TURDA, O AŞEZARE VECHE DE 7.000 DE ANI: LIMBA – OARDA DE JOS (JUD. ALBA)

Una dintre cele mai mari aşezări neolitice din Transilvania a fost studiată în județul Alba, odată cu construcţia Autostrăzii Sebeş – Turda. Este vorba despre situl arheologic de la Limba-Oarda de Jos, de lângă Alba Iulia, cel care are o vechime de până la 8.000 de ani şi a permis arheologilor să aducă la lumină câteva mii de obiecte folosite de oameni în epoca de piatră. Doar în ceea ce priveşte categoria de obiecte denumită „idoli“ au fost găsite 400 de astfel de obiecte. La acestea se adaugă peste 500 de unelte şi podoabe din os, corn şi scoici, peste 1.000 de unelte şi podoabe din piatră cioplită şi şlefuită, amulete, altare, arme, unelte etc.

„Oamenii epocii pietrei nu au fost nici pe departe primitivi sau barbari. Erau oameni cu simţ estetic ieşit din comun. Oameni care aveau timp să observe şi să rezoneze cu natura, să aibă sentimente şi trăiri”, spune arheologul Marius Ciută, unul dintre membrii echipei care a realizat activitatea de cercetare arheologică.

Istoricii au descoperit o succesiune de situri, ajungând la concluzia că în perioada cea mai dezvoltată a aşezării aici locuiau peste 1.000 de persoane. O parte dintre obiectele descoperite sunt parte a unei expoziţii deschise la Muzeul „Ioan Raica” din Sebeş. Cercetările arheologice au însumat o suprafaţă de peste 100.000 de metri pătraţi, fiind relevate şi cercetate peste 800 de contexte de diferite tipuri şi dimensiuni, aparţinând preponderent epocii neolitice, dar şi complexe aparţinând epocii bronzului, cum ar fi o necropolă de incineraţie compusă din 74 de morminte în urnă. Cercetătorii au recuperat o cantitate de circa 5 tone de material arheologic.

„Sunt oameni care produc nu numai mijloace necesare subzistenţei, ci şi cultură şi civilizaţie. Am descoperit artefacte care au anumite destinaţii: altare, obiecte cu semnificaţie simbolică cu conotaţii spirituale, idoli - în epoca neolitică existau anumite credinţe religioase. Centrul era o entitate feminină. Peste 90 la sută din reprezentările umane sunt feminine, făcând aluzie la fecunditate şi fertilitate. Am descoperit numeroase podoabe, amulete. Unele din piatră cioplită şi şlefuită şi unelte şi arme realizate din corn, os şi alte materiale dure de provenineţă animală”, spune Marius Ciută.

De asemenea, a fost surprinsă o amenajare ce poate fi interpretată ca fiind un loc public, un spaţiu de adunare a membrilor comunităţii sau un fel de „piaţă centrală” şi o fântână.
„Ineditul acestei cercetări arheologice este dat de arhitectura aşezării. Pentru prima dată avem date certe privind dimensiunea aşezării, limitele ei, cum erau acestea, numărul de locuinţe într-un anumit spaţiu dat şi numărul de locuitori ale unei asemenea aşezări. Aşezarea are dimensiuni mult peste ceea ce bănuiam la început”, afirmă Marius Ciută.

În cadrul cercetării desfăşurate pe o perioadă de cinci luni, au fost obţinute, însă, foarte multe date şi informaţii noi cu privire la distribuirea spaţială a locuirilor neolitice, la caracteristicile geo- morfologice ale arealului şi implicaţiile evoluţiei acestora asupra locuirilor neolitice, la distribuirea spaţială a sectoarelor cu diverse destinaţii ocupaţionale (spaţii publice, zone de practicare a meşteşugurilor), inclusiv la sistemul de delimitare şi protejare a locuirilor de factorii naturali, cum ar fi sistemul de şanţuri, trei la număr, surprinse pe liniile de nivel ale pantei de deasupra spaţiilor locuite. „Cele peste 350 de figurine antropomorfe, întregi sau fragmentare, la care se adaugă zeci de capace prosopomorfe şi reprezentări plastice antropomorfe în relief, de mari dimensiuni, pe pereţii unor vase ceramice, precum şi zecile de „altăraşe” cu protome antropomorfe sau zoomorfe, ce păstrează uimitor de bine culoarea încrustaţiilor roşii (ocru) şi albe, sunt cele care confirmă o teorie deja enunţată anterior, cu privire la locul şi rolul pe care l-a jucat aşezarea vinčiană de la Limba-Oarda de Jos în cadrul locuirilor vinčiene timpurii de pe Valea Mureşului Mijlociu“ se afirmă într-un studiu publicat de autorii cercetării arheologice în revista „Terra Sebus”, editată de Muzeul din Sebeş. „Cantitatea şi calitatea materialelor arheologice prelevate, chiar dacă nu a surprins cercetările anterioare atrăgând atenţia asupra acestui aspect, a fost una cu adevărat impresionantă, complexele de locuire fiind cele care au oferit un deosebit de bogat material ceramic, litic şi resturi faunistice. Impresionante sunt râşniţele pentru măcinarea cerealelor,sau pentru prepararea pigmenţilor minerali (ocru), de ordinul sutelor (probabil peste 500 de râşniţe întregi şi fragmentare), bucraniile de bovidee („Boss Primigenius” şi „Boss Taurus”, dar şi de cervide şi ovicaprine, uneltele din corn şi din os (de ordinul miilor, inclusiv câteva cârlige de pescuit), cantitatea enormă de lame şi aşchii din obsidian şi silex”, se mai afirmă în studiul menţionat.

Inventarul special descoperit de arheologi este foarte bogat (idoli, ceramică pictată, obiecte din corn, piatră şi obsidian). Aceste obiecte care vor spori colecţia muzeului din Sebeş şi vor face obiectul unei expoziţii speciale după finalizarea activităţilor de restaurare.

Situl de la Limba a fost descoperit inițial în anul 1944 de un copil din sat şi se află pe malul Mureşului, pe o terasă întinsă, situată într-o poziţie excelentă habitatului uman. Aşezarea neolitică de la Limba-Vărar a intrat de timpuriu în bibliografia de specialitate, fiind cercetată de Dumitru şi Ion Berciu (1944-1947).Ulterior, cercetarea sitului a fost reluată de diverse colective de cercetători de la Alba Iulia.

