24 IANUARIE 1859 – MICA UNIRE – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB ALEXANDRU IOAN CUZA

În urmă cu 165 de ani, pe 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei

În ziua de 5 ianaurie 1859, în tot orașul și în restul țării, lumea era în așteptare, în tensiune. În jurul palatului fuseseră aduși o mulțime de ostași de teama unei lovituri de stat din partea lui Gr. Sturdza. Poziția fostului general era una favorabilă în fața Porții, iar la Iași avea destui susținători. În aceste împrejurări, rangul militar al lui Cuza, autoritatea sa în fața oștirii, singura forță capabilă sa împiedice o lovitură de stat, constituiau considerente demne de luat în seamă.

Ședința se deschide la ora 12. Firește, consulii marilor puteri fusesră invitați. O excepție notabilă fusese făcută pentru cel austriac. Imperiul Habsburgic avea în posesie Transilvania, iar constituirea unui stat unitar al românilor reprezenta un pericol. De aceea, consulului sosit de Viena i s-a trimis o invitație deosebită de celelalte în sensul că pe sigiliu nu scria „Principatele Unite”.

După apelul deputaților, câțiva lipsind, în ordine alfabetică se începe votul. Vasile Alecsandri este primul care, urcând la tribună rostea ”cu glas tare” numele candidatului pentru care-și dă votul. În sala stăpânită de adâncă tăcere, răsună pe rând de 48 de ori același nume: Alexandru Ioan Cuza. În uralele și aplauzele deputaților, și îndeosebi ale tribunelor umplute până la refuz, președintele Adunării proclamă domn al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. Palid, profund emoționat, noul domn se urcă la aceași tribună, rostind cu o vocă puțin gâtuită: ”Jur în fața țării mele că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele patriei, că voi fi credincios Constituției în textul și spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și toată ura, iubind deopotrivă pe cel care m-a iubit și pe cel ce m-a urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române”.

Mihail Kogălniceanu rostește și el un discurs:

”După 154 ani de dureri, de umiliri şi de degradare naţională, Moldova a reintrat în vechiul ei drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe Domn. Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare s-a reînălțat însăși nașionalitatea română. Alegându-te pre tine domn în țara noastră noi am voi să arătăm lumii accea ce toată lumea dorește: la legi noi, om nou…Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă 50 de deputați te-au ales domn, Măria ta are să domnească peste 2 milioane de oameni. Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate…. Fii simplu Măria ta…. fii domn cetățean. Urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire”.Când Kogălniceanu își sfârșea discursul afară colopetele deja umpleau văzduhul în răsunetul a 101 lovituri de tun. Tot orașul era în stradă iar în fața palatului era o mulțime care striga: ” Trăiască prințul! Trăiască depuații! Jos strigoii!”

”Toată Strada Mare era plină de lume. Ore întregi au durat strigătele entuziaste ale poporului. Patru zile orașul a fost iluminat. Patru zile în șir procesiunile au venit chiar și noaptea la lumina a 400 sau 500 de torțe ca să felicite pe domn”. Telegrama trimisă locuitorilor capitalei Moldovei de către corpul electoral din Focșanii Țării Românești (pe atunci orașul era împărțit în două, o parte era a Valahiei și cealaltă a Moldovei) sublinia limpede victoria națională, biruința împotriva trecutului: „Glorie vouă, frați de dincolo de Milcov! Tăiască România unită”.

Consulul francez Victor Place, unul dintre cei mai înfocați susținători ai Unirii, telegrafiind la Paris, aprecia că pentru prima oară s-a săvârșit o alegere fără ca domnul să cheltuiască vreun ban, deși Mhail Strudza nu s-a dat îndărăt în a cumpăra scump voturile. Cineva din preajma domnitorului spunea că în ziua de 5 ianuarie alesul n-avea în buzunar decât 8 galbeni. Era cel mai săcac dintre candidați, locuind pe atunci în chirie, în două odăi la un anume Pavel Stoianovici.

„Şi cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină… va fi a lui Alexandru Ioan Cuza” - M. Kogălniceanu

Pe 20 martie 1820 s-a născut la Bârlad Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România.

„Numai pacea dintre noi, iubirea dintre fiii aceleiași țări și nații, numai o deplină armonie între toate clasele societății, întrunind așa toate puterile, poate să ne întărească; și așa, și guvernământul și poporul, mână în mână, să ridicăm patria noastră din căderea în care au adus-o nenorocitele întâmplări ale trecutului. Deci, fără dușmănie față de cineva, miloși față de toți, începem să ne îndeplinim misiunea și să vindecăm rănile națiunii.”

Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866)

Sub domnia sa, s-au pus bazele dezvoltării moderne a naţiunii române din punct de vedere economic, social, politic şi cultural. A participat la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova, iar după aceea la mişcarea pentru Unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859 a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări. Devenind domnitor, Cuza a obţinut, prin demersurile sale, recunoaşterea unirii din partea marilor puteri. În domniei lui Cuza, a fost desăvârşită Unirea Principatelor printr-o serie de acte de guvernământ: contopirea adunătorilor de la Iaşi şi Bucureşti într-un parlament unic, numirea unui singur guvern şi fixarea capitalei noului stat la Bucureşti (1862).

Întâmpinând rezistenta guvernului şi a Adunării legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme burgheze, Cuza formează în 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor manăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează la 14 august 1864, legea rurală concepută de Kogălniceanu, care, cu toate limitele ei, a reprezentat un moment însemnat în dezvoltarea capitalismului, desfiinţând iobăgia multiseculară. În timpul domniei lui Cuza au fost eliberate codul civil şi codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar, s-au înfiinţat universitatiile de la Iaşi (1860) care îi poartă azi numele şi de la Bucureşti (1864), a fost dezvoltată armata naţională etc.

Înfăptuirea celor două mari reforme agrară şi electorală, a îndârjit pe reprezentanţii boierimii conservatoare, ca şi pe exponenţii aripii de dreaptă a burgheziei, care, uniţi într-o coaliţie cunoscută în istorie sub denumirea de „Monstruasa Coaliţie”, l-au silit să abdice în data de 11 februarie 1866, şi au adus în locul său pe prinţul străin Carol de Hohenzollern (un prinƫ scăpătat, sărăcit, care şi-a păstrat cetăƫenia germană până la moartea sa. - n.r. Carmen Pankau) .

Detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, eveniment cu serioase implicaţii pe plan intern şi european, ridică numeroase dificultăţi şi semne de întrebare.

Răsturnarea domnitorului Unirii la 11 februarie 1866 motivată în numele naţiunii a fost făcută, după cum se ştie, la adăpostul nopţii de către un grup de militari. 

Pe 11 februarie 1866, ora 5 dimineața un grup de ofițeri cu pistoalele în mâini, pătrunde în palatul domnesc al lui Al. I Cuza, îl scoală din somn și îl obligă să semneze actul de abdicare de pe tronul României. Faptul era de o gravitate fără precedent, căci ofițerii respectivi juraseră credință Domnului țării, parte din ei fiind chiar din garda palatului. Așadar, 11 februarie 1866 este o zi a infamiei și a trădării. Dau spre știință și rușine veșnică numele celor ce l-au trădat pe Cuza Vodă: col. N. Haralambie, col. I. Călinescu, col. D. Crețulescu fratele primului ministru în funcție, mr. D. Lecca, cpt. C. Pilat, cpt. A. Berindei, cpt. Al. Candiano-Popescu, cpt. A. Costescu și care, cu toții, vor face carieră de generali sub domnia lui Carol I.

141 de ofițeri ai armatei române de la sublocotenenți la colonei au scris lui Carol I, tot în 1866, un memoriu cerând ca trădătorii să fie pedepsiți. Cu o aroganță câinească specifică unui prusac primitiv și incult, Carol I ignoră memoriul, pe Al. Candiano-Popescu și-l face aghiotant regal, pe ceilalți generali, iar pe Cuza Vodă îl va urmări cu o ură neagră până la moarte.

Nu faptul că Al. I Cuza a fost detronat e de condamnat, căci însuși Cuza Vodă declarase în decembrie 1865 că e gata să părăsească tronul, ci modul cum s-a înfăptuit și de către cine. După abdicare, Cuza e ținut prizonier 48 de ore în locuința unui dușman personal, C. Ciocârlan iar pe 13 februarie 1866 e urcat într-o caleașcă și escortat la Brașov, în Austria.

Înainte de a părăsi țara declară: 

”Să de Dumnezeu să meargă țării mai bine fără mine decât cu mine! Trăiască România!”

Cuza se stabilește la Viena și Florența unde își cumpără două mici proprietăți. În 1867 scrie o scrisoare lui Carol I, prin care îl roagă să-i dea voie să vină în țară ca să trăiască la Ruginoasa. Carol I l-a refuzat.

La doar 53 de ani, pe 15 mai 1873, Cuza Vodă moare în Germania, la Heildelberg.

Regele Italiei, Victor Emanuel își exprimă durere și tristețea pentru moartea marelui Domn pe când Carol I n-a trimis niciun mesaj. Trupul este adus în țară și înmormântat la Ruginoasa, sute de mii de țărani plângându-i moartea cu lacrimi amare și durere adevărată.

Al. I Cuza a iubit din toată ființa sa România pe care a slujit-o cu credință, devotament și loialitate toată viața, fiind pentru poporul român o adevărată icoană morală, cât și pildă de urmat întru slujirea Patriei.

Dacă duşmanii săi au trudit fără preget până la detronarea şi exilarea domnitorului, trebuie remarcat faptul că în cei şapte ani de domnie - foarte puţini la număr - Al. I. Cuza a contribuit într-o măsură esenţială la făurirea României moderne. Principalele sale reforme au dat lovituri hotărâtoare fundalismului, au deschis căi largi pentru dezvoltarea capitalismului, au ridicat importante pături ale populaţiei la viaţa politică, l-au înălţat pe ţăran de la starea de clăcaş la rangul de cetăţean şi proprietar, într-un cuvânt au pus bazele statului român modern.

Cu toate acestea Cuza a fost unul dintre oamenii cei mai huliţi ai epocii, iar domnia lui a fost considerată de către adversari, ca o adevărată nenorocire pentru ţară. Deşi a luptat cu energie şi perseverenţă pentru dezvoltarea ţării sale pe drumul progresului, Cuza a fost învinuit, urât şi a sfârşit prin a fi înlăturat de la conducerea unui stat la a cărui ridicare spre civilizaţia modernă a contribuit mai mult decât oricare dintre contemporanii săi.

Expulzat, ex-domnitorul şi-a petrecut restul vieţii în Germania, unde a şi murit în anul 1873. A fost înmormântat la moşia sa de la Ruginoasa. La 29 martie 1873, când domnul Unirii şi al împroprietăririi era coborât în cripta de la Ruginoasa, Mihail Kogălniceanu spunea următoarele:

„Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari care sunt nepieritoare.”

Sursa: necunoscută

Adaptare: Carmen Pankau