POVESTEA HORELOR NOASTRE STRĂMOȘEȘTI

„Cea mai veche descriere a unei hore (cea făcută, cândva, de „vestitul Dedal”, în cinstea Ariadnei, la Cnosos,) poate fi găsită în „Iliada” lui Homer, acolo unde sunt prezente multe din săvârşirile „numeroşilor pelasgi”, cum zice Herodot, din Peninsula balcanică, fără de care neamul elinilor nu ar fi devenit niciodată atât de puternic:

„Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime
Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse deolaltă.
Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii
Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca uleiul
Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur,
Dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate
Joacă ei toţi. Şi aici-ndemânatici şi iute s-avântă
Hora-nvârtind ca o roată de-o-ncearcă cu mâna-i
Meşter olarul, aici în şiraguri se saltă-mpotrivă.
Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec
Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul
Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună,
Se-nvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei”.

Herodot şi Pindar, ca şi Strabon, mai târziu, precizau că horele acestea făceau parte din ceremoniile totemice ale hyperboreilor, ca şi „Imnul Titanilor” (Strabon), deci aparţineau patrimoniului iniţiatic al populaţiilor de la nordul Dunării, care „au instrumente din munţi”, şi anume scripca, naiul şi cobza.

Iniţial, existau patru tipuri de hore, câte unul pentru fiecare anotimp, numit la fel, horă, două solstiţiale, de iarnă – jucate în şir sinusoidal, închinate Lunii, şi de vară – jucate în cerc, închinate Soarelui, şi două echinocţiale, de primăvară – „Brâiele”, jucate în înşiruire lunară (sinusoida prezintă fazele Lunii), închinate Fertilităţii şi, implicit, Lunii şi Soarelui („Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”), şi de toamnă – „Bătutele”, închinate Rodirii şi, desigur, Soarelui şi Lunii.

În 1714, domnul de Guys, publicând, la Londra, o carte despre Balcani, susţinea că toate horele ale popoarelor care le mai păstrează sunt de origine valahă, şi exemplifica cu „Matraki sau Hora Valahilor”, deşi, prin anul 1700, când de Guys a cules melodiile horelor „valahii” reprezentau memoria subconştientă a „pelasgilor”, horele boreazilor pătrunzând în Balcani prin generaţiile târzii, pelasgii sau „capetele negre”, care au migrat şi spre Asia, dar şi spre Africa (felahii lui Osiris), înfiinţând, mai întâi, Cartagina şi, apoi, Egiptul.

Dimitrie Cantemir, care cunoştea bine şi spaţiul cultural european, dar şi cel balcanic, avea să scrie că „jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung. Altminteri ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. Când se prind unul de altul de mână şi joacă roată, mergând de la dreapta spre stânga cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora”.

Peste un secol, aceleaşi tipuri de horă erau descrise de Jean Henri Abdolonyme Ubicini: „Dansatorii, bărbaţi şi femei, se prind de mâini şi formează un cerc, în mijlocul căruia se află muzicanţii (lăutari); apoi se rotesc, legănându-şi braţele şi îndoind un picior, în timp ce, cu celălalt, fac un pas, fie în faţă, fie înapoi, se apropie, rând pe rând, şi se îndepărtează de centru, pentru a strânge sau lărgi cercul. În timpul acestor evoluţii, a căror încetineală şi uniformitate dau horei un caracter de indolenţă şi de fatalitate, în completă armonie cu specificul melancolic al poporului român, unul dintre lăutari cântă, acompaniind dansul. Aceste cântece poartă de asemenea numele de hore…

Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă, monotonă. Dansatorii se ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe şi umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi, puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit”.

Mai aproape de noi, în prefaţa „Caietelor” lui Karol Mikuli, publicate la Viena, între anii 1840-1852, Henrich Erlich scria despre horirile românilor moldoveni:
„Dansul cel mai obişnuit în oraşe este Hora. La ţară se joacă Hora, jocul de brâu, căluşarii etc.

Hora se joacă astfel: dănţuitorii, atât oameni, cât şi femei, al căror număr nu este mărginit, se apucă de mână şi formează un cerc, unde fiecare poate intra şi ieşi, după plac. Se joacă în rând, îndoind un picior, în vreme ce celălalt face un pas înainte sau îndărăt; tot deodată, braţele se clatină încet; dănţuitorii se apropie sau întind cercul, tot cu acele mişcări, ceea ce dă Horei un oarecare aer de indolenţă şi de o lene, care nu se întrerupe decât de către vreun vesel dănţuitor, ce-şi manifestă veselia bătând cu piciorul în pământ. Această legănare graţioasă se cuvine, mai cu seamă, de a se exprima în muzică; de aceea, trebuie să se apese mai mult baterea dintâi a fiecărei măsuri, iar a doua, foarte puţin.

Cu cât mişcările Horei sunt line, egale şi liniştite, întru atât cele ale jocului de brâu sunt vioaie şi zgomotoase; dănţuitorii se ţin, cu mâna stângă, de încingătoare, rezemându-se, cu mâna dreaptă, de umerii vecinului, şi executând acest dans cu cea mai mare iuţeală.”.

Jocurile de doi şi de patru au pătruns, în Ardeal şi în Bucovina, după ocuparea acestor provincii de către austrieci, ca urmare a recrutărilor voluntare, numite „Bărbunc” („Werbung”), recrutări descrise de Eroul Bucovinei, scriitorul Ion Grămadă. Ulterior, jocurile acestea s-au încetăţenit, în defavoarea horelor, cu excepţia „bătutelor moldoveneşti”, care au fost numite „ruseşti”, datorită ritmului mult prea vioi şi nicidecum datorită unor asemănări melodice sau coregrafice cu melosul şi dansul slav; iar şi mai târziu, în comunism, când primii coregrafi ai viitoarelor ansambluri profesioniste s-au întors de la studii moscovite, a început să se practice „jocul în linii”, după moda „Balşoi teatrî”, pe care îl cultivă cu îndărătnicie incultura crasă a ţopăitorilor ajunşi, peste noapte, maeştri coregrafi.

Dacă ne întoarcem în timp, vom vedea că există și vestigii arheologice ilustrând hora, ceea ce atestă străvechimea ei pe meleagurile noastre. Și pentru aceasta e de ajuns să ne gândim la celebrele statuete cucuteniene, deci cu o vechime de aproximativ 6 - 7 000 de ani, Hora de la Frumușica, Hora de la Berești sau, mai puțin cunoscuta, Hora de la Drăgușeni-Ostrov. Dar, în același timp, pe monumentele funerare din spațiul tracic (getic), actual locuit de aromâni, putem vedea de asemenea imagini reprezentând hora.

Astfel, în 1942, preotul Constantin Matasă – reprezentant de seamă al arheologiei românești și fondator al Muzeului de Istorie din Piatra Neamț– a descoperit în Bodeștii de Jos, Frumușica, județul Neamț, una din capodoperele culturii Cucuteni, cultură anterioară celei sumeriene sau egiptene. Este vorba de binecunoscuta Horă de la Frumușica, operă de artă bidimensională reprezentând un suport antropomorf compus din șase statuete feminine văzute din spate, înlănțuite, parcă, într-o horă. Meșterul popular de acum șase milenii nu a modelat conturul capului, mâinilor și picioarelor, dar decupările ovale practicate în vas pe două registre, imprimă pe ansamblu euritmie, datorită frapantei impresii de rotire într-o stare de exaltare rituală. Descoperirea de la Bodești-Frumușica dovedește faptul că hora, ca dans, a apărut pe meleagurile locuite de strămoșii noștri în urmă cu mai mult de șase milenii. Izvoarele arheologice afirmă că în societățile matriarhale se practica, pe lângă cultul zeiței-mamă și cultul solar, iar hora, ca reprezentare circulară vie, ar putea fi elementul de legătură dintre ele, ca expresie a unui ritual solar de fertilitate. Cercetătorii consideră că dansul în sine este o formă de existență a societăților primitive, poate chiar expresia prelingvistică a sufletului arhaic care, prin mișcările ritmice ale corpului, își exteriorizează trăiri și impulsuri esențiale. Manifestările acestea au constituit nucleul arhetipal care a generat valori spirituale aparținând unei mentalități arhaice. Această mentalitate a constituit cadrul germinativ al spiritualității românești, ale cărei origini trebuiesc căutate în miturile și formele religioase populare care s-au născut pe aceste meleaguri. Cultura populară românească, prin forma și funcția ei specifică, oferă posibilitatea de a observa geneza și evoluția valorilor spirituale, locul și rolul lor în universul existențial colectiv.

Circularitatea horei ne amintește de faptul că cercul, ca formulă cosmică, este un univers închis, că și în arte există forme circulare sau că masa vibrațiilor sunetului are aceeași formă. Din acest punct de vedere, hora ar simboliza, așa cum este prefigurată de Hora de la Frumușica, o unire a formelor. În societatea arhaică a geƫilor, semnificația inițială a dansurilor circulare este legată de ritualul de celebrare a reînvierii unui zeu, după moartea sa, iar aceasta ne amintește de Zalmoxis și Orfeu, ambii fiind geƫi și aflându-se la baza mitului morții și învierii, element fundamental al ritualurilor inițiatice care au circulat în spațiul cultural carpato-danubiano-pontic.

În secolul al V-lea î. Hr., Xenophon, în lucrarea Anabasis (VI, 1, 5), vorbește despre un dans pantomimic numit Carpaia practicat în cerc de dansatori înarmați, unul din ei mimând moartea apoi învierea. Athenaios, citându-l pe istoricul și oratorul grec Theopompus din Chios (sec. IV î. Hr.), atribuie geƫilor dansul ostășesc numit kolavrismos. Cercetătorii nu confirmă că acest etimon stă la baza celorlalte cuvinte derivate din alte limbi. Termenul cel mai înrudit cu kolavrismos este kolo, păstrat de popoarele slave (polonezi, iugoslavi, ucraineni); la bulgari este horo, iar la greci choros, însemnând grup, din care derivă choreia, cu sensul de mișcare. Iată, deci, că dansurile de tipul horei au o largă arie de răspândire, din Balcani până la Marea Baltică, iar spre Răsărit până dincolo de Nistru.

În spiritualitatea românească, hora este dansul reprezentativ prin excelență și întruchipează expresia spontaneității creatoare a culturii noastre. Ea este o adevărată realitate culturală sau, cum o numește Romulus Vulcănescu, un fenomen horal. Astfel, această realitate horală răspunde și unei realități metafizice și este, ca și doina, o expresie a sufletului românesc. Sub aspect psihosomatic, hora face parte integrantă din firea românului, care, în fața spectacolului pe care i-l oferă, simte o adevărată chemare biologică, o exaltare a spiritului. În popor, interdicția de a participa la horă sau lipsa acestui joc, era văzută ca un blestem:

„De n-ar fi horele-n lume/ Ai vedea fete nebune/ Și neveste duse-n lume„.

Hora poate fi văzută și ca o formă de asanare morală, întrucât cei care încălcau normele morale ale colectivității, nu aveau acces la horă. Din întreg repertoriul popular, hora este cea care a pătruns și în biserică, cu toate că a existat interdicția de a practica hore și jocuri diavolești, iar horitorii și lăutarii erau considerați chipuri ale diavolului (la fel au fost anatemizați cândva colindătorii și colindele). Imaginea horei este prezentă atât în frescele românești cât și în cele balcanice. Acest fapt atestă „[…]o conștientă reutilizare a fenomenului […] în favoarea gestului de adorație.„ În folclorul literar, hora este subiectul a numeroase proverbe, zicători, ghicitori sau strigături.

Ca gen coregrafic-muzical, hora este reprezentată printr-o multitudine de dansuri, unele desemnând mișcarea, altele direcția evoluției coregrafiei sau stilul și originea. Ea are o mare vitalitate în zonele extracarpatice, mai puțin în sudul Transilvaniei. În formele ei variate de manifestare putem intui simbolismul primar, ezoteric, al horei valahe. Semnificațiile ei arhaice se evidențiază în acea adevărată contopire harică a jucătorilor cu divinitatea tutelară prezentă, parcă, în centrul cercului. Bătăile ritmice cu piciorul în pământ pot simboliza contactul teluric cu suportul material oferit de zeița-mamă, iar strigăturile și chiuiturile amintesc de acele incantații magice către zei. În mentalitatea arhaică, această stare similară celei de magie euritmică, echivala cu o contopire totală a membrilor colectivității cu divinitatea ancestrală din centrul horei, Zalmoxis, zeu al morții și al învierii, un tulburător punct de intersecție cu creștinismul. Elemente relictuale ale horei ezoterice s-au transmis până astăzi prin dansul călușului. Despre credința poporului în puterile magice și taumaturgice ale călușarilor ne vorbește Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, unde prezintă desfășurarea acestui dans ezoteric. Pe lângă descrierea amănunțită a ritualului, autorul menționează și reușita practicilor gestuale de vindecare ale călușarilor. Hora devine, astfel, o adevărată modalitate de înălțare spirituală colectivă. În afară de caracterul ezoteric, hora are și o formă de manifestare lumească, laică, mediu propice de manifestare a creativității țăranului român. Dar și în acest caz, participarea la horă implica o anumită ținută trupească și sufletească, mai ales cu prilejul marilor sărbători religioase, Crăciun sau Paște. Ieșirea la horă presupunea, de asemenea, și o curățenie trupească, motiv pentru care horitorii ieșeau la joc în haine curate sau noi, iar curățenia sufletească era confirmată prin euharistie.

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea horelor strămoşeşti, care sunt, în fond, rădăcini spirituale ale tuturor neamurilor europene, în ciuda faptului că doar noi, românii, datorită unui conservatorism şi admirabil, şi condamnabil le-am mai păstrat; dacă ar avea dram de înţelepciune, cei care au putere de decizie în ţara aceasta le-ar putea reconstitui, în cadrele ceremoniale îndătinate, drept produse culturale de mare interes turistic. Din nefericire, la români, 

„originea, virtutea şi gloria strămoşilor nu se bucură de nicio preţuire. Ei preţuiesc doar situaţia prezentă”, după cum scria, drept mărturie, după călătoriile prin Moldova, făcute în octombrie 1644 şi în octombrie 1646, călugărul italian Marco Bandini (1593-1650). Iar unde înţelepciune nu este, nimic nu este.”

Bibliografie:
-Herodot, Istorii, Ed. Ştiinţifică, 1961, 1964, Cartea I, LVIII
– Homer, Iliada, Editura pentru Literatură Universală, 1967, XIX, 581-593
– Strabon, Geografia, Ed. Ştiinţifică, 1962, II, XII. 12,1
– Strabon, Geografia, II, X, 16, p. 437
– Pindar apud Herodot, Istorii, IV, XXVIII, P. 321
– Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44
– Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160
– Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967,
– Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285
– Grămadă, Ion, De prin anii 1848 şi 1849, în Cartea sângelui, Suceava, 2002, p. 133
– Academia Română, Călători străini prin Ţările Române, Bucureşti, 1971, vol. V, p. 344

Sursa: Drăgușanul
Adaptare: Carmen Pankau