🔘„TĂBLIŢA SECRETĂ” DE LA TĂRTĂRIA – GURA LUNCII

La Tărtăria, în Alba, se află una dintre cele mai importante zone arheologice din România. Aici au fost descoperite celebrele trei tăbliţe din lut care conţin semne pictografice de acum 7.000 de ani şi despre care se spune că reprezintă cel mai vechi scris din lume. Tot aici s-a mai descoperit o tăbliţă care ar avea o vechime de circa 6.000 de ani şi care ar conţine semne sacre. Această ultimă tăbliţă, numită „TĂBLIȚA SECRETĂ”, se află acum la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. Plăcuţa este un unicat şi a fost descoperită în anul 2014 la Tărtăria, în cadrul unui şantier arheologic preventiv, de către profesorul Sabin Luca, directorul Muzeului Naţional Brukenthal Sibiu. Potrivit istoricilor aceasta aparţine Culturii Petreşti.

La Petrești (localitate componentă a orașului Sebeș, jud. Alba), în locul numit „Groapa Galbenă”, se află așezarea eponimă a acestei culturii eneolitice cunoscute de specialiști ca „Petrești”. Aceasta a fost distrusă parțial de cariera de exploatare a lutului, căreia i se datorează de altfel și descoperirea ei. Stațiunea este situată pe stânga râului Sebeș, în spatele vechii biserici săsești (cetatea), deasupra „Țigăniei”, pe un spațiu extins (de cca. 3 km), de la cimitirul românesc, de-a lungul terasei care domină cursul apei, până spre capătul de N-V a fostului sat Petrești. Zona cea mai bogată în vestigii arheologice, aflată spre clădirile militare, a fost distrusă în egală măsură de căutătorii de comori și de mai sus amintita cariera de lut. La est de fostul sat, sub Dealul de la Hulă, a fost identificată o altă stațiune cu ceramică pictată, în punctul „La Țiglărie”, distrusă însă la rândul ei în cea mai mare parte. Primele cercetări la „Groapa Galbenă” le-au întreprins în anul 1943 D. Berciu și I. Berciu, săpături mai ample făcându-se abia în anii 1962-1963.

Stațiunea are mai multe niveluri neo-eneolitice, aparținând Culturilor Vinca-Turdaș și Petrești, fazele A-B și B. În nivelul Vinca-Turdaș s-au definit trei categorii ceramice: una grosieră, o alta de culoare cenușie decorată cu caneluri și pliseuri fine, și în sfârșit, una neagră (Black Ware) cu trei subspecii, în funcție de nuanțele ce merg de la negru-cenușiu la portocaliu-roșietic cu pete negre sau roșii. S-a descoperit de asemenea ceramică decorată cu tipicele benzi incizate umplute cu împunsături. Cele două faze ale Culturii Petrești, pe lângă ceramica de uz comun, se caracterizează prin decorul pictat atât bi cât și tricrom, motivele roșii mărginite de negru-ciocolatiu fiind asociate cu culoarea albă. Predomină însă pictura neagră, motivele geometrice simbolice și vasele cu buza îngroșată. Ceramica pictată a acestei culturi era cunoscută mai înainte sub denumirea de „ceramică pictată central transilvăneană”, „vest românească”, sau „vest dacică”.

Așezările Culturii Petrești sunt atestate până acum în 61 puncte din Podișul Transilvaniei și din zonele depresionare marginale, fiind situate în vecinătatea unor cursuri de apă, pe terasele râurilor sau în luminișuri și poieni, adăpostite și bogate în izvoare. În prima fază locuințele erau simple (colibe), construite din pari și nuiele împletite și lipite cu lut amestecat cu pleavă și paie, având acoperișul în două ape, iar podeaua din pământ galben bătătorit. Spre sfârșitul acestei faze și în cursul etapelor următoare locuințele aveau în interior o platformă de lemn (bârne), acoperită cu chirpici, uneori pe piloți (piloni), la o oarecare distanță de sol, asemănătoare cu cele ale Culturii Cucuteni-Tripolie (locuințe cu platformă de lut ars-ploscadki). Ocupațiile principale ale purtătorilor Culturii Petrești erau cultivarea plantelor și cresterea animalelor. S-au folosit de unelte de piatră șlefuită și uneori perforate (topoare), de silex, os și corn. Elementul caracteristic este ceramica, îndeosebi cea pictată. Pe baza ceramicii descoperite în așezările de la Daia Romană, Mihalț, Pauca, Pianu de Jos și în alte câteva din centrul si sudul Transilvaniei, în evoluția acestei culturi au fost precizate trei faze principale: A, A-B și B.

Dintre formele de vase caracteristice, mai frecvente sunt strachinile cu umăr carenat. În faza timpurie (A), motivele pictate sunt triunghiurile, romburile sau benzile de linii unghiulare, de culoare roșie sau brună, mai rar negre, pe fondul alb-gălbui sau portocaliu al vasului. În faza următoare (A-B) se trece treptat la policromie: roșu (sau brun-roșcat, brun sau cărămiziu) negru și alb, una dintre culori, de obicei albul, constituind fondul lustruit. În faza finală (B) se revine la bicromie, cu motive geometrice de culoare negră, mai rar brune, pe un fond cărămiziu lustruit. În ultimile două faze (A-B și B) sunt preferate spiralele sau meandrele, uneori în zone ample conținând spirale închise în metope dreptunghiulare sau, benzi în linii paralele frânte în unghiuri, motive în rețea sau în „tablă de șah”, toate acestea împreună cu derivatele lor și cu o seamă de motive complementare. Întreaga ornamentație pictată este de esență spiralo-meandrică. Plastica Culturii Petrești cuprinde figurine antropomorfe și zoomorfe, precum și alte obiecte de podoabă sau de cult, lucrate în genere din lut, mai rar și din piatră, os sau chiar de cupru. Plastica antropomorfă este reprezentată îndeosebi prin figurine feminine și mai rar masculine, păstrate mai ales în mod fragmentar. Există și anumite trăsături de modelaj și decor proprii Culturii Petrești.

Modelarea statuetelor cu o accentuată steatopigie (depunere abundentă de grăsime în regiunea sacro-fesieră, caracteristică mai ales la femei; symbol al Marii Mame Născătoare a Noii Lumi, a importanței acestei „zone” de unde va veni Noua Creație) în faza veche și mai moderată în fazele următoare, indică o linie evolutivă diferită de cea a plasticii culturii Vinca-Turdaș. Spre deosebire de statueta din prima fază (A) de la Pauca, ornamentată cu linii sau benzi de linii paralele, adânc incizate, statuetele ultimelor faze, descoperite în așezările de la Poiana în Pisc, Pianu de Jos, Câlnic, Noslac și Goreni, sunt ornamentate cu triunghiuri, romburi sau suprafețe dreptunghiulare, incizate și umplute cu puncte. Uneori suprafețele punctate sunt combinate cu romburi sau triunghiuri incizate și umplute cu puncte. Există și statuete neornamentale. Plastica antropomorfă a Culturii Petrești dispune și de „canoane” proprii pentru prima fază (A), apoi pentru fazele următoare (A-B și B). Steatopigia accentuată (în prima fază) și gâtul în formă de coloană sau ușor prismatic (capul „în nori”, symbol al zeului) sunt de origine sudică, preluate, se pare, prin filiera Culturii Starcevo sau a Culturii Precucuteni.

Sub influența acesteia din urmă pare să stea și decorul statuetelor din faza A, deși în ceea ce privește stilul și îndeosebi tehnica de ornamentare nu pot fi excluse eventuale influențe sud-vestice, ale Culturii Vinca-Turdaș sau ale culturii ceramice liniare. Figurinele fragmentare de la Noslac și Pianu de Jos ce pot fi socotite masculine se situează în ultimile faze, având analogii în culturile Precucuteni și Gumelnița. Prezența statuetelor masculine ar putea indica trecerea de la descendența matriliniară la cea patriliniară și deci la organizarea patriarhală a comunităților gentilice respective. Semnificativ în acest sens este și faptul că între statuetele zoomorfe, destul de numeroase, îndeosebi în faza finală, predomină reprezentările de cornute (symbol al Taurului Ceresc, Vaca Cerului, Boul Apis). În afară de cornute, piesele zoomorfe reprezintă uneori porcine și capete de păsări, ultimele îndeosebi în chip de protome sau ca torți de capac (symbol Mama Gaya Vultureanca). O mențiune specială merită un vas fragmentar creat în formă de pasăre și descoperit în așezarea de la Păuca.

Săpăturile au scos la lumină și câteva morminte de înhumație în poziție chircită, în general fără inventar funerar (la Ocna Sibiului, Tărtăria, Noslac, Daia Romană). Înmormântările se făceau în cuprinsul așezării, în preajma și uneori (Noslac) chiar sub locuință (în apropierea celor vii). Până în prezent nu au fost găsite necropole aparținând Culturii Petrești. În actualul stadiu al cercetării, se poate spune că această cultură s-a născut pe fondul general, vechi neolitic, de sorginte egeo-anatoliană. Nu este exclus ca una dintre componentele de bază ale Culturii Petrești, ceramica pictată, să fie legată mai mult sau mai puțin direct de vechile orizonturi sau culturi cu ceramică pictată timpurie de tip Protosesklo (respective Precriș) și (sau) Starcevo, deși persistența și evoluția acestora în spațiul carpato-dunărean, eventual sub forma unor enclave întârziate, faze sau aspecte locale (spre exemplu, situl de la Let), nu au fost încă depistate sau suficient studiate. Lipsesc totuși până în prezent verigile de legătură (în timp și spațiu) dintre aceste fenomene culturale înrudite, foarte probabil, la origine (sau nu; ele fiind născute din dorința de exprimare vis-à-vis de un fenomen cosmogonic important pentru viața în materie, au elemente și simboluri asemănătoare).

Prima fază (A) a Culturii Petrești își începe existența la un orizont paralel cu sfârșitul fazei Precucuteni I și cu o etapă (încă insuficient precizată) din evoluția fazei Vinca B2. Pe baza elementelor de import (!) surprinse în nivelurile cu ceramică pictată timpurie Petrești, prima faza (A) s-a dovedit a fi cel puțin parțial contemporană și cu Precucuteni II. Examenele C14 efectuate pe descoperiri din nivelurile inferioare de la Daia Romană, au indicat pentru faza veche (A) date între 3950-3760 î.Hr, apropiate de cele stabilite, tot pe baza C14, pentru fazele II (parțial) și III ale culturii Precucuteni. Suma observațiilor stratigrafice și comparativ tipologice, coroborate cu datele C14 sprijină următoarea cronologie relativă: Turdaș II (Vinca B2) de sfârșit=Linear-Alfold final=Precucuteni I final. Acest orizont cultural-cronologic reprezintă un termiuns ante quem („limita înaintea căreia”) pentru întreaga evoluție a Culturii Petrești, care se înscrie în cursul mileniului 3 î.Hr, cu aproximație între 2700 (2600) și 2100 (2000), având deci o durată de cca.500-600 ani. Cultura Petrești a fost o cultură originală, capabilă să emită impulsurile necesare (poate determinante) pentru nașterea marelui complex cultural Ariușd-Cucuteni-Tripolie. Culturile Petrești și Cucuteni au evoluat apoi sincronic, fiecare din fazele Culturii Petrești precedându-le cel puțin în parte pe cele ale culturii Cucuteni, faza B a acesteia din urmă continuând să se dezvolte un anumit timp după încheierea fazei Petrești B.

Sfârșitul Culturii Petrești trebuie văzut în contextul marilor frământări etno-culturale care au avut loc pe o întinsă zonă geografică, spre sfârșitul mileniului 3, frământări care s-au făcut simțite îndeosebi în zonele sudice, încă de pe la 2.300 î.Hr, prin evenimentele violente care au marcat sfârșitul Troiei II și întreruperea dezvoltării bronzului timpuriu sud-vest anatolian, și s-au încheiat prin “indoeuropenizarea” treptată a Europei de sud-est (?). În ansamblul dezvoltării economico-sociale a comunităților neo-eneolitice din această parte a lumii, Cultura Petrești pare să fi jucat un rol deosebit în primul rând prin păstrarea și apoi transmiterea unor tradiții străvechi, sudice. Acest fond a fost fecundat, se pare, pe parcursul evoluției sale, atât de unele repetate „impulsuri” (noi aporturi culturale și, uneori, etno-culturale /?), cât și de relațiile dintre ariile culturale născute și dezvoltate în spațial carpato-dunărean în decursul evoluției vieții neolitice locale.

Celelalte trei tăbliţe descoperite în anul 1961 la Tărtăria au fost declarate ca aparţinând de Cultura Vinca. Această deosebire este posibilă, deoarece tăblițele au fost descoperite în situri arheologice diferire, dar apropiate. Cultura Vinca apare în cuprinsul ariei locuite mai înainte de triburile de cultură Criş, în a doua jumătate a neoliticului vechi (aprox.5.500-3.500 î.Hr.), ca o nouă cultură, denumită după o localitate de pe Dunăre, aflată mai jos de Belgrad şi care mai este cunoscută şi sub numele de Turdaş-Vinca (localitatea Turdaş de pe Mureş, aproape de Orăştie; cu sens de „Turul D – A al Șarpelui S”, sau schimbarea de sens a Forței Vieții care va aduce cataclismul; Rama pământului sau ciclul pătrat A – D (A-B-C-D), se va schimba în D – A (D-C-B-A; DeCe-BA – L)). În Banat şi în Oltenia, aflate în apropiere de centrul de iradiere a Culturii Vinca, se constată o locuire mai intensă a oamenilor noii culturi. În Transilvania se cunosc mai bine descoperirile de la Nandru (Vale), lângă Hunedoara, cele din orizontul inferior al stratului de cultură de la Turdaş, pe Mureş, precum şi cele de la „Lumea Nouă” (Alba Iulia) şi Tăuălaş (Deva).

Se constată că, în Transilvania centrală, tehnica picturii propriu-zise din cultura Criş-Starcevo dăinuieşte şi după formarea noii culturi Turdaş-Vinca, intrând de data aceasta şi în inventarul acesteia. În Transilvania a avut loc acum contactul dintre purtătorii culturii Turdaş-Vinca şi aceia ai fazei vechi a culturii Tisa, care, la rândul ei, a absorbit supravieţuiri Criş-Starcevo. Elemente ale culturii Tisa ajung până la Vinca însăşi şi în Oltenia, în mediul aceleiaşi culturi Vinca. Aspectul Turdaş-Vinca de la vest de Porţile de Fier şi din sud-estul Ungariei a mai fost numit şi „Cultura Banatului” („ban”-ul AT, ca putere (cu două fețe), guvernare; sau „bănat” ca supărare, necaz), care are de asemenea -, ca şi aspectul din Transilvania – legături foarte strânse cu fondul Criş-Starcevo. Aceeaşi dezvoltare organică, treptată, din fondul Criş-Starcevo şi aceeaşi absorbire a substratului mezolitic întârziat au fost constatate nu numai în Oltenia (Fiera-Cleanov, Verbicioara, Verbiţa), dar şi la Dudeşti (Bucureşti), unde a fost descoperită o aşezare de terasă conţinând urme arheologice, care documentează în jurul Capitalei prezenţa unui aspect local al marii arii locuite de purtătorii culturii Turdaş-Vinca. Tradiţii de caracter Turdaş-Vinca sunt de semnalat şi în Moldova. Tipul de aşezare şi de locuinţă este cel cunoscut în toată etapa neoliticului vechi. Începe să se treacă de data aceasta şi la locuinţe propriu-zise, precum şi la amenajarea pantelor înălţimilor locuite. Utilajul de silex prezintă, spre deosebire de cultura Criş, un puternic caracter microlitic. Cele mai tipice din grupa uneltelor de caracter microlitic sunt vârfurile şi lamele mărunte, alături de care se mai răspândesc răzuitoarele de diferite forme.

În ceramică se foloseşte în continuare procedeul amestecului de pleavă în pasta vaselor (pentru omogenitate, dar și ca semnal al amestecului dintre organic și pământ ce va rezulta la ceas de cataclsim), dar se practică şi amestecul cu nisip fin. Formele principale ale ceramicii sunt cupele cu picior înalt şi gol în interior (Picioarele zeilor care vor juca hora peste noi; Talpa Iadului), străchinile, dintre care unele aveau pe umăr un decor în caneluri, precum şi vasele bitronconice (semn de dualitate). Dăinuiesc mai departe altăraşele cu picioare, care se dezvoltaseră în cultura precedentă. Pentru ornamentarea vaselor se întrebuinţa tehnica inciziei, precum şi tehnica „pliseurilor” (caneluri foarte fine), de origine sud-orientală (!). Ca motiv decorativ caracteristic se folosea banda umplută cu puncte (înțepături).

În cursul evoluţiei culturii Turdaş-Vinca, se generalizează fusaiolele („titirez”-ul fusului; așa că „Titirez Gâlceavă” este cel care va schimba sensul Forței Vieții, cea care ține unite formele de viață actuale, iar rezultatul va fi „spargerea” acestor forme vechi și nașterea unei lumi noi) şi greutăţile de lut ars, o dovadă că torsul şi ţesutul luaseră o destul de mare dezvoltare (Războiul de țesut, cu greutățile sale, numit așa ca vechi simbol al Războiului ceresc ce va apare; cel ce „țese” viitorul).

Alături de cultivarea primitivă a plantelor, în special a grâului comun (Triticum vulgare), se practica creşterea animalelor domestice. În legătură cu cultul fecundităţii, s-a dezvoltat o bogată plastică antropomorfă şi zoomorfă de lut. În privinţa ritului de înmormântare, deocamdată nu se cunosc la noi în chip cert morminte aparţinând acestei culturi. În restul ariei Vinca-Turdaş se ştie că morţii erau înhumaţi în poziţie chircită (fetală). Tipul aşezărilor, al locuinţelor, felul cum sunt acestea dispuse în interiorul staţiunilor respective, caracterul economiei şi nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie, dovedesc laolaltă că organizarea gentilică şi tribală a perioadei reprezentate de cultura Vinca-Turdaş se consolidase, ea închegându-se în comunităţi mai strânse.

„Tăbliţa secretă” de la Tărtăria – Gura Luncii are două găuri (orificii), lucru care presupune că era cumva atârnată ca şi pandativ. Piesa este rotundă (symbol al zeilor, al cerului (de aceea este purtată „suspendată”, la gât, precum era crucea egipteană cu toartă), al cupolei (turlele de la bisericile noastre ortodoxe), al monedei (cu două fețe, așa cum este și viața în materie: perioada Omului – Cap și perioada păsării de pradă Gaya – Pajura), al altarelor geto-daco-trace, ce apare în contrapondere cu pătratul, rama A – D, semnul Pământului), nu a fost arsă în cuptor, ci a fost uscată în mod forţat. A fost numită de către cel care a descoperit-o „tăbliţa secretă” pentru că semnele de pe aceasta nu pot fi văzute şi înţelese de către oricine, ci doar de cunoscători în domeniu (posibil a fi fost scrisă, iar apoi ștearsă, în cadrul unui ritual, ca „mesajul” să rămână închistat în materialul medalionului (cu sens de „(M)ama – (e) – DA – Leul (Lyon)” (Forța Vieții – Leoaica Sarmis). Tăbliţa a fost descoperită după patru ani de la reluarea cercetărilor în situl arheologic de la Tărtăria. După ce s-a excavat o jumătate de metru, într-un complex circular, în care se găsea umplutură în care se afla ceramică „de Petreşti”, a fost găsită aproape de fundul acestuia, o plăcuţă circulară de ceramică nearsă, uscată forţat, pe suprafaţa căreia se aflau semne superficiale făcute intenţionat. Contextul în care a apărut piesa a fost format dintr-un pat de pietre şi râşniţe aşezate pe o jumătate din fundul gropii (symbol al pietrelor de moară cerești ce ne vor pune la încercate, la ceas de cataclysm cosmic – Moara Cerului). Tăbliţa păstrează urmele de degete din momentul realizării, sub forma unor impresiuni, mai ales pe partea din faţă, semn că nu a fost finisată foarte atent.

„Semnele părţii din faţă-avers au fost realizate prin incizii foarte fine. Credem că procedura este realizată în această manieră, foarte fină, secretă, pentru a feri simbolurile de privitorii prea îndrăzneţi, pentru a le ascunde povestea. De aici şi caracterul sacru, dar, în acelaşi timp, secret al comunicării. Partea anterioară-revers a piesei – după noi – este ornamentată cu impresiuni-tăieturi scurte, aparent neorganizate, fără a ascunde o simbolistică evidentă. Mai observăm şi incizii mai late şi mai puţin adânci, care pot fi interpretate în corelaţie cu primele. Vedem aceeaşi modelare neglijentă a suprafeţei piesei (impresiunile degetelor se păstrează evident pe ambele feţe, dar şi pe marginea tăbliţei)”, afirmă Sabin Luca şi Florentina Martiş în lucrarea lor „Semne şi simboluri preistorice în Transilvania. Tăbliţa secretă. Aşezarea neolitică şi eneolitică de la Tărtăria – Gura Luncii”, publicată în anul 2015.

Situl arheologic de la Tărtăria – Gura Luncii, cel în care s-a făccut descoperirea, este localizat lângă halta Tărtăria, pe un mic promontoriu lung de 300-350 m şi lat de 150 m, pe prima terasă neinundabilă a râului Mureş. Conform raportului de cercetare arheologică întocmit în urma campaniei din 2013, la care au participat o echipă condusă de prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca, directorul Muzeului Naţional Brukenthal Sibiu, în colaborare cu specialişti de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, principalele descoperiri de aici au fost o locuinţă de suprafaţă și un număr de 33 de gropi (de stâlpi, de provizii şi menajere), majoritatea artefactelor descoperite aparţinând Culturii Petreşti. Vechiul sit, cel care a dat prilej de polemică, dar şi de mândrie totodată, prin celebrele tăbliţe inscripţionate, a fost descoperit iniţial de către Endre Orosz, în anul 1906. Locul a devenit cunoscut în anii 1930 când, Martón Roska a descoperit, în mod accidental, nişte obiecte neolitice, asemănătoare cu cele de la Turdaş. Primele săpături au fost efectuate de către Kurt Horedt, în perioada 1942-1943 când, numai la 0,3 m adâncime, au fost descoperite fragmente de vatră şi fragmente ceramice, aparţinând Culturii Petreşti. La 0,6 m adâncime au fost identificate alte vetre, pietre masive de măcinat şi picioare de vas roşii.

La adâncimea de un metru a fost identificat un nivel de lut ars. Fragmentele, numite la acel moment „Turdaş”, au fost omniprezente. Un an mai târziu au fost descoperite un posibil bordei, fragmente pictate, resturi de chirpici și o vatră pe care a fost aşezat scheletul unui copil. Au urmat, în anul 1961, săpăturile efectuate de către Nicolae Vlassa. Acesta menţionează faptul că în partea inferioară au fost identificate fragmente ceramice „Bűkk” şi „Boian-Giuleşti”, iar în partea superioară materiale cucuteniene timpurii. În anul 1961, Nicolae Vlassa a recuperat cele trei tăbliţe incizate, împreună cu mai multe obiecte depuse ritualic, dar asociate și cu oase umane. De-a lungul timpului aceste tăbliţe au stârnit numeroase discuţii între cercetătorii români şi străini, cu privire la autenticitatea lor, circumstanţele în care ele au fost descoperite, datarea, precum şi semnificaţia lor. Unii specialişti susţin că acestea ar conţine cel mai vechi scris din lume. Sperăm că noua „Tăbliță secretă” de la Tărtăria – Gura-Luncii nu va aprinde din nou spiritele, ci va aduce noi elemente în decopertarea adevărului istoric.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau