindardului draconic getic. Aceasta este prima și cea mai veche imagine a acestui stindard: balaurul cu cap de lup și coada penată. În anul 81 d.Hr., în vremea împăratului roman Domițian, cetatea getică de la Tinosu este cucerită, iar celelalte cetăți getice din zonă rezistă până în anul 101-102 d.Hr. (primul război getic).

Viața oamenilor din județ a continuat și după cucerirea romană, apoi sub stăpânirea bizantină, rezistând și valurilor de popoare migratoare ce au urmat: pecenegii (sec. X-XI), cumanii (sec. XI-XIII) și tătarii. Comerțul s-a dezvoltat foarte mult mai ales în jurul anului 1400, când negustorii brașoveni, în drumul lor spre Dunăre, treceau prin orașele târg Gherghița și Târgșor. Negustorii din aceste cetăți ocupau primele locuri din țară în privința schimbului de mărfuri cu negustorii din Transilvania. Atunci, pe meleagurile prahovene se găseau două județe: Prahova și Saac (cu capitala la Bucov), cel din urmă fiind populat cu numeroși români veniți din Trasilvania în urma persecuțiilor.

În anul 1456 în localitatea Târgșor, domnul Vlad Țepeș îl înfrânge pe domnitorul Vladislav al II-lea și urcă pe tronul Țării Românești. În anul 1473 la Gherghița, domnitorul Ștefan cel Mare îl înfrânge pe Radu cel Frumos (vasal al turcilor). În secolele XV și XVI Târgșorul este folosit ca reședință domnească de către domnitorul Neagoe Basarab. Tot la Târgșor, în anul 1526, se încheie pacea dintre domnitorii Ștefăniță Vodă și Radu de la Afumați. În noiembrie 1552, în localitatea Mănești, domnitorul Mircea Ciobanu este înfrânt de boierii pribegiți în Trasilvania. Evenimente istorice importante au loc și în timpul domniei lui Mihai Viteazul, cel născut în Orașul de Floci (Târgul de Floci sau Cetatea de Floci, este un oraș dispărut din Țara Românească. El a fost situat la vărsarea râului Ialomița în Dunăre, pe un curs vechi al râului, azi secat, numit și IALOMIȚA VECHE (curs azi vizibil în teren). Numele vine de la lâna care se comercializa în evul mediu acolo. Orașul este atestat în prima parte a secolului XV, dar probabil exista ca loc de schimb din secolul anterior). În anul 1596 armata tătară în număr de 30.000 de oameni, care prădase mare parte din Țara Românească, poposește la Cetatea Gherghiței, unde este zdrobită de către armata domnitorului Mihai Viteazul. În anul 1597 domnitorul Mihai Viteazul atestează documentar orașul Băicoi și primește la schimb teritoriul orașului Ploiești, acesta din urmă devenind oraș domnesc. În anul 1599 domnitorul Mihai Viteazul strânge la Ploiești armata cu care va porni să unifice Țările Române. Moartea domnitorului a făcut ca planurile sale cu orașul Ploiești, unde vroia să ridice un palat, s-au năruit.

Aceasta este istoria agitată a unuia dintre județele României, iar tezaurul getic de la Coada Malului se adaugă celorlalte dovezi de existență perpetuă a neamului nostru pe aceste meleaguri de doină și dor, reprezentând valori incontestabile ale unei credințe strămoșești perene.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau