Spaţiul românesc rămâne peste milenii un miracol plin de încărcătura Misterelor.
Geto-dacii aflaţi în calea întretăierii imperiilor, care i-au destrămat, i-au rupt şi anexat teritorial, au avut forţa să-şi păstreze unitatea graiului, portului, în bogăţia şi sensibilitatea cultică din obiceiuri, datini, balade şi simboluri, aşezate la temelia celei mai puternice mitologii europene.
Fascinantă este istoria trăitorilor geto-daci, care se ştiu aici, unde Demiurgul Cosmic a aşezat Raiul în Eden pe apa Fisonului, ce înconjura Ţara Havila cea bogată în aur. (Facerea, 8-14)
Pe pământul străbun al plaiurilor geto-dace viaţa şi-a urmat cursul multimilenar, fiind mereu acasă căci aici este Raiul pe Pământ cu înaintemergătorii luminaţi. Astfel am răzbit prin vremuri grele. Nu ne-au clintit taifunurile prădătorilor pentru că suntem neam de eroi. Vitejia geto-dacilor, oameni de mare bravură, a purtat Făclia Nemuririi, alimentată de energiile sacre ale pământului nostru. Fiecare segment din nemurirea noastră poartă numele glorioase ale înaintaşilor, ce ştiau că suntem acasă în Geto- Dacia noastră din centrul Europei, unde am creat civilizaţie şi cultură.
Pământul sacru geto-dac a dat lumii pe nemuritorul Mihai Viteazul, bărbatul capabil să poarte ştafeta înaintaşilor, în vreme de mare cumpănă, demn de a croit punţi către energiile lumii creştine din inima Vechii Europe la mijlocul secolului al XVII-lea. Destinul i-a învrednicit braţul puternic şi mintea clarvăzătoare şi l-a aşezat în curcubeul sacru ce îl poartă de la Spartacus la Zamolse şi Iisus, de la Burebista la Decebal, la Regalian, la Alaric, la Mircea, la Vlad (1060), la şirul neîntrerupt de voievozi Basarabă, la Constantin Brâncoveanu, la Cuza-Vodă. Cu toţii s-au călăuzit după Pecetea Valahă a Raiului Edenic geto-dac al cărei corolar s-a desăvârşit la 1 decembrie 1918 când Corifeii naţiunii au sudat Unirea cea Mare.
Odinioară, când Imperiul Roman se considera veşnic la Dunăre şi în Balcani, marele rege Burebista (82-44 î.Hr.) şi-a adunat neamurile nordice constituind primul stat geto-dac centralizat din inima Europei. El n-a creat un imperiu, deşi avea ca întindere trei pătrimi din suprafaţa Europei antice.
Burebista, simbolul unităţii Geƫiei Vechi, a fost marele strateg al zonelor nordice din vecinătatea Imperiului Roman. Urmaşul său peste veacuri, Mihai Viteazul, a recreat Blocul Getic în secolul al XVII-lea (Gh.D.Iscru).
Prima mare zădărnicire a civilizaţiei geto-dace a fost şi ultima pentru Imperiul Romei, în anul 105 -106 aici, la nordul Dunării, cu Decebal în fruntea nemuritorilor geto-daci, ce a ţinut piept din 87 până la 106 cohortelor romane în bătălii crâncene şi cu consecinţe devastatoare pentru Dacia.
Împăratul Romei şi-a arogat numele de Maximus Dacicus numai pentru 15% din tărâmul acesteia asupra căruia a reuşit să-şi întindă stăpânirea, indicând astfel măreţia geƫilor, ce-au clădit şi Roma prin mijlocirea etruscilor, că n-a inventat împăratul această denumire dată strămoşilor lui.
Columna înălţată de împărat a rămas avertismentul geto-dacilor conduşi de măreţul rege sacerdot Decebal asupra Romei, preluat de Regalion la 258 şi împărăteasa Driantila, cu nimic mai prejos, descendenţii lui Decebal dând prima lovitură Romei şi refăcând Geƫia Veche, susţinând cu vitejie ştafeta celor jumătate dintre împăraţii imperiului, de origine geto-dacă.
Constantin cu adevărat Mare, născut la Niss, a zidit o Noua Romă, a „dacilor”, aici, acasă, în Bizanţ, lăsând istoriei europene statuile uriaşilor geto-daci pe Arcul său de Triumf din fosta Romă Imperială ce-şi avea temelii etrusce dacice, cu peste 1200 de ani înainte de fondarea Romei.
