Cine și cum a fost descoperită această Cetate getică?
În 1985, printr-un fericit concurs de împrejurări, doamna Viorica Crişan, acum directoare a secţiei de arheologie a Muzeului din Cluj, a ajuns la Muzeul din Miercurea Ciuc şi a început să pună cap la cap toate studiile de până atunci, făcute despre geţii din estul Transilvaniei.
„Aşa a fost destinul meu, pentru că iniţial eu nu am vrut să lucrez acolo, ştiam că este o zonă dificilă. La început mi s-a sugerat să învăţ limba maghiară. Apoi mi s-a dat un traducător ca să înţeleg ce se discuta la şedinţe şi ca să mă deprind cu limba. Mi-a fost imposibil. Din păcate, nu am fost în stare să am nici o apropiere de limba maghiară. Conducerea muzeului a înţeles asta şi m-a lăsat liberă, să merg pe teren şi să cercetez. Aşa au început cei cinci ani în care am bătut la pas Harghita şi Covasna şi am luat fiecare loc cu vestigii la studiu. A fost şansa mea. În ’90, după revoluţie, am devenit brusc invizibilă pentru colegii mei. Nu cred că există pedeapsă mai mare. Nu mi se răspundea la salut, nu era auzită părerea mea, brusc nu mai existam. Presa locală m-a umilit atunci când am îndrăznit să pun într-o expoziţie un «murus dacicus», împodobit cu arme dacice. În cele din urmă, mi s-a sugerat că cel mai bine ar fi să ne întoarcem toţi de unde am venit. În mod ciudat, am observat că orice perioadă istorică de la paleolitic la modern îi interesa, însă cea dacică devenise tabu. Din păcate, acest lucru s-a confirmat mai târziu, când autorităţile au permis intrarea unui buldozer peste vestigiile uneia dintre cetăţile de la Jigodin… pentru a amplasa o antenă telefonică”.
Viorica Crişan s-a întors la Cluj, dar fiind o fire neliniștită, un an mai târziu şi-a reluat cercetările în Harghita şi Covasna. Ştia deja că este una dintre cele mai importante zone cu vestigii getice din România. După aproape trei decenii de muncă titanică pe teren, ea a publicat unul dintre cele mai complete studii despre moştenirea getică din estul Transilvaniei.
„Când am început să pun cap la cap diferitele studii arheologice, un prim şoc a fost numărul mare al descoperirilor. Strict pe estul Transilvaniei sunt 34 de cetăţi dacice! În toată Transilvania, cu siguranţă, sunt mai multe, însă nu au fost studiate siturile”, spune doamna Viorica Crişan, cea care a prezentat toate acestea în lucrarea sa de doctorat.
„Unele dintre cetăţi sunt de mici dimensiuni, dar sunt destul de dese. Erau, probabil, reşedinţele aristocraţilor sau conducătorilor zonei, asemănătoare ca suprafaţă şi poziţionare cu cetatea de la Piatra Roşie, din Munţii Orăştiei. La Jigodin, de exemplu, sunt trei cetăţi: două pe malul Oltului şi o a treia, practic un platou fortificat. Un vârf de munte aplatizat, pe care sunt câteva construcţii principale şi anexele. Acolo erau meşteşugari, armurieri, un loc pentru femei unde ţeseau etc. Era mai degrabă amenajată pentru personalul din jurul unui lider. La Jigodin s-a găsit o cantitate mare de zgură de fier. Deci, în interiorul cetăţii, erau ateliere care produceau sau reparau unelte şi arme”.
Există însă şi construcţii impresionante prin structură, masive: la Covasna, Biborţeni, Valea Seacă, Ghindari, Zetea, sau incredibilul sistem de valuri şi şanţuri de la Porumbenii Mari. Toate cetăţile au şi aşezări civile în apropiere. Practic, oriunde ai merge, pe depresiunea Ciucului sau în zona Târgului Secuiesc, în orice localitate există unul, două sau trei puncte ale vechilor aşezări getice.
„Sunt foarte multe. O primă cetate este la Sântdominic, în apropiere de Bălan, unde se pare că s-au făcut exploatări de cupru încă din Antichitate. Apoi mai este una la Racu şi încă una mai sus, în munte, peste ruinele căreia s-a ridicat o cetate medievală. Tot acolo e Cetatea de la Ciceu, care dă în drumul dintre Miercurea Ciuc şi Vlădiţa. Este în munte, aşezată pe o stâncă, extraordinar de frumoasă. Sunt şi ruine medievale acolo, dar… pe fundaţia unei vechi cetăţi dacice. Pe urmă este cea de la Mihăileni, pe drumul spre Moldova, prin pasul Ghimeş. Peste Olt de Jigodin este o altă cetate, la Leliceni. Jos mai este o cetate, la Tuşnad. La Racoş sunt alte trei cetăţi. Acolo e un munte extraordinar. N-ai cum să nu îl sesizezi mergând către Sighişoara. Sus, pe acest munte conic, cu platou tăiat, cel mai înalt din zonă, s-au găsit plinte în formă circulară, ce pot duce cu gândul la un templu. Şi tot aşa, e plin peste tot. Sunt cetăţi pe ambele părţi ale depresiunii, în zonele de munte”.
În toate aceste cetăţi s-au descoperit, în mod surprinzător, aceleaşi vase, aceleaşi piese de podoabă, oglinjoare, ca cele de peste munte, din Moldova. Este şi o zonă cu cea mai mare concentraţie de descoperiri ale unor tezaure monetare, în special datorită faptului că era o zonă de tranzit şi comerţ. Geţii Carpatini se pare că nu obişnuiau să treacă munţii, aşa cum facem noi astăzi, prin Valea Prahovei. Treceau în special prin pasul Oituz, mergând de-a lungul Siretului, până la mare, unde puteau să facă negoţ, atât cu grecii, cât şi cu romanii. Se mergea fie prin pasul Buzăului, unde s-au descoperit fortificaţii, şi la intrare, şi la ieşire, fie pe la Focşani, prin trecătoarea din Ţara Vrancei, care ieşea tot în depresiunea Târgul Secuiesc.
„Dar dacă cetăţi dacice s-au mai studiat, ce mi se pare foarte important este că în această parte a Transilvaniei am descoperit în jurul lor aşezări obişnuite ale dacilor. Peste 200! Studierea lor ne-a ajutat să «vedem» mai bine cum era traiul lor de zi cu zi, să înţelegem viaţa lor obişnuită”.
Cetatea Zânelor, cea despre care vorbim, cea de lângă orașul Covasna, are o poveste mai specială. ILEANA COSÂNZEANA locuia aici împreună cu fratele ei, în cetatea situată pe un vârf de munte, apărând o veche comoară. Locul era păzit de un şarpe uriaş, încolăcit în jurul muntelui, într-o spirală uriaşă. Poarta care dă spre comori mai are încă un paznic: un cocoş care adoarme doar o dată la şapte ani. Doar cine prinde acel moment are acces la comoară. Au fost câţiva care au reuşit să treacă de toţi aceşti cerberi, însă nimeni nu a reuşit să mai iasă din camera comorilor. Din cauza lăcomiei, mulţi au rămas închişi acolo, în munte. Un cioban a descoperit întâmplător poarta secretă, exact când aceasta era deschisă. Dar când a vrut să intre, a văzut o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată în alb. A simţit o boare, a adormit şi când s-a trezit era prea târziu: muntele se închisese. Un altul a orbit şi a amuţit şi nu a putut să spună ce ştia, deşi văzuse locul şi ce era acolo.
Acest munte există cu adevărat, chiar lângă oraşul Covasna. În vârful său este această cetate veche, unde se spune că s-ar afla comoara: CETATEA ZÂNELOR. Un loc fantastic, ce ascunde un mare secret.
În anul 1996, Viorica Crişan a fost chemată de urgenţă la Cetatea Zânelor. Muntele, cu o altitudine de 900 de metri, îşi dezvăluia singur o parte din comoara ascunsă de atâția și atâția ani: o năprasnică furtună pusese la pământ toată pădurea. Copacii erau scoşi din rădăcini, iar întregul versant era plin de gropi uriaşe, ca scormonit de o forţă nepământească. Printre rădăcinile lor, în acel pământ răscolit, erau scoase la iveală cioburi, amfore, fibule şi tot ce mai putuse rămâne dintr-o veche cetate getică. Până şi „şarpele” colosal din poveste se vedea cu ochiul liber: un zid alb de piatră, ce se încolăcea în jurul muntelui, protector. Legenda a rămas şi astăzi, însă ei i se adaugă o descoperire foarte importantă: un munte întreg terasat, locuit cândva de geţii carpatini.
În urma săpăturilor făcute de arheologi au fost descoperite cinci terase fortificate cu ziduri din piatră de aproape doi metri, iar aceştia susţin că cetatea e foarte bine conservată şi poate oferi detalii importante despre modul de organizare a defensivei getice.
„Ce am descoperit acolo e uimitor”, spune doamna Viorica Crişan. „Un munte fortificat, în spatele cetăţii cu o pantă foarte abruptă, imposibil de escaladat, în faţa ei fiind terasele. Fiecare terasă are câte un zid. Este săpat până în stâncă tot muntele şi apoi este rezidit. Zidurile sunt din piatră lipită cu lut şi cele de jos au o grosime de peste patru metri! Munţii care înconjoară cetatea sunt mai înalţi şi e un loc greu accesibil. Chiar şi pentru săpăturile arheologice a fost destul de greu de ajuns acolo. Dar nu puteam să las buldozerele şi tafurile să scoată lemnul doborât de furtună, fără să văd despre ce este vorba. Erau 5 km de făcut dus, până acolo, şi 5 întors, pe jos. Până în ’98, am studiat printre resturile acelui ravagiu. În ’98, am continuat cercetările, în colaborare cu Muzeul din Brăila şi cu Monica Mărgineanu de la Institutul de Arheologie Bucureşti. Banii au fost puţini, dar am încercat să facem ce putem. Sunt sute de oameni care vin acolo să viziteze cetatea. Cetatea Dacică de la Covasna este unică! Are o acropolă şi patru terase, înconjurate cu ziduri de piatră, deasupra cărora exista o suprastructură de lemn, foarte bine pusă la punct. Are peste 3.000 de mp şi impresionează nu atât prin mărime, cât prin aceste structuri masive din piatră care au înconjurat-o”.
Muntele Cetății (cota 960 m) sau „Cetatea Zânelor”, este situat între Pârâul Cetății și Pârâul Mișca și este înconjurat din trei părți de piscuri mai înalte care-i asigurau protecția, atât în fața inamicului, cât și a vicisitudinilor naturii. Pantele de vest și de nord-vest ale muntelui coboară în valea Covasnei, având o largă deschidere spre zona depresionară. Pe această parte, dar și spre sud, se observă mai multe terase tăiate în stâncă și amenajate în antichitate. Spre nord-est și est malurile sunt abrupte, pe alocuri sub forma unor pereți de stâncă, aproape imposibil de urcat. De ce au ales Geţii carpatini acest munte pentru a-l fortifica este așadar lesne de înțeles. După cum se poate constata din cele de mai sus, el se înscrie, din toate punctele de vedere, în standardele concepției de amplasare a cetăților getice. Poziția strategică este excelentă: circa jumătate din munte este înconjurat de prăpastie sau zone greu accesibile; ascuns între munți și înconjurat din trei părți de piscuri mai înalte care-i asigurau protecție, are, totuși, o largă deschidere spre zonele depresionare și o bună comunicare cu celelalte cetăți din zonă; materialele de construcție se găseau pe loc (piatră, lemn, lut); sursele de apă erau în apropiere (izvoare la 100-200 m și pârâie la baza muntelui), iar terenurile fertile din depresiune la doar 2-3 km distanță; minereurile de sare și fier erau la îndemână. În tot acest context nu este lipsit de importanță faptul că unele amenajări, existente încă din prima epocă a fierului, au facilitat mult munca de amenajare și fortificare. Primele săpături arheologice au fost inițiate de cercetătorul clujean Alexandru Ferenczi în anii 1942-1943, care a reușit să dezlege o parte din tainele cetății și să demonstreze că cetatea a fost construită în epoca “geto-dacică”. Cercetările au fost reluate în anul 1949.
În următoarele trei decenii, cetatea a fost abandonată și lăsată pradă căutătorilor de comori, care au răvășit o parte din incintă și zidurile cetății. De abia din anul 1998 cercetările sistematice au fost reluate de către un colectiv format din specialiști de la mai multe centre de cercetare din țară (Viorica Crișan – Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, Valeriu Sârbu – Muzeul Brăilei, Monica Mărgineanu – Cârstoiu – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București, Mariana-Cristina Popescu – Muzeul Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe), sprijinit de Ministerul Culturii și Cultelor, dar și de societatea civilă covăsneană.
– Va urma –
Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu