În simbolurile mitologie sunt prezenţi Zmeii cu pene, cu multe capete ce varsă foc pe limbile mişcătoare. Pentru lumea geto-dacă BALAURUL ZBURĂTOR a devenit stindard şi e unic în istoria lumii, dăinuind mii de ani.
Istoricul A. Deac consemnează în „Istoria Adevărului Istoric „(pag. 201) că în judeţul Prahova la Vadu Săpat, comuna Fântânele, s-a descoperit în 1980 un fragment ceramic din sec IV î.H., pe care este incizat în pasta crudă stindardul getic cu dragon ce are coada penată. Iată că stindardul getic cu dragon este mai vechi cu 500 de ani decât consemnările istoricilor romani.
Unii istorici şi gânditori români numesc stindardul getic „Lupul dacic”. Mă voi opri asupra unor aspecte de fond cultic, ce contrazic această ipoteză. Lingvistic este doar o atingere între lup şi lucta, mai ales că filipii nu sunt lupi, ci tinerii iniţiaţi în tainele luctei – luptei, îndeletnicire a sedentarilor păstori - agricultori geto-daci. Lupul nu putea fi luat ca model de către getii sedentari care-şi apărau zona moştenită din moşi-strămoşi fiindcă e animal de pradă, atacă în haită şi e temut de păstori. Lupul singuratic, o raritate, nu putea fi luat ca model nici de vitejie, nici ca forţă pentru neamurile păstorilor.
Lycantropia - concepţie antică despre strălucire, luminozitate, nu se referă la lup, care nu-i nici pe departe luminos, chiar de ar fi pus pe lângă zâni. În latina veche (limba Getă – n.r. CarmenPankau) „Bollias” înseamnă strălucitor, luminos. Din bătrâni se pomeneşte despre MARELE LUP ALB, ca despre o realitate din vremuri de demult. S-a păstrat în acest sens expresia: "De când lupchii alghi".
LUPUL ALB este semnalat numai în preajma Marelui Preot ca Apollo, Zamolse, Sfântul Andrei şi Sfântul Petru pentru că este de fapt comandantul iniţiaţilor Filipi luctani, adică luptători. Aceste informaţii ne trimit la semnificaţii codate în sensul că iniţiaţii Filipi erau mereu în preajma marilor iniţiaţi şi purtau numai veşminte albe, ca toţi preoţii geţi, cavalerii minţilor strălucitoare ale celor de lângă Zamolse. Filipii sunt păstraţi în toponime în toate zonele geografice româneşti. În OLTENIA, Filipii sunt cel mai bine păstraţi. În vechiul calendar există toponime ce se păstrează şi în zilele noastre: Filipaşul de sus, Filipaşul de jos, dar şi Filitelnik, ce ne indică zonele în care trăiau şi anume pe Telul Nikăi, deci pe înălţimile de filieră sacră a zânei Nika făcătoarea cerului şi pământului, cu cele 8 megaenergii ale sale, măcinikele, din mitologia română.
Geto-dacii numeau lupul - vulpe sau fărcaş, denumiri păstrate în zilele noastre în Ardeal. La toate neamurile getice, de la Marea Baltică în nordul Africii, lupul era numit prin cuvântul VULPE. În pre-indo-europeană (getică – n. r. Carmen Pankau) era numit ULCUOS, în sanscrită vrca, în avestică vahrha, în iliră ulcudins, în gotică (getică) wulfs, în lituaniană vilcas, în letonă vilks aşa cum ni le aduce în atenţie Mihai Vinereanu în Dicţionarul etimologic al limbii române de indo-europenistică (2008). În Sudan trăieşte un lup despre care românii vor spune cu precizie că-i vulpe.
Aşa zisa Licantropie nu are nicio legătură cu lupul, ci cu strălucirea, în sensul că este luminat de ceva. Apollo este însoţit de lupul strălucitor şi e un cod cu sensul de luminat, luminător, ce nu-i totem.