Măreaţa Romă a căzut la 23 august 410, sub loviturile geto-dacilor, numiţi pe atunci Goţi, conduşi de Alaric, născut în Delta Dunării, care avea doar 34 de ani. Numele de geto-dac era interzis şi ei sunt numiţi Goţi scăpând interdicţiei fiindcă S-A IMPUS IDEEA că erau germanici/nemţi, dar la cotitura Munţilor Carpaţi neamţ înseamnă neam şi cine nu s-ar mândri cu ALARIC, ce n-a vrut să coboare de pe Dunăre pe pământul cotropit de romani la întâlnirea cu împuternicitul Romei (McKendric).
Lui Alaric ar trebui să i se înalţe statui în spaţiul fostului Imperiu Roman, mai ales că graţie diplomaţiei şi forţei lor, Goţii Dunăreni au administrat tot vestul Europei şi e normal să-ţi doreşti să fii din neamul goţilor, oameni sacri, din Geƫia Edenică.
Papalitatea ne-a impus numele de România, de parcă Roma ar fi fost pe pământ geto-dac, şi A MUTAT NUMELE GEŢIEI ŞI AL GOŢILOR în gheţurile nordului arctic, eveniment ce nu s-a mai semnalat niciunde pe pământ, împietrind inima Vechii Europe în scripte. Străbunii l-au învrednicit pe Mihail Voievod la anul 1600 pentru Renaşterea măreţiei geto-dacilor viteji, care au retrasat graniţele Daciei cu sabia. (Gh.D.Iscru)
Împăratul ostrogot Teodoric cel Mare în anul 493 a fondat la Ravena o Academie de scrieri despre goţi şi a cerut lui Cosiodor, cel mai strălucit intelectual al timpului, să scrie prima istorie despre un singur popor, GETICA, vânată şi dispărută, deoarece strălucea în paginile ei prea orbitor măreţia străbunilor geto-daci.
Acest ilustru împărat, întregitor de cult străbun, a împodobit Noua Catedrala Apollinică din Ravena cu vestitul Mozaic de aur, în care Sacrele Muceniţe, o întâmpină pe Fecioara Maria în costume naţionale româneşti, iar cei trei magi se disting prin simbolistica veşmintelor străvechi, protejaţi de mantiile getice şi căciula getică sacerdotală, călăuziţi de Steaua octogon, după Rază, pe Iisus să-l vază, cum este primit de iluminaţii străbuni în straie albe de ceremonie sacră.
Goţii, vizigoţii, ostrogoţii au condus şi organizat întreaga Europă aproape1000 de ani, apărând credinţa străbună, numită pe atunci arianism, înălţând lăcaşuri de cult paralel cu propaganda papalităţii catolice ce-a împânzit Europa forţând-o, şantajând-o, să adopte catolicismul.
Strălucitoare este Diadema Sacră a voievozilor valahi, apărători ai creştinătăţii de la Vlad (1060), la Mircea Voievod 1593-1601, la Brâncovenii basarabi,la Cuza-Vodă 1859, printre care Mihai Viteazul de la 1600 este mesagerul zamolsian, cel care a susţinut făclia Unirii celor trei ţări: Valahia Transalpină, Valahia Cisalpină şi Moldovo-Vlahia, miezul Geƫiei Edenice, peste timp, în Testament de Basarabă, întărind conştiinţa de apartenenţă etnică pe unitatea de credinţă cum scrie Gh.D.Iscru.
Valahii l-au urmat pe Voievodul Mihai, care prin alianţe politice, în grele bătălii, reuşeşte să ţină turcii la hotare, dar nu pierde şansa de Unire a celor trei Ţări (1600), intrând triumfal în Alba Iulia şi intitulându-se: domnul Ţării Româneşti, şi Ardealului - şi a toată Ţara Moldovei.
În octombrie 1595 alungă turcii şi cheamă geto-dacii fugiţi din calea urgiei, să se întoarcă în câmpie şi le împarte seminţe pentru a cultiva pământul, ba mai mult, dă o lege numită Aşezământul şi legătura lui Mihai,, conştient că poporul este creatorul de resurse al Ţării. (Baltazar Walter)
Tot în 1595 Mihai preia coordonarea bisericii ortodoxe din Transilvania şi înalţă prima Biserică ortodoxă din Alba Iulia, dorind unirea creştinilor, reaşezând legea bătrână, conştiinţa naţională şi voinţa politică în Biserica străbună, ortodoxă, cu rădăcini zamolsiene.
Mihai Viteazul i-a făgăduit lui Rudolf al II-lea că va trece Dunărea cu osteni din cele trei Ţări şi nu se va întoarce până nu va bate zidurile Ţarigradului. A făcut multă slujbă creştinătăţii, numit de împărat Voievod al Ţării Româneşti, consilier imperial, crăiesc, locţiitor al Ardealului şi General peste Armia din părţile de dincoace de Ardeal, polul de atracţie din centrul creştinătăţii.
Mihai Viteazul a rămas expresia voinţei de unire a valahilor, în fapt speranţa de a reface ţara lor sacră. Măreţ este Mihai Viteazul, bărbat falnic, puternic, bun camarad, cel ce şi-a luminat coroana voievodală cu faptele de bravură ale cavalerului timpului sacru, rămânând mereu prin faptele sale la prezent. Cunoscător al vechilor iniţieri, el şi-a amplificat Crezul nestrămutat, sorbind din energiile pământului şi cerului, cele ce i-au oţelit braţul necruţător în faţa năvălitorilor. Susţinut de vitejia soldaţilor săi, Mihai părea în lupte un fulger necruţător …şi Vodă-i un munte scria George Coşbuc. Numai un ideal măreţ poate concentra asemenea dezlănţuire de strategie, diplomaţie, energie fizică şi intelectuală, în forţa cuvântului dat, pe care ai săi aliaţi, în micimea lor din aşa zisa Ligă Creştină, nu şi l-au respectat. Căpitanii săi au intrat în legendă alături de Viteazul Voievod al Valahiei, stând împreună cu el în fruntea Marii armate aŢării. Cronicarul Ciro Spontoni în Historia della Transilvania scrisă la Veneţia în anul 1683, prezintă steagul lui Mihai Viteazul si spune că după bătălia de la Mirăslău a luat flamura şi a dosit-o sub platoşă. Peste un an, la 3 august 1601, a înălţat marele stindard în faţa Turnului Croitorilor, spre cartierul românesc, de pe drumul Feleacului din Cluj, unde a fost tras în ţeapă şi ars pe rug bătrânul căpitan de haiduci Baba Novac, ce a făcut multă pagubă duşmanilor.
Pe flamura din damasc alb era pictată Pasărea nemuririi, deasupra unui ienupăr verde şi avea în cioc o cruce dublă roşie, emblema veche şi cea mai însemnată a Tării Româneşti.Veşmintele sale de luptător geto-dac iniţiat l-au protejat pe câmpul de luptă şi au rămas emblema vitejiei prin care e recunoscut în plastica vremii, lângă înţeleptul Solomon şi lângă Regina din Saba, ştiut de întreaga Europă, de la Roma la Bruxeles, Paris, Avignon, Berlin, Erfurt, Gotha etc. Istoricii europeni l-au pus în rând cu Achile, Hanibal, Alexandru, Belizarie… Cavalerul Mihai Viteazul era cel mai cunoscut în cărţile de şcoală şi ne războiam în joacă cu armele sale Ba, cu-n pai,/Ba, cu-n mai ,/ Cu securea lui Mihai, protejaţi de vesta împletită de bunica din zale de lână. Târziu am înţeles rolul forţelor energetice din privirile oamenilor cutezători care au reuşit să încremenească păgânul sub săgeţile din ochii Ghiaurului.
Mihai credea în coaliţia cu Rudolf al II-lea, numită de el Republica Creştină, cerând în scris audienţă în slujba Binelui Ţării (Transilvania) să nu cadă în mâinile turcilor. Papalitatea a susţinut interesele catolicismului în Transilvania, şi astfel ortodoxul domn valah n-a avut câştig de cauză, nereuşita sa aducându-i numele de Mallus Dacus (Dacul cel Rău). Transilvania era râvnită şi de unguri şi de habsburgi. În timp, Papalitatea a şters numele de dac, get, de Dacia şi Geţia pentru 1000 de ani şi a avut grijă ca 90 % din scrierile antice despre geto-daci SĂ DISPARĂ, deturnând conştiinţa de apartenenţă etnică geto-valahă, aspect confirmat la 1761 când Mariei Tereza a ordonat dărâmarea cu tunul a 240 de mănăstiri ortodoxe din imperiu.
Mihai este martirul Ortodoxiei. Conştient de valoarea sa militar-strategică, diplomatică, împăratul austriac îl numeşte Ilustrul Mihai. L-a dorit ca aliat, conştient că-i de temut în crezul său. L-a găzduit cu atenţii regale la Praga şi i-a dăruit un cal alb, ce-a căzut în luptă pe Câmpia Tordei. Mihai şi căpitanii lui erau urmaţi de armatele valahe deoarece lefegiii trădau mereu, ca şi împăraţii.
Înaltul împărat în micimea lui cerea calul înapoi şi cum să nu te cruceşti aflând că erau contabilizate cheltuielile martirajului de la Cluj al bătrânului căpitan de haiduci, Baba Novac, şi vai de aşa creştini!