Sectorul „Vărar” reprezintă doar periferia estică a marelui sit arheologic Limba-Oarda de Jos, cu locuiri aparţinând culturii Vinca (5500 - 4800 î.Hr.). Este contemporan şi echivalent din multe puncte de vedere cu mult mai celebrul sit arheologic de la Tărtăria, unde s-au descoperit celebrele tăbliţe din lut. Situl arheologic de la Limba din punctul „Vărar” este înscris pe lista monumentelor istorice din județul Alba, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010. Limba este un sat din comuna Ciugud din județul Alba. Între anii 1958-2004 a purtat denumirea oficială de Dumbrava. Prin aceste descoperiri neolitice cu caracter de unicat se confirmă prezența în număr destul de mare a comunitătilor umane de acum 7.000 de ani de ani în zonă, cât și perenitatea acestora de-a lungul timpului.

Bibliografie:
Ioan Breaz – „Monografia satului Limba”, Editura 2004. Surse: adevarul.ro; alba24.ro;

Sursa: Conf. univ. dr. George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

☀️CETATEA ZÂNELOR, MUNTELE ZIDIT AL GEȚILOR DIN COVASNA (2/2)

- Urmare -

„Acropola” cetății sau „Platoul” este de formă aproape triunghiulară, cu laturile ușor curbate (27m x 28m) și o suprafață de circa 400mp. Cotele absolute de pe platou sunt cuprinse între 956m-957m, observându-se o ușoară înclinare a terenului de la est spre vest. Pentru o mai bună nivelare și aplatizare, platoul a fost acoperit, în unele zone, cu plăci din piatră și cu un strat de pământ galben, și aceasta deoarece stânca nu este la același nivel pe toata suprafața. Pe latura de est, platoul este mărginit de o prăpastie. Pantele care coboară spre Terasa I-a, sectoarele sudice și vestice, sunt abrupte, cu o diferență de nivel de 8m-12m, iar cele dinspre nord sunt mai domoale, cu o diferență de doar 5-6 metri. Vestigiile fortificației de pe marginea platoului, cu o lungime de circa 90m, nu s-au păstrat prea bine, cel puțin în zonele cercetate de noi. De aceea, de-a lungul timpului, s-au și făcut aprecieri diverse despre natura ei. În urma săpăturilor întreprinse în partea nord-estică a platoului, prin sectiunea S 8, s-a evidențiat un strat arheologic cu o grosime de 1,10m – 1,25m., în care s-a observat succesiunea a trei locuințe de suprafață, ceea ce denotă o locuire intensă. Din păcate, peste jumătate din suprafața platoului a fost afectată de căutătorii de comori ori de săpăturile anterioare, astfel încât doar cu greutate se vor mai putea obține date concludente despre complexele de locuire și amenajările antice. Terasa I-a, care merge de la prăpastie la prăpastie, are o lungime a fortificației de peste 200m și cuprinde o suprafață de circa 2.000mp. Pe laturile de nord și sud suprafețele sunt înguste, între 8-10m, pe când în partea vestică, unde are o formă semiovală, este lată de circa 30m.

Terasa are cotele cuprinse între 946m-950m, ea fiind înclinată de la nord spre vest și, apoi, spre sud. Pantele spre Terasa a II-a sunt abrupte, diferențele de nivel fiind mari, între 7-11m. În cadrul Sectiunii S, s-au observat urme de orizontalizare a terenului și de menținere a unei ușoare înclinări spre zid în vederea scurgerii apei pluviale. S-a observat de asemenea o nivelare cu lut galben și o acoperire cu dale de gresie pe unele porțiuni, posibile alei. Stratul arheologic, observat în S17 are peste 1m grosime în imediata apropiere a zidului. El este însă, în parte, rezultatul lucrărilor efectuate pentru nivelarea și lărgirea terasei în vedere ridicării zidului. Ca atare, în amestec cu materialele getice s-au descoperit și numeroase piese din prima perioadă a epocii fierului. Având în vedere această situație, până la efectuarea unor săpături mai ample, nu ne putem pronunța asupra complexelor și intensității locuirii. Terasa I-a este apărată de un zid. Acesta face parte din traseul unei linii întărite cu dublă finalitate funcțională: de delimitare /consolidare perimetrală a terasei (T1) și, cu siguranță, de apărare. Tronsonul decopertat, a cărui grosime nu depășește 1,90m, iar adâncimea maximă 1,70m, reprezintă aproape în totalitatea sa o fundație.

O primă observație a fost aceea că fundația a fost zidită. Cu alte cuvinte, pietrele (gresii) au fost așezate cu mâna (și nu aruncate în groapa de fundație). Pe alocuri, forma pietrelor este mai neregulată, dar și în aceste cazuri este evidentă intenția de orizontalizare a șirurilor succesive, așa cum se vede pe o porțiune a „feței” dinspre pantă a fundației. Și pe această terasă se observă zone săpate sistematic sau de căutătorii de comori, dar suprafața afectată nu este prea mare, în jur de 150mp, astfel încât sunt posibile ample cercetări arheologice. Terasa a II-a este cea mai întinsă, cuprinde cea mai mare suprafață (circa 3.000mp) și are cea mai lungă fortificație (aproape 300m), ce se întinde de la prăpastie la prăpastie. Pantele sunt ceva mai domoale spre nord, abrupte spre Terasa a III-a, cu o diferență de nivel de 6-9m, și prăpăstioase spre sud. Fortificația a fost secționată în două sectoare pe latura de vest, rezultatele fiind diferite. În secțiunea S5 nu s-au mai păstrat decât resturile bulversate, pe pantă, ale fortificației din prima fază și puține vestigii din fundația celei de-a doua etape. Pentru fortificația din prima etapă, cu rol de apărare dar și de susținere a terasei, terenul a fost curățat până la stânca nativă. Aceasta, tăiată în trepte, a constituit fundamentul zidului ridicat din bârne masive, piatră și lut. Din fortificația celei de a doua etape s-a păstrat fundația și o parte din elevație. Aceasta din urmă, prăbușită în bună parte pe pantă, constă din pietre și bârne arse. Din modul în care au căzut aceste bârne se poate spune că zidul avea o infrastructură (senaje?) longitudinală și transversală din lemn. Zidul-curtină care face parte din structura complexă descoperită la limita terasei T2 este construit în aceeași manieră ca și la T1.

Adâncimea redusă de fundare (max. 50 cm) este în mare parte o consecință a condițiilor particulare generate de prezența unor structuri aparținând unor faze anterioare de construcție, precum și de nivelul ridicat la care se află, pe alocuri, stânca. Grosimea (reconstituită) a zidului atingea cca. 2,30m. Din fericire, se conservă câteva asize de „blochete” aparținând elevației zidului. Deși înălțimea acesteia măsurată dinspre interior nu depășește 40cm, se păstrează mărturii care aduc un plus de informație în privința structurii: au putut fi observate urmele unor lăcașuri care conțin lemn calcinat, atestând utilizarea senajelor de lemn transversale, destinate consolidării masivului de zidărie. Ceea ce s-a descris până acum reprezintă doar o parte din structura unui zid, și anume partea realizată din piatră (fundații și registrul inferior al elevației). Structura de piatră constituia exclusiv un postament (soclu) puternic, întărit cu senaje de lemn, care susținea partea superioară a zidului. Deasupra postamentului se înălța o structură realizată din bârne de lemn și chirpic.

Mărturii ale acestui mod constructiv s-au descoperit din abundență în straturile arheologice (cantități mari de chirpic ars și bârne calcinate, căzute lângă ziduri). La acestea se adaugă caracteristicile zidăriei (în porțiunea sa de piatră), ale cărei calități de stabilitate au făcut ca, în conditiile date, această soluție să fie cea mai adecvată. În partea estică a Secțiunii S5 s-au găsit vestigiile unui edificiu, cu o fază de refacere, observându-se bine gropile stâlpilor, podelele lutuite, pereții groși din lemn și lipitură, bârnele acoperișului. Ansamblul din care face parte curtina (C) este nu numai cel mai spectaculos prin masa enormă de zidărie care-l atestă, dar și unul dintre cele mai interesante prin complexitatea problemelor pe care le impune cercetării, având în vedere amplasarea sa particulară, la întâlnirea dintre doua terase (T2 și T3). Deși modul în care s-a rezolvat accesul dinspre terasă (T3) și aparatul de apărare se află încă într-un stadiu incipient de dezvelire arheologică, a fost pusă în evidență o gamă de probleme care, debutând cu modalități particulare de zidărie, se extinde până la concepția asupra sistemelor de fortificare. Partea dominantă a complexului este formată dintr-un masiv de zidărie (M), a cărui extindere în direcția transversală pantei atinge 8,65m și care se desfășoară în trepte, consolidând panta terasei T2. Se conservă porțiuni din fațada dinspre pantă care ating pe alocuri o înălțime de 80cm; adâncimea de fundare coboară cu 1,15m. Elevația și fundația sunt construite identic, distingându-se printr-un ușor saillie. În lungime (paralelă cu perimetrul terasei) postamentul a fost dezvelit doar pe o porțiune de aproximativ cinci metri. Masa zidită oferă un exemplu spectaculos de zidărie în blocaj, constituit din tranșe juxtapuse extinse succesiv de la rădăcina pantei înspre cota terasei T2 realizate din zidărie legată cu pământ, ordonat „stivuită” (în asize). Se poate înregistra o dominanță a pietrelor cu lungimi sporite (>70 cm), asemănătoare unor dale. Masa de zidărie (în elevație) a fost consolidată cu senaje de lemn dispuse pe două direcții (transversale și longitudinale); urmele lor se păstrează pe laturile dinspre Sud și Vest. Această structură consolida panta și în același timp forma, probabil, două platforme succesive (în trepte) înzestrate cu organisme de apărare construite din lemn; nu este încă limpede dacă masivul (M) reprezenta postamentul/platforma de piatră a unui turn de apărare sau o porțiune dintr-o curtină-bastion. Bastionul este în curs de cercetare. Și pe această terasă s-au întreprins săpături anterioare, sistematice sau ale căutătorilor de comori, dar suprafața afectată nu este foarte mare (sub 200mp). La capătul dinspre nord al acestei Terase, lângă prăpastie, C. Daicoviciu menționează de asemenea vestigiile unui turn. Terasa a IlI-a este situată pe partea vestică a muntelui și nu merge din prăpastie în prăpastie ci se leagă de T2 înspre sud-vest și nord.

Această terasă oferă condiții propice de locuire, deoarece are o lățime mult mai mare, iar suprafața, de circa 1500mp, este relativ orizontală în partea nord-vestică. Cotele absolute sunt diverse, în funcție de zonă, ele încadrându-se între 921m-934m. Pantele sunt domoale spre vest (în direcția șeii de legătură) și mult mai abrupte la nord, în special spre prăpastie. Zidul terasei are o lungime de circa 170m. Acesta poate fi observat de asemenea în zona vestică, unde a fost tăiat de un drum forestier. Deoarece aici e zona cea mai accesibilă, este posibil ca o parte din pietrele zidului să fi fost reutilizate de localnici de-a lungul timpului.

Sub fortificația getică din S6 s-a păstrat, foarte probabil, baza unui val din piatră și pământ din prima epocă a fierului (val hallstattian?). Sub prima amenajare getică, acoperită cu pământ galben, s-au găsit numai fragmente de vase hallstattiene, iar mărimea și modul de amenajare a pietrelor indică un alt tip de fortificație decât cel apărut pe T1 și T2; s-a observat de asemenea și groapa unui stâlp din infrastructura de lemn. Prin suprafețele S6, S9 și S10-S15 s-a putut observa atât grosimea stratului arheologic, densitatea și tipurile de complexe, cât și bogăția și varietatea inventarului arheologic din zonă. În suprafețele S10-S15, s-a dezvelit o bună parte din vestigiile unui edificiu cu fundații din piatră, cu o latură de circa 12m, compartimentat în două camere, fiecare cu câte o vatră de foc. În interiorul edificiului erau bucăți mari de lipitură și cărbune, numeroase vase ceramice sparte in situ, mai multe cești-opaițe, unelte de piatră, lut și fier, cuie, piroane și scoabe din fier. Terasa a IV-a a fost descoperită ca urmare a curățării zonei de arboret și crengi.

Astfel, s-a identificat o nouă terasă pe panta de nord-vest a muntelui, în imediata apropiere a T3, de care se și leagă. Și această terasă a fost tăiată de un drum forestier, în profilul căruia, printr-o sumară curățare, s-a putut vedea fortificația. Vestigiile acesteia se întind pe o lățime de circa 8m și constau (până la adâncimea de 0,40m), din pietre mici și mijlocii, de formă neregulată și pământ ars la roșu. Din loc în loc s-au observat bârne carbonizate căzute oblic, groase de 0,15-0,20m. Prin cercetările viitoare urmează să se stabilească tipul și destinația (susținere a terasei sau/și de apărare) fortificației respective. Inventarul arheologic descoperit este de o mare varietate, îndeosebi la vasele ceramice. Acestea atestă și locuiri anterioare celei getice. Astfel, pe „Acropolă” și pe Terasa a IlI-a s-au găsit câteva fragmente de vase din epoca bronzului, iar pe Terasa I-a și a IlI-a din prima epocă a fierului. Materialele provenite din epoca getică sunt predominate. Cele mai numeroase sunt vasele ceramice, destul de fragmentare în zona fortificațiilor, dar foarte multe întregi sau întregibile în locuințe, gropi și edificiul de pe Terasa a III-a.

Vasele ceramice sunt de o mare varietate tipologică și utilitară. Modelate cu mâna sau la roată, arse oxidant sau inoxidant, ele acoperă aproape toată gama cunoscută a olăriei getice din sec. II î. e.n.-I e.n. Este de semnalat și prezența unor forme de vase sau a unor motive decorative deosebite. Unele din acestea, dar și uneltele descoperite, ne îndreptățesc să presupunem posibilitatea modelării lor pe loc sau în imediata apropiere a cetății. Tipurile cele mai numeroase sunt: borcanele, fructierele, ceștile-opaiț, vasele de provizii (unele de tip pithos, strachinile, strecurătorile, capacele etc.). Inventarul arheologic cuprinde și alte piese specifice unei asemenea comunități. Astfel, sunt de amintit uneltele și ustensile din lut: fusaiole, jetoane, instrumente pentru modelarea vaselor; unelte de piatră; unelte și ustensile din fier (cuțite, o foarfecă, o balama, cuie, ținte, piroane, scoabe etc.); piese de podoabă și de uz personal – fibule; un fragment de colan și un altul de brățară de bronz; inele din bronz; mărgele de sticlă; o oglindă; monede din sec. II – I î.e.n. și un important lot paleofaunistic. La acestea se adaugă numeroasele piese, o parte din ele păstrate la MNIT, altele dispărute).

Cetatea Zânelor de la Covasna este una dintre cele mai mari și mai bine conservate cetăți getice din afara Munților Orăștiei. Prin modul de realizare a sistemului de fortificare și de amenajare a teraselor, ce înșurubează muntele, ea este un unicat în lumea getică. Prima fază de construire a început cândva pe parcursul sec. II î. e.n., urmată de o distrugere (posibil în vremea lui BUREBISTA) și apoi de o refacere grandioasă la sfârșitul sec. I î.e.n. – începutul sec. I e.n. Cetatea este arsă și dărâmată la cucerirea romană sau imediat după aceasta. Materialele descoperite până acum nu ne îndreptățesc să credem într-o locuire ulterioară a sitului.

Așa după cum aminteam, în amestec cu materialele de epocă geto-dacică (în special cu cele din prima fază de locuire) au apărut și fragmente de vase aparținătoare primei vârste a fierului (cultura Reci-Mediaș) ceea ce ne îndeamnă să presupunem că o primă amenajare (fortificare) a muntelui a început încă în acea perioadă. Și atunci, ca și mai târziu, poziția strategică deosebită a muntelui a fost hotărâtoare. Alegerea a fost însă impusă și de amplasarea lui într-un punct nodal de legătură între ținuturile intra și extra carpatice. Spre acest punct converg mai multe drumuri montane dinspre ținuturile extracarpatice („Drumul Vrancei”, ce iese la Ojdula și de acolo la Covasna, drumurile de pe Bâsca Mare și pasul Buzău) și tot de aici puteau fi supravegheate căile comerciale și de acces existente de-a lungul Râului Negru, intens folosite în antichitate. De pe „Muntele Cetății” se vede mai toată depresiunea Târgu Secuiesc, cu așezările care o împânzesc (peste 42), dar și celelalte cetăți contemporane („Cetatea din Valea Casinului”, cetatea „Vârful Ascuțit” de la Cernat) cu care putea avea o bună comunicare. Ca atare, „CETATEA ZÂNELOR” de la Covasna a fost un adevărat centru militar, politic și posibil religios din zonă, cu rol deosebit de important în sistemul defensiv al Geţiei Carpatine din vremea lui Decebal.

Cetatea Zânelor este una dintre cele mai mari și mai bine conservate cetăți getice dinafara Munților Orăștiei. Fortificațiile și modul de amenajare a teraselor reprezintă un unicat pe teritoriul geţilor carpatini. Istoria acesteia se întinde pe aproape trei secole, fiind construită pe parcursul secolului al II-lea î.e.n, distrusă probabil în vremea lui Burebista, reconstruită apoi grandios la sfârșitul sec. I î.e.n și incendiată și dărâmată în momentul cuceririi romane a Geţiei Carpatine.

Impresionantă atât prin amplasare, cât și prin vestigiile păstrate, cetatea a intrat în tradiția locală, inspirând legende cu zâne și comori ascunse. A fost cercetată sumar în secolele trecute, dar a reintrat în atenția specialiștilor în urma acelei furtuni teribile din toamna anului 1995, când copacii smulși din rădăcini au dezvelit părți din cetate. Cercetările arheologice sistematice au început în anul 1998.

Poate că marele secret, marea comoară păstrată de secole în Cetatea Zânelor de la Voinești (Covasna), păzită de Ileana Cosânzeana, era tocmai această cetate getică, cea mai mare din estul Transilvaniei. Comoara istoriei noastre strămoșești, uitate și regăsite…

– Sfârșit –

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

☀️CETATEA ZÂNELOR, MUNTELE ZIDIT AL GEȚILOR DIN COVASNA (1/2)

În judeţele Harghita şi Covasna din centrul României au fost descoperite peste 200 de aşe­zări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, toate getice. O istorie amplă și bogată a strămoșilor noștri, pe un pământ protejat de Dumnezeu. Dintre toate, ca o perlă a coroanei, tronează o misterioasă cetate, aflată lângă orașul Covasna, în partea superioară a Văii Zânelor, numită chiar CETATEA ZÂNELOR.

Cine și cum a fost descoperită această Cetate getică?

În 1985, printr-un fericit concurs de împrejurări, doamna Viorica Crişan, acum directoare a secţiei de ar­heologie a Muzeului din Cluj, a ajuns la Muzeul din Miercurea Ciuc şi a început să pună cap la cap toate studiile de până atunci, făcute despre geţii din estul Transilvaniei.

„Aşa a fost desti­nul meu, pentru că iniţial eu nu am vrut să lucrez acolo, ştiam că este o zonă dificilă. La înce­put mi s-a sugerat să învăţ lim­ba maghiară. Apoi mi s-a dat un traducător ca să înţeleg ce se discuta la şedinţe şi ca să mă deprind cu limba. Mi-a fost im­posibil. Din păcate, nu am fost în stare să am nici o apropiere de limba maghiară. Conducerea muzeului a înţeles asta şi m-a lăsat liberă, să merg pe teren şi să cercetez. Aşa au înce­put cei cinci ani în care am bătut la pas Harghita şi Covasna şi am luat fiecare loc cu vestigii la studiu. A fost şansa mea. În ’90, după revoluţie, am devenit brusc invizibilă pentru colegii mei. Nu cred că există pedeapsă mai mare. Nu mi se răspundea la salut, nu era auzită părerea mea, brusc nu mai existam. Presa locală m-a umilit atunci când am îndrăznit să pun într-o expoziţie un «murus dacicus», împodobit cu arme dacice. În cele din urmă, mi s-a sugerat că cel mai bine ar fi să ne întoarcem toţi de unde am venit. În mod ciudat, am observat că orice perioadă istorică de la paleolitic la modern îi interesa, însă cea dacică de­venise tabu. Din păcate, acest lucru s-a confirmat mai târziu, când autorităţile au permis intrarea unui buldozer peste vestigiile uneia dintre cetăţile de la Jigodin… pentru a am­pla­sa o antenă telefonică”.

Viorica Crişan s-a întors la Cluj, dar fiind o fire neliniștită, un an mai târziu şi-a reluat cercetările în Harghita şi Covasna. Ştia deja că este una dintre cele mai importante zone cu vestigii getice din Ro­mânia. După aproape trei decenii de muncă titanică pe teren, ea a publicat unul dintre cele mai complete studii despre moştenirea getică din estul Transilvaniei.

„Când am început să pun cap la cap diferitele stu­dii arheologice, un prim şoc a fost numărul mare al descoperirilor. Strict pe estul Transilvaniei sunt 34 de cetăţi dacice! În toată Transilvania, cu siguranţă, sunt mai multe, însă nu au fost studiate siturile”, spune doamna Viorica Crişan, cea care a prezentat toate acestea în lucrarea sa de doctorat.

„Unele dintre cetăţi sunt de mici dimensiuni, dar sunt destul de dese. Erau, probabil, reşedinţele aristocraţilor sau conducă­torilor zonei, asemănătoare ca suprafaţă şi po­ziţionare cu cetatea de la Piatra Roşie, din Munţii Orăş­tiei. La Jigodin, de exemplu, sunt trei cetăţi: două pe malul Oltului şi o a treia, practic un platou fortificat. Un vârf de munte aplatizat, pe care sunt câteva construcţii prin­cipale şi anexele. Acolo erau meşteşugari, armu­rieri, un loc pentru femei unde ţeseau etc. Era mai degrabă amenajată pentru personalul din jurul unui lider. La Jigodin s-a găsit o cantitate mare de zgură de fier. Deci, în interiorul cetăţii, erau ateliere care produceau sau reparau unelte şi arme”.

Există însă şi construcţii impresionante prin structură, masive: la Covasna, Biborţeni, Valea Seacă, Ghindari, Zetea, sau incredibilul sistem de valuri şi şanţuri de la Porumbenii Mari. Toate cetăţile au şi aşezări civile în apropiere. Practic, oriunde ai merge, pe depresiunea Ciucului sau în zona Târgului Secuiesc, în orice localitate există unul, două sau trei puncte ale vechilor aşezări getice.

„Sunt foarte multe. O primă cetate este la Sântdo­mi­nic, în apropiere de Bălan, unde se pare că s-au făcut exploatări de cupru încă din Antichitate. Apoi mai este una la Racu şi încă una mai sus, în munte, peste ruinele căreia s-a ridicat o cetate medievală. Tot acolo e Cetatea de la Ciceu, care dă în drumul dintre Mier­curea Ciuc şi Vlădiţa. Este în munte, aşezată pe o stân­că, extraordinar de frumoasă. Sunt şi ruine medievale acolo, dar… pe fundaţia unei vechi cetăţi dacice. Pe urmă este cea de la Mihăileni, pe drumul spre Mol­dova, prin pasul Ghimeş. Peste Olt de Jigodin este o altă cetate, la Leliceni. Jos mai este o cetate, la Tuş­nad. La Racoş sunt alte trei cetăţi. Acolo e un munte extraordinar. N-ai cum să nu îl sesizezi mergând către Sighişoara. Sus, pe acest munte conic, cu platou tăiat, cel mai înalt din zonă, s-au găsit plinte în formă circu­lară, ce pot duce cu gândul la un templu. Şi tot aşa, e plin peste tot. Sunt cetăţi pe ambele părţi ale depre­siunii, în zonele de munte”.

În toate aceste cetăţi s-au descoperit, în mod sur­prinzător, aceleaşi vase, aceleaşi piese de podoabă, oglinjoare, ca cele de peste munte, din Moldova. Este şi o zonă cu cea mai mare concentraţie de descoperiri ale unor tezaure monetare, în special datorită faptului că era o zonă de tranzit şi comerţ. Geţii Carpatini se pare că nu obişnuiau să treacă munţii, aşa cum facem noi astăzi, prin Valea Prahovei. Treceau în special prin pasul Oituz, mergând de-a lungul Siretului, până la mare, unde puteau să facă negoţ, atât cu grecii, cât şi cu ro­manii. Se mergea fie prin pasul Buzăului, unde s-au descoperit fortificaţii, şi la intrare, şi la ieşire, fie pe la Focşani, prin trecătoarea din Ţara Vrancei, care ieşea tot în depresiunea Târgul Secuiesc.

„Dar dacă cetăţi dacice s-au mai studiat, ce mi se pare foarte important este că în această parte a Tran­silvaniei am descoperit în jurul lor aşezări obişnuite ale dacilor. Peste 200! Studierea lor ne-a ajutat să «ve­dem» mai bine cum era traiul lor de zi cu zi, să înţe­legem viaţa lor obişnuită”.

Cetatea Zânelor, cea despre care vorbim, cea de lângă orașul Covasna, are o poveste mai specială. ILEANA COSÂNZEANA locuia aici împreună cu fratele ei, în cetatea situată pe un vârf de munte, apă­rând o veche comoa­ră. Locul era păzit de un şarpe uriaş, înco­lăcit în jurul muntelui, într-o spirală uriaşă. Poarta care dă spre comori mai are încă un paznic: un cocoş care adoarme doar o dată la şapte ani. Doar cine prinde acel mo­ment are acces la co­moară. Au fost câţiva care au reuşit să trea­că de toţi aceşti cer­beri, însă nimeni nu a reuşit să mai iasă din camera comorilor. Din cauza lăcomiei, mulţi au rămas închişi acolo, în munte. Un cioban a descoperit întâmplător poarta secretă, exact când aceasta era deschisă. Dar când a vrut să intre, a văzut o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată în alb. A simţit o boare, a adormit şi când s-a trezit era prea târziu: muntele se închisese. Un altul a orbit şi a amuţit şi nu a putut să spună ce ştia, deşi văzuse locul şi ce era acolo.

Acest munte există cu adevărat, chiar lângă oraşul Covasna. În vârful său este această cetate veche, unde se spune că s-ar afla comoara: CETATEA ZÂNELOR. Un loc fantastic, ce ascunde un mare secret.

În anul 1996, Viorica Crişan a fost chemată de ur­genţă la Cetatea Zânelor. Muntele, cu o altitudine de 900 de metri, îşi dezvăluia singur o parte din comoara ascunsă de atâția și atâția ani: o năprasnică furtună pusese la pământ toată pădurea. Copacii erau scoşi din rădăcini, iar întregul versant era plin de gropi uria­şe, ca scormonit de o forţă nepământească. Printre rădăcinile lor, în acel pământ răscolit, erau scoase la iveală cioburi, amfore, fibule şi tot ce mai pu­tuse rămâne dintr-o veche cetate getică. Până şi „şarpele” colosal din poveste se vedea cu ochiul liber: un zid alb de piatră, ce se încolăcea în jurul muntelui, protec­tor. Legenda a rămas şi astăzi, însă ei i se adaugă o descoperire foarte importantă: un munte întreg terasat, locuit cândva de geţii carpatini.

În urma săpăturilor făcute de arheologi au fost descoperite cinci terase fortificate cu ziduri din piatră de aproape doi metri, iar aceştia susţin că cetatea e foarte bine conservată şi poate oferi detalii importante despre modul de organizare a defensivei getice.

„Ce am descoperit acolo e uimitor”, spune doamna Viorica Crişan. „Un munte fortificat, în spatele cetăţii cu o pantă foarte abruptă, imposibil de escaladat, în faţa ei fiind terasele. Fiecare terasă are câte un zid. Este săpat până în stâncă tot muntele şi apoi este rezidit. Zidurile sunt din piatră lipită cu lut şi cele de jos au o grosime de peste patru metri! Munţii care în­conjoară cetatea sunt mai înalţi şi e un loc greu ac­cesibil. Chiar şi pentru săpăturile arheologice a fost destul de greu de ajuns acolo. Dar nu puteam să las buldozerele şi tafurile să scoată lemnul doborât de furtună, fără să văd despre ce este vorba. Erau 5 km de făcut dus, până acolo, şi 5 în­tors, pe jos. Până în ’98, am studiat printre res­turile acelui ravagiu. În ’98, am continuat cerce­tările, în colaborare cu Muzeul din Brăila şi cu Monica Mărgineanu de la Institutul de Arheologie Bucureşti. Banii au fost puţini, dar am încercat să facem ce putem. Sunt sute de oameni care vin acolo să viziteze cetatea. Cetatea Dacică de la Co­vasna este unică! Are o acropolă şi patru terase, înconjurate cu ziduri de piatră, deasupra cărora exista o suprastructură de lemn, foarte bine pusă la punct. Are peste 3.000 de mp şi impresionează nu atât prin mărime, cât prin aceste structuri ma­sive din piatră care au înconjurat-o”.

Muntele Cetății (cota 960 m) sau „Cetatea Zânelor”, este situat între Pârâul Cetății și Pârâul Mișca și este înconjurat din trei părți de piscuri mai înalte care-i asigurau protecția, atât în fața inamicului, cât și a vicisitudinilor naturii. Pantele de vest și de nord-vest ale muntelui coboară în valea Covasnei, având o largă deschidere spre zona depresionară. Pe această parte, dar și spre sud, se observă mai multe terase tăiate în stâncă și amenajate în antichitate. Spre nord-est și est malurile sunt abrupte, pe alocuri sub forma unor pereți de stâncă, aproape imposibil de urcat. De ce au ales Geţii carpatini acest munte pentru a-l fortifica este așadar lesne de înțeles. După cum se poate constata din cele de mai sus, el se înscrie, din toate punctele de vedere, în standardele concepției de amplasare a cetăților getice. Poziția strategică este excelentă: circa jumătate din munte este înconjurat de prăpastie sau zone greu accesibile; ascuns între munți și înconjurat din trei părți de piscuri mai înalte care-i asigurau protecție, are, totuși, o largă deschidere spre zonele depresionare și o bună comunicare cu celelalte cetăți din zonă; materialele de construcție se găseau pe loc (piatră, lemn, lut); sursele de apă erau în apropiere (izvoare la 100-200 m și pârâie la baza muntelui), iar terenurile fertile din depresiune la doar 2-3 km distanță; minereurile de sare și fier erau la îndemână. În tot acest context nu este lipsit de importanță faptul că unele amenajări, existente încă din prima epocă a fierului, au facilitat mult munca de amenajare și fortificare. Primele săpături arheologice au fost inițiate de cercetătorul clujean Alexandru Ferenczi în anii 1942-1943, care a reușit să dezlege o parte din tainele cetății și să demonstreze că cetatea a fost construită în epoca “geto-dacică”. Cercetările au fost reluate în anul 1949.

În următoarele trei decenii, cetatea a fost abandonată și lăsată pradă căutătorilor de comori, care au răvășit o parte din incintă și zidurile cetății. De abia din anul 1998 cercetările sistematice au fost reluate de către un colectiv format din specialiști de la mai multe centre de cercetare din țară (Viorica Crișan – Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, Valeriu Sârbu – Muzeul Brăilei, Monica Mărgineanu – Cârstoiu – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București, Mariana-Cristina Popescu – Muzeul Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe), sprijinit de Ministerul Culturii și Cultelor, dar și de societatea civilă covăsneană.

– Va urma –

Sursa: George V. Grigore

Adaptare și foto: Carmen Pankau

☀️MATRIARHATUL - PRIMA FORMĂ DE CONDUCERE DIN ISTORIA OMENIRII

Arheologul american Marija Gimbutas spune în lucrarea ei „Civilizaƫie şi Cultură“, Bucureşti, 1989, că pe teritorilul nostru strămoşesc în mileniul Vll î.e.n.: ,,în Carpaƫi, era o civilizaƫie puternică, prima şi singura în Europa… o societate matriarhală, teocratică, pasnică, iubitoare şi creatoare de artă”.

Tot Marija Gimbutas scrie: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.“

CULTUL ZEIȚEI - PĂMÂNT (MAMA GEEA) a generat prima formă de conducere din istoria omenirii: MATRIARHATUL. Conducerea triburilor sau a uniunilor de triburi exclusiv de către femei, aşa ca în stupul albinelor, unde Matca este cea care asigură reproducerea. În Istoria veche întâlnim femei-conducătoare, femei-războinice/Amazoane, femei vindecătoare (șamane), etc.

În cântecele bătrâneşti ale urmaşilor pelasgo-geţilor un loc aparte îl deţine legenda Mânăstirii de la Curtea de Argeş, având înţelesuri ce se pierd în negura veacurilor. Mulţi gânditori s-au aplecat să decodeze sensurile sale, dar nu s-au dus prea departe în trecutul multimilenar al Matriarhatului pelasg, iar lumea târzie a patriarhatului i-a obligat să tragă concluzii forţate, care să se potrivească doctrinelor patriarhale şi de nevoie au apelat la metafizică, unde mintea omului se lasă la voia divină care apără şi păzeşte.

Scoţând în afară istoriei lumea matriarhală, condusă de către Marile Preotese, vitregim întreaga ştiinţă şi filozofie a omenirii. Acest aspect este foarte bine ilustrat de miturile, legendele, basmele, datinile şi obiceiurile româneşti transmise oral, modalitatea cea mai sigură de conservare a ştiinţei străvechi.

Scrierile antice consemnează că preoţii bărbaţi au luptat 1.000 de ani ca să preia puterea religioasă din mâna femeilor sacre. Marile Preotese gete au creat Vatra Vechii Civilizaţii Europene, unde trăieşte azi poporul român, cum demonstrează strălucit savanta americană, fiică a Europei, Maria Gimbutas.
Temelia existenţei în mitologia pelasgo-geţilor sunt femeile, care au născocit prin intuiţie şi inteligenţă regulile sacre de existenţă ale omenirii, au creat ritualurile activităţilor practice, artistice, simbolistica, religia, cultura, făurind omenirea civilizată .

Unele dintre caracteristicile esenţiale ale acestei civilizaţii strălucite străvechi sunt: egalitatea membrilor săi, spiritul paşnic, organizarea societăţii în comunităţi, dezvoltarea tehnologiei pentru producerea ceramicii şi a prelucrării metalului, credinţe religioase ce se bazau pe adorarea divinităţilor feminine cosmice, dezvoltarea scrierii. Toate acestea au pus bazele unui centru european dezvoltat şi complex.

Strămoaşele noastre, înălţau rugăciuni, oraţii, care erau şi informaţii, care se ţineau în prezenţa unei anumite Ore. Locul se numea „orăştină“ şi se afla totdeauna pe un deal, aşa cum se zidesc şi bisericile în satele româneşti, pe cel mai înalt loc de pe vatra localităţii. Oiconimele de pe aria geţilor de Orăştie, Oradea, Orăcină, Teleorman, ne indică şi locul de pe tell, sau pe o movilă, pripor, pe care îşi ţine ORA ruga, pentru RA, iar mai târziu, de către man-omul sau de către raman.

În cultura Maya, cultul culminant al creaţiei, nu este Omul, ci apariţia Zorilor, aşa ca şi la noi, urmaşii pelasgo-geţilor, se obişnuia rugăciunea de la Miezul nopţii. Oamenii se trezeau la 12 noaptea ca să-şi facă rugăciunea cu toţii, pentru întâmpinarea Zorilor, dimineţile sacre ale omenirii. Era un ritual de la care nimeni nu dorea să lipsească. Întâmpinarea Zorilor era foarte importantă şi pentru strămoşii noştri, care urcau pe munte în ziua solstiţiului de vară, pentru Rugăciunea Zorilor.
Femeile consideră bisericile sacre, pentru că o slăvesc pe Fecioara Mamă, Cucernika Mamă. Interdicţia ca femeile să nu fie preoţi este dovada demarcaţiei între marile ere de credinţe religioase, ce s-au modificat şi adaptat timpului, sub presiunile nepaşnice ale patriarhatului. Femeile întreţin întreaga credinţă străveche adaptată la cerinţele înnoitoare ale vremurilor.

Un alt aspect specific simbolisticii getice străvechi răzbate din balada „Meşterul Manole“ este semnificaţia numelui voievodului Negru Vodă, care este Negru - An.Gru. Voievodul este Graiul Cerului, fiindcă An este zeul cerului în limbaj patriarhal, iar gru face trimitere la Graiul ceresc, de pe grui, o denumire a înălţimilor pe care se amplasau lăcaşurile de cult din vechime, unde îşi ţineau oraţiile – rugăciunile, Marile Preotese. „An“ este prescurtarea numelui Zânei Cerului, care era Ana în Matriarhat. Nu întâmplător „Meşterul Manole“ se însoţeşte cu Ana. Ana cea sacră e mesagerul concret al graiului divin.
Întemeietorul Ţarii Româneşti era un iniţiat, care ştia că în vechime au trăit atlanţii, oamenii sacri, ce-şi duceau traiul numai pe înălţimile rămase în urma năpraznicului Potop. Nu este o întâmplare că urmaşii numesc Geţia "Grădină a Maicii Domnului", care nu-i altceva decât Gura de Rai pusă de creator în Eden, cum argumentează M. Scorobete în cartea "Dacia Edenică".
Baladele româneşti, ca şi Monastirea Argeşului, păstrează coduri ale învăţăturilor cultice străvechi ale neamurilor getice, iar legenda Meşterului Manole restituie statutul femeii sacre, temelie a existenţei.

"Cea mai arhaică religie, ale cărei urme morale ni se prezintă la toate popoarele europene, este adoraţiunea primitivă a Cerului şi a Pământului, ca elemente generatoare.” (Nicolae Densuşianu)


Cerul este conceput ca un imens cort susţinut de un stâlp central: ţăruşul cortului sau deschizătura superioară pentru evacuarea fumului sunt asimilate Stâlpului Lumii sau „Găurii cerului", Steaua Polară. Această deschizătură este numită, de asemenea, „Fereastra Cerului". Tibetanii numesc deschiderea din acoperişul caselor lor „Soarta Cerului" sau „Poarta Cerului". (sursa: Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase)

Conform gândirii teologice pelasge, Zeul Cerului întruchipa principiul masculin şi cel al pământului principiul feminin, care prin hierogamia lor au dat naştere tuturor zeilor şi oamenilor. (Quadratus)

ROMÂNIA actuală își are originile în perioada Vechii Civilizații Europene. Această entitate culturală, cuprinsă între anii 6.500-3.500 î.Hr., a avut o structură socială bine consolidată, chiar ”civilizată”, în care ROLUL PREDOMINANT ÎN SOCIETATE îl avea FEMEIA.
MARIJA GIMBUTAS: ”Absenţa reprezentărilor privind o societate războinică sau condusă de bărbaţi reflectă o structură socială în care FEMEILE AVEAU ROLUL PRINCIPAL şi în care atât bărbaţii, cât şi FEMEILE ACTIVAU ÎN MOD EGAL ÎNTRU BINELE COMUN. A fost o PERIOADĂ DE REALĂ ARMONIE, în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”

”A devenit evident că ACEASTĂ STRĂVECHE CIVILIZAŢIE europeană PRECEDE cu CÂTEVA MILENII PE CEA SUMERIANĂ”, afirmă Marija Gimbutas.
Tot ea scoate în evidență rolul predominant al femeii, ce era de tip religios, sacru, PRINCIPIUL FEMININ fiind considerat CREATOR ȘI ETERN în CIVILIZAȚIA PELASGĂ.

În acea perioadă au fost ridicate temple pe pereții cărora erau pictate forme spiralate și simboluri sacre străvechi, așa cum se poate vedea la TEMPLUL DE LA CĂSCIOARELE, jud. Călărași, o așezare insulară pe un lac din apropierea Dunării. Pe insula din mijlocul lacului, numită OSTROVELUL, au fost descoperite vestigii foarte vechi: un medalion de lut ars pe care era gravată o spirală roșie; o coloană cu înălțimea de doi metri pe care erau gravate 22 de linii verticale paralele, de-a lungul cărora erau șapte rânduri orizontale a câte șapte perechi de triunghiuri.
Templele din această perioadă erau închinate unor divinități feminine, centrate în jurul Zeiței Mamă. Divinitățile erau venerate ca fiind creatoare ale vieții, și nu în ipostaza de contrapărți ale zeităților masculine. Din această cauză, întreaga organizare a vieții era direcționată spre BUNĂSTARE, atât materială, cât și spirituală, spre dezvoltarea agriculturii, a olăritului și a prelucrării metalelor, pelasgii ducând o viață liniștită, ÎN COMUNIUNE CU NATURA. Civilizația era paşnică, ţărănească, democratică. Pelasgii dispuneau de bogate zăcăminte minerale, păduri, peșteri și câmpuri agricole.
În Pelasgia s-a dezvoltat de timpuriu o civilizație autohtonă, care a iradiat, influențând populațiile din jur.

Vechea Civilizație Pelasgă Europeană era mai degrabă sedentară, bazată pe agricultură și horticultură, fiind egalitari și pașnici, având o ideologie axată pe aspectele creației, ale morții și regenerării, centrate în jurul Zeiței Mamă (Mater Creatrix), simbolizând principiul feminin. Populația pelasgică folosea calul și căruța pentru îndeplinirea îndeletnicirilor lor.

În cartea "DACIA PREISTORICĂ", Nicolae Densușianu vorbește despre străvechea civilizație PELASGĂ care, în viziunea sa, a dat naștere întregii civilizații europene: ”Înainte de civilizaţiunea greacă şi egipteană, O CIVILIZAŢIUNE MULT MAI VECHE se revarsă asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi materială A RASEI PELASGE şi care a deschis un vast câmp de activitate a genului omenesc. (…) Influenţele acestor trei culturi pelasge au fost decisive, pentru soarta muritorilor de pe acest pământ. (…) PELASGII au fost ADEVĂRAŢII FONDATORI ai stării noastre actuale (…) Pelasgii ne apar după vechile tradiţiuni istorice ca UNA ŞI ACEEAŞI POPULAŢIE CU NEOLITICII, cari introduc în Europa CELE DINTÂI ELEMENTE ALE CIVILIZAŢIUNII, animale domestice, cultura cerealelor şi o artă industrială mai progresată.”

”Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradițiunilor istorice, nu numai în Elada și în Italia, dar și în regiunile din nordul Dunării și ale Mării Negre, în Asia Mică, în Asyria și în Egipt. Ei reprezintă tipul originar al popoarelor așa numite ARICE, care A INTRODUS în Europa CELE DINTÂI BENEFICII ALE CIVILIZAȚIUNII.

Pentru poporul grecesc, PELASGII ERAU CEI MAI VECHI OAMENI DE PE PĂMÂNT. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepțiuni, puternică în voință și în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradițiunile și poemele grecești atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de «DIVINI», dioi, adecă oameni cu calități supranaturale, asemenea zeilor, un nume, ce ei întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice și morale. Grecii își perduse de mult tradițiunea, când, cum, și de unde au venit ei în ținuturile Eladei; însă, ei aveau o tradițiune ca ÎNAINTE DE DÂNȘII, a domnit peste pământul ocupat de ei UN ALT POPOR, care a desecat mlaștinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noi râurilor, a tăiat munții, a împreunat mările, a arat șesurile, a întemeiat orașe, sate și cetăți, a avut o religiune înălțătoare, a ridicat altare și temple zeilor și că ACEȘTIA AU FOST PELASGII.
Arcazii, popor pastoral și viteaz, cei mai vechi locuitori în Elada, povesteau, după cum ne spune Pausania, că CEL DINTÂI OM NĂSCUT PE PĂMÂNT A FOST PELASG, un bărbat care se distingea prin mărimea, prin puterea și frumusețea figurei sale și care întrecea pe toți ceilalți muritori prin facultățile spiritului său.”

Existenţa verigii intermediare de trecere de la matriarhat la patriarhat este dovedită prin cei Doi Napei, născuţii gemeni de Zâna Leto, Apollo şi Artemiza, cunoscuţi de către noi ca fiind cei doi Zamolse, Divingii, Doiengii, Doi.Na, Doi Nika femeie şi bărbat. Zâna Leto îi naşte în mod miraculos şi cu mari sacrificii, aspect ce ne îndreptăţeşte să afirmăm, fără să greşim, că patriarhatul a preluat moştenirea Marilor Preotese nu întâmplător, ci ca o nouă verigă a omenirii apărută obiectiv la orizontul existenţial.
Za înseamnă Zână, adică sacră, iar Mol înseamnă femeie. Zamolsele sunt femeile sacre străvechi, care au acceptat despărţirea sexelor înălţând statutul bărbatului, care a rămas tot în grija femeilor, chiar dacă acestea au acceptat locul secund cu mari sacrificii. Cei Doi.Na (născuţii), s-au păstrat şi în toponime. În Dobrogea se află lacul Doengii, cei doi născuţi din Zamolsele înţelepciunii giilor, geţilor, gheţilor, cei Doi.Nika concentraţi în intraductibilul cuvânt DOINA, Doinica, Doiniţa… 

În afara istoricilor și cercetătorilor menționați mai sus, și alți autori au făcut referiri în scrierile lor la VECHEA CIVILIZAȚIE PELASGĂ, CARE S-A DEZVOLTAT PE TERITORIUL ȚĂRII NOASTRE:

W. Schiller, arheolog american scrie: ”CIVILIZAŢIA ŞI ISTORIA au început ACOLO UNDE LOCUIEŞTE AZI NEAMUL ROMÂNESC.”

Eschil, Supplices: ”Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechtin (Marte), născut din Terra (Gaea), domnul acestei țări, și după mine regele său s-a numit cu drept cuvânt, GINTEA PELASGILOR ce stăpânește acest pământ.”

Pelasgii suntem noi, nu au dispărut si NU vor dispare niciodată. Că le place "unora" sau nu, că vor putea digera acest Adevăr sau nu, noi Românii suntem urmașii direcţi ai pelasgo-geţilor, fapt confirmat de Paleogenetică.

☀NIASCHARIAN! Să renaştem

Surse informaționale: Marija Gimbutas, George V. Grigore, Olimpia Prună-Cotan, dr. Simona Prună-Grigore, Nicolae Densuşianu, Basarabia Literară

Carmen Pankau