SCIȚII, NEAM GETIC

Populația băștinașă carpatină era denumită şi geți, ausoni, sciți și acațâri în scrierile bizantine, valahi și rumuny în cele germane și daci în textele latine.

Spațiul nostru de zidire a Neamului Scoborâtor din Zei a mai fost numit și Sciția, cum găsim la Herodot, care descrie în Istorii lV, 48, unde era țara Sciția în vremea lui, fiind chiar teritoriul locuit de Neamul Get în vechime și de români în perioada interbelică.
Şi Strabon face această precizare în Geografia, la l, 2, 27, scriind despre popoarele din nordul Eladei, care erau "cunoscute la miazănoapte cu un singur nume: sciți sau nomazi cum le zice Homer..."

La Vll, 3, 2 mai găsim precizarea despre geţi, care locuiau pe un mal și pe celălalt al Istrului, adică așa cum au locuit românii, până să-i slavizeze pe cei din sudul fluviului bulgarii și sârbii. Iar rabinul iudeu J. Flavius, scrie în Antichităţi iudaice, cartea 1.6, că grecii din vremea sa numeau spaţiul de la nordul Istrului Scythia Magogia, adică Sciția de sub împărăția cerească a lui Gog, cum mai ziceau geții Ziditorului Neamului Omenesc!

Suedia – au fost neamuri foarte diferite și cu istorii separate în timp și spațiu, începând cu secolele XV-XVI, scriitorii germani și cei nordici, au confiscat istoria sciților și a geților, pretinzând că neamul lor a locuit prin secolele VI-l î.e.n. în jurul Carpaților și la Marea Neagră! Despre sciți, scrie la pagina 24:

"...Scythas semper fuisse superiores de principatu humanae originis. Neque id silet Cato, qui in secundo fragmento cum illis convenit, ante Ninum circiter ducentis quinquaginta annis, quibus duravit aureum s(a)eculum, terras fuisse inundatas, et in Scythia renovatum auctumque mortale genus".

"...că Sciţii au fost mereu mai presus în privinţa începuturilor apariţiei omenirii. Cato nu trece faptul sub tăcere când, în acord cu acestea, el spune în fragmentul al doilea că înainte de Ninus cu vreo două sute şi cinzeci de ani, cât a durat vârsta de aur, pământul a fost inundat, iar neamul omenesc a fost reînnoit şi înmulţit în Sciţia".

Schythia de la Marea Neagră mai era numită Cytaea terra. Berosus consemna pe la anul 284 î.Hr. în opera sa Istorii, că: atât caldeenii cât şi scyţii descendeau din neamurile înfloritoare ale geților. (Augustin Deac, Dacia magazin, nr. 5, Iunie 2003)

GOŢII sunt GEŢII numiţi mai târziu GOŢI, localizaţi de cartografii şi istoricii Antichităţii în cotul estic al munţilor Carpaţi, sudul Moldovei, de la nordul Mării Negre până la sudul Dunării, arie ce-o regăsim în hărţile antice cu numele de SCHYŢIA, ţara sacrilor kiţi/coţi, devenită GEŢIA, apoi GOŢIA

Primul scriitor antic care aminteşte de Hestia este Herodot (425 d.Hr). El spune că sciţii se închinau 

“înainte de toate, la Hestia apoi la Zeus şi la Geea”. 

Tot el aduce un amănunt: “în limba scită Hestia se spune Tabiti”

Dexip scrie în Cronica sa universală pe la anul 260 d.Hr., că SCYŢII care se numeau şi GOŢI (GEŢI) au trecut în număr mare fluviul Istru, pe timpul lui Decius (249-251) şi au pustiit teritoriul stăpânit de romani. Desigur că în armatele goţilor erau prinşi şi înrolaţi o bună parte din Scyţi şi din Geţi, şi acesta este motivul pentru care scyţii sunt ”numiţi goţi”, după conducătorul lor. (Fontes, I, p. 732-735)

„După ce a obţinut această victorie şi după ce a luat aşa de multă pradă de la duşmanii ei, regina Tomires a trecut peste acea parte din Moesia, care acum se numeşte Sciţia Minor şi a întemeiat oraşul TOMIS pe ţărmul moesian al Pontului, după numele ei.” În acestă lucrare Iordanes o numeşte pe Tomiris „Getarum Regina”.

„Neam straşnic de tot – gens fortissima (despre care) stă scris că urma să pustiască chiar şi ţara Iudeei (. . .). Massageţii îşi au originea din sciţi. Şi zicând massageţi e aproape cum ai zice solizi (graves), adică puternici, geţi -fortes Getae“ (Iordanes – Getica).

Într-un gheţar Altaic Siberian s-a descoperit COVORUL FERMECAT cu imaginea ZÂNEI CERULUI la ceremonia de învestire a Șcitului Regal (vezi kurganul nr. 2 din cele 5 kurgane imperiale de mari dimensiuni). Acest covor este UNICAT universal şi atestă prezenţa de neşters din istorie a Marilor Zâne SCITE, ce-au creat o civilizaţie avasată, paşnică, creatoare în zorile omenirii.

Sute de istorici ai lumii apreciază că LUMEA SCITICĂ este cea mai veche civilizaţie de pe Pământ, înglobând INDOEUROPENII (erau tot Geţii reveniţi acasă – n.r. Carmen Pankau) cu multiple nume ce s-au îndreptat spre toate punctele cardinale. Sciţii (Geţii – n.r. Carmen Pankau) sunt cel mai tumultos popor al istoriei euroasiatice, ce ocupau teritorii imense, unde exista o populaţie infimă, că se contopeau cu locuitorii zonelor supuse, scrie Guido Mansuelli în Istoria civilizaţiilor Europei.

Sciţii nu erau doar vestiţi crescători de cai şi călăreţi fătă egal din istoria străveche. Se adaptau condiţiilor climatice şi practicau agricultura, creşterea şi domesticirea animalelor, făurirea uneltelor şi vaselor necesare vieţii. Sedentarii au făurit primele aşezări stabile cu case rotunde în lumina soarelui în formă de cutie, și de aceea au fost numiţi în istorie Cutieni. Aceştia au fost sciţii sedentari, ce dovedesc originea lor europeană unde au trăit primii plugari ai lumii, când la SCHELEA CLADOVEI se cultivau cereale cum scrie istoricul român Vasile Boroneanţ. Ei creşteau caprine, oi, vite şi mai ales cai - primele mijloace terestre de deplasare ale omenirii. Sciţii au fost PRIMII PĂSTORI de pe pământ. O grupare specială scitică este cea numită de istorici SCIŢII REGALI, ce dirijau şi ţineau legătura cu întreaga existenţă scitică a zonei, trăind în corturi regale. De asemenea, sciții sunt considerați cei MAI MARI DEŢINĂTORI DE AUR din istoria omenirii.
Sciţii au fost prima mare civilizaţie de călăreţi euroasiatici.

În sudul Dobrogei, sciţii cu regina lor vestită, TOMIRIS, sunt prezenţi pe metopele monumentului Mausoleul de la Adamclisi, aici unde este prezent omul primordial din Klisa - pământ înmuiat cu apa sacră a începuturilor, unde trăiau URIAŞII, ATLANŢII, TITANII, prezenţi pe monument, care indică prezenţa Reginei Tomiris ce-şi onora fiul, Spargapises, ucis de persanii lui Cirus, vegheat de luptătoarele AMAZOANE străvechi, prezenţe de mii de ani pe metopele scitice.

Existenţa maiestuosului neam șcitic a lăsat omenirii Ceramica Cutienilor (de Cucuteni), neam sedentar, mai valoroasă decât aurul, dar şi cele mai mari cantităţi din acest metal preţios din întreaga lume.
Istoricii au ajuns la concluzia că toţi sciţii din zona Oxus-Altai-Pazîrîk erau MATRIARHALI, de aici şi bogăţia istorică mergând spre începuturile existenţei omeneşti, ce dovedesc inteligenţa, hărnicia, inventivitatea lor, toate fiind înalte calităţi omeneşti. Locuinţele sciţilor sedentari erau mici rotunde, numite cutii, deci sciţii sedentari erau cutienii, autorii celei mai vestite şi preţioase ceramici de Cucuteni din lumea antică. Arheologia a descoperit la Hârşova, în România, ceramica neagră în anul 1966, veche de 6500 ani, ce dovedeşte că strămoşii noştri cunoşteau metalurgia la temperaturi înalte ca şi șciţii euroasiatici.

Sciţii, crescători de vite şi păstori, practicau TRANSHUMANŢA adică părăseau locul după 10 ani când terenul nu mai dădea roade şi-l reluau după ce treceu alţi 10 ani.
Perşii îi numeau pe ȘCIŢI – SACII. Spre sfârsitul secolului al XVIII-lea limba lor era numită şi saca/saka cât şi scrierea acestora, ştiută de sanscrită-sacră, adică de început, şi a fost studiată de lingvistul savant englez sir Harold Walter Bailey. Acesta a publicat numeroase studii privind Limba Saka Khotanică ascetică din zona Taklamakan şi e o mare surpriză istorică fiindcă Khotanii sunt Cotensii din curbura carpatină, din NORDUL BUZĂULUI, puternică vatră de istorie străveche prezentă pe Harta lui Ptolemeu (secolul al II-lea d. Hr.).

Maria Gimbutas, în Istoria cavalerilor războinici, și L. Cueşdean, în lucrarea România - inima vechii Europe, amintesc faptul că în vestul Ardealului şi estul Panonniei s-a găsit cel mai mare depozit de spade mari din bronz care sunt şi în Spania, Scandinavia, Egipt, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Vasile Pârvan a găsit lângă oraşul Sf. Gheorghe, la Dobolii de Sus, o spadă mare cu un mâner de 130 cm ce se află la Muzeul de Istorie a României. 

Mulţi istorici ai lumii consideră că sciţii străbuni înglobează numele indoeuropenilor carpatini de la Atlantic la Pacific.

Scyții erau numiți astfel de la armele lor care făceau ravagii în luptă, nu întâmplător SCYTHE în engleză și-a păstrat sensul de coasă. Scythe în engleză mai este folosit cu scythe handle – toporiște, jagged/dull scythe – cioarsă (unealtă cu tăișul uzat), to cut with a scythe – a cosi.

Scyții mai erau numiți și Saka sau Skutai, din aceleași considerente. Sc- s-a strecurat și mai departe în limbaj și avem derivatele scissor (foarfecă) sau latinul scindere, în franceză scier (fierăstrău).

Desigur nu mai trebuie să insistăm CINE erau acești scyți când mai tot românul știe că geții foloseau COASA la război, iar armele geților numite SICA nu erau altceva decât niște coase. Aceste sica au fost perfecționate în luptele cu romanii și au devenit FALXURI, dar și acestea erau tot niște coase alungite pentru a putea lovi peste scutul dușmanului.

Surse informationale: Olariu Arimin, Olimpia Cotan-Prună, Basarabia Literara
Compilare, adaptare şi foto: Carmen Pankau

HESTIA, ZEIŢA A VETREI ŞI A FOCULUI SACRU LA STRĂBUNII NOŞTRI GEȚI

Zeiţa Hestia ori Hesta, al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost zeiţă a vetrei şi a focului sacru la străbunii noştri Geƫi.

“Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decât o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezid de la Sarmizegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia (Vesta), vatră pe care ardea focul nestins. În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular, dacic, aflăm că absida centrală avea „34 de stâlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc „era vatra focului sacru”. După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, cultul zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de Traco-Daci, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.”

Că zeiţa Hestia aparţine străbunilor noştri şi NU GRECILOR sau ROMANILOR, este probat de cele mai vechi urme de civilizaţie din lume, descoperite în România, la Cotu Miculinţi, în judeţul Botoşani; printre altele, fiind descoperite şi cele mai vechi locuinţe din lume (bordeie) datând de acum 20.000 de ani, având în centru vatra străbună. Marija Gimbutaş declara:

“România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500- 3.500 i.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”

În aceasta perioadă a matriarhatului se înscrie viaţa şi activitatea reginei Hestia a strămoşilor geto-daci. Primul scriitor antic care aminteşte de Hestia este Herodot (425 d.Hr). El spune că sciţii se închinau “înainte de toate, la Hestia apoi la Zeus şi la Geea”. Tot el aduce un amănunt: “în limba scită Hestia se spune Tabiti”. Deci, zeiţa focului la sciţi purta numele de Tabiti. Trebuie să menţionăm că de la Geƫi, zeiţa Hestia, în acest timp, „trecuse“ fără voia ei, în olimpul grecesc. Hesiod alcătuise o teogonie după bunul lui plac, “ca să pună ordine” între zei”. În felul acesta zeiţa geţilor Histia sau Hestia devine tacit zeiţă a grecilor.

Tot Herodot, menţionând luptele lui Darius cu sciţii arată ca Idanthyrsos, regele acestora a spus solului trimis de perşi:

“Ca stăpân eu recunosc decat pe Zeus, strămoşul meu, şi pe Hestia regina sciţilor. Prin sciţi el înţelege pe geţi.

Situaţia Hestiei este clarificată pe parcurs de Diodor din Sicilia, care scria:

“La aşa numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zalmoxis susţinea că şi el a intrat în legătura cu zeiţa Hestia. Zalmoxis a fost aducătorul Belaginelor (a Legilor Frumoase) pe care le primise de la regina fecioară Hestia.”

“Acestă ignorare a cultului Zeiţei Focului, a rolului lui Zamolxis de intermediar între divinitate şi om, a dus la concluzia eronată că geƫii ar fi fost politeişti. Repetăm: Zamolxis, regele Geƫilor, a primit Beleaginele de la zeiţa Hestia, după cum la arieni (tot Geƫi), Zarathustra, a primit legile „de la o zeitate bună”
Legile Belagine (legile frumoase), un cod moral şi spiritual de viaţă de care amintesc mulţi autori antici, astăzi este însă necunoscut. Este posibil ca şi informaţiile spirituale şi ştiinţifice, inclusiv astronomice/astrologice, să aibă aceeaşi sursă: comunicarea cu zeiţa Hestia sau cu alte entităţi spirituale.”

 Hestia sau Histia, zeiţa geţilor, ca pământeană, a fost regină a strămoşilor geƫi carpatini în perioada matriarhatului, o regină fecioară, care în cea mai îndepartată antichitate a organizat statul strămoşilor geţi şi cultul focului în vatra “Cetăţii Regale”, o mică fărâmă din soare-focul ceresc care topea gheaţa şi oferea muritorilor căldura necesară vieţii.

Genealogia reginei Hestia, alcătuită de Hesiod, NU are nimic comun cu realitatea. El nu a făcut altceva decât a „introdus“ cultul zeiţei Hestia de la geto-daci în lumea greacă, romană şi a altor popoare. La romani Hestia apare sub numele de Vesta, iar preotesele se numeau vestale. Regina Hestia sau Istia, Iasta sau Vesta şi-a desfăşurat activitatea în jurul fluviului Istru la geƫi. Că ea a fost într-adevăr regină pământeană ne încredinţează faptul că a fost reprezentată plastic, uneori ţinând în mână sceptrul, emblemă a suveranităţii, iar în “Statuia Giustiniani”, aflată într-un muzeu din Roma, o vedem pe Hestia sau Vesta înveşmântată într-un dublu hiton (A. Mitru, op. cit. 40, 41, 47, 54, 55, 66, 199, 258). Emblemele suveranităţii acestei zeiţe sunt o dovadă că ea a fost în adevăr regină a geto-dacilor, apoi a fost „introdusă“ de Hesiod în panteonul Olimpului şi adorată pe un vast teritoriu, euro-afro-asiatic.

Descoperirea numeroaselor statuete feminine (bogatul inventar de figurine feminine, prezentat de Radu Florescu Miclea, în Preistoria Daciei, fig 24, 37, 41, 46, 54, 57, 78, 80, 88, 103, 112, 115, 119, 124, 130, 136, 157, 159, 161, 167, 178, 181, 187, 189, 203, 210, 227, 262, 263, 265, 268, 272, 350, 352, 360, etc) sunt o dovadă pentru evoluţia şi cultura statului Get, în perioada matriarhatului. La aceasta se adaugă cele 21 de statuete feminine descoperite lângă Moineşti (Bacau), într-un sanctuar. O “Mare Zeiţă” s-a descoperit la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin) s.a... Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, CA ÎN NICI O PARTE A TERREI, perioada matriarhatului, avansată în Geto-România.

“Arheologia daco-română a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, statul strămoşilor "Daco-Traci" era condus de o femeie, ajutată de un sobor feminin.”

Informaţia oferită de Herodot, că Hestia la sciţi a avut alt nume, aparţine unei epoci mai târzii, când cultul ei „trecuse“ de la geto-români la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti. ACEŞTIA ŞI-AU ÎNSUŞIT TACIT CULTURA POPOARELOR MAI VECHI.

Hestia a fost regina strămoşilor geƫi; după moarte a devenit zeiţă a focului. În perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, grecii sub numele geto-dacic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta. Cultul ei s-a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut involuntar în panteonul Olimpului.

“În astrologie există un asteroid cu acest nume, VESTA, care are semnificaţia „păstrătoarea flăcării”, a adevărului şi a altor valori spirituale şi culturale naturale, având puteri transformatoare şi creatoare (sexuale). Vesta este de o importanţă specială pentru cei care au simţul unei misiuni sau unui scop în viaţă, creând mediul prielnic pentru împlinirea acesteia.

Zamolxis are ca şi corespondent astrologic pe Saturn, acest lucru derivând atât din etimologia cuvântului (zal=zeu, mox=moş, bătrân), cât şi din filosofia de viaţă simplă şi naturală, ascetică uneori, pe care a predat-o getoromânilor. O confirmare a acestei legături spirituale iniţiatice între Zamolxis şi Vesta (Hestia) o găsim în astrograma natală a României, care este reprezentativă pentru poporul român, trecutul şi viitorul lui.”

Sursa: Pr. Dumitru Bălaşa
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

 

 

MATEI CORVIN, UN ROMÂN PE TRONUL REGATULUI UNGARIEI

INFORMAȚIE de CULTURĂ GENERALĂ PENTRU TOȚI UNGURII CARE STRIGĂ CĂ ARDEALUL E AL LOR, DAR NU-ȘI CUNOSC ISTORIA!

Stiţi cum o chema pe Mama lui Matei Corvin? (rege al Ungariei timp de 32 de ani - 1458-1490 - FIUL lui Iancu de Hunedoara): ELISABETA SĂLĂJAN!


Dragi concetățeni maghiari

Până de curând nu știam proveniența denumirii ''Ungaria'', așa că vă ajutăm și pe voi să vă îmbogățiți cunoștințele în materie de istorie! 
Foarte adevărat, cu un amendament: ultimul rege din dinastia arpadiană, a decedat la 300 ani după regele Ștefan (la 1300).
Din 1300, până în 1527, au fost numai regi străini, ce NU aveau nici o legătură cu ''ungurii'' minoritari în Panonia.

Numele de "Ungaria" derivă din turcă și înseamnă ''10 săgeți'', adică numărul triburilor turcice venite în Panonia:

1. Trei (3) triburi de turci Cabari (proveniti din Khazari- popoare turcice care au adoptat iudaismul),

2. Şase (6) triburi de populații turcice, care au format baza ungurilor (dintre care cel mai puternic era tribul maghiarilor) și

3. Un trib de Bașchiri, de la care derivă și cuvântul ''Bozgor'' (bașchir, boșchir, boscor) din care s-a format în română verbul "a boscorodi - a vorbi neînțeles".

UNGARIA MARE NU A EXISTAT!
Să afle și TOKES!!!
Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire!

Ungaria aşa zis „Mare“ a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise.

Ungaria aşa zis „Mare“ NU a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!

Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie.
Unde este jertfa ungurească la 1867?!

Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece?

Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!

Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară!
Nici unul!

La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, NU s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.

Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania.

Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare.

Dispare Ungaria, dar NU şi Transilvania, care continuă să existe!

De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527?
Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună!

Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.

Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator!
Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi!
S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros.

Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie:

Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români?

Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?

Să mi se ierte simplicitatea, approape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie!
Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!

Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm o dată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor.

Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai.

Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş!

Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul!
Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora!

Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români!

Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!

Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim:

la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria!

Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar.

De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional!

Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!

Care e logica acestor resentimente?
Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?! 

Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?!

Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta?

Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani?
Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria!

Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!

Nici mai mult, nici mai puţin!

Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!

Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea.

S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi!
Nu ştiau încotro s-o apuce!
Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!

Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?!

Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!

Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari?
Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român.
Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică!

Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării!
Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.

Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon!

A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm!

Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale celuilalt!

Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe ne-prieteni în plata Domnului.

Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar!
E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei!

Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară!
Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!

Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează CU ORICE OCAZIE!

Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!
Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri!
Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr!
Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului.

Numai că trebuie să avem grijă mare:

ATENȚIE...

Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!
Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat.
Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război.

Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus...

Autor: necunoscut, preluat de la Vasile Borz pe fb

Adaptare şi foto: Carmen Pankau