A avut forţa stăpânirii de sine, zălogindu-şi chiar familia, iar când se afla faţă în faţă cu trădătorul de la Mirăslău, Basta, acesta din urmă recunoaşte că de nu s-ar fi unit la vreme cu românul, Transilvania era pierdută. Mihai e ctitor al diplomaţiei moderne la români şi susţine o istorie naţională paralelă. Mihai Viteazul, mesager divin, a refăcut Pecetea Geƫiei Edenice, înţelegând-o ca o normalitate în continuitate şi e ctitorul stemei celor trei ţări unite din legea străbună, ce se află în toate bisericile creştine, sub tronul Slavei Divine, simboluri evanghelice. (M. Scorobete - Dacia Edenică) Gândul lui Mihai era o Dacie a geto- dacilor, nu o himeră, translatată de Papalitate în gheţurile arctice fără dacii autentici ... Sigiliul lui Mihai este program politic, soluţie de unitate, întărită de realismul politic al timpului, argumentează profesorul Gh.D. Iscru.
Mihai Viteazul aşază simbolurile pe o Columnă sacră începând cu sigiliul Ţării Româneşti - Pasărea nemuririi, flancată de Soare şi Lună, ţinând în cioc Crucea Valahă. Dedesubt e Bourul cu Stea în frunte, din pecetea Moldovei, simbol paleolitic al regenerării. La bază sunt cei Doi Lei afrontaţi din Sigiliul Transilvaniei, inima Geƫiei Vechi, susţinute de Domnul şi Doamna Ţării, simboluri ce s-au transmit până la 1918 pe Sigiliul Statului Naţional Român. Pecetea Voievodală este un program politic, ce aşază graniţa statală valahă peste cea etnică:
IO MIHAIL / UGROVLAHISKON VOEVOD / ARDESCOM / MOLDEM ZEMLEA.
Diplomaţia timpului intuia că Geƫiile sunt o mare spaimă europeană şi o dublă izbândă, pentru un Front unic de luptă creat de diplomaţia lui Mihai, din Spania în Persia, din Suedia în Sicilia. După victoria de la Guruslău, la uneltirile ungurilor, îşi ia oştenii şi-i bătu de astă dată, tot la Mirăslău. S-a întors la Turda şi a cântat cu oştirea Pe tine Doamne te lăudăm, ca mulţumire pentru izbândă, scrie I. Filstich, citat de C. Rezachievici. Mihai Viteazul considera că ţările valahe reunite cu sabia de trei ori, să-i aparţină, dar Rudolf al II-lea l-a părăsit şi asasinat, pe câmpul de luptă.
Însemnările originale ale lui Mihai mărturisesc: …şi hotarul Ardealului / Pohta ce-am puhtit / şi îi cere lui Rudolf cele cinci comitate pentru o Transilvanie întregită. Voievodul a demonstrat şi după moarte că e Gigantul ce acoperă cu forţa vitejilor valahi întru nemurire Glia strămoşească.
O moarte nedemnă pentru un Căpitan aşa de valoros, scrie R. Knolles. Trupul a rămas pe Câmpii Thordei, iar capul a călătorit omagiat până dincolo de hotarele Moldovei. Oşteanul a rămas la fel de viu în inimile noastre, iar nevrednicul asasin moare peste 6 ani, uitat, bătrân şi bolnav. Sufletul getului trăieşte în sufletele unui neam întreg, până ce scripturile se vor îndeplini, scrie pe piatra pusă de Radu Buzescu. Spiritul împletit al luptătorilor de legendă înconjoară astfel multimilenara Geƫiei vechi, pildă şi mândrie pentru naţiunea geto-dacă, la Mânăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Fie ca Lumină sacră a mândriei naţionale să lumineze martiriul l Viteazului Mihai Vodă, aşezându-l alături de fericiţii eroi ai neamului milenar geto-daco-vlah: Burebista, Decebal, Regalian, în Aula lui Zamolse.
Mihai Viteazul a rămas expresia voinţei înţelepciunii de unire a valahilor în vatra lor sacră. Marele voievod a parcurs drumul sacru sprijinit de înţelepciunea iniţiaţilor geto-daci, reuşind să se afirme puternic în conştiinţa umanităţii cu înaltele sale acte de bravură, ca un adevărat fiu de Basarabă.
Bibliografie:
· Berciu, T.Valter, G.D.Iscru, A. David, Tricolorul României, Ed. Sigma, Bucureşti, 1995;
· D. I. Predoiu, Mileniul întunecat, Ed. Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2007;
· Rezachievici ; V. GH. Speteanu, Moartea unui erou, Fundaţia Culturală, Bucureşti, 2003;
· M. Scorobete, Dacia Edenică, Ed. Renaşterea, Cluj –Napoca, 2006.
Sursa: Olimpia Cotan-Prună
Adaptare și foto: Carmen Pankau
