STINDARDUL GEȚILOR - INVOCATOR CULTIC DE SACRE ENERGII COSMICE 3/3

-Urmare-

Stindardul Balaur este o sinteză de informaţii din trecutul cultic îndepărtat inventat de către geƫii noştri străbuni şi prezent pe Tăbliţele de lut de la Qumram, unde vehiculul cosmic prin care vine şi pleacă din apă Enki- Nika, făcătoarea Cerului şi a Pământului, e o rachetă cu aceeaşi formă ca Baalul aerian. Elementele ce compun stindardul getic se desprind din lumea geto-română cultică iniţiatică străveche, a începuturilor cosmogenetice, păstrate în istoria scrisă, dar mai ales nescrisă, ca Tradiţie primordială, ce se exprimă în diversitatea religiilor lumii, în veşminte specifice. Să ne oprim la prezenţa panglicelor, cordeluţelor multicolore ce-şi fac simţită prezenţa şi în zilele noastre. Homer semnalează cordelele permanente ca semn al demnităţii sacerdotale în Iliada, în Cântul I pag. 38. În Antichitate solul, vornicul, purta panglici şi năframă înălţată pe o prăjină să fie identificat pentru a putea trece spre autoritatea momentului, ne informează Virgiliu cu privire la solul lui Eneas troianul (getul- n.r. Carmen Pankau), către Latinus. Vornikul este alesul prin voia Nikăi să poarte mesajul şi-i de neatins. În dansul cultic Căluşarii sunt nelipsite panglicele, coardele multicolore în număr de 7 ori 9 indicând perioade istorice cultice de demult. Datina Cucilor păstrează în Teleorman o costumaţie plină de bentiţe multicolore. Creiţele, variantă feminină a Căluşeilor, poartă ca semn distinctiv aceste cocarde, bentiţe, panglici multicolore cultice. În Maramureş miresele poartă aninat de cununiţă panglici albe. Prăjina de brad de la nuntă este plină de panglici colorate şi se numeşte buştean. Fota-fusta din costumul popular românesc din Banat este marcată de şuviţe multicolore ce atârnă până la poale şi înviorează mişcarea dansului, a corpului în mişcare. Şuviţele multicolore înconjoară costumul naţional românesc sub numele de franjuri, care s-au transformat în colţişori. Drapelul, stindardul este tivit cu franjuri mişcătoare, expresie a energiilor care înviorează acţiunea de luptă exprimată prin cuvântul Beleben, balangă, palangă, ce se bălăngăne dintr-o parte în alta după curenţii de aer. Ce simbolic e păstrată lumina unui Nou An prin Rebelion, adică Revelion, când măştile refac vremuri demult apuse, oamenii alungă prin luptă anul vechi, să nu rămână de izbelişte, chiuie, strigă, fluieră, joacă, beau şi mănâncă bucurându-se de această mare izbândă a timpului răzbit de nemuritorii geto-români.

Soliile geto-românilor erau costumate în alb ca Baal strălucitorul, Albul şi purtau o năframă albă în vârful unei prăjini împodobită cu cordeluţe multicolore, aşa cum se prezenta solia trimisă de Eneas lui Latinus, ca semn că-s din neamul oamenilor cerului însemnat de curcubeu. Corpul balaurului nu depăşea lungimea prăjinilor de care era legat, după cum afirmă Arian, care descrie insignele scitice cu balauri (vezi lucrarea Tricolorul României). Când caii stau pe loc se văd numai bucăţi de pânză de diferite culori care atârnă. Când caii pornesc, balaurii se umflă cu aer de şuieră ca fiarele fioroase cu care seamănă. Acest stindard era purtat de regulă în armata romană de cohortele compuse din geƫi, schiţi, şi de către cohortele cu „daci romanizaţi”, în Mesopotamia, Macedonia, Spania, Italia, Britania unde 1000 de „geto-daci” au staţionat 200 de ani pe Limexul de 120 de km împotriva Scoţilor şi Picţilor. În Ţara Galilor s-a păstrat Dragonul zburător ca însemn al luptătorilor în acţiune. Împăratul Galeriu, get de origine, aşază stindardul getic - Balaurul Zburător, pe Arcul de triumf de la Salonic. În secolul al IV-lea Stindardul cu Balaur e preluat de armata romană. Stindardul cu balaur era însemn militar unic în Antichitate ce indica prezenţa luptătorilor geto-daci şi a fost prezent în Europa peste 1000 de ani. Regele Artur a ridicat în onoarea tatălui său, Uther PenDragon – Marele Dragon, un stindard cu Balaurul getic ce avea culorile: roşu, galben şi albastru în secolele V-VI.

La nordul Dunării, obştile săteşti au păstrat Balaurul Zburător şi cele trei culori ale curcubeului ca simbol al permanenţei istorice impuse de Obiceiul pământului, multă vreme după ce creştinismul s-a impus, ca dovadă că este simbol ceresc divin. Steagul cu balaur s-a menţinut până în Evul Mediu târziu în Europa odată cu cele trei culori ale sale. În bătălia de la Burford din anul 752 lordul Wessex purta stindardul cu Dragon. În Tapiseria de la Bayeux, 1066, regele Harald avea stindard cu Dragon. Vlahii din Balcani, sub conducerea fraţilor Asăneşti, purtau chipuri de balauri în vârf de suliţe, dar cel mai bine se păstrează în costumaţia şi bâtele Căluşarilor, în Cetele Junilor, Jienilor şi în Dansul Crăiţelor şi în proporţie de masă în zilele noastre pe măciulia bâtelor păstoreşti, pe toiagul sacru al sânzienelor, al căluşarilor, pe toiagul patriarhilor.

Balaurul, sinteză cultică străveche, este doborât de creştinism sub suliţa Sfântului Gheorghe, cea mai grăitoare icoană a momentului de impact dintre credinţele păgâne şi creştine. Acum 2000 de ani balaurul era reprezentat ca pe stindardul getic fără nicio legătură cu capul de lup.

Pe Columna Geƫilor de la Roma, iniţial colorată, stindardul avea partea din faţă, indicată de gura larg deschisă, de culoare roşie. Raymond Drache arată că un vehicul cosmic din vechime avea numai gură, nu şi cap, întocmai cu stindardul geto-român. Toată omenirea ştie că la intrare în atmosferă, prin frecare cu aerul, vehiculele cosmice se acoperă cu flăcări. Meteoriţii se transformă în bulgări înflăcăraţi, iar cometele se topesc provocând ploi precum cele de la Potopul lui Noe. Cerul ce se reflectă în apele pământului are culoare albastră, aşa cum Pământul văzut din Cosmos e Planeta albastră. Partea din mijloc era galbenă, luminată de soare, iar partea terminală e albastră ca cerul, indicând originea energiilor cosmice, care se împletesc cu cele telurice.

Moştenirea coloristică a tricolorului românilor este astfel sacră. În revista Dacia Magazin (nr. 63) Marius Bizerea scrie că în Novela XI dată de împăratul Iustinian la 14 aprilie 553 sunt precizate culorile de pe stema Episcopiei Justiniana Prima, descriind practic culorile ce se regăsesc în drapelele Ardealului, care e albastru, al Valahiei – galben, al Moldovei - purpuriu.

Oranii sunt urmaşii Marilor Preotese OrNike de la care au preluat înţelepciunea Oran, ce a transmis-o prin fiii si fiicele sale, Titanii şi Titanidele. Pe Tăbliţele de la Sinaia, Oroliu personaj important, se întoarce în cetate pe cal purtând stindardul getic ca o gură imensă, fără a se deosebi capul, indicându-l pe Ball, gura de energii cosmice. Stindardul getic, numit Draca, era sacra Zână Ora, vorbitoare a Soarelui. Dracontas însemna în vechime descântec, rugăciune invocatoare a energiilor benefice. Drăcarii erau instructori militari. Draca era comandantul a 100 de luptători, cărora le transmitea prin gura aurită ordinele, orândele, legile militare pe care nu la comentează nimeni nici în zilele noastre. Romulus Vulcănescu scrie în „Mitologia Română” că Nefârtatul a scos din abisul apelor un brad cu pământ pe rădăcinile ramificate pe care era încolăcit şarpele, adică energiile cosmice. Salamandra, şopârla sunt reptile care nu pot fi distruse uşor fiindcă îşi refac părţile corpului rănite, iar de sunt aruncate în foc ies o mulţime de pui din cenuşă. Sunt considerate sacre fiindcă apără omul de rele. Şopârla e numită şi Sburullus.

În folclorul românesc şarpele, balaurul sunt la feminin: Tu şarpă, balaură, / Cu solză de aură / Cu nouă limbi mişcătoare / Cu nouă cozi împungătoare. Iată că şarpa e balaură şi are limbi mişcătoare, adică flăcări, cum ştim din basmele româneşti, că Zmeul scotea flăcări pe gură - limbi mişcătoare. Aflăm din poezia populară că Balaura - Şarpă era dotată cu 9 cozi împungătoare, adică arme cu care dobora tot ce-i stătea în cale în 9 situaţii cultice, explicaţie a eşarfelor, a ciucurilor prinşi de corpul Dragonului.

Cuvântul Dragon este o sinteză getică, este un cod cultic al sacralităţii Soarelui ca generator de energie: Deea – Ra Go, Gaia - Pământ şi On - lumină. Iată că Dragon înseamnă: de la Soare la Pământ, pe lumină şi energie sacră. De la Orizont Lumină pentru Tină, adică pentru cei pământeni din câmpie, codat în cuvântul OLT. On este stâlpul de lumină, expresie multiplă a Zânei energiilor graiului cosmic ce se exprimă prin rolul cultic al bâtelor, regăsit şi la căluşari, şi în dansul prin care se bate pământul, şi în toponime cum este Bâtca Doamnei, trimiterea este la toiagul Marilor Preotese preluat şi de preoţii zamolsieni. Drumul cultic este de la bâta, reazim, armă de luptă şi apărare, la stindard numit Prapor şi Dragon tridimensional cu multiple roluri, la flamură cu dragon, ca să se retragă la origini ca bâtă cu cap de dragon pe care păstorii geto-români o aşezau chiar şi în sicriu.

Din Geƫia-România au fost dislocaţi un mare număr de luptători împreună cu armele şi însemnele lor. Columna vitejiei geƫilor de la Roma a făcut nemuritor unicul stindard Dragon de pe pământ, cu care geƫii au înfruntat cea mai măreaţă forţă militară a lumii antice. Luptătorii geƫi şi-au păstrat individualitatea prin acest stindard de sub semnul Dragonului sacru printre trupele staţionate în capitala imperiului - cele de pretorieni, cei născuţi în Geƫia Carpatină.

În manuscrisul „De Bello Dacico”, al împăratului Traian, tradus de Simeon Lugojan, este descrisă Stema Geƫiei, ce se afla pe poarta sacră de intrare în temple, unde Soarele străpuns de un Spic de grâu este străjuit de Doi Balauri. Stindardul cu Balaurul Zburător a fost pecetluit cu sigiliul Romei, scrie istoricul Aurel David. Geto-Dacii, soldaţi în armata imperială, erau însoţiţi în toate părţile imperiului de Balaurul Zburător de renume ce indica şi rolul soldatului de Draconar, purtător de steag. Draco era cuvântul ce individualiza geƫii soldaţi din imperiul Romei. Emblema cu Dragon a fost adoptată de ordine cavalereşti în Europa medievală şi s-a făcut cunoscută şi prin Vlad „Dracul”, domnitorul valah cu putere de dragon. Ca.balerii erau statul major al armatei antice getice, ai mesei rotunde din vremea regelui Artur, luctani aflaţi în poziţii egal distanţaţi de cel recunoscut ca fiind Dece.Ballus, liantul secret al nemuritorilor geto-daci. Steagul bisericesc numit Prapor (preluat de „Creştinism”) este mult mai vechi şi vine din vremea Marilor Preotese Ore.

Praporul este desfăcut în trei părţi şi are o singură faţă aşezată vertical în zilele noastre, dar în vechime era un gonfalon cu flamura fusiformă, lungă şi îngustă, decupată la capătul terminal şi liber în trei fâşii, păstrate în desenele cu steagurile de pe turnurile străvechi.

În final putem concluziona: stindardul geto-dacic este un vehicul cosmic asimilat de mitologie nu cu lupul, ci cu Dragonul, cu Zmeul, prin care se invocau prin multiple mijloace forţele cosmice sacre, indicând forţa şi energia oamenilor cerului străvechi. Dragonul ca stindard getic face apel la energiile cosmice fără formă materială vizibilă, ce se află numai în mişcare, ce biciuiesc pământul cu lumină şi căldură. Şarpele, Dragonul, Zmeul, Balaurul sunt simbolul vieţii veşnice la geto-români.

Cuvinte cu trimitere la Baal: Baal, Boly, Bele, baladă, bălădor, bălan, bolofan, balaferă, bolovan, balamuc, balangă, balans, balintă, bălănuş, balaoacheş, balaur, balast, balâc, bolboacă, balcanik, balcon, baldachin, bale, balegă, baliaj, bolenar, balenă, bolonioară, balercă, balet, balistic, baliverne, baliză, balmoş, balnear, balon, bolat, balotaj, balsam, baltag, balţ, baltă, baltic, baluba, balustradă, bell, belaliu, belciug, bellea, bele, beldie, belea, belfer, belios, beligerant, belita, belşug, beltea, (dracul ghem), Albania, Belgrad, Balcana, Baltica, Belucistan, Belfast, Belgium, Bolivia, Balgaria etc.

Bibliografie:
Armin Olariu, Tăbliţele de la Sinaia, studiu pe internet;
Adrian Bucurescu, Tainele tăbliţelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, Bucureşti, 2005
A. Berciu-Drăghicescu, T. Walter, G.D. Iscru, A. David; Tricolorul Românesc, Ed. Sigma, Bucureşti, 1995
E. C. Popescu, Regatul titanikor I şi II, Ed. Tempus Comtera, Bucureşti, 2010
I. Ghinoiu, Panteonul Românesc – dicţionar, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001
I. Olimpiu Luca, Gramatica limbii traco-geto-dacă, Ed. Tempus, Bucureşti, 2010
M. Al. Oprescu, Soarele Carpaţilor, Ed. Amurg Sentimental, Bucureşti, 2010
P. M. Kendrich, Pietrele dacilor vorbesc , Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

-Sfârşit-

Sursa: Olimpia Cotan – Prună
Adaptare și foto: Carmen Pankau