duminică, 5 ianuarie 2025

☀️CIVILIZAŢIA KHOTANILOR (Partea a III-a)


-Urmare-

Khotanii aveau monetărie şi foloseau bancnote din coajă de dud, când hârtia nu exista. Marele savant care a dezlegat tainele a 50 de limbaje, ca expert în limba Khotanică a transcris o mulţime de manuscrise şi a lăsat o imensă bibliotecă în India, Iran, Anglia.

Drumul mătăsii trecea prin Khotan, dar khotanii s-au bucurat de ţesătura inventată de prinţesa Leizu (2640 î. H. conform lui Confucius) - şi care a fost timp de peste 3000 de ani doar apanajul chinezilor, mult mai târziu. Khotanul devine prima reşedinţă externă a mătăsii naturale după ce soţia de origine chineză a prinţului khotanic Yutian a adus seminţele viermilor de mătase în coafură. Drept recunoaştere, regele înalţă un templu la Halabang pentru regină, iar în peştera Dunlung suverana este pictată în mărime naturală. Plecaţi din Khotan, doi preoţi nestorieni (creştini) au dus viermii de mătase în Bizanţ în secolul al VI-lea.

Nestorienii sunt preoţii Bisericii creştine orientale vechi, desprinsă de ortodoxie în secolul al V-lea. Şeful suprem al Bisericii nestoriene şi Primat al Orientului era Katolicos ce deţinea: sfântul potir, sfântul disc, evantaiul de metal.

Vestită a rămas în istorie Ţara preotului Ioan, cel ce îl venera pe Sf. Toma, rege peste Trei Indii (Khotanice) de lângă Porţile lui Alexandru, închise acestuia de Khotani, loc unde se afla Fântâna tinereţii şi a nemuririi, cum scrie la 1322 Vincent de Beauvais. Regele Preot Ioan trăia în castelul rotund fără ferestre luminat de pietrele aduse de vulturi. Marco Polo scrie că a fost ucis pe Câmpia Tenduk în 1200 de Ginghis-Han, ce i-a luat fiica în robie. Regele preot Ioan coresponda cu Papa în 1077. Scrierile sale sunt cunoscute în Evul Mediu. În Oaza Merv din Turkmenia arheologul italian G. R. Osmida a identificat în 2011 o biserică paleo-creştină, încadrată în structura mai veche a lui Haroba Kosht (Castelul în ruine), considerată a fi cea mai veche biserică creştină din Asia Centrală. Acest nucleu nestorian fondat de călugărul Bar Gheorghys în secolul al V-lea a devenit mănăstire nestoriană. Nestorienii fug de zaraostrieni în Siria. Ei au fost rechemaţi spre sfârşitul secolului al X-lea de către arabii abbasizi care căutau astfel să destindă relaţiile cu vecinii bizantini. Dinastia turcă a Seleucizilor a aplicat şi accentuat aceeaşi politică, sprijinind o restaurare masivă a mănăstirii şi, mulţumită nestorienilor, s-a reuşit stabilirea unui raport privilegiat cu Republica Veneţiei. În acea epocă – explică Rossi Osmida într-o notă, Merv era cea mai mare cetate din lume (număra mai bine de 200.000 de locuitori), bogată în palate şi monumente din care astăzi se pot admira doar ruinele. Aici s-a atins nivelul maxim de civilizaţie şi de toleranţă religioasă posibil în acea epocă. Convieţuiau în mod paşnic creştini, evrei, budişti şi musulmani. Aici îşi avea sediul una dintre cele mai mari universităţi ale Orientului, unde marele Omar Khayyam (1048-1131, părintele fondator al algebrei şi un cunoscut poet) preda matematica şi astronomia (sursa: http://scripturamirabilis.wordpress.com/2011/06/02/descoperirea-unei-biserici-paleo-crestine-in-turkmenistan).

Istoria multimilenară a Khotanului a cunoscut invazii permanente. Conform legendelor, Khotanul a fost întemeiat de Kushtana, fiul împăratului indian Ashoka, trimis aici în secolul al III-lea î. H. Khotanii s-au supus chinezilor pentru a căpăta sprijin armat (632). În 670 sunt invadaţi de tibetani, ca mai târziu să fie potopiţi de mongoli. Ginghis-Han cucereşte cel mai vechi regat arian sedentar din lume, ce-a întemeiat budismul şi l-a transmis lumii asiatice în munţii jadului. În 1227 cotropeşte Khotanul cu o numeroasă armată susţinută katafractari – kantari (catafractarii erau veritabile tancuri ale lumii antice, cavaleri sarmaţi originari din stepele de la nordul Marii Negre, ce intrau în luptă echipaţi cu zale de fier care acopereau atât calul cât şi călăreţul, modă care va fi reluată sute de ani mai târziu de luptătorii Evului Mediu).

În secolul al IX-lea mai erau regi khotani, numiţi pe artefactele de la Domoka, la est de Khotan, scrie arheologul Sven Hedin, primul care a dezgropat oraşele acoperite de nisip ale Khotanului antic, dar, mai apoi apar uigurii alungaţi din Mongolia, iar în 1006 Khotanul devine uigur.

Marco Polo a stat trei ani în Khotan (1271-1275).

Regii din Khotan aveau nume de: Khotan, Visha la 56 î.H, Văhana cel Mare 736, Vu-Zeitan,Vijaia Kriti, Sumbava, Gurgamoya, Zaman, Ban Kao, Iulian anul 56, Boyan, Ashoka, Yacob.

În zilele noastre Khotanul/Hotan este cuprins în Provincia Uigură XinJiang din vestul Chinei şi păstrează rădăcini în adâncul istoriei, aici, unde s-au altoit civilizaţiile estice asiatice tăinuite încă în secretele Shamballei. Capitala este la Urumki, o zonă de păşuni unică pe pământ, încercuită de munţi, legată de Beijing printr-o cale ferată pe mii de km.

Khotanii îşi construiau oraşe circulare, înconjurate de troiene. Îşi aşezau plaiurile pe mari înălţimi numite la români ormenişuri, aşezate strategic şi apărate cu ziduri de 4 metri grosime. Erau un popor de călugări ce au centralizat triburile-state prin religia Marilor Preotese. Dakia a fost primul stat matriarhal din lume arestat istoric unde s-a creat Religia Cerelestă, în care s-a şcolit budismul dus de preoţii khotanici în India, China, Mongolia, Coreea, Japonia, Thailanda, Filipine etc. Khotanii menţionaţi în enciclopedii de prestigiu sunt oreenii-arieni din România carpatică unde trăiesc cotanii de la începutul lumii, unicul popor guvernat de legi ale păcii.

Arienii au creat centre de civilizaţie precum Sumerul, Indul, Egiptul, Mesopotamia etc. Origene înfiinţează şcoli de katiheţi. Kauti era purtător de flacără al lui Mithra, veghetor. Kautopii erau judecători. În văile de pe Muntele Sinai mănăstirile se numeau kutila. În Biblie sunt amintite kituvimi/K'tuvim, adică scrierile cu sens de învăţături. În Marea Egee sunt ostroavele kitim locuite de pelasgi care se uneau cu macedonenii împotriva romanilor. În insula Charpatos din Grecia un dialect din vechime al pelasgilor conţine expresia Pase. Kalo - Paşte fericit, iar Kalo e prezent în numele Asăneştilor: Kalo.Ian. După Paşte la români se dă caloianul pe Apa Sâmbetei.

Istoricul latin Lucian scrie că înţeleptul schit Anacarsis se numea Dau. Khetes şi purta pe frunte o bandă cu o piatră în centru ca şi Zamolse, ca şi regii coreeni, piatră ce se poartă şi astăzi în lumea parţilor beduini. Cetatea lui Thot din Egipt, pe care nu-l născuse nimeni – Kemenea, se afla pe locul cel mai înalt numit Tato pe care se hodinise Ra, în nordul îndepărtat.

Lamaiştii din Tibet ştiu că Domnul A tot puternic locuia în Apus, pe Muntele Sfânt, înconjurat de ape şi păduri (în Pangeea, prima insulă a lumii, neatinsă de Potop). Preoţii bărbaţi ce au preluat puterea Marilor Preotese după Potop - brahmanii, rohmanii, ramanii, blajinii, au venit din Bharata pe Apa Sâmbetei, plecaţi din Carpaţi ştiind că Centrul Lumii e în nord, sub steaua polară – polul getic. Kitienii erau ramanii ce stăpâneau Iudeea. Un text al Frăţiei lui Filon din Alexandria numit Documentul Sadokit scrie că s-au dat lupte împotriva geţilor şi kitienilor, din care oştirea kiteiană a recuperat bogăţiile şi bunurile date de un preot ca mită Ierusalimului ca să obţină o funcţie deoarece, aici, în deşert, se pregăteau (Qumram) pentru funcţii în Frăţia Celui Ales.

Kitienii erau veghetorii, katiheţii ce slujeau Kogaionul/Kotayonul antic al lumii.

Sunt româncă şi am răzbit din pâcla istoriei cu numele de Cotan. Ca profesoară de filosofie apelez la urmaşii cotanici ai lumii să reclădim din cenuşa istoriei sclipirile ce ne luminează bucuria sacră a cunoaşterii strămoşilor şi să refacem altarele create de mintea nemuritorilor.

Bibliografie:
Abel-Rémusat, Jean-Pierre; Historie de la Ville de Khotan, Paris, 1890;

Bailey, Harold Walter; Codices khotanenses, Copenhagen : Levin & Munksgaard, 1938;

Idem; Zoroastrian problems in the ninth-century books, Oxford : The Clarendon press, 1943;

Idem; Khotanese texts, Cambridge : The University Press, 1945;

Idem; Khotanese Buddhist texts, London : Taylor's Foreign Press, 1951;

Idem; Dictionary of Khotan Saka, Cambridge University Press, 1979;

Idem; The culture of the Sakas in ancient Iranian Khotan, Delmar, N.Y., Caravan Books, 1982;

Cribb, J.; The Sino-Kharosthi coins of Khotan. Their attribution and relevance to Kushan chronology (Part 1) Volume: 144 (1984) 128 ff;

Idem; The Sino-Kharosthi coins of Khotan. Their attribution and relevance to Kushan chronology (Part 2) Volume: 145 (1985) 136 ff;

Dicţionarul ilustrativ al limbii române, Bucureşti, 2008;

Densuşianu, Nicolae; Dacia Preistorică, Bucureşti, 1913;

Drimba, Ovidiu; Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Bucureşti, 1984;

Eliade, Mircea; Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Bucureşti, 1991;

Emmerick, R. E.; Book of Zambasta,1968;

Idem; Tibetan Texts Concerning Khotan, London, 1967;

Gimbutas, Marija; Vestigii preistorice în sud-estul european, Bucureşti, 1989;

Eadem; Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Bucureşti, 1997;

Hedin, Sven; Through Asia, New York and London, Harper Brothers, 1899;

Kumamato, Hiroshi; Textual Sources for Buddhism in Khotan, Collection of Essays 1993, Taipei, 1999;

Idem; The Khotanese in Dunhuang, în Cina e Iran. Da Alessandro Magno alla Dinastia Tang, Florence, 1996;

Leick, G.; Dicţionar de mitologie a Orientului Apropiat, Bucureşti, 2005;

Moscati, Sabatino; Vechi imperii ale orientului, Bucureşti, 1982;

Olariu, Constantin - Arimin; Adevăruri ascunse, 2012;

Pelliot, Paul; Cotan, Notes on Marco Polo, vol. I, Paris, 1959;

Preda, C. – coord.; Enciclopedia arheologiei şi istorie vechi a României, Bucureşti, 1994-2000;

Skjærvø, P.O.; Khotanese Manuscripts from Chinese Turkestan in the British Library, London, 2002;

Stein, Marc Aurel; Ancient Khotan: Detailed report of archaeological explorations in Chinese Turkestan, 2 vols. Clarendon Press. Oxford, 1907;

Idem; Sand-Buried Ruins of Khotan, London, Hurst and Blackett, Ltd., 1904/Reprint Asian Educational Services, New Delhi, Madras, 2000; Idem;

Idem; The Thousand Buddhas : ancient Buddhist paintings from the cave-temples of Tung-huang on the western frontier of China;

Uray, G.; L’emploi de Tibétain dans les chancelleries des états de Kan-sou et de Khotan postérieurs à la domination tibétaine, JA 269/1-2, 1981;

Walker, Annabel; Aurel Stein: Pioneer of the Silk Road, London, 1995;

http://ro.wikipedia.org

http://scripturamirabilis.wordpress.com/2011/06/02/descoperirea-unei-biserici-paleo-crestine-in-turkmenistan

http://www.mitologiadacieiedenice.blogspot.com

http://www.iranicaonline.org

http://www.historia.ro

http://idp.bl.uk/

-Sfârşit-

Sursa: Olimpia Kotan
Adaptate şi foto: Carmen Pankau









duminică, 24 noiembrie 2024

☀️CIVILIZAŢIA KHOTANILOR (Partea a II-a)


-Urmare-

În cartea Ancient Khotan, Marc Aurel Stein (1862-1943) scrie că Marea Preoteasă e Khandro, veche de 30 000 de ani. În peştera Kizil, unde e venerată Marea Zână Mamă din Vest, sunt pictate numai zâne şi Mari Preotese. Statueta Femeia Polo pe un ponei e unică graţie tunicii peste pantalonii bufanţi purtată şi azi de femeile din China. În Manuscrisul Talismanul stelei polare, Ketu citea cerul şi eclipsele de pe un brâu special. La români, brâul e depozit de înţelepciune.

Sir Aurel Stein, cunoscător a şase limbi străine, conducător a patru expediţii arheologice în zona Taklamakanului, autor a unsprezece lucrări pe tema locuitorilor de odinioară a acestei zone, aduce lumii ştiinţifice din Occidentul Europei hărţi celeste vechi de 20 000 de ani, tablouri cu indienii şi hunii albi Karakum, peste 10 000 de manuscrie Khotanice din Peştera celor 1000 de Buddha, redactate în limba sanscrită vulgară pali (dialect indo-arian cunoscut drept limba celor mai vechi canoane budiste). Catalogul colecţiilor sale se află astăzi în Biblioteca Academiei din Budapesta. De asemenea, a adus în Occident Gramatica Khotanese care se studiază şi azi în Iran. Poemul sanscrit Ramayana e scris în text Khotanik.

Aurel Stein a adus din Khotan prima carte tipărită cu 600 de ani înainte de Johannes Gutenberg, cu numele Diamantul Şutra, un cod de înţelepciune tipărit de P. I. Seng, cel care a inventat o presă mobilă din lut şi care nu era chinez, ci khotan. A adus cântece din Khotan şi a descris dansuri războinice semnalate şi de Mircea Eliade ca aparţinând khatarnici-lor din nordul Indiei, specifice unor societăţi secrete bărbăteşti, nişte căluşari precum cabirii, cabalerii, dioscurii, fraţii asvini, curiaţii, corenţii, colisarii, orăcenii etc. La Eliade, cultura Ciu-Ku-tien e semnalată de mii de ani în ocrul de pe cadavrele şi craniile din toată lumea. Ceramica de Cukuteni (Cucuteni-Trypillia) veche de 9000 de ani se regăseşte şi la graniţa vestică a Chinei.

În scrierile khotanice dakinii sunt alaiul îngeresc al Marii Preotese din Ţara Dakin, unde Marea Mamă are aripi şi vine din Cer (vezi artefactul din muzeul londonez ce reprezintă o zână cu doi sâni mari ca o Artemisă etruscă înfăţişată cu pieptul plin de sânii nemuririi). Femeile care zboară sunt în mitologia noastră Rusaliile din Geƫia carpatină sunt Ielele, Vântoasele, Doamnele. Budismul e plin de zâne, iar preoţii tibetani aclamă îngerii dakini, alaiul Mamei Dakin. În zona Turfan sunt sute de altare cu Buddha înconjurat, ca într-o tablă de şah, de alte 25 de statui.
Preoţii vedici slujesc Cerul părinte. Prima familie Asura-magii sunt conduşi de către Deva, iar Vrăjitoarele trăiau în Haptahinda şi Harapa, unde mai bântuie încă fantomele Marilor Preotese.
Tradiţia legendară din zonă mai afirmă că Shamballa este aşezată pe râul Sita, cunoscut ca Tarim, în Asia Centrală, apa găsindu-se şi azi la nord de Taklamakan.

Khotanii-călugări au bătut Calea jadului şi Drumul Mătăsii ţesută manual. Ei sunt creatorii manuscriselor pe hârtie, al covoarelor, broderiilor, picturilor rupestre, dar mai ales al Budismului Mahayana etc. În Muzeul de Antichităţi din Khotan (azi China), numit Hetian, sunt artefacte vechi de 9000 de ani cu o dioramă a unei case numită kuthia (chilia ascetică), cufundată parţial în nisip. Khotanul e Tărâmul poporului de călugări arieni, e centrul budismului mondial din vechime, Budismul Mahayana, original şi unic. La Dun Yong, în scrierile Avesta – Zaraostru, e prezent zeul Mithra, superiorul acestuia, şi se ciocnesc ouă roşii primăvara, ca şi la români.

Buddha era din neamul Gotama/Gautama Sakiya/Dakia, din zona Khotanică, şi a plecat să înveţe de la Bodh-Gaya din vest, Marea Preoteasă, unică în lumea vechii Europe (vezi Maria Gimbutas). Armin Olariu identifică în persanul Gomtaro de pe tăbliţa a cincea de la Sinaia prezenţa lui Buddha la Sarmizegetusa, când un preot bătrân dorea să-i cânte rugăciuni pentru Calea OM către Cer (împărtăşirea dinaintea morţii).

Khotanul a fost pivotul religiilor – dovadă stau sutele de statui ale lui Buddha, al schimburilor economice şi culturale. La nord de Kabul se află cea mai mare unitate monastică cu o statuie a lui Buddha de 35 m, unică în lume, şi centrul şcolii Budismului Mahayana (Marea Gayana/Gaya/Geea). Călugării budişti din Khotan, precum Faxian, Huanjian etc, au răspândit această religie în China, India, Punjab, Sri Lanka, Nepal, Coreea, Japonia şi dincolo de Oceanul Pacific. În toate oazele Asiei Centrale este puternică prezenţa iniţiaţilor Khotanici. Preotul filozof sufit Khodya are un templu înălţat de Tamerlan, un Mecca al Orientului, cu un cazan de botez din 7 metale, unic în lume.

La geƫii carpatici rugăciunea Tatăl nostru este Tato Nipal dus în tărâmul Nepal, la porţile Shambalei, în grotele din Xinjiang, în Cercul de la Taklamakan de înaintaşii noştri, creatorii Lumii vechi. V. Thomson, danez de origine, a descoperit la Orkhan, în 1893, alfabetul aramaic cu semne din Hinjiang – Khotan, din epoca bronzului şi fierului, exact ca în stepa pontică şi de pe Tisa. D. Diringer din New York studia în 1948 alfabetul aramaic pentru limbi altaice din Khotan, zis uigur mai târziu, şi aprecia că: Acest alfabet e cheia istoriei omenirii. Scrierea e identică cu cea din Insulele irlandeze Orknei, de pe Arborele Celtic unde sunt prezente nume ce îi amintesc pe khotani: Catuu, Kunanetas, Katabar. Alfabetul coreean, numit scriere corectă, e o adaptare a celui sanscrit. În Irlanda vestică există localitatea Kokeri, numele unei zâne locale. Aici atrag atenţia discuri cu inscripţii circulare precum cel de la Faistos, din Creta, dar şi cele din China – de la tribul Dropa, pigmei cu pielea galbenă, cu capete alungite, ori din Coreea şi Orkhon - Mongolia. Kata e nume vechi pentru Tata ca în Mahayana sanscrită având în vedere că ascetul acestei religii era un Khotan (282 î.H.). Ginghis-Han foloseşte alfabetul saca khotanic de la Sogdian, păstrat în Afganistan. La Ulan Bator se păstrează 80 de manuscrise - xilogravuri Sutre budiste şi 270 de documente khotanice, cât şi inscrisuri ariene.

În estul Mongoliei, în nordul Chinei şi al Coreei se afla în străvechime Kitania. În Sri Lanca o pagodă – stupa (templu de veneraţie) are numele Kotavehera. În Tibet există localitatea Khathiavar. În Altai curge râul Katun, pe valea sa existând multe grote şi tumuli funerari. Există râul Khotan – Daria, iar o parte a oraşului Djakarta se numeşte Koto. Kantay e lângă Calcutta.
În Coreea, prinţesa Ananda vine în anul 48 pe apă, prin sud, şi aduce cu ea statui şi călugări khotani - budismul. Ea întemeiază primul stat, Kara, cu capitala Gaya, şi înalţă pe muntele Pun San un templu. Tot în Coreea, în anul 372 d. H., cele trei regate - Koguryeo, Paekche, Silla s-au unificat sub stindard budist. Despre acest eveniment vorbesc cei 80.000 de buşteni cu gravuri păstraţi pe muntele Heinsa Gaya (vezi Tripi Taka). În localitatea Kanki exista un rege budist. Sutex- Kutex, Sotan sunt denumiri de oraşe şi regi în Coreea, Japonia, Egipt, Fenicia, cu sensul de uriaşi.
În Afganistan, regele Khotian şi urmaşii din dinastia Hotaki existau şi în 1700.
În Japonia, budismul e introdus de regele Kudra care aduce statui ale lui Buddha, covoare, scrieri, preoţi etc. Pe la 621 d. H. se întemeiază civilizaţia japoneză de către Sotoch - Kotok prezent în poemul Kataoca, găsit la Mănăstirea Horiuzi. La Osaka se preda cândva limba sanscrită de către preoţi khotanici. În cele două cronici nipone, Nihon-Koku şi Ruyju-Kokusi, bumbacul – numit astăzi şi cotton/koton/khotan, e wata din sanscrită. La Kyoto se află Pavilionul de aur, templu identic cu cel din Amristar India. În Hokaido trăiesc ainii ce au temple ca cel de la Kami-Khotan, circular şi cu acul specific al orienilor carpatici de pe soarele de andezit de la Sarmizegetusa.

Imperiul lui Alexandru Macedon s-a oprit la graniţa cu teritoriul Khotan, dar împăratul şi-a luat un călugăr khotanic din împrejurimi. Scribul său descrie dansatoarele lui Dionyssos cu iţari şi veşminte-tunici, cămeşoaie, brâuri de care atârnă cuţitul sika - specific geto-dacilor, acestea fiind îmbrăcate asemănător cu personajul statuetei amazoane de pe ponei - deja amintită.
În Orientul Mijlociu Khotanic oamenii erau cei mai longevivi. Mumiile cu ADN european sunt aşa de numeroase că pot fi întâlnite în toate peşterile pictate din Taklamakan. Specială e mumia Frumoasa din Loulan din estul deşertului, veche de peste 6000 de ani, ce fascinează lumea arheologică cu aliura ei europeană ce se observă şi în vestimentaţie, cu părul său lung, blond- castaniu-roşcat, învelită cu coverturi-tartan. E înaltă de 2 m, cu un inel special, cu pantofi de piele, de fapt opinci, şi cu o pălărie cu pene de gâscă, într-un coş de nuiele cu cereale.

Unică este şi mumia schitică numită Zâna Gheţii, găsită la Pazyryk, în Altaiul rusesc, în tumulul îngheţat, aproape identic cu cel de la Agighiol din Delta Dunării. Marea zână avea 25 de ani şi era înaltă de 5-6 picioare, blondă şi cu o coafură imensă prinsă cu agrafe în formă de lebede albe. Avea brodat pe haine un pom al vieţii cu păsări, cămile, pisicuţe, clopoţei, panglicuţe etc. Lângă zână era o măsuţă cu picioare din corn de yac, sculptată cu lei pe înălţime, iar pe platou se păsrează, probabil ca ofrande, carne de yac şi oaie. Corpul, acoperit cu tatuaje, era în poziţia culcat într-un trunchi de zadă scobit, probabil o pirogă, iar aceasta era postată pe verticală în mormânt, pe direcţia dintre cer şi pământ ca Pomul vieţii brodat pe veşmintele tinerei. La picioarele fetei erau şase cai sacrificaţi, bătrâni după dinţii tociţi, ca la noi românii unde: calul de dar nu se caută de dinţi. În mormântul plin cu gheaţă erau covoare, carpete, picturi şi un arc schitic composit vestit în lumea veche. Cimitirele din ţara Khotanilor erau o pădure de stâlpi înalţi de 4m sub care se aflau pirogile, sicrie îngropate în nisip cu stâlpul de la capul mortului regăsit la geto-daci, şi ele sunt venerate ca loc de cult şi azi.

ADN-ul tinerei schite este similar civilizaţiilor ariene de acum 5000 de ani de pe Valea Indului şi din toată lumea Orientului Mijlociu Vechi şi nu numai. Prezenţa ei, reprezentantă a oamenilor albi, a fost consemnată mereu în istoria antică. Pliniu cel Bătrân scria în vremea împăratului Claudiu despre oamenii albi din nordul Chinei. Cumanii - C.Om.Anii sunt caucazieni, ce revin de pe Fluviul Galben, în secolul al XI-lea, conduşi de Kuta. În Kutea se vorbea în versuri scrie în Codexul Khotanic Marc Aurel Stein.
Khotanii n-au învăţat sanscrita de la nimeni. Sanscrita e limba civilizaţiei iniţiaţilor Khotanici din Carpaţi. Vedele sunt istOrie ariană. Ortografia şi alfabetul Asiei Centrale sunt preluate din limba saca-Khotan a iniţiaţilor arieni. Sanscrita şi româna au origine comună consideră M. Bărbulescu-Dacul (1936) şi Armin Olariu (2011) în urma cercetărilor pe care le fac.

La Qumram se descoperă în 1947 texte Vedice precum Apocriful genezei şi altele. Preoţii khotanici au adăpostit aici scrieri unicat din calea distrugătorului Ginghis-Han şi nu numai. Preoţii budişti khotanici traduc scrieri sanscrite precum Avatumsaka Sutra şi Deva Prajna dintre care au ajuns până la noi doar 80 de exemplare salvate în limba khotanică.
Sir H. W. Bailey (1899-1996) a descifrat din scrierile khotaneze provenienţa popoarelor de la curtea regală din Oaza Khotan şi a prezentat primele monede cu Gurgamoya, regele regilor khotanici, în scriere Khorasthi. În 1938 scrie la Copenhaga Codicele khotanez după texte khotanice duse la Cambridge, Londra, Berlin etc. În 1945 scrie Dicţionar de Saca- Khotan studiind manuscrisele khotanice ariene. Khotaneza sau saca este o limbă indo-europeană din grupa indo-iraniană vorbită în secolul al VII-lea în Turkestanul oriental, în regatul budist Khotan, cunoscută prin manuscrisele Dunghuang descoperite în Peşterile Mogao în veacul XX în zona Khotan (azi XinJiang, China) şi care sunt traduceri ale textelor budiste. În 1938 R. E. Emmerick descifrează cel mai vechi text khotanic numit Zambasta.

Va urma!

Sursa: Olimpia Kotan
Adaptate şi foto: Carmen Pankau








duminică, 17 noiembrie 2024

☀️CIVILIZAŢIA KHOTANILOR (Partea I)


Cercetarea istorică a dezvăluit traseele Oreenilor – Arieni din centrul Europei, cea mai tumultoasă prezenţă a acestora pe traseele refăcute de arheologia secolului XX fiind Civilizaţia Khotanilor din Takla Makan/Taklamakan, Asia Centrală.

Arheologii occidentali ocolesc problematica legată de descoperirile din această parte asiatică, iar intelectualii români ce-au răzbit în Occident, contemporani cu colosalele descoperiri arheologice din Taklamakan, nu s-au arătat interesaţi nici măcar tangenţial de subiect, iar istoricii români slăvesc istorii străine, neglijând arborele carpato-danubiano-pontic al arienilor.

Prezenţa Khotanilor pe toate meridianele Lumii vechi este demonstrată de urmele din toponime, hidronime, oronime ei purtându-le pe drumurile storiei de pe întreg pământul în calitatea lor de creatori ai civilizaţiei universale. Oamenii sacri au pornit de unde Tatăl Ceresc a pus Rai în Eden, din Vatra Vechii Europe, din cotitura Munţilor Carpaţi, în timpul în care restul continentului nostru era doar o imensă pată albă, după cum dovedeşte savanta Maria Gimbutas, iar urmele se păstrează în mituri, legende, datini, obiceiuri zidite de cultul arian ancestral. Istoria descoperirilor arheologice din veacurile trecute reface căile fluxului arian demografic al lumii, încă din Neolitic, de acum peste 10.000 de ani, flux ce poartă pecetea poporului de călugări Khotanici.

Arienii sunt oreenii din centrul Europei vechi, oamenii albi din lumea veche, oameni sacri, nemuritori, ce au roit în căutare de condiţii climatice de existenţă, la început paşnic, apoi s-au impus prin forţă în condiţiile creşterii demografice, marcând căile vieţuirii pe Insula Pangeea, unică sub cerul începuturilor. Retragerea gheţurilor, duse de oceanos potamos, cel pe care a plutit Noe aducând vieţuirea pe Terra, s-a păstrat în memoria colectivă drept potop şi urmele lui se descoperă mereu în arheologia lumii.

Khotanii de odinioară, urmaşi în timp ai oreenilor, cunoscuţi drept hiperboreeni, pelasgi, apoi – în alte etape istorice, geto-daci etc. au dus mai departe Civilizaţia iniţială matriarhală a Marilor Preotese patronate de NIKA - Zâna Dumnezee. Acestea au creat şi civilizat omenirea, au conceput limbajul, scrisul, simbolistica - pecetea lumii, păstrată din vechime, învăluită în ceaţa uitării în perioada patriarhatului ce le-a urmat. În centrul Europei sunt o mulţime de localităţi, nume de ape şi munţi, de văi şi câmpii, picioare de plai unde se trăia, se întărea, se îngrădea un ormeniş. Ora era Marea Preoteasă ce slujea pe RA- Soarele prin invocaţiile sale, iar poporul său erau oreenii, arienii, ormenii, într-un cuvânt oamenii etc.

Imperiu oreean-arian de limbă sanscrită, a cărui cultură şi civilizaţie este concentrată în scrierile vedice Ramayana şi Mahabharata, a avut şansa climatică, geografică, economică, demografică, cultică de a conserva măreaţa civilizaţie a Khotanilor, un arbore colosal al lumii vechi, păstrată în nisipurile Asiei Centrale, în Egiptul Antic, în civilizaţiile Inca, Maya, Ainice, Sumeriană, Babiloniană etc. Svastica, crucea rotată sau gamată (în sanscrită svasti = noroc, binecuvântare), este simbol carpatin încă din Neolitic, de când scrierea de la Tărtăria străbate lumea, de peste 7000 de ani, pe când şi la vest de China mai era Tărtăria Khotanică, nucleul iniţiatic în est. Panteonul vedic carpato-dunărean al Khotanilor pătrează cea mai veche religie şi mitologie din lume. Svastica din Vincea geto-dacă ajunge în Tibet. Legenda Meşterului Manole există în mitologia kurzilor arieni.

Khotanii, unii plecaţi spre Asia, alţii rămaşi în cotitura Munţilor Carpaţi, au păstrat informaţia despre cei plecaţi pe un alt Tărâm. Astfel, în Bazinul Tarim din Asia Centrală s-au descoperit cele mai grăitoare manuscrise, artefacte unicat de civilizaţie cultică, artistică, meşteşugărească şi comercială ale arienilor. N. Densuşianu aduce în atenţie Cotanii din Carpaţii de curbură, care fac trimitere la mari zeităţi antice de pe tot pământul, începând cu NikaOra, Oradeea, Kotiora, Oran, Cotos, Kotan. De exemplu hekatonkirii aveau puteri urieşeşti. Khotar şi Haşiş sunt făuritori ai sălaşului Zapon pentru zei şi fac arme pe măsura acestora. Faraonul Tutankamon era numit şi Tuthan Khaton, ca o reverenţă. (vezi Dicţionarul cu 99 de personalităţi mitologice). Khotanii din Asia sunt cei mai longevivi având vârste ce depăşesc frecvent 100 de ani.

Kothanii, popor de călugări atât de prezent în toată lumea antică, a jalonat traseele colosalului exod demografic al oamenilor albi din lumea veche, cei ce au dus civilizaţia din Carpaţi în Asia Centrală şi în întreaga lume. La sfârşitul secolului al XIX-lea, caravane de arheologi occidentali au dezvelit din nisipuri civilizaţia Khotanilor arieni despre care nici un şcolit român plecat în vestul Europei nu scoate o vorbă, deşi primul istoric român ce a identificat Geƫia Carpatină, (România de azi - n. r. Carmen Pankau) ca primă patrie a arianismului a fost, la 1901, profesorul Teohari Antonescu de la Universitatea din Iaşi.

Primii arheologi ce-au dezvăluit istoria Khotanului au fost: suedezul Sven Hedin, germanul Albert von Le Coq şi Marc Aurel Stein – englez prin adopţie, urmaţi de zeci de cercetători. Arheologii români se prefac a nu-l cunoaşte pe românul Marc Stein, botezat Aurel, născut la Budapesta, autor a zeci de cărţi de arheologie despre Khotanii antici încă din 1905, cel ce a introdus Khotanii arieni în Enciclopedia Britanică. Cercetătorii răsfoiesc de sute de ani artefactele Orientului Mijlociu, scriu istorii ale religiilor, dar nu ştiu că acest popor de călugări, Khotanii/Cotanii din Carpaţi, sunt fondatorii civilizaţiei universale.

M. A. Stein a descoperit o reală bibliotecă în Peşterile Dunhuang, Kizil, Turfan, Niya din zona Asiei Centrale. A dus copii şi originale la Londra, New York, Berlin, Paris, Boston, Budapesta încă din 1907, într-o perioadă în care N. Densuşianu scria în Dacia Preistorică despre khotanii arieni, lucrare interzisă studenţilor de V. Pârvan.

Condiţiile climatice din Bazinul Tarim au păstrat dovezile multimilenare ale existenţei civilizaţiei ariene Khotanice, iar artefactele aduse de aici umplu muzeele lumii. Studii de istoria Khotanilor sunt scrise pe mii de pagini de savanţi ruşi, chinezi, indieni, japonezi, englezi, francezi, suedezi. Doar românii păstrează o suspectă tăcere.

Arienii Khotanici au făurit o civilizaţie cu rădăcini adânci în toată lumea, a căror urme nu au putut fi şterse nici din India - unde Rabindranath Tagore, poetul ce a fost onorat cu primul Nobel pentru literatură din Asia, şi care avea o Academie tip Platon în grădina Santi.niketan cu semnificaţia Sacra Nika a Khotanikilor, îşi dorea să vadă România, ţara de origine a strămoşilor săi, nici din China – în a cărei zonă vestică se învaţă că ei sunt urmaşii geţilor, nici în Coreea - unde cetăţi străvechi poartă numele Kotan, nume al Yoanii-lor Oreeni străvechi, nici în Japonia - unde ainii Kotani au Peninsula Kotan, iar în Hokaido ainii trăiesc în datini vechi din Carpaţi ce-au traversat nordul arctic până în Americile occidentului - unde dacoţii sunt numiţi indienii albi, iar scoţii, irlandezii din Insulele Orknei sunt sacrii choţi. În Yukatan şi pe Amazon, în Patagonia şi Peru s-au descoperit mumii roşcate cu pielea albă vechi de 12000 de ani precum vestita Zână Lucy. Iuezii şi iacuţii sunt arieni după tradiţii şi limbă aşa cum denotă inscripţiile din Valea Orkhan din Mongolia. Armenii sunt o rezultantă a horiţilor arieni din nord-vestul Mării Negre.

Oaza Khotan din sud-vestul deşertului Taklamakan, având aria cea mai extinsă - 85.000 kmp, rămâne un centru de civilizaţie mai vechi decât Egiptul Antic. Arheologii ruşi, chinezi, indieni, japonezi, suedezi, englezi, germani au descoperit zdrobitoare dovezi ale civilizaţiei Khotanice în sutele de grote din perimetrul cercetat printre care artefacte unicat precum: pluguri şi seceri din piatră, car pentru cai şi cu jug pentru boi, roata olarului - duse din Carpaţi, ce jalonează oriunde în lume, drumul arienilor antici. Acestora li se adaugă mumiile speciale păstrate de deşertul rece. Unic în lume este biberonul din corn având drept tetină un mamelon de capră lângă mumia mamei şi a unui sugar.

Bazinul Tarim deţine un noian de informaţii multiple, de necontestat, cu privire la cultul morţilor, scrieri khotanice, arta covoarelor khotanice numite azi de Samarkand, cultivarea pământului, viticultură, minerit, creşterea animalelor şi viermilor de mătase. Comerţul cu zone îndepărtate ale lumii era înfloritor, aici fiind descoperite monede romane din vremea împăratului Valens (secolul al IV-lea). Bogăţia de jad, păşunile, sarea, climatul tropical deşertic unde cresc nuci vechi de 500 de ani şi smochini de 400 ani, un ţinut alpin cu gheţari la peste 6000 m, păduri veşnic verzi la peste 4000 m, petrolul, gazele naturale, cărbunele, fierul, iată tezaurul natural al ţinutului Khotan.

Spectaculoasă e înfăţişarea strămoşilor noştri khotani din Asia Centrală, cu nimic mai prejos decât cea a cotanilor/coensii/coţi din Carpaţi, de unde khotanii asiatici îşi au obârşia, lucru clar dovedit şi de similitudinile dintre arta Cu-Kutienilor de la Cucuteni, judeţul Iaşi şi vasele descoperite în spaţiul Taklamakandului. Tocharienii erau massageţi, scrie Strabon, arieni schiţi roşcaţi – khot arienii - veniţi din nordul Mării Negre, din Ural.

Khotan e Hotan, Hoten, Hetian, Yutian, Kutan, Yorkhan, Sutan, Thokar. Khotan se poate citi şi în denumirile de Khatonian, Khoten, Khotinsc, Khotin, Khoting, Kotchevici, Cholkata, Khantay, dar şi în toponime ce conţin particula Ora şi Oara (Ora.deea, Or.nika, Oră.ştie).

Astăzi Khotanul este provincia XinJiang (devenită Uigură, în vestul Chinei) ce înseamnă Ţara în cerc şi de graniţă, kraina din jurul deşertului Tacklamakan, unde sunt multe centre cultice de iniţieri străvechi duse din Carpaţi. În această zonă sunt sute de situri arheologice, un tezaur istoric al lumii vechi. Special este Orkhon, capitala veche a hunilor albi, arienii nord-dunăreni de pe Valea Orkhon, unde locuinţele oraşului erau cu două etaje, aveau încălzire prin pardoseala de gresie, erau înconjurate de şanţuri–troiene ce urcau în serpentină ca la cetatea neolitică din Insula Orknei - Irlanda sau la cetatea Costeşti - România. Complexul funerar e sprijinit pe stâlpi din piatră cu înscripţii runice şi războinici cu potirul în mâna dreaptă, conţine coifuri, cercei, brâuri, iar osemintele amintesc de aliura ariană: nas lung, gura mică, mustaţă, orientate cu faţa spre răsărit.

Va urma!

Sursa: Olimpia Kotan
Adaptate şi foto: Carmen Pankau






duminică, 29 septembrie 2024

SCIȚII, NEAM GETIC


Populația băștinașă carpatină era denumită şi geți, ausoni, sciți și acațâri în scrierile bizantine, valahi și rumuny în cele germane și daci în textele latine.

Spațiul nostru de zidire a Neamului Scoborâtor din Zei a mai fost numit și Sciția, cum găsim la Herodot, care descrie în Istorii lV, 48, unde era țara Sciția în vremea lui, fiind chiar teritoriul locuit de Neamul Get în vechime și de români în perioada interbelică.
Şi Strabon face această precizare în Geografia, la l, 2, 27, scriind despre popoarele din nordul Eladei, care erau "cunoscute la miazănoapte cu un singur nume: sciți sau nomazi cum le zice Homer..."

La Vll, 3, 2 mai găsim precizarea despre geţi, care locuiau pe un mal și pe celălalt al Istrului, adică așa cum au locuit românii, până să-i slavizeze pe cei din sudul fluviului bulgarii și sârbii. Iar rabinul iudeu J. Flavius, scrie în Antichităţi iudaice, cartea 1.6, că grecii din vremea sa numeau spaţiul de la nordul Istrului Scythia Magogia, adică Sciția de sub împărăția cerească a lui Gog, cum mai ziceau geții Ziditorului Neamului Omenesc!

Suedia – au fost neamuri foarte diferite și cu istorii separate în timp și spațiu, începând cu secolele XV-XVI, scriitorii germani și cei nordici, au confiscat istoria sciților și a geților, pretinzând că neamul lor a locuit prin secolele VI-l î.e.n. în jurul Carpaților și la Marea Neagră! Despre sciți, scrie la pagina 24:
"...Scythas semper fuisse superiores de principatu humanae originis. Neque id silet Cato, qui in secundo fragmento cum illis convenit, ante Ninum circiter ducentis quinquaginta annis, quibus duravit aureum s(a)eculum, terras fuisse inundatas, et in Scythia renovatum auctumque mortale genus".

"...că Sciţii au fost mereu mai presus în privinţa începuturilor apariţiei omenirii. Cato nu trece faptul sub tăcere când, în acord cu acestea, el spune în fragmentul al doilea că înainte de Ninus cu vreo două sute şi cinzeci de ani, cât a durat vârsta de aur, pământul a fost inundat, iar neamul omenesc a fost reînnoit şi înmulţit în Sciţia".
Schythia de la Marea Neagră mai era numită Cytaea terra. Berosus consemna pe la anul 284 î.Hr. în opera sa Istorii, că: atât caldeenii cât şi scyţii descendeau din neamurile înfloritoare ale geților. (Augustin Deac, Dacia magazin, nr. 5, Iunie 2003)

GOŢII sunt GEŢII numiţi mai târziu GOŢI, localizaţi de cartografii şi istoricii Antichităţii în cotul estic al munţilor Carpaţi, sudul Moldovei, de la nordul Mării Negre până la sudul Dunării, arie ce-o regăsim în hărţile antice cu numele de SCHYŢIA, ţara sacrilor kiţi/coţi, devenită GEŢIA, apoi GOŢIA

Primul scriitor antic care aminteşte de Hestia este Herodot (425 d.Hr). El spune că 
sciţii se închinau 
“înainte de toate, la Hestia apoi la Zeus şi la Geea”. 
Tot el aduce un amănunt: “în limba scită Hestia se spune Tabiti”

Dexip scrie în Cronica sa universală pe la anul 260 d.Hr., că SCYŢII care se numeau şi GOŢI (GEŢI) au trecut în număr mare fluviul Istru, pe timpul lui Decius (249-251) şi au pustiit teritoriul stăpânit de romani. Desigur că în armatele goţilor erau prinşi şi înrolaţi o bună parte din Scyţi şi din Geţi, şi acesta este motivul pentru care scyţii sunt ”numiţi goţi”, după conducătorul lor. (Fontes, I, p. 732-735)

„După ce a obţinut această victorie şi după ce a luat aşa de multă pradă de la duşmanii ei, regina Tomires a trecut peste acea parte din Moesia, care acum se numeşte Sciţia Minor şi a întemeiat oraşul TOMIS pe ţărmul moesian al Pontului, după numele ei.” În acestă lucrare Iordanes o numeşte pe Tomiris „Getarum Regina”.

„Neam straşnic de tot – gens fortissima (despre care) stă scris că urma să pustiască chiar şi ţara Iudeei (. . .). Massageţii îşi au originea din sciţi. Şi zicând massageţi e aproape cum ai zice solizi (graves), adică puternici, geţi -fortes Getae“ (Iordanes – Getica).

Într-un gheţar Altaic Siberian s-a descoperit COVORUL FERMECAT cu imaginea ZÂNEI CERULUI la ceremonia de învestire a Șcitului Regal (vezi kurganul nr. 2 din cele 5 kurgane imperiale de mari dimensiuni). Acest covor este UNICAT universal şi atestă prezenţa de neşters din istorie a Marilor Zâne SCITE, ce-au creat o civilizaţie avasată, paşnică, creatoare în zorile omenirii.

Sute de istorici ai lumii apreciază că LUMEA SCITICĂ este cea mai veche civilizaţie de pe Pământ, înglobând INDOEUROPENII (erau tot Geţii reveniţi acasă – n.r. Carmen Pankau) cu multiple nume ce s-au îndreptat spre toate punctele cardinale. Sciţii (Geţii – n.r. Carmen Pankau) sunt cel mai tumultos popor al istoriei euroasiatice, ce ocupau teritorii imense, unde exista o populaţie infimă, că se contopeau cu locuitorii zonelor supuse, scrie Guido Mansuelli în Istoria civilizaţiilor Europei.

Sciţii nu erau doar vestiţi crescători de cai şi călăreţi fătă egal din istoria străveche. Se adaptau condiţiilor climatice şi practicau agricultura, creşterea şi domesticirea animalelor, făurirea uneltelor şi vaselor necesare vieţii. Sedentarii au făurit primele aşezări stabile cu case rotunde în lumina soarelui în formă de cutie, și de aceea au fost numiţi în istorie Cutieni. Aceştia au fost sciţii sedentari, ce dovedesc originea lor europeană unde au trăit primii plugari ai lumii, când la SCHELEA CLADOVEI se cultivau cereale cum scrie istoricul român Vasile Boroneanţ. Ei creşteau caprine, oi, vite şi mai ales cai - primele mijloace terestre de deplasare ale omenirii. Sciţii au fost PRIMII PĂSTORI de pe pământ. O grupare specială scitică este cea numită de istorici SCIŢII REGALI, ce dirijau şi ţineau legătura cu întreaga existenţă scitică a zonei, trăind în corturi regale. De asemenea, sciții sunt considerați cei MAI MARI DEŢINĂTORI DE AUR din istoria omenirii.
Sciţii au fost prima mare civilizaţie de călăreţi euroasiatici.

În sudul Dobrogei, sciţii cu regina lor vestită, TOMIRIS, sunt prezenţi pe metopele monumentului Mausoleul de la Adamclisi, aici unde este prezent omul primordial din Klisa - pământ înmuiat cu apa sacră a începuturilor, unde trăiau URIAŞII, ATLANŢII, TITANII, prezenţi pe monument, care indică prezenţa Reginei Tomiris ce-şi onora fiul, Spargapises, ucis de persanii lui Cirus, vegheat de luptătoarele AMAZOANE străvechi, prezenţe de mii de ani pe metopele scitice.

Existenţa maiestuosului neam șcitic a lăsat omenirii Ceramica Cutienilor (de Cucuteni), neam sedentar, mai valoroasă decât aurul, dar şi cele mai mari cantităţi din acest metal preţios din întreaga lume.
Istoricii au ajuns la concluzia că toţi sciţii din zona Oxus-Altai-Pazîrîk erau MATRIARHALI, de aici şi bogăţia istorică mergând spre începuturile existenţei omeneşti, ce dovedesc inteligenţa, hărnicia, inventivitatea lor, toate fiind înalte calităţi omeneşti. Locuinţele sciţilor sedentari erau mici rotunde, numite cutii, deci sciţii sedentari erau cutienii, autorii celei mai vestite şi preţioase ceramici de Cucuteni din lumea antică. Arheologia a descoperit la Hârşova, în România, ceramica neagră în anul 1966, veche de 6500 ani, ce dovedeşte că strămoşii noştri cunoşteau metalurgia la temperaturi înalte ca şi șciţii euroasiatici.

Sciţii, crescători de vite şi păstori, practicau TRANSHUMANŢA adică părăseau locul după 10 ani când terenul nu mai dădea roade şi-l reluau după ce treceu alţi 10 ani.
Perşii îi numeau pe ȘCIŢI SACII. Spre sfârsitul secolului al XVIII-lea limba lor era numită şi saca/saka cât şi scrierea acestora, ştiută de sanscrită-sacră, adică de început, şi a fost studiată de lingvistul savant englez sir Harold Walter Bailey. Acesta a publicat numeroase studii privind Limba Saka Khotanică ascetică din zona Taklamakan şi e o mare surpriză istorică fiindcă Khotanii sunt Cotensii din curbura carpatină, din NORDUL BUZĂULUI, puternică vatră de istorie străveche prezentă pe Harta lui Ptolemeu (secolul al II-lea d. Hr.).

Maria Gimbutas, în Istoria cavalerilor războinici, și L. Cueşdean, în lucrarea România - inima vechii Europe, amintesc faptul că în vestul Ardealului şi estul Panonniei s-a găsit cel mai mare depozit de spade mari din bronz care sunt şi în Spania, Scandinavia, Egipt, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Vasile Pârvan a găsit lângă oraşul Sf. Gheorghe, la Dobolii de Sus, o spadă mare cu un mâner de 130 cm ce se află la Muzeul de Istorie a României. 
Mulţi istorici ai lumii consideră că sciţii străbuni înglobează numele indoeuropenilor carpatini de la Atlantic la Pacific.

Scyții erau numiți astfel de la armele lor care făceau ravagii în luptă, nu întâmplător SCYTHE în engleză și-a păstrat sensul de coasă. Scythe în engleză mai este folosit cu scythe handle – toporiște, jagged/dull scythe – cioarsă (unealtă cu tăișul uzat), to cut with a scythe – a cosi.

Scyții mai erau numiți și Saka sau Skutai, din aceleași considerente. Sc- s-a strecurat și mai departe în limbaj și avem derivatele scissor (foarfecă) sau latinul scindere, în franceză scier (fierăstrău).

Desigur nu mai trebuie să insistăm CINE erau acești scyți când mai tot românul știe că geții foloseau COASA la război, iar armele geților numite SICA nu erau altceva decât niște coase. Aceste sica au fost perfecționate în luptele cu romanii și au devenit FALXURI, dar și acestea erau tot niște coase alungite pentru a putea lovi peste scutul dușmanului.

Surse informationale: Olariu Arimin, Olimpia Cotan-Prună, Basarabia Literara
Compilare, adaptare şi foto: Carmen Pankau







duminică, 15 septembrie 2024

HESTIA, ZEIŢA A VETREI ŞI A FOCULUI SACRU LA STRĂBUNII NOŞTRI GEȚI


Zeiţa Hestia ori Hesta, al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost zeiţă a vetrei şi a focului sacru la străbunii noştri Geƫi.
“Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decât o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezid de la Sarmizegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia (Vesta), vatră pe care ardea focul nestins. În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular, dacic, aflăm că absida centrală avea „34 de stâlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc „era vatra focului sacru”. După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, cultul zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de Traco-Daci, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.”
Că zeiţa Hestia aparţine străbunilor noştri şi NU GRECILOR sau ROMANILOR, este probat de cele mai vechi urme de civilizaţie din lume, descoperite în România, la Cotu Miculinţi, în judeţul Botoşani; printre altele, fiind descoperite şi cele mai vechi locuinţe din lume (bordeie) datând de acum 20.000 de ani, având în centru vatra străbună. Marija Gimbutaş declara:
“România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500- 3.500 i.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”
În aceasta perioadă a matriarhatului se înscrie viaţa şi activitatea reginei Hestia a strămoşilor geto-daci. Primul scriitor antic care aminteşte de Hestia este Herodot (425 d.Hr). El spune că sciţii se închinau “înainte de toate, la Hestia apoi la Zeus şi la Geea”. Tot el aduce un amănunt: “în limba scită Hestia se spune Tabiti”. Deci, zeiţa focului la sciţi purta numele de Tabiti. Trebuie să menţionăm că de la Geƫi, zeiţa Hestia, în acest timp, „trecuse“ fără voia ei, în olimpul grecesc. Hesiod alcătuise o teogonie după bunul lui plac, “ca să pună ordine” între zei”. În felul acesta zeiţa geţilor Histia sau Hestia devine tacit zeiţă a grecilor.

Tot Herodot, menţionând luptele lui Darius cu sciţii arată ca Idanthyrsos, regele acestora a spus solului trimis de perşi:
“Ca stăpân eu recunosc decat pe Zeus, strămoşul meu, şi pe Hestia regina sciţilor. Prin sciţi el înţelege pe geţi.
Situaţia Hestiei este clarificată pe parcurs de Diodor din Sicilia, care scria:
“La aşa numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zalmoxis susţinea că şi el a intrat în legătura cu zeiţa Hestia. Zalmoxis a fost aducătorul Belaginelor (a Legilor Frumoase) pe care le primise de la regina fecioară Hestia.”
“Acestă ignorare a cultului Zeiţei Focului, a rolului lui Zamolxis de intermediar între divinitate şi om, a dus la concluzia eronată că geƫii ar fi fost politeişti. Repetăm: Zamolxis, regele Geƫilor, a primit Beleaginele de la zeiţa Hestia, după cum la arieni (tot Geƫi), Zarathustra, a primit legile „de la o zeitate bună”
Legile Belagine (legile frumoase), un cod moral şi spiritual de viaţă de care amintesc mulţi autori antici, astăzi este însă necunoscut. Este posibil ca şi informaţiile spirituale şi ştiinţifice, inclusiv astronomice/astrologice, să aibă aceeaşi sursă: comunicarea cu zeiţa Hestia sau cu alte entităţi spirituale.”

 Hestia sau Histia, zeiţa geţilor, ca pământeană, a fost regină a strămoşilor geƫi carpatini în perioada matriarhatului, o regină fecioară, care în cea mai îndepartată antichitate a organizat statul strămoşilor geţi şi cultul focului în vatra “Cetăţii Regale”, o mică fărâmă din soare-focul ceresc care topea gheaţa şi oferea muritorilor căldura necesară vieţii.

Genealogia reginei Hestia, alcătuită de Hesiod, NU are nimic comun cu realitatea. El nu a făcut altceva decât a „introdus“ cultul zeiţei Hestia de la geto-daci în lumea greacă, romană şi a altor popoare. La romani Hestia apare sub numele de Vesta, iar preotesele se numeau vestale. Regina Hestia sau Istia, Iasta sau Vesta şi-a desfăşurat activitatea în jurul fluviului Istru la geƫi. Că ea a fost într-adevăr regină pământeană ne încredinţează faptul că a fost reprezentată plastic, uneori ţinând în mână sceptrul, emblemă a suveranităţii, iar în “Statuia Giustiniani”, aflată într-un muzeu din Roma, o vedem pe Hestia sau Vesta înveşmântată într-un dublu hiton (A. Mitru, op. cit. 40, 41, 47, 54, 55, 66, 199, 258). Emblemele suveranităţii acestei zeiţe sunt o dovadă că ea a fost în adevăr regină a geto-dacilor, apoi a fost „introdusăde Hesiod în panteonul Olimpului şi adorată pe un vast teritoriu, euro-afro-asiatic.

Descoperirea numeroaselor statuete feminine (bogatul inventar de figurine feminine, prezentat de Radu Florescu Miclea, în Preistoria Daciei, fig 24, 37, 41, 46, 54, 57, 78, 80, 88, 103, 112, 115, 119, 124, 130, 136, 157, 159, 161, 167, 178, 181, 187, 189, 203, 210, 227, 262, 263, 265, 268, 272, 350, 352, 360, etc) sunt o dovadă pentru evoluţia şi cultura statului Get, în perioada matriarhatului. La aceasta se adaugă cele 21 de statuete feminine descoperite lângă Moineşti (Bacau), într-un sanctuar. O “Mare Zeiţă” s-a descoperit la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin) s.a... Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, CA ÎN NICI O PARTE A TERREI, perioada matriarhatului, avansată în Geto-România.

“Arheologia daco-română a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, statul strămoşilor "Daco-Traci" era condus de o femeie, ajutată de un sobor feminin.”
Informaţia oferită de Herodot, că Hestia la sciţi a avut alt nume, aparţine unei epoci mai târzii, când cultul ei „trecuse“ de la geto-români la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti. ACEŞTIA ŞI-AU ÎNSUŞIT TACIT CULTURA POPOARELOR MAI VECHI.

Hestia a fost regina strămoşilor geƫi; după moarte a devenit zeiţă a focului. În perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, grecii sub numele geto-dacic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta. Cultul ei s-a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut involuntar în panteonul Olimpului.
“În astrologie există un asteroid cu acest nume, VESTA, care are semnificaţia „păstrătoarea flăcării”, a adevărului şi a altor valori spirituale şi culturale naturale, având puteri transformatoare şi creatoare (sexuale). Vesta este de o importanţă specială pentru cei care au simţul unei misiuni sau unui scop în viaţă, creând mediul prielnic pentru împlinirea acesteia.

Zamolxis are ca şi corespondent astrologic pe Saturn, acest lucru derivând atât din etimologia cuvântului (zal=zeu, mox=moş, bătrân), cât şi din filosofia de viaţă simplă şi naturală, ascetică uneori, pe care a predat-o getoromânilor. O confirmare a acestei legături spirituale iniţiatice între Zamolxis şi Vesta (Hestia) o găsim în astrograma natală a României, care este reprezentativă pentru poporul român, trecutul şi viitorul lui.”
Sursa: Pr. Dumitru Bălaşa
Adaptare şi foto: Carmen Pankau



 




 






miercuri, 4 septembrie 2024

MATEI CORVIN, UN ROMÂN PE TRONUL REGATULUI UNGARIEI


INFORMAȚIE de CULTURĂ GENERALĂ PENTRU TO
ȚI UNGURII CARE STRIGĂ CĂ ARDEALUL E AL LOR, DAR NU-ȘI CUNOSC ISTORIA!

Stiţi cum o chema pe Mama lui Matei Corvin? (rege al Ungariei timp de 32 de ani - 1458-1490 - FIUL lui Iancu de Hunedoara): 
ELISABETA SĂLĂJAN!


Dragi concetățeni maghiari

Până de curând nu știam proveniența denumirii ''Ungaria'', așa că vă ajutăm și pe voi să vă îmbogățiți cunoștințele în materie de istorie! 
Foarte adevărat, cu un amendament: ultimul rege din dinastia arpadiană, a decedat la 300 ani după regele Ștefan (la 1300).
Din 1300, până în 1527, au fost numai regi străini, ce NU aveau nici o legătură cu ''ungurii'' minoritari în Panonia.

Numele de "Ungaria" derivă din turcă și înseamnă ''10 săgeți'', adică numărul triburilor turcice venite în Panonia:

1. Trei (3) triburi de turci Cabari (proveniti din Khazari- popoare turcice care au adoptat iudaismul),

2. Şase (6) triburi de populații turcice, care au format baza ungurilor (dintre care cel mai puternic era tribul maghiarilor) și

3. Un trib de Bașchiri, de la care derivă și cuvântul ''Bozgor'' (bașchir, boșchir, boscor) din care s-a format în română verbul "a boscorodi - a vorbi neînțeles".

UNGARIA MARE NU A EXISTAT!
Să afle și TOKES!!!
Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire!

Ungaria aşa zis „Mare“ a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise.

Ungaria aşa zis „Mare“ NU a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!

Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie.
Unde este jertfa ungurească la 1867?!

Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece?

Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!

Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară!
Nici unul!

La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, NU s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.

Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania.

Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare.

Dispare Ungaria, dar NU şi Transilvania, care continuă să existe!

De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527?
Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună!

Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.

Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator!
Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi!
S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros.

Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie:

Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români?

Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?

Să mi se ierte simplicitatea, approape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie!
Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!

Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm o dată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor.

Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai.

Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş!

Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul!
Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora!

Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români!

Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!

Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim:

la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria!

Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar.

De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional!

Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!

Care e logica acestor resentimente?
Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?! 
Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?!

Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta?

Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani?
Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria!

Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!

Nici mai mult, nici mai puţin!

Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!

Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea.

S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi!
Nu ştiau încotro s-o apuce!
Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!

Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?!

Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!

Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari?
Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român.
Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică!

Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării!
Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.

Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon!

A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm!

Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale celuilalt!

Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe ne-prieteni în plata Domnului.

Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar!
E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei!

Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară!
Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!

Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează CU ORICE OCAZIE!

Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!
Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri!
Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr!
Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului.

Numai că trebuie să avem grijă mare:

ATENȚIE...

Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!
Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat.
Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război.

Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus...

Autor: necunoscut, preluat de la Vasile Borz pe fb
Adaptare şi foto: Carmen Pankau












duminică, 4 august 2024

ISTORIA NECUNOSCUTĂ A SPANIEI


Istoria Spaniei, în perioada de la căderea Imperiului Roman până la începutul cuceririi musulmane

Istoria întregii lumi a fost 
şi este crunt falsificată, ascunsă şi scrisă după cerinƫe şi necesităƫi, contra cost bineînƫeles, exact ca la noi în România. Dacă s-ar şti adevărul, s-ar cutremura întreg Pământul.

Nu mai puțin de 300 de ani Europa nu și-a definit încă granițele teritoriale între diferitele „triburi” predominante. În Spania se așează godoșii (Geƫii-Goƫii) originari - deja transformați în vizigoƫi - de pe pământurile situate în Europa de Est. Și ei vor fi cei care vor stabili calea pentru generații și generații pentru a servi intereselor generale sau proprii, pentru a suferi conspirații fratricide, pe lângă lupta pentru teritoriul hispanic împotriva lui Attila, războinicii Franco şi perfida şi definitivă invazie musulmană. După care s-a deschis Evul Mediu istoric.

Această etapă din istoria Spanien este cu siguranță necunoscută pentru majoritatea cititorilor în perioada care se întinde de la căderea Imperiului Roman şi până la începutul cuceririi musulmane.

În Spania, s-au așezat gotoșii originali(Geƫii-Goƫi) deja convertiți în vizi-goƫi din ținuturile situate în Europa de Est.

Pentru a nu ne epuiza cu documentația istorică referitoare la fiecare Rege vizi-got (Get-Got), vom rezuma memoria acestuia citând pe lângă numele său, anii domniei lor, precum și cauza morții lor.

Totul începe la aproximativ 395 cu ALARIC I călătorind pe coasta Europei de Sud venind dinspre est:

ALARIC I: Alaric, arianul născut în anul 370 în Delta Dunării/România.
Domnie: 15 ani (395–410).
Moartea: † în anul 410 moare grav rănit în luptă (nu de Malaria cum scriu spaniolii).

Ultimul atac în Italia de sud spre Sicilia şi nordul Africii, imediat după ştergerea din istorie a Romei Eterne, a fost oprit de o furtună puternică ce-a distrus flota torentului de GOŢI-GEŢI estici ce îl avea în frunte pe neobositul rege Alaric. Grav rănit, acesta moare la Cosenza, în Calabria, şi la dorinţa sa, parte din comorile colosale ce le purta cu el cât şi trupul său sunt îngropate sub râul Bizenţa ale cărui ape au fost deviate. Acest loc n-a fost găsit, că adevăratele comori sunt sacre pagini de istorie.

Urmaşii lui Alaric, începând cu Ataulf, refac magistralele istoriei către SV-ul fostului imperiu, ducând comori colosale în Languedoc. Roma rămâne pe mâna getului Flavius Constantin, născut la Niş, ştiut în istorie drept Constantin cel Mare. Alexandru Doboş consemnează în studiul Dacia contra Antichrist că:
„Dacia a fost avangarda rasei albe precreştine în fruntea formaţiunilor euroariene ce-au prăbuşit Roma la 410 sub conducerea regelui geţilor de răsărit, Alaric, arianului născut în Delta Dunării... unde era Insula Eroilor vechi cu templul lui Apollo - Biserica albă cu 9 altare şi 9 sfinte de pristoale, ca Biserica Omului Mare, că mari erau numai geto-dacii sacri din vechime”.
Ostrogoţii au organizat statal Europa vestică. Al. Busuioceanu scrie despre Zamolse, Buroista şi Deceneo, Odin şi Amazoane getice, citându-l pe Rodrigo Jimenes de Rada, iar în vechile cimitire, pe cruci, se mai notează încă originea geto-dacă a vizigoţilor, potrivit scrierilor profesoarei Margareta Cristian din paginile revistei Dacia Magazin. Episcopul Alonso de Cartajena (sec. XV) precizează că "regii Spaniei coboară din Dacia."

Geţii estici, numiţi vizigoţi, în vest în acea epocă, lasă Europei şi lumii neîntrecuta măiestrie de construcţie a lăcaşurilor creştine ştiute drept catedralele GOTICE, irepetabile mărturii ale măiestrie strămoşilor noştri cu şirul de regi din care se trăgea regina Amalasunta, urmaşa lui Teodoric al II-lea, ca regentă pentru fiul său şi nepotul marelui rege get, cum istoria reînvie în poezia Regina vizigoţilor, creaţie a poetulul român George Coşbuc.

Regatul Arian din Toulouse

Ataulf: 5 ani = 410-415. † Ucis (Conspirație).

Sigerico: Walia : 3 ani = 415-418. † – (Necunoscut).

Teodoric I: 33 de ani = 418–451. † În luptă (Împotriva lui Attila și a hunilor).

Turismundo: 2 ani = 451-453. † Ucis (Conspirație).

Teodoric al II-lea: 13 ani = 453–466. † Ucis (Conspirație).

Eurico: 18 ani = 466-484. † Natural (64 de ani).

Alarico al II-lea: 23 ani = 484–507. † În luptă (împotriva francilor).


Regatul Arian din Narbona

Gesaleico: 4 ani = 507–511. † Executat (În exil).

Teodoric cel Mare (regent al Amalaricului): 15 ani = 511–526. † Natural (71 de ani).

Amalaric: 5 ani = 526–531. † Ucis (Conspirație).


Regatul Arian al Toledo

Teudio: 17 ani = 531-548. † Ucis (Conspirație).

Teudiselo: 1 an = 548–549. † Ucis (Conspirație).

Agila I: 2 ani = 549–551. † Ucis (Conspirație).

Atanagild: 16 ani = 551–567. † Natural.

Liuva I: 5 ani = 567–572. † – (Necunoscut)

Leovigildo: 14 ani = 572–586. † Natural.


Regatul Catolic din Toledo
Convertirea lui Recaredo I la catolicism.

Recaredo I: 15 ani = 586–601. † Natural (36 de ani).

Liuva II: 2 ani = 601-603. † Ucis (Conspirație).

Witerico: 7 ani = 603-610. † Ucis (Conspirație).

Gundemaro: 2 ani = 610-612. † Natural.

Sisebuto: 9 ani = 612–621. † Ucis (Conspirație).

Recaredo II: Suintila: 10 ani = 621–631. † Natural (distrus).

Sisenando: 5 ani = 631–636. † Natural.

Chintila: 3 ani = 636–639. † Natural (89 de ani).

Tulga: 3 ani = 639–642. † Natural (distrus).

Chindasvinto: 11 ani = 642–653. † Natural (90 de ani).

Recesvinto: 19 ani = 653–672. † Boală.

Wamba: 8 ani = 672–680. † Natural.

Ervigio: 7 ani = 680–687. † Boală.

Egica: 13 ani = 687–700. † Natural.

Witiza: 10 ani = 700–710. † Natural.

Rodrigo: 1 an = 710–711. † În luptă (împotriva musulmanilor).

711-725: Musulmanii invadează Spania aproape în întregime.

Agila II: 4 ani = 710–714 (Regatul Tarragona și Septimania). A colaborat cu invadatorii musulmani.

Ardon: 6 ani = 714–720 (Regatul Septimania). A colaborat cu invadatorii musulmani. )

Pelayo: 19 ani = În anii 718–737. † Natural. (A fost ales conducător al Asturilor. În anul 722 conduce bătălia de la Covadonga unde începe recucerirea Peninsulei Iberice.)

Regele Alaric era fiu al Danubiului sacru ce şi-a deschis energiile magistralei reveniri în istorie a nemuritorilor geţi, pe care i-a făcut stăpânii Europei, aşa cum meritau. Portretele regilor vizigoţi de Toledo ataşată de Jose Antonio da Cunha Bermejo lucrării sale El reino visigodo de Toledo(2007) şi conservată în Biblioteca Naţională prezintă, fără întrerupere, pe 300 de ani de domnii începând cu Alaric. Acest timp al curgerii regilor geţi-goţi în şirul lor neîntrerupt păstrat de minţile luminate ale istoriei universale reîntregesc istoria mereu. Ce păcat că românilor le este încă interzisă!

Adaptare, traducere, completări, rectificări (conform mărturiilor istorice): Carmen Pankau
Surse: Luz de Trento, Spania, Olimpia Cotan-Prună.