Filipii geţi iniţiaţi în tainele de luptă, erau fiii luctei, cuvânt din proto-indo-europeană (getică- n.r. Carmen Pankau) păstrat în calendarul vechi geto-dac ca zile ale Filipilor, cărora li se dedică 7-8 zile şi de Sfântul Petru al lupilor de iarnă la 16 ,17 şi la 18 ianuarie şi de Gădineţ - lupul cel şchiop, dar şi de Lupul cel mare de la Ovidenie 21 noiembrie etc. În mod eronat etnologul I. Ghinoiu consideră că Filipii din calendarul geto-dac sunt personificări ale lupilor. În dicţionarul sub titlul „Panteonul geto-dac” îi numeşte şi Martinii de iarnă, ştiut fiind că Moş Martin este numit ursul la noi, la români. Lupta este cuvânt geto-dac cu originea în pre-indo-europeanul lucta (M. Vinereanu). Numai în Geƫia Carpatină nord dunăreană există cuvântul lup pentru acest animal de pradă, ce poate fi asemănat cu luctanii, luptătorii iniţiaţi în tainele luptei. În limba pre-indo-europeană (getică- n.r. Carmen Pankau) există cuvântul lucta cu sensul de a rupe, a sparge, din care lupta şi luptător. Lup, luptă, luptător semnifică tenacitatea celor ce izbândesc parcurgerea etapelor de iniţiere care erau încercărcări de temut pentru cei nechemaţi. Adevărat este că de multe ori luptătorii geto-români pedeştri îşi puneau piei de lup ca să alunge atacatorii călăreţi. Cabalinele simt mirosul lupului ca o primejdie şi nu mai ascultă călăreţul.
Pe vechile icoane cu Sfântul Gheorghe, capul balaurului este identic cu cel de pe stindardul geto-dac de acum 2000 de ani şi nu-i în niciun caz lup. V. Pârvan în Getica (pag 518) scrie că Balaurul „Dacic” e reprezentat pe Columna Traiană cu cap de lup, prelungit în chip de Şarpe, cu nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi formau o flamură serpentiformă orizontală. Acesta susţine că Trupul de şarpe e imaginea furtunii, divinitate cerească, cu origine în Asia anterioară, deci nu în „Dacia”, dar istoria antică îl contrazice, fiindcă Dragonul getic este Hieroglifă, nume pentru divinitate, pentru Dumnezeu, aşa cum argumentează L. Teleoacă în comentariile la Legenda Aureea, scrisă de Iacob Voragine după anul 1200 şi răspândită mai mult decât Biblia, care alterează grav semnificaţia religioasă a hieroglifei numită „Dragonul dacic”, semn tutelar al identităţii cu 1000 de ani î. H. ce-a pregătit calea mântuitorului pe Pământ. L. Teleoacă atrage atenţia asupra acestui fals uriaş prin care I. Voragine a distrus arhetipul religios al lumii Vechii Europe - localizată unde trăieşte azi poporul român de către savanta americană de origine lituaniană M. Gimbutas.
Pe caduceul patriarhului României doi şerpilieni afrontaţi comunică energiile celeste Yn şi Yang ale credinţei nemuritoate străveche a geƫilor. Sub acest semn benefic lumea a progresat neîntrerupt mii de ani din care 2500 sunt atestaţi din Persia până în Bretania. Am văzut în expoziţia de icoane de la Muntele meteorelor din Grecia o iconiţă în care Sf. Gheorghe ţinţeşte cu suliţa apa îndicând unitatea universului cosmic uman Precum în cer, aşa şi pe pământ, unde apa este oglinda cerului.
Dragonul Getic, invocatorul de energii sacre, este prezent şi în zilele noastre în bisericile creştine, pe obiectele de cult, dar şi pe veşmintele preoţeşti în muzeul de broderii al Mânăstirii Santa Maria de Guadalupe, ca dovadă că cercetătorul L. Teleoacă are dreptate că hieroglifa noastră sacră din strămoşi a fost calomniată şi i s-au adăugat însuşiri monstruase ce au dus la o biografie contrafăcută a Sf. Gheorghe, ştiut fiind că sfinţii au fost oameni normali ce s-au luptat cu păcatele omeneşti, care n-au atacat fiinţe supranaturale. În Legenda Aureea, dragonul este târât în mijlocul cetăţii unde este decapitatat atrăgând ura asupra acestei hieroglife sacre.
Deci, stindardul străvechi al geƫilor NU reprezintă, nici cel puţin stilizat, lupul. Capul la care se face trimitere e hieroglifa sacră din vechime, invocatoarea de energii cosmice. Convingătoare este statueta de la Constanţa numită Glycon, în care Şarpa Balaură are cap de cerb cu plete de lumină, ca eşarfele stindardului getic din vechime. Antichitatea este traversată de Cerberiţa cu picioare de bronz ce proteja Delta Dunării. Dorienii, Oreenii, Hiperboreenii erau cerbi, erau andros, codare cultică. Mitologia chineză prezintă dragonul împodobit şi expresiv, ondulând masiv, purtat de forţe multiple ca să nu atingă pământul, fiindcă el este simbolul cosmosului.
Balaurul Zburător al geto-dacilor este cilindric şi fusiform, unduind numai în mişcare în zbor, pe căi atmosferice. Este vizibil, sonor şi util pentru orientarea luptătorilor numai în mişcare, în aer. Are gura mai largă decât corpul, precum reptilele, care pe stindard reduce la minimum rezistenţa în contact cu aerul şi e uşor de purtat la înălţime. Produce sunete vibratorii ce se amplifică în iureşul bătăliei. Stindardul getic este un cilindru fusiform din materiale elastice şi uşoare ca să se poată face ghem. Pe corpul său tridimensional sunt solzi şi nici vorbă de blană. În vechime corpul stindardului getic numit „Draco” era din foi subţiri de ţesături, împletituri din plante apoi din fire şi mai târziu din bronz, ori din argint, prin care se amplificau vibraţiile aerului, din care s-a născut prima trompetă de luptă a omenirii, ce era purtată uşor de către draconar, care era subordonat lui Sabelio, comandantul armatei, cum ne informează Tăbliţele de la Sinaia. Zaballon înseamnă sanctuar din vârful muntelui. Bellerafon era imagine feminină ce călărea Pegasul – calul cosmic şi, bineînţeles, înaripat din cer.
Stindardul getic era piesă importantă din arsenalul militar getic şi prin specificul său unitar cu costumul de luptă al geƫilor, regăsit în armura de catafractari, acoperită cu plăcuţe metalice în formă de solzi lucitori şi pentru luptător şi pentru calul de luptă, spre deosebire de ale romanilor care erau plăcuţe dreptunghiulare. Călăreţii catafractari din bazinul Prutului şi Jijiei erau blindatele antichităţii,se menţionează în Enciclopedia Britanică, şi aveau prins de coiful similar căciulilor geto-dacilor, panglici, pe care le regăsim în stindardul getic până târziu d.H. Geƫii invocau Balaurul, numit şi Baal, lucitor, strălucitor ce poate fi asimilat numai cu forţele Luptătorului Alb, lucitor, păstrat în basmele românilor, unde caii năzdrăvani erau numai albi. La geto-români, apoi la români, de Bobotează, sunt binecuvântaţi cu aghiasmă mai întâi caii.
Baal este expresie a forţelor cosmice sacre, ca vehicul cosmic prin care pământenii geto-români invocau forţele mesagerilor cerului. Înţelepciunea fiilor cerului era înmagazinată în diverse moduri şi transmisă de către sacrii geţi, adică trăitorii de pe înălţimile ce ajungeau, spuneau ei, până la cer. Divinitatea cosmică la celţi se numea Esus, adică pe înălţimi, altfel cum să fi existat Kogaionul, cum să fi existat zânii munţilor şi rugile de pe munţii cei mari, unde era sălaşul Tatălui Nostru, numit la geto-români Tato Nipal, căci cine nu ştie că Nepalul, străveche vatră de cult a omenirii, este pe cel mai înalt munte de pe pământ? Sboruri, care aeriene sunt semnalate în India – Vimana, în Tibet - Caii zburători, în China – Dragonii Cereşti, deasupra Japoniei - Balansoare cereşti, Roţi înaripate în Babillon etc.
Dragonii sunt asociaţi Învăţătorilor din spaţiu, reprezentaţi prin oameni cu coadă şi cap şerpilian precum King – Kung, un monstru cu coarne de ţap şi trup de şarpe, care distruge un stâlp al cerului şi schimbă orientarea Pământului faţă de Cer, spune Rajmond Drake în lucrarea Pământul zeilor (pag. 90) unde se arată că Baal avea profeţi, printre care şi Ilie, prezent şi pe Tăbliţele de la Sinaia, care invoca focul din cer, vorbea cu îngerii, şi-a fost luat din faţa lui Eliseu de către un vifor de cerc luminos. Tubul Dragonului absoarbe şuvoaie de energii cosmice consemnate şi de Romulus şi de Enoch. Într-un papirus găsit în hărţile lui Albert Tulli de la Vatican este consemnată prezenţa unui Cerc de foc ce avea o răsuflare rău mirositoare, aluzie la arme extraterestre. Să nu uităm că în Antichitate legile, rânduielile, erau transmise de pe munte ca dovadă numeroasele toponime derivate de la Ora – Oranus, numele cerului.
-Va urma-
Sursa: Olimpia Cotan - Prună
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu