Trec turiștii români prin Salonic (Grecia) și văd un monumental Arc de Triumf tocit de vremi și vremuri, văd o ciudată biserică rotundă și văd ruinele unui mare palat imperial, dar taina acestora nu o cunosc în totalitate. Toate acestea sunt legate de existența împăratului roman cu origini geto-dace Galeriu, cel care nu a uitat când a ajuns pe tronul imperial cine este cu adevărat și de unde a plecat pe lungul drum al vieții.
Profesorul și scriitorul Ion Coja avea să spună în lucrarea sa „Transilvania – invincibile argumentum”: „Acest Galeriu, care ar merita mult de la cunoștiința noastră românească, este un nume perfect necunoscut pentru elevii noștri și chiar și pentru mulți profesori de istorie”. Împăratul Galeriu, fost Cezar în perioada 293-305 și Augustus între anii 305-311, a comandat construcția acestor două structuri (Arcul și Rotonda) ca elemente ale unui ansamblu arhitectural imperial, legat de palatul său din Salonic, lângă care se afla și un mare hipodrom. Aceste trei structuri monumentale au fost conectate printr-un drum care trecea prin arc care se încrucișa cu drumului principal al orașului. Arcul lui Galeriu sau Kamara (fiind o structură acoperită, era asemănătoare cu o „cămară”), cum îi spun localnicii – din care se păstrază mai puțin de jumătate – se află pe ceea ce este acum strada Via Egnatia & Dimitrios Gounari, într-un vechi cartier al orașului Salonic (Săruna, cum îi spuneau geto-dacii, sau vlahii actuali). Magnificul monument a fost construit în perioada 298-299 d. Hr. și dedicat în 303-304 d.Hr., pentru a sărbători victoria tetrarhul Galerius asupra uriașei armate a perșilor sasanizi și capturarea căpeteniei lor, Ctesifon, în 297-298. Structura sa este de octopylon (opt-stâlpi; semn al octogonului), formând un arc triplu, care a fost construit cu un miez de zidărie și cu panouri de marmură împodobite sculptural. Interesant este faptul că pe Arcul de Triumf, în unele din scenele sculptate pe pilaștrii, soldații care îl însoțesc pe împăratul Galerius poartă steaguri dacice în formă de balaur.
Deschiderea centrală a arcului a fost de 9,7 m lățime și 12,5 m înălțime, iar deschiderile secundare de cealaltă parte, au fost de 4,8 m lățime și 6,5 m înălțime. Arcul central era calibrat pe partea din Via Egnatia (drumul roman primar, ce conducea de la Dyrrhacium, la Bizanț), care a trecut prin oraș ca un Decumanus (stradă mare, est-vest). Pilaștrii centrali, printre care trece Via Egnatia, susțineau o cupolă, iar pilaștrii laterali susțineau câte un arc. Deasupra pilaștrilor mari existau nișe arcuite în care erau amplasate statuile celor patru împărați ai Tetrarhiei: Dioclețian și Galerius în nișele dintre est și Maximilian și Constantin Chlorus în partea dinspre vest, fiecare dintre statui fiind orientată spre provincia guvernată de fiecare dintre împărați. În zilele noastre se mai pot vedea trei pilaștri: doi centrali și unul lateral, fiecare dintre pilaștrii păstrându-și încă decorațiunile sculptate. Exista un drum de legătură (alee cu porticuri) între Arcul de Triumf și Biserica Rotundă (125m nord-est) unindu-le cu complexul Palatului Regal și al Forumului (235m sud-vest), ce trecea prin arc de-a lungul axei sale lungi. Numai din partea de nord-vest, trei din cei opt piloni și părți ale miezurilor zidăriei de la arcade au mai supraviețuit. De exemplu, întreaga parte de est (patru piloni) și cea mai sudică – unul dintre pilonii occidentali – sunt pierduți. Există o consolidare extinsă, cu cărămidă modernă, care s-au efectuat pe miezurile de zidărie expuse, pentru a proteja monumentul. Cei doi piloni care flanchează coridorul boltit central păstrează dale de marmura sculptate, care descriu războaiele lui Galerius împotriva perșilor, în linii mari, ca un panegiric.
Dintre scenele păstrate putem aminti „Galerius (L) atacă Narses (R)”, „Familia imperială la jertfa de mulțumire” și „Tetrarhii îmbrăcați la unison cu o Victorie ce deține o coroană de flori la victoria Augustă”. Înțelegerea programului sculptural inițial al arcului este limitată de pierderea majorității panourilor de marmură, dar ce a rămas poate da o impresie de ansamblu. Patru registre de decor sculptat așezate vertical au fost realizate pe fiecare stâlp, fiecare separat de muluri elaborate (ca symbol al numărului 4, al celor 4 zări, al celor 4 colțuri ale Lumii). Ceea ce rămâne de constatat este că prezența arcului afirmă gloria tetrarhiei (al numărului 4) și proeminența lui Galerius în cadrul acestui sistem. Arcul sărbătorește Imperiul Roman, ca parte a victoriei lui Galerius asupra împăratului sasanid.
În 303-304 Senatul Romei dedică monumentul de care vorbeam pentru a glorifica victoria cezarului Galeriu împotriva perșilor din 297-298, în care corpul de armată de bază a fost format din compatrioții săi daci, luptători neînfricaţi şi posesori de arme redutabile. Metopele monumentului îi arată pe daci ca factor decisiv al victoriei, fapt recunoscut de toţi istoricii, începând cu danezul K.F. Kinch, autorul lucrării L’Arc de Triomphe de Thessalonique (Paris, 1890), piatră unghiulară pentru toţi ceilalţi istorici care au tratat subiectul. (Victor Stancu, L’Arc de Triomphe de Galere a Salonique et ses metopes representents des troupes des Daces, 1982). Apariția acestor daci sculptați în marmură la anul 300 este o dovadă în plus a existenței, încă, a poporului dac și a corpului de armată dac, ce putea face față unor asemenea încercări imperiale majore. Manualele de istorie din școlile românești nu pomenesc nimic despre acestea toate. Prima metopă reprezintă atacul cavaleriei dace în bătălia din ţara kurzilor. În fruntea cavaleriei se afla Cezarul însuşi. De altfel, dacii sunt prezenţi în toate bătăliile importante, în prima linie, dragonul dacic apărând totdeauna înaintea însemnelor legiunilor romane, absente complet din multe alte scene de bătălie. Ca un semn de continuitate, putem să menționăm Codexul Rohonczi care vorbește despre o țară, o armată și o religie a Blackilor – Vlahilor la anul 1100.
Să privim încă o dată către monumentalul Arc de Triumf aflat pe Calea Egnatia din Salonic. Profesorul emerit Niels Hannestad afirma în lucrarea sa „Monumente publice ale artei romane” (București, Editura Meridiane, 1989; traducere Mihai Gramatopol), că „…cel mai important dintre monumentele tetrarhice care s-au păstrat, este Arcul lui Galerius de la Salonic, orașul de reședință al împăratului”. Dacă cunoscuta Columnă a lui Traian de la Roma și Tropheumul Traiani din Dobrogea erau considerate monumente ale înfrângerii poporului geto-dac de către romani, acesta monumental Arc de Triumf din Salonic rămâne peste veacuri ca un însemn major al triumfului romano-geto-dac. Deși unii cercetători nu au dorit să cunoască acest magnific edificiu, el se impune totuși prin însăși existența sa. Fiind una dintre construcțiile reprezentative ale lui Galeriu, care s-a conservat în proporţie de aproximativ 50 la sută până în zilele noastre, Arcul de Triumf din Salonic, unul dintre centrele culturale religioase și politice ale traco-geților de peste 2500 de ani, stă în soarele amiezii și domină orașul.
Și acum în regiune se mai păstrează urme ale limbii, portului și obiceiurilor urmașilor vechilor traco-daco-geți, descendenți ai pelasgilor vechi, cei dintâi locuitori ai zonei. Câteva zeci de mii sau sute de mii de vorbitori de aromână și megleno-română își mai duc traiul încă prin văile și pe piscurile munților din apropiere, ca urmași vașnici ai Geților de Aur primordiali, nerecunoscuți de concetățenii greci și neajutați de România. Grecia – țară membru al UE, cunoscută ca locul unde a apărut pentru prima dată oficial democrația în antichitate și întâiul stat orthodox declarat oficial – prin însăși constituția sa, impune faptul că nu pot exista și alte neamuri, ci doar greci, pe teritoriul său. Desigur, alta era situația acum 1700 de ani, când la conducerea Imperiului Roman, deci a lumii de atunci, se aflau și strămoșii noștri traco-geto-daci. Acum, chiar dacă participăm la conducerea Europei bruxelleze, doar facem act de prezență… și de reverență!
Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu