CUM A APĂRUT DEMO(N)CRAȚIA

Sclavii mergeau unul după altul şi fiecare căra câte o piatră şlefuită. Patru rânduri de peste un kilometru în lungime, de la cariera de piatră până la locul unde a început construcţia oraşului-cetate nou, erau vegheate de către străjeri. Fiecare străjer controla câte zece sclavi.

La o parte de sclavi, pe o piramidă de 13 metri în înălţime construită manual din pietre şlefuite, stătea CRATIUS – unul dintre preoţii supremi, care a urmărit tăcut pe parcursul a patru luni ce se petrecea. Nimeni nu îndrăznea să-l distragă, nici măcar cu privirea, să-l întrerupă din meditaţii. Sclavii şi străjerii percepeau piramida cu tron în vârf ca o parte a Landschaft-ului. Iar omul care ba şedea pe tron, ba se plimba pe terasa din vârful piramidei era pentru ei ca o fantomă.

Cratius şi-a fixat ca scop să reformeze statul, să întărească domnia preoţilor pentru mii de ani înainte supunând toţi oamenii lumii, să-i transforme pe toţi, inclusiv pe domnitorii popoarelor, în sclavii săi.

Odată, Cratius a coborât, lăsând pe tron un geamăn de-al său. Preotul şi-a schimbat hainele, şi-a pus perucă. A poruncit căpitanului străjerilor să-l încătuşeze, ca pe sclavi, şi s-a pus în rând cu un rob tânăr şi voinic pe nume Nardus. Privind feţele sclavilor, Cratius a observat că la acest tânăr privirea este curioasă şi înviorată şi nu rătăcită sau înjosită ca la majoritatea. Chipul lui Nardus era mai întâi concentrat şi gânditor, apoi emoţionat. „El pune ceva la cale”, a înţeles preotul, însă a vrut să se încredinţeze în presupunerea sa.

Două zile Cratius l-a urmărit pe Nardus cărând pietre, a şezut lângă el în timpul mesei şi a dormit alături. A treia seară, când s-a ordonat „La culcare!”, Cratius s-a întors către tânăr şi, cu amărăciune şi disperare, a întrebat în şoaptă pe nimeni anume:

„– Oare aşa vom trăi tot restul vieţii?” Preotul a observat: sclavul tânăr a tresărit şi s-a întors imediat cu faţa către bătrân. Ochii îi străluceau. Îi străluceau chiar şi în lumina slabă din baracă.
– Asta nu va dura mult! Eu încropesc un plan, şi tu, bătrâne, poţi participa la el, a şoptit tânărul sclav.
– Ce fel de plan?, a întrebat preotul indiferent şi oftând.
– Şi tu, bătrâne, şi eu, şi noi toţi curând vom fi oameni liberi, şi nu sclavi.
Gândeşte-te, bătrâne: la fiecare zece sclavi există câte un străjer, la fiecare 15 femei care gătesc hrană şi cos haine, de asemenea există câte un străjer.
Dacă vom ataca straja toţi odată, vom învinge uşor. Chiar dacă străjerii sunt înarmaţi, iar noi înlănţuiţi. Noi vom fi zece la unu şi vom folosi lanţurile ca arme stopând loviturile de sabie. Noi vom dezarma toată straja, îi vom lega şi le vom lua armele.

– Ei, tinere, a oftat preotul din nou şi a spus cumva indiferent, planul tău nu este bine chibzuit: vom putea dezarma straja care ne urmăreşte, însă împăratul va trimite imediat alţi ostaşi, poate chiar o armată întreagă şi va ucide sclavii răsculaţi.

– M-am gândit şi la asta, bătrâne. Trebuie ales momentul când armata nu va fi. Şi acest moment se apropie. Vedem cu toţii că armata se pregăteşte de campanie. Se pregătesc provizii pentru trei luni înainte. Înseamnă că peste trei luni oastea va ajunge la destinaţie şi va intra în luptă. După război va fi slăbită, însă va cuceri mulţi sclavi. Pentru ei deja se construiesc barăci. Noi vom începe răscoala exact atunci când armata împăratului va intra în luptă. Solilor le va trebui cel puţin o lună pentru a înştiinţa armata şi pe împărat despre răscoală. Oastea slăbită va reveni în cel puţin trei luni. Timp de patru luni noi vom reuşi să ne pregătim pentru întâlnire. Noi vom fi nu mai puţini la număr, dar sclavii cuceriţi vor vrea să ni se alăture când vor vedea ce se petrece. Eu m-am gândit bine, bătrâne.
– Da, tinere, planul tău, gândurile tale vor avea succes, a spus preotul şi a adăugat deja înviorat: dar ce vor face sclavii când vor obţine libertatea şi ce se va întâmpla cu conducătorii şi soldaţii?
– La asta m-am gândit mai puţin. Acum am doar un gând: cei care au fost sclavi nu vor mai fi sclavi, iar cei care n-au fost sclavi vor fi sclavi, a spus Nardus, gândind cu glas tare.
– Iar preoţii? Spune-mi tinere, preoţii vor fi sclavi sau oameni liberi când vei câştiga?
– Preoţii? Nu m-am gândit nici la asta. Până una-alta preoţii trebuie să rămână cum sunt. De ei ascultă şi sclavii, şi împăraţii. Cu toate că este greu să-i înţelegi câteodată, dar cred că sunt inofensivi. Lasă-i să vorbească despre Dumnezei, iar noi ştim singuri cum să ne trăim viaţa mai bine.
– Mai bine, e bine, a spus preotul şi s-a prefăcut că-i este somn.

Însă Cratius nu a dormit în acea noapte. El medita: "Desigur, cel mai simplu ar fi să-l anunţ pe împărat despre complot şi-l vor închide pe tânărul sclav, el sigur este cea mai mare inspiraţie pentru ceilalţi. Însă asta nu va rezolva problema. Sclavii tot vor dori eliberare din sclavie. Vor apărea alţi lideri, se vor gândi noi planuri. De aceea, cel mai mare pericol pentru stat întotdeauna va fi în interiorul lui."

Cratius avea ca scop suprimarea întregii lumi. El înţelegea că scopul său nu poate fi atins doar prin aplicarea violenţei fizice. Este necesară influenţarea psihologică a fiecărui om, a tuturor popoarelor. Trebuie transformată gândirea omului: trebuie să le induci ideea că sclavia este binele suprem. Este necesară demararea unui program autoreglator care va dezorienta popoare întregi în spatiu, timp şi concepte. Însă, cel mai important: acesta trebuie să fie adecvat realităţii.

Gândurile lui Cratius zburau tot mai repede. El a încetat să-şi mai simtă corpul, cătuşele grele de pe picioare şi mâni. Şi, ca un fulger, s-a născut programul. Încă puţin detaliat şi explicit, însă uimitor prin amploarea sa.

Cratius s-a simţit stăpânul absolut al lumii întregi. Preotul sta pe aşternut încătuşat şi se admira: 

„Mâine dimineaţă, când toţi vor pleca la lucru, eu îi voi spune căpitanului străjerilor să mă elibereze din rândul sclavilor, să-mi scoată cătuşele. Eu voi detalia programul meu, voi spune câteva cuvinte şi lumea va începe să se schimbe. Incredibil! Doar câteva cuvinte şi lumea mi se va supune mie, ideii mele. Dumnezeu, într-adevăr, i-a dat omului o putere nemaivăzută în Univers – puterea gândirii. Ea produce cuvinte şi schimbă cursul istoriei. Momentul este cât se poate de favorabil. Sclavii au elaborat un plan de răscoală. Acest plan este într-adevăr raţional şi poate duce la victoria lor şi la un prim rezultat pozitiv pentru ei. Însă, eu, doar cu câteva fraze, îi voi transforma în sclavi nu numai pe copiii şi nepoţii lor, dar şi împăraţilor şi ostaşilor le voi impune să fie sclavi pentru mii de ani înainte.”

Dimineaţă, la semnul lui Cratius, căpitanul l-a descătuşat şi deja în ziua următoare el i-a chemat pe ceilalţi cinci preoţi şi pe împărat pe terasa piramidei sale. Cratius a început discursul în faţa celor prezenţi:

– Ceea ce veţi auzi acum să nu fie scris sau povestit! În jurul nostru nu sunt pereţi, astfel încât nimeni în afară de voi nu va auzi vorbele mele. Eu am elaborat un plan prin care vom supune întreaga omenire a Pământului. Asta este imposibil de făcut chiar cu armate numeroase şi războaie epuizante. Eu, însă, voi face asta doar cu ajutorul câtorva fraze. Vor trece doar două zile de la rostirea lor şi veţi observa cât de radical va începe să se schimbe lumea. Priviţi: jos sunt rânduri enorme de sclavi care cară câte o piatră. Ei sune vegheaţi de o mulţime de soldaţi. Cu cât sunt mai mulţi sclavi, cu atât este mai bine pentru stat. Noi întotdeauna am crezut în asta. Însă cu cât sunt mai mulţi sclavi, cu atât trebuie să ne păzim mai bine de răscoala lor. Noi îmbunătăţim paza, noi suntem nevoiţi să-i hrănim bine. De altfel, ei nu vor fi capabili să facă muncă fizică grea, ei oricum lenevesc şi se revoltă. Priviti cât de încet se mişcă! Iar paznicii leneşi nu-i bat cu biciul şi nu-i mână, nici chiar pe cei tineri şi voinici…
Însă ei se vor mişca cu mult mai repede. Şi nu vor mai avea nevoie de paznici. Şi paznicii se vor transforma în sclavi.

Asta se poate realiza astfel: trebuie ca astăzi, înainte de apusul soarelui, solii împăratului să dea citire ordinului Măriei Sale:

„Odată cu răsăritul soarelui toţi sclavii vor primi libertate! Pentru fiecare piatră adusă în oraş, fiecare om liber va primi câte o monedă. Fiecare monedă va putea fi schimbată pe hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, palat în oraş sau chiar pe întreg oraşul. De azi înainte voi sunteţi oameni liberi.”

Când preoţii au înţeles vorbele lui Cratius, unul dintre ei, cel mai în vârstă, a spus:
– Tu eşti un demon, Cratius! Demonismul creat de tine va suprima multe popoare ale lumii.
– Fie ca eu să fiu demon, iar creaţia mea să fie numită Democraţie!

La apus, sclavilor li s-a citit ordinul. Ei au rămas uimiţi. Mulţi nu au dormit în acea noapte contemplând la viaţa lor nouă şi fericită.

În dimineaţa zilei următoare preoţii şi împăratul au urcat din nou pe piramidă. Imaginea pe care o aveau în faţa lor era într-adevăr uimitoare. Mii de oameni, foşti sclavi, cărau în goană aceleaşi pietre. Plini de sudoare, unii cărau câte două pietre. Alţii, care aveau câte una, alergau grăbiţi ridicând nori de colb. Unii paznici târau pietre şi ei. Oameni care se credeau liberi, pentru că le fuseseră scoase cătuşele, doreau să primească cât mai multe monede, pentru a-şi construi viaţa cea fericită.

Cratius a petrecut încă câteva luni pe terasa sa, urmărind cu satisfacţie ce se petrecea în jur. Schimbările erau colosale. Unii sclavi s-au adunat în grupuri mici, au construit cărucioare, şi, umplându-le până-n vârf cu pietre, le împingeau plini de sudoare şi noroi.

„Ei vor inventa mult mai multe mecanisme minunate”, s-a gândit Cratius cu satisfacţie. „Iată că au apărut şi slujitori interni: furnizori de alimente şi apă.”

Unii sclavi se hrăneau din mers, nedorind să piardă timp, pentru a se duce în barăci la mese, şi-şi împărţeau monedele obţinute cu cei care le aduceau hrana.

"Ia te uită, la ei au apărut şi tămăduitori, care le dau ajutor răniţilor din mers, şi tot pentru monedele câştigate. Şi-au ales şi reglatori de trafic. Curând îşi vor alege şefi şi judecători. Lasă-i să aleagă, ei doar se cred liberi! Însă important este acelaşi lucru: ei cară pietre în continuare."

Şi aşa fug ei, de-a lungul mileniilor, prin noroi, plini de sudoare, cărând pietre grele. Şi în prezent urmaşii acelor sclavi continuă fuga după moneda numită fericire!

Sursa: Basarabia Literara