ISTORIA MULTIMILENARĂ CARE NE-A FOST FURATĂ (2/2)

-Urmare-

Primul sistem de scriere prin simboluri – un alt furt al Istoriei noastre

Un element incontestabil, care determină gradul de civilizaţie al unui popor, este scrisul. Se pune întrebarea: au cunoscut stră-strămoşii noştri scrisul? Prin mulţimea vestigiilor descoperite putem spune cu certitudine că l-au cunoscut. Ce spun cercetările ştiinţifice din ultimul timp despre apariţia scrisului în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic?

„…Scrisul a fost adoptat şi utilizat în spaţiul tracic*, apoi în spaţiul greco-roman” (I.C.Drăgan. Noi, tracii, şi istoria noastră multimilenară. Nagard, Milano, 1976).
„…dacii, strămoşii Românilor, şi-au formulat probabil o scriere cu sute de ani înaintea Sumerienilor” (D. Bălaşă. Noi, Tracii. 1986) ş.a.

*Spaţiul “tracic” este de fapt spaţiul getic, “Tracia” era o denumire regională, un exonim dat geţilor- n.r. Carmen Pankau.

Să încercăm să facem o scurtă analiză prin confruntarea surselor existente a apariţiei primului sistem de scriere pe Pământ. Cercetările ştiinţifice din toate domeniile au un caracter relativ. Acest lucru este necesar ca un punct de pornire pentru a ne apropia de adevărul absolut în cunoaşterea lumii. Şi una dintre ştiinţele exacte – fizica – în toată perioada dezvoltării ei a avut permanent un caracter relativ. Atomul, considerat la început cea mai mică particulă, a permis dezvoltarea ştiinţei fizice. Atunci când au fost găsite particule mult mai mici, au fost acceptate aceste la baza creării lumii materiale. Fiecare ipoteză îşi are rolul ei în ştiinţă şi există atât timp cât nu este contestată veridicitatea ei.

Teoria relativităţii lui Einstein a fost pusă la baza cunoaşterii Universului, jucând un rol deosebit de important în ştiinţă, dar se pare că apar noi teorii, care contestă veridicitatea absolută a acestei teorii. Aceste lucruri sunt întâlnite într-o ştiinţă foarte exactă cum este fizica. Fiind o ştiinţă mai puţin exactă, în istorie acest fenomen este mult mai des întâlnit. Multe descoperiri trebuie luate ca repere, ca puncte relative de plecare în cunoaşterea adevărului despre „facerea lumii” până nu sunt descoperite altele, mai adevărate. Aşa s-a întâmplat şi cu istoria scrisului. Deşi legendele pun inventarea scrisului pe seama Atlanţilor sau a altor civilizaţii ipotetice pierdute în negura istoriei, până în urmă cu câteva decenii era un fapt general acceptat acela că sumerienii au fost cei care au pus bazele scrierii prin sistemul de simboluri Sumer, descoperit la Djemer Nasr, Kis şi Uruk din fosta Mesopotamie (actualul Irak) şi datate la 3300 î.Hr. Publicul contemporan continuă să creadă că „leagănul” civilizaţiei s-a aflat în epoca bronzului în „Sumer şi Egipt”.

A fost o ipoteză corectă pentru timpul său, care a permis descoperirea asemănărilor între diferite sisteme de scriere descoperite pe Pământ. Descoperirea însă în anii ’60 a tăbliţelor de la Tărtăria, România, avea să schimbe ordinea cronologică, a apariţiei limbajului scris şi însăşi localizarea leagănului în care a luat naştere prima civilizaţie a lumii. În localitatea Tărtăria, din judeţul Alba, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în anul 1961, un important complex de cult, cu materiale ce atestă o continuitate de locuire, în acest loc, datată între anii 4500-4200 î.e.n. Printre altele, s-au găsit şi trei senzaţionale tăbliţe de lut ars. Două dintre ele sunt acoperite cu semne cu caracter pictografic, cu peste un mileniu anterioare celor asemănătoare, descoperite la Djemer Nasr, Kis şi Uruk. Astfel, un simplu calcul matematic împinge inventarea limbajului scris cu mai bine de UN MILENIU decât se credea iniţial şi schimbă total şi locul de naştere al acestuia, din Mesopotamia ÎN BAZINUL DUNĂRII, în România.

Este posibil ca o civilizaţie să se fi format în zona balcanică cu un mileniu înaintea altora, mult mai celebre şi puternice, cum ar fi cele din Sumer şi Egipt? De mai bine de jumătate de secol, tăbliţele de la Tărtăria şi simbolurile pe care le poartă sunt în centrul dezbaterilor. Datările cu carbon radioactiv realizate de savantul american Marija Gimbutas (care stabiliseră că tăbliţele carpatice sunt mai vechi cu peste un mileniu decât cele din Sumer) au fost confirmate în anul 1972 şi de academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev. Experţii din cadrul Academiei de Ştiinţe din Rusia au concluzionat în urma analizării materialului că tăbliţele sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg răspândit, de origine locală. În opinia acestora, textul unei tăbliţe enumera şase totemuri antice care coincid cu manuscrisul din oraşul sumerian Djemdet-Nasra. Citite în cerc, contrar mişcării acelor de ceasornic, reiese textul proto-sumerian “NUN.KA.S.UGULA.PL.IDIM.KARA.I.”, tradus prin:
„În (cea de-a) patruzecea domnie pentru buzele (gura) zeului Saue cel mai vârstnic după ritual (a fost) ars. Acesta-i al zecelea”.

Interpretarea oamenilor de ştiinţă ruşi lasă, însă, loc de interpretări, până în prezent neexistând un consens la nivel academic cu privire la semnificaţia pictogramelor. Opinia generală este că formele acestea de scriere nu puteau apărea izolat, ci puteau fi dezvoltate numai în cadrul unei culturi puternice şi larg răspândite. Dezlegarea tainei celor trei tăbliţe ar putea fi oferită doar de studierea întregului complex Turdas-Vinca, de care este legată şi Tărtăria. Semnele prezente pe tăbliţe se aseamănă izbitor cu cele sumeriene şi sunt aranjate în aceeaşi succesiune. O serie de observaţii indică o origine comună a concepţiilor religioase din zona Tartaria şi Djemdet-Nasra. Scrierea de pe tăbliţe este ideografică, la fel ca şi cea sumeriană, neexistând încă semne silabice şi indici gramaticale, iar numele zeului Usmu este reprezentat la fel ca la sumerieni. Cu toate acestea, cercetătorii se întreabă cum este posibil ca locuitorii străvechi ai Tărtăriei să scrie în sumeriana când încă nu se pomenea despre Sumer. Cercetătorul rus Boris Perlov este de părere că sumerienii, ca şi babilonienii, au fost doar nişte elevi buni, preluând scrierea pictografică de la popoarele balcanice şi transformând-o ulterior în scriere cuneiformă. Conform acestuia, inventatorii scrierii au fost chiar locuitorii balcanici, nu sumerienii.

De aceeaşi părere sunt şi cercetătorii străini David Whipp şi Iovan Todorovici.
Până şi francmasonii din Anglia au ceva de spus despre zona noastră şi despre descoperirea de la Tărtăria din 1961. Christopher Knight şi Robert Lomas, vorbind despre pietrele megalitice (din Anglia), pomenesc despre descoperirea de la „Tărtăria, lângă Turda, în Transilvania”. Încă din 1962 S. Hood observă asemănări cu tăbliţele din Uruk (oraş din actualul Irak, în care se atestă în jurul a. 3300 î.Hr. scrierea cuneiformă cu cca 400 de semne). Sunt şi alte dovezi că sumerienii şi oamenii Europei megalitice au fost influenţaţi de o sursă de simboluri comună şi veche. „Gradeasca Plaque” găsită la Vraţa (6.000-7.000 de ani), un sigiliu de 5.500 de ani găsit la Karanovo au aceleaşi simboluri.” De asemenea, autorii vorbesc de studiile făcute de Sham Winn, în 1981, pe descoperirile din zonă, care împreună cu cele de la Tărtăria fac parte din cultura Vinca sau Vincea, şi care a clasificat sute de semne.

Mai există un argument în acest sens. Este cunoscut faptul că marile migraţii s-au produs încă din mileniul IV i.e.n. „Potrivit opiniei generale, sumerienii au venit în Sumer aproximativ pe la jumătatea mileniului IV… În general, există o concordanţă de opinii privind faptul că sumerienii au venit din ţinuturi muntoase. Potrivit religiei pe care şi-au adus-o din ţara de origine, zeii lor sălăşluiau în vârful munţilor, iar dacă în noua lor ţară nu au găsit munţi, ei au ridicat zeilor temple în formă de munţi artificiali – ziguratele” – scria V. Zamarowsky în celebra sa carte „La început a fost Sumerul”. În continuarea acestei idei, istoricul rus N. Jirov declara în revista „Znanie Sila, 1971” că sumerienii au migrat din zona Peninsulei Balcanice (Geţia Carpatină, România). Sumerienii au migrat cu tot cu calendar. Dar, pentru că acesta nu se mai potrivea la mărimea zilelor şi nopţilor de pe latitudinea lor, l-au schimbat. Acelaşi argument a fost folosit şi de astronomul polonez Ludwig Zaidler în cartea „Istoria ceasurilor”, pentru a demonstra migraţia sumeriană din zona carpatică, N. Jirov mai sublinia faptul că limba sumeriană era total diferită de cele ale vecinilor semiţi, iar scrierile lor plasau originea strămoşilor într-o ţară montană sau submontană.

Un element deosebit de important al oricărui neam sunt limba, tradiţiile, cultura. Din punct de vedere lingvistic, mulţi cercetători susţin existenta unei Limbi Ariene, Carpato – Danubiene (Pelasgice), care a stat la originea limbii getice, cu diferite variante locale. “Sunt intrigat de prezenţa, pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanţă sanscrită”, ne spune cu mirare profesorul italian Fabio Scialpi. Având în vedere legăturile între Limba Hittită şi Limbile Ariene, se poate afirma că mişcări de popoare au avut loc de la apus spre răsărit, adică din Europa spre Asia şi nu invers. Forma veche a cuvintelor hitite constituie o dovadă că aceştia s-au desprins din trunchiul carpato-danubian, european, pătrunzând în Asia Mică. Sunt suficiente dovezi de natură arheologică şi antropologică (spune I.C. Drăgan, p.90, ibidem) pentru a îngădui afirmaţia că, încă din Epoca Neolitică, în spaţiul tracic şi într-o arie limitrofă acestuia, exista o populaţie autohtonă, din care îşi trag rădăcinile Popoarele Istorice Europene, iar această populaţie poate fi considerată din punct de vedere lingvistic ca preariană.

Deosebit de important în acest sens este studiul efectuat de Paul Lazăr Tonciulescu asupra convieţuirii bascilor cu strămoşii noştri, ilustrată prin comunitatea lexicală basco-sumeriano-română, cu atestări documentare din limba sumeriană, vorbitorii acesteia fiind plecaţi de la Tărtăria pe Mureş în mileniul V î.e.n. (Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi (Vol.I), Ed.: Obiectiv, 1998,195p.).

Drept exemple putem cita câteva cuvinte similare în limbile bască/sumeriană/ română: ama/ama/mama; aita/ata/tata; agor/uguru/ogor; amarra/marru/amar – verb şi Amara – oraş; iskin/kin/chin; mami/mami/mami; pa/ba/pa; zahar/sahar/zahăr, a se zaharisi ş.m.a. Mai pot fi adăugate aici şi toponimele: Simeria în România şi Sumeria în Asia. Cuvântul „valah” se traduce din limba albaneză modernă „frate”, într-un fel subliniind rădăcinile de rudenie dintre albanezi – urmaşii geţilor iliri, şi români – urmaşi ai diferitor triburi getice.

În Biblie găsim nume precum Peleg (vârful Peleaga din munţii Retezat), Tiras (râul Nistru şi tribul tirageţilor), Pison sau Fison (denumirea veche a Dunării); pentru Asia – Eufrat, acest EU Frate al Tigru(lui), tot un termen indo-european, ca şi numele unor regi parţi (Fraate I-V, care au domnit din sec.II î.Hr.) sau Moise (asemănător cu moş, moşie, moaşe, dar şi sanscritului moksha cu sens de origine, şi de eliberare – proces la care participă şi moaşa).

Pentru vechii indo-europeni, iubitori şi închinători ai luminii, Belenus era zeul luminii, iar de la el purtătorii de lumină au fost Baal, Bălai, Blanc (în franceză). Erele glaciare, potopurile au măturat totul, izgonind vieţuitoarele; poate nu întâmplător Balayer în franceză înseamnă a mătura, a izgoni. Forţa bala din sanscrită a îmbrăcat formă distructivă în franceză, dar şi de curăţire; la noi prin bălai, Bălaşa a însemnat ceea ce în Biblie apare ca un chip luminos, caracteristică după care este ales David ca rege al neamului său: „…Şi el era cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţa frumoasă.” (Samuel I 16.12).

Avem exemple şi în mitologia greacă: Pelagos, Pelasge – eroi legendari. De la urmele de dinozauri, adevăraţi balauri de acum şaptezeci de milioane de ani, când insula Haţeg era înconjurată de mare (în greacă azi mării i se spune pelagos, în amintirea vechilor pelasgi), şi până la înălţarea din mare a munţilor Carpaţi (acum cincizeci de milioane de ani) timpul parcă a stat în loc.

Azi, globalizarea tinde să recreeze lumea începuturilor, atunci când, firesc, era un singur limbaj – fie al semnelor, fie al vorbirii. Trăim într-o lume, în care se pune din ce în ce mai mult accentul pe realizările materiale, pe reducerea sentimentului sau interesului pentru valorile spirituale, mai ales cele legate de tradiţii şi respectul faţă de strămoşi. Cred că trebuie să trăim cu demnitate şi să luăm atitudine fermă faţă de cei care ne denigrează neamul, să promovăm insistent adevărul despre Istoria Neamului.

- Va urma! –

Sursa: Valeriu Dulgheru
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

ISTORIA MULTIMILENARĂ CARE NE-A FOST FURATĂ (1/2)

Leagănul civilizaţiilor europene sunt culturile Hamangia, Cucuteni, Sălcuţa, Petreşti, ş.a.

„Înaintea gloriei care le-a revenit Greciei şi Romei, chiar şi înaintea primelor oraşe din Mesopotamia sau templelor de pe malul Nilului, pe Valea Dunării inferioare şi la poalele dealurilor balcanice locuia un popor avansat pentru vremea sa în domeniile artei, tehnologiei şi comerţului la distanţă. Timp de 1.500 de ani, începând dinainte de anul 5000 î.H., ei se ocupau de agricultură şi construiau adevărate „oraşe”, câteva cu nu mai puţin de 2.000 de edificii. Stăpâneau prelucrarea cuprului, noua tehnologie a epocii. Mormintele lor cuprindeau o mare diversitate de podoabe de păr şi coliere, descoperite într-un cimitir care conţine cel mai timpuriu ansamblu de obiecte din aur găsite pe tot cuprinsul lumii.”
„The New York Times”, 1.12.2009

Ţinând cont de faptul că nimic nu apare din nimic, putem spune că leagănul civilizaţiilor europene, a fost spaţiul carpato-danubian-pontic, prezentând un veritabil fond local, fiind precursorul civilizaţiilor Hamangia, Cucuteni, Sălcuţa, Petreşti ş.a. Noile timpuri, noile metode utilizate în cercetările arheologice au scos la iveală unele frânturi de informaţii foarte interesante despre provenienţa neamului nostru, despre urmele lăsate în istorie de strămoşii noştri, în pofida faptului că multe dintre ele au fost distruse intenţionat.

Istoria apariţiei civilizaţiilor este un subiect deosebit de important. Cu regret, părinţii şi noi am învăţat, şi copiii noştri mai învaţă în şcoli mult mai multe despre civilizaţiile egipteană, greacă, chineză, indiană, mesopotamiană, ş.a., decât despre civilizaţiile care au constituit „baza civilizaţiei europene (o spun străinii!)”, care au luat naştere în acest miraculos spaţiu carpato-balcano-pontic.

O analiză sumară demonstrează că marile civilizaţii ale lumii s-au constituit în bazinele marilor fluvii: cea egipteană – în bazinul râului Nil; indiană – în bazinul râului Ind; chineza – a râului Gange; mesopotamiană – între râurile Tigru şi Eufrat. Cu un grad mare de adevăr, civilizaţia europeană a luat naştere în bazinul hidrografic al Dunării.
Oricare ar fi adevărul provenienţei civilizaţiei europene, cert este că ea a luat naştere în spaţiul CARPATO-BALCANIC-DUNĂREAN cu circa 8000 de ani în urmă. Drept argumente vin multiplele mărturii şi dovezi.

Cele mai avansate culturi europene din acea perioadă – cultura Hamangia (5500-4600 î.Hr.) şi Cucuteni (4600-3500 î.Hr.) – au apărut în acest spaţiu (dinastiile Egiptului Antic îşi iau începutul apr. 3000 î. Hr.). Drept prime argumente servesc inestimabilele artefacte cum ar fi „Gânditorul de la Hamangia”, „Gânditorul de la Târpeşti” (cultura Cucuteni), tăbliţele de la Tărtăria, inestimabilele ca valoare artistică şi istorică ceramica de Cucuteni ş.m.a.

„Gânditorul a adus dovada existenţei, atunci, a omului înzestrat cu puterea gândirii profunde. După chipul şi poziţia lui, se înţelege că medita la existenţa unei puteri divine, îi cerea sprijin acesteia, îi aducea mulţumiri şi laude. Figuri asemănătoare cu cea de la Cernavoda, descoperite în multe aşezări ale ţinuturilor carpatice (de exemplu la Târpeşti, Neamţ), au rămas o dovadă că băştinaşii acestor locuri erau profund credincioşi şi îşi rezervau timp necesar meditaţiei.

Această imagine a cosmosului spiritual plăsmuit în chip uman aduce dovada existenţei confortului, a bunei stări materiale, precum şi a unor performanţe tehnice obţinute cu mijloace specifice. Scaunul pe care se aşeza omul străvechi a rămas în practica tuturor generaţiilor care au urmat. A rămas până astăzi ca obiect ritual, fără modificări structurale şi fără uzură morală”, spune cercetătorul român V. Vasilescu.

Imaginea Gânditorului de Hamangia descoperă perspectiva trecutului spiritual, care a dat chip omului carpatic, omului aşezat în legile lui morale intangibile. Idolul acesta creat în străvechime a rămas ca o treaptă pe urcuşul civilizaţiilor noastre. A rămas dovadă că neamul care l-a creat a trăit pe vatră nestrămutabilă, a trăit numai din produsul muncii lui. Vetrele cultice nu puteau fi purtate, în interminabilele invazii ale cetelor nomade, nici idolii de vatră nu însoţeau prăzile şi nu veneau pe spinarea calului.

Gânditorul aduce dovada că am fost paşnici, că AM FOST DE CÂND LUMEA PE ACEEAŞI VATRĂ. Drept recunoaştere a inestimabilei valori a acestei statuete este faptul că în anul 2000 statueta „de la Hamangia” a fost desemnată de către o comisie internaţională să fie UNUL DINTRE CELE 10 ARTEFACTE ALE CULTURII PĂMÂNTENE CARE AR TREBUI SĂ NE REPREZINTE PLANETA.

Respectiv, Gânditorul ar trebui sa fie unul dintre simbolurile care să fie trimise în spaţiu pentru o eventuală întâlnire cu o civilizaţie extraterestră.

Cele mai clare urme cu o vechime de cel puţin 5.000-6.000 de ani sunt culturile HAMANGIA şi CUCUTENI, care au fost create de stră-strămoşii noştri pelasgo-geƫi pe teritoriul actualei Românii şi Republicii Moldova (tot România). Între creaţiile strălucite de aici se remarcă cultura Cucuteni, care este, fără îndoială, SINGURA CULTURĂ PREISTORICĂ EUROPEANĂ care poate rivaliza cu civilizaţiile din Orientul Apropiat prin scara răspândirii ei şi valoarea culturală. Cultura Cucuteni, parte integrantă a marelui complex cultural Ariuşd-Cucuteni-Tripolie, răspândit din sud-estul Transilvaniei şi nord-estul Munteniei peste toată Moldova şi Basarabia până în vestul Ucrainei, care a atins în perioada sa de maximă expansiune o suprafaţă de peste 350.000 km2.

Cunoscută mult timp doar specialiştilor, cultura Cucuteni suscită astăzi interesul unor cercuri tot mai largi de iubitori ai artei preistorice şi arheologiei. Expoziţiile româneşti de artă cucuteniană au făcut deja înconjurul Europei şi peste tot au fost primite cu fascinaţie. În Elveţia, guvernul a dat o directivă şi a anunţat transport gratuit pentru toţi cei ce vor să vină, de oriunde din Ţara Cantoanelor, să vadă expoziţia. Timp de câteva săptămâni, peste o mie de vizitatori au venit zilnic să privească, măcar o dată, măreţia cucutenienilor.

Cu ocazia primei expoziţii a Culturii Cucuteni, organizată în perioada 29.11.2009 – 25.04.2010 la New York de către România, Republica Moldova şi Bulgaria, cotidianul american „The New York Times” vorbeşte, pe larg, despre această pagină aproape necunoscută a preistoriei europene şi, de ce nu, chiar mondiale.

„Înaintea gloriei care le-a revenit Greciei şi Romei, chiar şi înaintea primelor oraşe din Mesopotamia sau templelor de pe malul Nilului, pe Valea Dunării inferioare şi la poalele dealurilor balcanice locuia un popor avansat pentru vremea sa în domeniile artei, tehnologiei şi comerţului la distanţă. Timp de 1.500 de ani, începând dinainte de anul 5000 î.H., ei se ocupau de agricultură şi construiau adevărate „oraşe”, câteva cu nu mai puţin de 2.000 de edificii. Stăpâneau prelucrarea cuprului, noua tehnologie a epocii. Mormintele lor cuprindeau o mare diversitate de podoabe de păr şi coliere, descoperite într-un cimitir care conţine cel mai timpuriu ansamblu de obiecte din aur găsite pe tot cuprinsul lumii” („The New York Times”, 1.12.2009).

Produsul acestei civilizaţii, acest om deosebit de spiritualizat, a fost denumit „Omul de la Cucuteni”. Evoluţia spirituală a omului cucutenian şi-a pus amprenta spiritualităţii în celebra statuetă „Gânditorul de la Târpeşti”.

„Având lungimea de noua doar centimetri (SIC!), o bucăţică de lut ars ce emană toată graţia şi frumuseţea unei zeiţe venerate în urmă cu peste 6000 de ani, în timpul civilizaţiei Cucuteni. I se spune Măiastra. Are o formă prelungă, ca şi cum un vis, un fuior de fum s-a materializat şi a devenit concret. Picioarele sunt lipite şi cresc în sus, spre şoldurile perfect rotunjite. Apoi talia se subţiază cu o graţie desăvârşită, pentru a se împlini din nou, în dreptul sânilor abia conturaţi. Mâinile sunt doar sugerate, dar în aşa fel, încât par aripi, sunt deschise şi domină aerul din faţa lor. Gâtul e lung, graţios. Capul este cât o mărgică. Deşi primitiv modelat, pe un spaţiu atât de mic, Măiastra are o mimică, te priveşte şi iţi spune ceva. Nasul e doar o ciupitură în lut. De o parte şi de alta a lui te privesc două rânduri de ochi: zeiţa vede mai mult decât putem vedea noi. Totul este atât de bine stilizat şi atât de bine redus la esenţă, încât liniile şi punctele simple, primitive, dau împreună o aură strălucitoare acestei întruchipări ce face dintr-o bucată de lut nu doar o operă fascinantă prin simplitatea ei, dar îţi spune în acelaşi timp o poveste. Povestea unei civilizaţii dispărute în mod straniu în urmă cu mii de ani: Cucuteni”, vorbeşte cu mândrie Constantin Preoteasa, muzeograf principal (Cătălin Manole, Comori ale trecutului românesc – CUCUTENI. Formula AS. Anul 2009. Numărul 872).

Cucuteni este cea mai importantă civilizaţie preistorică europeană. Aşezările descoperite în România sunt cele mai numeroase şi mai bine conservate. Cucutenienii erau maeştri ai focului. Vasele, cunoscutele vase cucuteniene, nu ar fi rezistat dacă ei nu ar fi avut un meşteşug al focului. Cunoşteau foarte bine focul, ştiau tainele lui. Obiectele de lut erau atât de bine arse, încât au rezonanţă. Triburile Cucuteni au creat o splendidă şi originală ceramică pictată şi au lăsat opere nu mai puţin remarcabile în domeniul artei figurative. Realizările artistice ale cucutenienilor se înscriu, incontestabil, între cele mai importante manifestări de artă plastică DIN LUME, constituind, pentru preistoria Europei, o culme de neechivalat, o contribuţie inestimabilă la patrimoniul cultural mondial.

Explozia demografică cucuteniană a fost determinată de o climă favorabilă practicării agriculturii, de perfecţionarea uneltelor şi tehnicilor agrare, precum şi de alţi factori greu de precizat. Chiar dacă nu avem posibilitatea de a insista asupra acestui lucru, este clar că încă din prima fază de evoluţie, cultura Cucuteni cunoaşte o agricultură diversificată şi cu o productivitate remarcabilă pentru acel timp. În bună parte, acest progres poate fi explicat prin folosirea unor unelte agricole performante pentru timpul lor, existenţa unor preocupări de selecţionare a seminţelor.

- Va urma! -

Sursa: Valeriu Dulgheru
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

☀️GEŢIA HIPERBOREANĂ – CENTRUL SPIRITUAL ŞI CULTURAL AL LUMII VECHI

HIPERBOREEA… o legendă, un ƫinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizaƫie străveche care continuă să fascineze… un spatiu care, ca şi Atlantida, este mutat după voie, fără sprijin mitologic sau istoric, în diferite locaƫii, care mai de care mai năstrușnice. Respectivii domni ar face bine să mai arunce ochii peste relatările antichității pentru a vedea ce marturii există despre această ƫară. Majoritatea istoricilor moderni, după „cercetări laborioase”, sunt de acord că Hiperboreea este plasată undeva în zona Polului Nord, sau oricum dincolo de paralela de 65° latitudine nordică. Numai că la Polul Nord NU este sol fertil şi nici NU se fac două recolte pe an, cum spuneau Hekateu si Diodor din Sicilia!

Plasarea Hiperboreei în Extremul Nord nu este decât o INTERPRETARE FORȚATĂ a mitologiei greceşti şi nu se bazează pe nici un fel de documente istorice! S-a încercat, de asemenea, „IMPLANTAREA” Hiperboreei In Arhipelagul Britanic sau în Islanda, urmând ramura celtică a europenilor, care se presupune a fi descendenƫi ai hiperboreenilor. Captivant, dar neconform cu realitatea, deoarece celƫii au apărut CAM TARZIU pe firmamentul istoriei pentru ai cataloga popor neocolit „scoborâtor” din hiperboreeni!

Datorită multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei și al hiperboreenilor, mă simt îndreptăƫit să întreb:

Prin această strămutare a Hiperboreei, după opiniile unuia sau a altuia dintre cercetători, nu se încearcă de fapt A SE ASCUNDE regiunea geografică în care era plasat acest tărâm mitic, cu original?

Nu se încearcă manipularea mentală prin ignorarea izvoarelor antice şi publicarea a cât mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografică a Hiperboreii? şi asta în pofida faptului că autorii antici sunt UNANIM DE ACORD asupra locului unde se afla această Hiperboreea! Nu cumva se mizează pe faptul că atunci când da de news de genul „Hiperboreea era la Polul Nord „, cititorul neavizat uită să-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea în cunoştinƫă de cauză şi citeşte uimit “noua teorie”, unii chiar întrebându-se „cum de nu m-am gândit la asta?”! Şi iată cum curiosul nostru, nu mai poate găsi adevarul prin hăƫişul de ipoteze, care mai de care mai atrăgătoare şi uneori chiar „probate” istoric.

PUȚINĂ ORDINE PRIN …HIPERBOREEA!

Pe lângă istoricii „profesionişti” ai Occidentului, care plasează Hiperboreea după bunul lor plac, mutând-o ba în Islanda, ba în Groenlanda, ba în Arhipelagul Britanic, există și unii autori mai „modeşti” să spunem, dar care marcaƫi de bun simƫ, nu fabulează, ci examinează izvoarele istorice şi îşi formulează concluziile în conformitate cu acestea. Printre aceştia menƫionăm o pleiadă de autori, precum Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mioara Calusita Alecu şi Rene Guenon, din operele cărora ne-am inspirat în prezenta analiză.
NICOLAE DENSUSIANU demonstrează, cu lux de amănunte, unde se afla această mult discutată Hiperboreea, în lucrarea sa de exceptie „DACIA PREISTORICĂ”, în care acordă un spaƫiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstrează cu probe în regulă, că Hiperboreea anticilor nu era alta decât spaţiul Carpato-Danubian-Pontic, Geţia-România, care era CENTRUL CULTULUI APOLINIC, aici aflându-se insula cea sfântă a lui Apollo şi a lui Ahile.

Vasile Lovinescu demonstrează de asemenea, cu „acte în regulă”, că Hiperboreea era Geţia carpatică în studiul său „Dacia Hiperboreană”, încheiat în 1936 şi publicat în foileton în revista franceză “Etudes Traditionnelles”. Studiul va apărea ca volum abia după război, mai întâi în limba italiană, apoi în limba franceză şi abia apoi în limba română. Curios nu-i aşa, ce scop avem noi pentru istoria națională?! Să nu uităm că studiul lui Lovinescu va apărea în limba româna abia în 1994!

Mioara Calusita Alecu vine şi ea cu date noi şi stupefiante, dar fondate istoric, nu fabulând, precum occidentalii. Ea ne demonstrează că celebra TULA, din Hiperboreea, pământul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decât actuala TULCEA, oraș din Delta Dunării, România.

Există totuşi şi occidentali de bun simƫ. Unul dintre ei, Rene Guenon, în corespondenƫa lui cu Vasile Lovinescu, afirma, după ce studiază materialul trimis de acesta din urma, că Geţia carpatină ar putea fi centrul tradiƫiei hiperboreene:
„trebuie să vă spun (lui Lovinescu – n.n) că ideea că Dacia a fost una din etapele centrului tradiƫiei hiperboreene, pentru o anumita epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta”;
Încă o dată în alt loc al aceluiași autor, se pronunƫă textual:
„tradiƫia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiƫiei hiperboreene sub o formă mult mai pură, decât cea a celƫilor” (sac!)

MARTURII ISTORICE DESPRE HIPERBOREEA

Mărturiile anticilor ne dau de înƫeles că geto-românii erau hiperboreeni şi locuiau In Hiperboreea.
Astfel Pindar, în Olimpicele sale, ne vorbeste despre Apollo, care după ce a terminat de construit zidurile Troiei, s-a întors în patria sa natală de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); ori în toate tradiƫiile antice, Istrul desemna Dunărea, ceea ce demonstrează două lucruri extraordinar de importante:

1) Apollo – Zeul luminii solare, era de obârșie getă;

2) Fapt şi mai important – Geƫii de la Dunăre au fost constructorii vestitei cetăƫi Troia. (în acest sens pledează şi descoperirile arheologice care atestă că piesele ceramice descoperite în stratul Troia VII, sunt identice cu cultura getică Cucuteni, România cu centrul de iradiere în Moldova.

Tot aici, trebuie să îl menƫionăm şi pe Clement din Alexandria, care făcând referire la marele preot get Zamolxe, spunea că este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este că şi marele Zeu Zamolxe, era tot hiperborean, din nou adoraƫia de care avea parte ca Zeu naƫional, este o depoziƫie convingătoare că locuitorii din nordul Dunării erau hiperboreii, încă o dată ƫara lor era Hiperboreea.

Stabon confirmă localizarea geografică a Hiperboreenilor şi a ƫării lor, spunând că primii care au descris geografic părƫile cunoscute ale lumii străvechi, i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) si în nordul Istrului (Dunărea) (Geografia XI.62)
Alte scrieri antice ne spun că hyperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiau în nordul Geƫiei. „Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Tracia este o denumire geografică a Geƫiei, sunt de origine getică - n. r. Carmen Pankau) (Apolloniu Rhodiu).

De la Macrobius aflăm că nu doar Dunărea era un fluviu hyperborean, ci şi Donul asiatic (Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o depoziƫie în plus că habitatul pelasgo-get nu se reducea doar la Geƫia carpato-danubiano-pontică, ci se întindea până în Asia, unde izvoarele antice îi plasează pe massageti în timpul antichităƫii clasice.

De asemenea, Pliniu cel Bătrân ne spune că poporul Arimphaeilor (arimi cum îi numea Nicolae Densuşianu), locuitor lângă Muntii Ripaei (Carpaƫi), în Geƫia, era de generaƫie hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7).

Avem marturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanƫa), că este constrâns să-şi petreacă viaƫa în stânga Pontului Euxin, sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); din nou în alt loc, acelaşi Ovidiu, ne vorbeşte despre Cardines Mundi sau axul boreal din ƫara Geƫilor (Tristele, II,19, 40, 45).

Martial, adresându-se soldatului Marcellinus, care pleca în expediƫie în Geto-Dacia, îi spune: „tu mergi acum să iei pe umerii tăi, cerul Hiperborean şi stelele Polului getic”, şi tot Martial numeşte triumful lui Domitian asupra geƫilor „Hiperboreus Triumphus” (Epigrame, VIII,78).
Vergilius scria despre Orfeu care „singuratic, cutreiera gheƫurile hiperboreene… şi câmpiile niciodată fără zăpadă, din jurul muntilor Ripaei (Carpaƫi)” (Georgicele, Iv,5,5 17).

Având în vedere doar aceste marturii ale autorilor antici, vedem că localizarea geografică a Hiperboreei NU este la paralela de 69° latitudine nordică, ci la cea de 45°, latitudine nordică, la care se afla în antichitate Geƫia carpatică şi la care se află actualmente România!

HIPERBOREEA LUI APOLLO ERA…GEŢIA CARPATICĂ

După legendele antice, Hiperboreea era localizată dincolo de punctul de unde sufla vântul de nord, Boreas. Să analizam un pic această afirmaƫie mitică. Zeii grecilor, nu tăiau prea departe de ƫara acestora... Ei sălăşluiau în Geţia Carpatică, ƫara din care plecaseră de fapt, aheii spre Elada (actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, trăiseră TITANII şi tot acolo, vestitele AMAZOANE aveau o ƫară în care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla şi vântul de nord-Boreas, care trecea peste Marea Neagră, străbatea strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ajungând în Grecia!

„La nord de Tracia” (Grecii aveau năravul să denumească totul după bunul lor plac și necesități, astfel i-au denumit pe toți cei care trăiau la nord de ei, ca “traci”- n. r. Carmen Pankau), scrie Herodot, „ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate să ştie; atât, dar se pare că dincolo de Istru, exista pământ nelocuit şi infinit” .
Toate acestea ne arată că limita orizontului geografic al grecilor antici, se întindea doar până la Dunăre (Istru).
De altfel şi respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeași opinie, când referindu-se la expediƫia lui Alexandru Macedon la Dunăre, spune: „Era aventura îndrăzneață, care ar fi putut prea bine pune capăt carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n. n) încă de la început… (expediƫia – n. n) fusese întreprinsă, în mare parte, pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip şi formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor şi nordul neştiut. Alexandru însuşi, considera acest fapt ca fiind de mare importanƫă, căci pe ƫărmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunarea – n. n) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles şi divinităƫii Dunării”.

Legendele cele sacre ale antichității clasice plasau patria lui Apollo în Hiperboreea (Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot în Hiperboreea se născuse şi mama sa, Latona/Leto/Letea, pe o insulă vestită în toată antichitatea pentru cultul ei închinat lui Apollo. Această insulă se numea Leuke (Alba), actuala Insulă a Şerpilor din dreptul vărsării Dunării în Marea Neagră. Pe aceasta insulă se afla cel mai mare şi mai vestit templu a lui Apollo din toată antichitatea, despre care vorbește Hecateu Abderita.

Tot de hiperboreeni se leagă şi istoria înființării templului apolinic de la Delos, precum şi a celui din Delphi. Că centrul cultului apolinic se afla în Hiperboreea Geto-Carpatică, ne-o dovedeşte şi faptul că cei mai cunoscuƫi profeƫi apolinici, Olen si Abaris, erau hiperboreeni. Olen a fost conducătorul hiperboreenilor, care au fundat templul lui Apollo din Delphi, precum şi primul poet hieratic al Greciei, unde l-a dus apostolatul său pentru credința apolinică. El a compus mai multe imnuri sacre în onoarea lui APOLLO, în care amintea şi despre hiperboreenii care mergeau în pelerinaj la Delos, însoțind femeile pioase care erau închinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie şi înființarea hexametrului (ritm de vers).

Abaris, alt profet apolinic din părƫile Hiperboreei, a stârnit o adevarată senzație în rândurile grecilor prin viaƫa frugală şi prin dreptatea-i caracteristică. Numai că, aceste două caracteristici sunt aplicabile şi anahoreƫilor geților carpatini, acelor KTISTAI și CAPNOBATAI, despre care vorbeşte Strabon şi care duceau o viaƫă de meditaƫie și apropiere de Zeu. În ceea ce privește dreptatea, aceasta este trăsătura de bază prin care Herodot îi desparte pe geții carpatini “daci” de ceilalti “traci” (dacii și tracii sunt Geţi - n. r. Carmen Pankau). El spune: „dacii sunt cei mai viteji şi mai drepƫi dintre traci”. Acest Abaris, călătorind prin tinuturile Greciei în timpul apostolatului sau pentru întărirea credinței apolinice introdusă de Olen, arăta tuturor o săgeată de aur, despre care zicea că este simbolul lui Apollo. Este foarte captivant de ştiut că geţii vedeau săgeata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare APOLLO şi ZAMOLXE par a fi unul şi acelaşi Zeu. În sprijinul acestei ipoteze, pledează şi epitetul de „hiperboreu” atribuit atât lui Zamolxe – după cum aflăm din scrierile lui Clement din Alexandria, cât şi lui Apollo – după cum aflăm din scrierile lui Aristotel.

HIPERBOREEA – POLUL SPIRITUAL AL LUMII

Polul getic, este o denumire asociata cu Hiperboreea în toate textele antice care se referă la acest subiect. El defineşte de fapt ideea de CENTRU AL LUMII, ca pol spiritual, asemănător Insulei Fericiƫilor din mitologia greacă, adica locul unde pământul este în stare să comunice cu cerul, de fapt un spaƫiu mitico geografic, cosmic şi teluric în acelasi timp.

Sub acest aspect era percepută Hiperboreea de către grecii din epoca antichității clasice. De fapt, mărturia lui Pindar ne lămurește în acest sens: „nimeni, nici pe pământ, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunată care duce spre ƫinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Această depoziƫie ne spune şi altceva, dar ea mărturisește despre orizontul limitat al cunoștințelor geografice elene; ceea ce se afla în nodul Dunării era pentru ei, încă la începutul perioadei clasice, un mister şi ƫinea de geografia mitică, nu de geografia reală.
Conform aceluiași Pindar, hiperboreenii erau o SEMINȚIE SFÂNTĂ, scutită de maladii şi bătrâneƫe, care nu cunoşteau războiul (dar îl vor învăƫa mai târziu, devenind unii dintre cei mai aprigi luptători ai antichității).
Prin urmare, Pindar şi nu numai el, ne descoperă o Geţie carpatică/Hiperboreea, mistică, în care oamenii duceau un trai paradisiac de început de timp, de EPOCA DE AUR a omenirii.

„Pe-un picior de plai
Pe-o gura de rai…”

Miorița noastră nu ne induce în greşeală! Aceasta baladă a geniului popular, fie ea antică, fie medievală, valorifică o tradiƫie foarte veche, conform căreia Geţia Carpatică/Hiperboreea era un ƫinut paradisiac, plaiul teluric devenind în ordinea lucrurilor sacre, gură de paradis.

Aș dori să mai menționez că Medicii lui Zamolxe erau renumiți în toată lumea antică şi mai pricepuƫi decât grecii în tratarea diferitelor afecƫiuni cum ne spune Platon:
„Văzând că Harmide e de aceeaşi opinie cu mine, prinsei inima, îmi regăsii încrederea în mine, puƫin câte puƫin, mă inflăcărai şi îi zisei: tot aşa şi cu descântecul cesta, Harmide: l-am învăƫat în oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune că au puterea să te facă nemuritor. Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă observaƫia de care pomenii. Dar, adăuga el, Zamolxe, regele nostru, care este Zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupam de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade a încerca să vindecăm trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta sunt multe maladii la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se îngrijească. Căci dacă cesta ar merge rău "este peste putinƫă ca partea să mearga bine!" (Charmides)
La aceasta adaugăm şi faptul că aproape toƫi marii invăƫaƫi ai Greciei antice au fost iniƫiaƫi în Geţia, cei mai cunoscuƫi fiind Aristotel si Pitagora!

Închei afirmându-mi credinƫa că Geţia a fost într-o vreme, pierdută pentru noi în negurile istoriei, centrul spiritual şi cultural (CIVILIZATOR) al lumii vechi. Dacă am privi cu luare aminte trecutul, şi astfel să învăƫăm din el, credința mea este că am putea redeveni ceea ce am fost cândva. Numai că asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docilă a „normelor” europene sau americane, care ne fura ochii în fiecare zi!

Sursa: Basarabia Literara
Adaptare și foto: Carmen Pankau

CIMITIRUL GETIC DE LA LOMAN

În inima munților Sebeșului, la 30 de km de Alba Iulia, se află un cimitir getic, unde tradițiile funerare precreștine sunt păstrate încă din timpul lui Zamolxis, păstrate până în ziua de astăzi, se află Cimitirul satului Loman. Un sat de ciobani, unde nu se plăteşte nimic cu bani, oile sunt obiectul de tranzacţie folosit şi la căpătâiul morţilor. După cum spun cu mândrie oamenii locului, rădăcinile lor se trag din adâncul istoriei, de pe vremea geƫilor. Crezul acestor localnici este că sufletele celor morți trec sub formă de pasăre în lumea cealaltă, iar aceste păsări zboară peste tot unde au fost pe vremea când au fost vii, timp de şase săptămâni. Acesta este motivul prin care acest cimitir este plin de stâlpi funerari, în vârful cărora sunt păsări, care simbolizează sufletul celui care a trecut în lumea veșnică şi s-a transformat într-un porumbel, simbolizând renaşterea prin moarte.

Crucile şi Stâlpii, adevărate opere de artă, sunt construiƫi de meşteri tâmplari din lemn de stejar, după deces şi se aşează în ziua înmormântării la locul ales. Din păcate motivele folosite, precum şi simbolistica lor, sunt din păcate pierdute în negura timpului.
Crucile sunt aşezate la mormântul femeilor. Mărimea Crucilor nu sunt la fel, ele variază în funcƫie de vârstă, astfel femeilor decedate în plină floare a vârstei se pun cruci mai înalte decât la femeile în vârstă sau la fetiţe. Pe acelaşi principiu variază si gradul de ornamentare ale crucilor.

Crucile sunt împodobite numai cu motive geometrice, cu excepƫia celor care, pe lângă sculptură, se folosesc şi motive pictate, de exemplu motivul viţei de vie. Crucile sunt ferite de ploaie prin construcƫia a două scânduri, care au fost fixate pe cele două braƫe în formă de triunghi în vârful crucii.

Pe mormântul bărbaţilor sunt aşezaƫi stâlpii, iar la pe cel al flăcăilor care nu au fost însuraƫi se pun în vârful stâlpilor un porumbel. Pe stâlp sunt imortalizate şi SOARELE şi LUNA, simbolurile noastre ancestrale. Stâlpii din lemn au grosimea de aproximativ 15-20 cm, iar înălțimea lor este înălƫimea persoanelor decedate, sunt sculptați, ornamentați și pictați. Acest obicei al stâlpilor din lemn este getic, şi sunt asemănători stâlpilor totemici.

Coloana Infinitului a marelui nostru sculptor Constatin Brâncuși este tot o columnă getă. El s-a inspirat de la aceşti stâlpi funerari de la Loman pentru celebra lui lucrare „Coloana Infinitului” şi intenƫiona să construiască la Târgu Jiu o operă în vârful căreia să așeze o pasăre nemuritoare, simbolizând astfel spiritul uman.

Stâlpii funerari, de origine precreştină, getică, sunt foarte asemănători, ca structură şi funcţie, cu stâlpii totemici şi sunt de fapt STÂLPUL GET. Datorită cercetărilor arheologice putem afirma că aceste monumente de artă sunt relicve preţioase ale Neamului nostru Getic, cu o foarte mare răspândire în Orient, şi care s-a răspândit de pe teritoriul ţării noastre încă de la sfârșitul neoliticului.

În centrul așezărilor erau ridicate în trecut adevărate Coloane ale Cerului (cele în formă de T, sunt cele pe care se sprijină cerul ca să nu cadă pe pământ), ca semn de comunicare cu divinitatea și asigurarea echilibrului mult dorit. Toate aceste columne reprezentau stabilitatea cosmică a planetei, siguranța zilei de mâine. Clădirile cu rol religios au avut și au în componența arhitecturală cel puțin câte un astfel de pilon.

La noi, românii, imaginea stâlpului avea să însoțească ritualurile religioase și funerare. Stâlpul se pune la capul mortului, iar celui decedat i se „citesc stâlpii”. Pe plăcuțele de plumb getice de la Sinaia apare o imagine asemănătoare celor din Egipt, dar cu două coloane ale cerului ce asigură stabilitatea, între care „tronează” și conducătorul sau Zeul.

Sursa informațională: George V. Grigore
Autor: Carmen Pankau

ACTUALIZARE 06.10.2020:

PORȚILE CIMITIRULUI GETIC DE LA LOMAN SUNT FERECATE CU LANȚURI ȘI LACĂT

Fotografiile făcute pe 25.09.2020 de N.F la Cimitirul din Loman:

„Din păcate poziționarea Cimitirului și faptul că PORȚILE ERAU FERECATE CU LANȚURI ȘI LACĂT, nu am putut face poze mai bune. M-am dus special pentru cimitir, pentru simbolistica străbunilor.“ N.F.

Întrebare pertinentă:

De ce Biserica a ferecat porƫile cu lanƫuri şi lacăt Cimitirul străvechi de la Loman? 

DE CE? De frica Renaşterii morƫilor?

Și totuşi vom renaşte, cu sau fără voia cuiva!

☀️Niascharian!

Carmen Pankau

COMUNITĂŢI SACRE DIN CARPAŢII DE CURBURĂ: COTENSII, COŢII, COTANII

Întreaga istorie antică consemnează prezenţa geţilor cu peste 500 de ani î.H., dar strămoşii lor se pierd în negura veacurilor. N. Densuşianu menţionează că în tradiţiile argonautice existau Cytaeii, locuitorii din regatul fără margini ai regelui Aietes, unde exista LÂNA DE AUR, ce cuprindea o mare parte a Schythiei de la Marea Neagră, numită Cytaea terra. Regele Aietes se mai numea şi Kitaios. Schiţii kitaios, katti sau hatti sunt regăsiţi în toponime ca fiind cotanii, cotensii, coţii din cotitura carpatică, până în vremea geografului Ptolemeu.

Istoricii au purtat dispute mari, dar au ajuns la concluzia că goţii sunt geţii şi că ţara lor, Goţia, se afla în sud-vestul României din zilele noastre, la întorsura, cotitura Carpaţilor răsăriteni, în nordul Dunării şi Dobrogei din zilele noastre. În această arie geografică pe hărţile antice sunt semnalaţi cotensii, coţii, caucoensii, cotinii, cauconii etc. Unele scrieri vechi încă din perioada preindoeuropeană arată că prin cuvântul COT se precizeză un spaţiu de locuit, la înălţime, cotlon, cotron, cotrun, dar mai ales cotan la geto-români, colibă la vechii englezi şi islandezi.

Wodan, Wotan, Odin sunt zeii antici veneraţi de popoarele nord-germanice, de sueoni, scandinavi, după cum consemnează şi CODEX ARGENTEUS scris de Wulfila la 313 – 383. Acest cult a fost purtat de triburile central europene străvechi în vatra vechii civilizaţii europene unde trăieşte astăzi poporul român.

Zamolse aduna într-o clădire - zice Herodot - Vall în care se afla Hall o sală mare în care erau cinstiţi geţii cei vrednici şi viteji, oferindu-le ospeţe, prilej cu care îi învăţa legile naturii, normele de conduită umană, credinţa în divinitate şi în nemurirea celor viteji căzuţi în luptă. Triburile nordice au mitizat personalitatea lui Zamolse sub denumirea de O-Din adică OM DIVIN, dar şi de Wodan sau Wotan ori Gotan, Katan, Cotan – vorbitorii limbajului sacru fiind de aceeaşi credinţă şi de acelaşi neam, din aceeaşi etnie.

Zamolse era un supranume ce desemna pe cel iniţiat în înţelepciunea Zamolselor, a Marilor Preotese gete, creatoarele civilizaţiei europene din zorii omenirii. Wotan este Cotan, iar Odin este Codin/Codrin, nume foarte des întâlnite la români. Kotani, Katanios, Koniki, Kottos sunt cuvinte cu trimitere directă la divinitate de la Atlantic la Pacific şi nu numai.

Pe tăbliţele de lut de la Qumram şi în Poemul lui Ghilgameş întâlnim un zeu al prelucrării fierului cu numele de KOTHAR – HASIS cunoscătorul, ştiutorul, făurarul zeilor, care a construit lui Ba.al – Cel Alb o casă şi o platformă unică pe pământ pe muntele Antiliban. Acest sălaş este numit Ascunzişul lui Zaphon unde se adăposteau Anunakii - asistenţii lui An, dintre care Enki – NIKA era cea mai importantă personalitate şi stăpânea emisfera de nord a Pământului.

Musulmanii au dus la Ierusalim o cupolă aurită pe care au sprijinit-o pe o temelie octogonală deasupra stâncii sacre - o columnă de comunicare cu Universul numită PIATRA SPLENDORILOR, pe care se află biserica SFÂNTA SFINTELOR, divinitate care nu e alta decât Baala - Enki – Nika - Sancta.Nika – Deea.Nika – Zamolnika, Saraba, etc. Constantin cel Mare a luat de la casa lui Zaphon coloanele şi le-a dus la Constantinopol în Catedrala Sfânta Sofia.

KATHARII sunt atestaţi până în zilele noastre ca fiind o castă sacerdotală, trăitori în sudul Franţei şi în Catalunia, iar strămoşii lor sunt semnalaţi ca triburi ale pelasgilor sacri pe teritoriul de azi al României. Katharii – Cotanii sunt prezenţi şi în sudul Moldovei în zona localităţilor Toflea şi Brăhăşeşti, vestiţi prelucrători de metale, făurarii săbieri ai oastei celei mari a lui Ştefan cel Mare.

Kottos era un gigant din neamul zeilor care păzea Insula fericiţilor alături de fratele său Gyges. Katanios, zeul pământului, avea 100 de braţe şi 50 de capete în sensul că avea 50 de subordonaţi anunaki.

În Japonia, în Insula Hokaido, trăiesc supravieţuitori ai unei rase europoide lângă muntele Fuji – Yama. Sunt înalţi, albi, cu barbă şi poartă cămăşi lungi. Limba lor este apropiată de cea elină şi bască. Satul lor se numeşte Ainu Cotan. Ainii sunt urmaşii zeului Cotan, cuvânt asimilat şi cu cătun - având semnificaţia de sat mic, colţ de sat, cot de sat. Fortăreţele ainilor cotani se numesc chaschi, deci case. Ei işi îngroapă morţii lângă casă şi le pun un stâlp la cap. Ka tun este localitatea în care se vorbeşte limba lor, limbă în care fonemul ka înseamnă gură, iar tun-teo înseamnă sacră etnie. Cotane se numesc la japonezi comunităţile de familii.

Cătunul este un sat mic sau un cot al satului. E cătunul primordial al ainilor, identic cu cel din Maramureş, în ce priveşte datinile şi portul cămăşilor lungi, cum scrie savantul Minaru Nambara în lucrarea Am trăit printre aini (1982).

Cătunaşii sunt familiile de VALAHI ce trăiau la muntele Atos şi-i aprovizionau pe călugări cu lapte, brânză etc. Cotania este un ţinut situat în Grecia de azi.

Buda se născuse din neamul Gotana – sfânt – Catana, din tribul Sakia – Dakia.

Kotani, Koniki sau Vero-Koka erau oamenii albi cu barbă, veniţi de peste ocean, în mod misterios în Insula Paştelui şi în Peru, de la o distanţă de 3500 km.

Pe harta României există ţinutul Hotinilor, iar în sudul Moldovei, în zona localităţii Gohor, o mare parte este locuită de familii numite Cotan. Toponimele, hidronimele, oronimele păstrează încă urmele vieţuirii acestora (vezi Balta lui Cotan). Şi în satul Neatârnarea din judeţul Tulcea se află familii de Cotani venite la începutul secolului XX din sudul Moldovei. Cotanii se aşezau lângă localităţi şi nu se amestecau cu localnicii. Erau numiţi cătunari, iar partea aceea de sat se numeşte cătun, cuvânt folosit peste tot în România.

Numele de familie COTAN este des întâlnit semnificând originea etnică, adică din neamul Cotanilor.

Dintr-o familie de COTANI veniţi în Dobrogea şi care are peste 60 de urmaşi direcţi este şi autoarea acestei sinteze, profesoara de filosofie Olimpia Cotan, care salută Kotanii oriunde trăiesc ei pe acest Pământ în pace şi omenie sacră.

Sursa: Olimpia Cotan- Prună
Adaptare și foto: Carmen Pankau

🚩Ce ne lipsește nouă este:

🚩A început acțiunea de ștergere de fotografii de pe Blogul Google

☀️SĂ RENAŞTEM!

Dragi prieteni, cititori, iubitori de Neam şi Țară, vă iubesc, dar trebuie să vă cert!

După cum aƫi aflat, încet-încet (sau mai repede) VOR FI ŞTERSE TOATE ARTICOLELE care scot la lumină Adevărul, care povestesc Adevărul pe Fb, Google şi precis şi altundeva, la nivel mondial, iar cei care o fac, vor fi pedepsiƫi.

Pe paginile mele pe fb, cât şi pe Blogul meu de la Google, găsiƫi peste 600 de articole, multe dintre aceste articole şi fotografii sunt şterse de Fb şi de Google, altele sunt necitite de voi.

DE CE?

Din nepăsare, din comoditate sau din lipsă de interes? De „lipsă“ de timp NU se mai poate vorbi, acum toƫi avem „timp“ stând obligatoriu acasă!

Vine timpul (sau a venit deja?) când veƫi dori să citiƫi, însă nu veƫi mai avea ce şi de unde!

Trebuie să ştiƫi că eu sunt „pedepsită“ pentru dezvăluirea Adevărului, blocată, articole şi fotografii şterse, persoana mea este ascunsă pentru a NU mai fi găsită, şi precis voi fi „exilată“ de pe Fb şi de pe Blog. Este numai o chestiune de timp!

Străbunii noştri, Geƫii, au fost primii în toate, şi asta la nivel planetar! 

Noi am avut PRIMA SCRIERE DIN LUME la Tărtăria, România!

Culturile BOIAN şi CUCUTENI, România, încă de la începutul Neoliticului, sunt cele mai vechi Culturi din lume!

Şi VOI, urmaşii lor direcƫi, NU aveƫi „chef“ de citit, mulƫi nici nu ştiu să scrie bine şi nu ştiu să se exprime, să înƫeleagă… Ironia sorƫii?

E tragic! CE au făcut din VOI?
V-au luat Cultura şi drepturile cele mai elementare! 

Şi ce aƫi făcut voi? Aƫi luat poziƫia „ghiocelului“!

Străbunii noştri Geƫi, cei mai viteji, înƫelepƫi şi drepƫi dintre toƫi, aşa cum scria toată antichitatea, cred că se uită la noi cu nedumerire, intrigare şi cu foarte multă durere…

Treziƫi-vă! Începeƫi, cel puƫin ACUM, să vă schimbaƫi în bine, să vă cunoaşteƫi Istoria extraordinară şi adevărată, să vă cunoaşteƫi Străbunii Geƫi, respectaƫi şi iubiƫi până în zilele noastre în întreaga lume, să vă iubiƫi Neamul şi Țara, să fiƫi din nou MÂNDRI şi DEMNI de a fi urmaşii direcƫi ai acestor magnifici Geƫi.

Să redevenim ceea ce am fost odată!

☀️Niascharian! - Să renaştem!

Autor: Carmen Pankau

🐣🌱PAȘTELE CREȘTIN PRELUAT DE LA RELIGIA NOASTRĂ STRĂVECHE, ZAMOLXIANĂ

Geţii, Străbunii noștri, au fost creștini, înaintea “creștinismului”, ei s-au născut creștini. Religia geţilor, Zamolxianismul, a fost copiată de creștinism cu câteva schimbări. Chiar și CRUCEA ne aparţine, a fost și ea copiată.

Iată aici câteva mărturii:

🔹Celsus scrie în anul 178, în cartea sa „ Adevărata învățătură”, citez „ Cultul Creștin este de fapt religia lui Zamolxe pe care o practică neamul Geților”

🔹Friedrich Hayek, 1899 – filozof austriac: „Rumânii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin.”

🔹Ambasadorul Vaticanului la Bucureşti, spunea în aula academiei acelaşi lucru, iar asta acum câţiva ani.

🔹De Bello Dacico, fragment din jurnalul de război al lui Traian:
“Dacii nu-și prezintă zeul sub un anume chip, ci îl cinstesc întocmai ca parții, sub forma unei flăcări ce arde pururi în templele lor. Din cauza respectului deosebit ce îl arată zeului si prorocului lor, dacii îi țin la mare cinste și pe preoții acestui zeu și nu ies din cuvântul lor. Aceștia le dau învățături practice și îi instruiesc chiar și pe linie militară. Pentru ca populația de rând să memoreze mai ușor, ei le predau cântând aceste învățături și reguli de viață.”

🔹Episcopul Meliton al Asiei, citat de Eusebiu din Cezareea în lucrarea ‘Istoria bisericească’, scrie pe la anii 175 e.n.: “Filozofia creştină după ce a înflorit la barbari, s-a raspândit în imperiu.”

Creștinismul s-a inspirat din Zalmoxianism, prelucrat după ureche. Inventarea Creștinismului le aparține Esenienilor, care au încercat să demonstreze că prezicerile din ”Vechiul Testament” s-ar fi adeverit în vremea așa-zisului Iisus Christos, acesta fiind în realitate o combinație între Orfeus și Apollon Zamolxe. (Adrian Bucurescu)

🔹Fostul șef al Departamentului de Studii Religioase al Universității Carolina de Nord din Chapel Hill, în volumul ”Misquoting Jesus scrie cu privire la descendența Creștinismului din Zalmoxiansim următoarele:
Story Behind Who Changed the Bible and Why”, adică ”Răstălmăcindu-L pe Iisus: – Povestea celor care au modificat Biblia și de ce anume”:

”Legenda lui Zalmoxis se regăsește aidoma în ceea ce scrie ”Noul Testament” despre Iisus Christos. Oare să fie doar o simplă coincidență? Greu de admis, date fiind dovezile din ce în ce mai multe (deși s-a încercat mereu ascunderea lor de-a lungul mileniilor) care atestă că, într-adevăr, Cartea Sfântă a Daco-Geților a fost furată și adaptată noilor condiții de cei interesați (spre ghinionul lor, cu greșeli și contraziceri evidente, ce ridică prin ele însele multe semne de întrebare)”.

Trebuie precizat că autorul acestui volum nu e un om oarecare, el NU este un ”protocronist” de origine română, nici ”legionar”, nici ”neo-nazist!, nici ”dacoman”, ci este O AUTORITATE ÎN DOMENIUL ISTORIEI ”Noului Testament”, al începuturilor Bisericii și al vieții lui Iisus.

?Oare de ce au fost distruse toate cărțile antice unde se scria despre Geto-Daci, inclusiv ”DE BELLO DACICO”, scrisă de însuși Traian? Sau sunt doar ascunse?

?De ce a numit Papa Ioan Paul al II-lea România ”Grădina Maicii Domnului”?

?Oare ce-o mai fi știind Vaticanul despre toate acestea?

“Renunțând la Adevărata Religie, care le-a fost dăruită strămoșilor Geto-Daci, din nu se știe ce pricini, NOI, Românii, n-ar mai trebui să ne văicărim niciodată că nu ne merge bine!” (Adrian Bucurescu).

Să nu uităm, CRUCEA a fost și ea “copiată” de creștinism, ea fiind un SIMBOL GETIC vechi și a existat cu multe milenii dinainte.
La Adjud, jud. Vrancea, a fost descoperit un talisman de bronz, care înfățișează o divinitate geto-dacică binecuvântând, având în fundal o cruce. Deasupra Zeului, o inscripție cu slove din vechiul nostru alfabet, zis pe nedrept ”chirilic”.

Un alt talisman, tot de bronz, cu aceeași inscripție ca a celui de la Adjud, a fost descoperit la Bisericuța-Garvăn, jud. Tulcea. Și de această dată, crucea mai mare semnifică A Patra lună, APRILIE, când s-au întâmplat evenimentele hotărâtoare ale Antichității. Deasupra este sudată o cruce mai mică, Crucea ca unealtă de tortură, PE CARE ESTE RĂSTIGNIT ION-ORFEUS, cel ce prorocise Venirea Celor Doi Gemeni Divini, în ȚARA GEȚILOR.
Și pe talismanul de la Bisericuța-Garvăn Apollon-Zalmoxis apare în veșminte sacerdotale, pentru că a fost și Mare Preot al Geților, și-i binecuvântă pe pământeni. (Adrian Bucurescu)

PAȘTELE, ORIGINEA

Paștele, cea mai mare sărbătoare a creștinilor, își are originea în cuvântul ebraic “PESAH” și care se traduce prin “trecere”, evreii își sărbătoreau prin acest eveniment eliberarea lor din Egipt şi reînvierea poporului lor.

Învieriea a fost sărbătorită de aproape toate popoarele lumii, care au preluat religia noastră zamolxiană, cu mult înaintea Creștinismului. Străbunii noștri, Pelasgo-Geţii, colorau ouăle și le împărţeau ca semn de afecţiune, ouăle reprezentau simbolul renașterii și fertilităţii.

SACRIFICAREA MIEILOR DE PAȘTE- O tradiţie evreiască rămasă după eliberarea lor din Egipt
Tradiţia sacrificării mieilor de Paşte a rămas tot de la ei. Se spune că evreii au fost avertizați de către Dumnezeu, înainte de fuga lor din Egipt, să sacrifice miei şi cu sângele lor să îşi însemneze porţile cu sângele mieilor de la intrarea caselor, prin aceasta nou născuţii lor să fie protejaţi de blestemul care avea să se reverse peste copiii egiptenilor. Și așa a rămas tradiția ca în fiecare an să fie aduse jertfe animale lui Dumnezeu. Mielul, acest animal bland, inocent și pur, este simbolul lui Isus, pentru evrei era fiul lui Dumnezeu , a cărei venire era prorocită de profeţii lor. Isus s-a renăscut după trei zile, după care s-a înălțat la cer.

Pelago-Geţii sărbătoreau renașterea, învierea lui Zamolxe, pe 20 martie, odată cu echinoxul de primăvară. Zamolxe, fiul lui Dumnezeu, înmormântat într-o peșteră în România, s-a renăscut după trei ani, după care s-a ridicat la Ceruri, de unde veghează și astăzi asupra Poporului său.

TRADIŢIA OUĂLELOR COLORATE, ÎNCONDEIATE, TRADIŢIE MULTIMILENARĂ LA GEŢI

Tradiţia ouălelor colorate, încondeiate, există la noi, zamolxienii, cu mult, mult timp înaintea creștinismului, care a fost “preluat” de la Zamolxieni. Nenumăratele dovezi certifică acest fapt.

La Lepenski Vir, pe malul drept al Dunării când s-a construit barajul de la Porţile de Fier, a fost descoperit oul din calcar cu şerpi în mişcare (foto). El este datat pentru partea a doua a mileniului Vll î.e.n. Oul din calcar este sculptat pe exterior cu un fel de şerpi vopsiţi în roşu iar partea de sub ei rămânând galbenă. Pe un alt ou din lut ars descoperit tot aici, sunt incizate 35 de semne, dintre care numai 7 nu se găsesc pe TĂBLIŢELE DE PLUMB descoperite la SINAIA, iar 3 reprezintă POMUL VIEŢII cu mici modificări unele faţă de altele. Din numărul de 25 de semne de pe acest ou se găsesc şi pe tăbliţele de plumb ale geţilor.

În capătul din dreapta a fotografiei este oul din piatră cu o inscripţie ciudată cu ALFABET GETIC, descoperit la Corbii de Piatră, judeţul Argeş, pe care nimeni nu ştie unde să-l pună, fiindcă nu aparţine culturii strămoşilor noştri, cum susţin toţi “arheologii” români!

CÂND A APĂRUT RELIGIA CREȘTINĂ?

Religia creștină, care nu este cea mai veche, și-a primit denumirea oficială în anul 1054 e.n., când religia creștină s-a împărţit in două. Paternitatea Creștinismului se poate da lui Constantin cel Mare, în anul 325 e.n., și în niciun caz mai dinainte, deci secolul 4 e.n.

Religia noastră zamolxiană multimilenară are o vechime peste 45 de milenii!

În timp ce religia creștină spune că primele ouă au fost înroșite de către mama lui Iisus, Maria, cu sângele acestuia, la religia multimilenară a noastră zamolxiană, ouăle erau colorate și încondeiate având simbolistica fertilităţii și renașterii la viaţă, odată cu sosirea primăverii.

Străbunii noștri pelasgo-geţi înmânau ouăle colorate diferit și încondeiate ca gest de afecţiune. Prin sate oamenii făceau zgomote de pocnituri pentru a alunga spiritele rele, tradiţie care s-a păstrat până în zilele noastre, ca în Bucovina și Moldova, dar și în alte zone, unde în momentul când oamenii vin la biserică spre a lua lumina de Paște, se aud împușcături.

“Nu mai e nicio îndoială că, în cea mai mare parte, rânduielile bisericești au fost preluate din Cultul Zamolxian. În trei cântări, ca structură, este împărțit și Prohodul Mântuitorului Iisus Hristos, de trei ori se înconjoară biserica în seara de VINEREA MARE, cu Sfântul Epitaf. Chiar titlul acestui impresionant cântec, Prohod, provine din tracicul BRIG E TIO ”Plecarea (Ridicarea) la Zei; Călătoria Zeului (Domnului); Despărțirea de Domnul;”; cf. rom. prag; alban. vrage ”cărare; potecă; urmă”; latin. Deus, grec. Theos ”Zeu; Dumnezeu”; rom. progadie ”cimitir”; a purcede; alban. braktis ”a părăsi; a abandona”. BRIG(H)ETIO era și un important castru economic și strategic în Pannonia Inferior, fostă regiune a Daciei Apusene.”(Adrian Bucurescu)

Ce îmi mai rămâne de spus? Celor care sărbătoresc acum Paștele le doresc un PAȘTE FERICIT și cu multă lumină!

☀️NIASCHARIAN! Să renaștem!

Autor: Carmen Pankau

Zamolxe, fiul lui Dumnezeu

Cavalerul Trac, Zamolxe

CRUCEA, simbol creștinesc zamolxian multimilenar, preluat de Creștinism

CRUCEA, simbol creștinesc zamolxian multimilenar, preluat de Creștinism

În capătul din dreapta a fotografiei este oul din piatră cu o inscripţie ciudată cu ALFABET GETIC, descoperit la Corbii de Piatră, judeţul Argeş

Ouă din piatra descoperite la La Lepenski Vir

Ouă traditionale

Cavalerul Trac, Zamolxe, Schitul Negru Vodă (Cetăţeni, Argeş)

Zamolxis, statuetă

LIMBA GETĂ, ROMÂNEASCĂ, A MASSAGEȚILOR ŞI A POPULAȚIEI JAD/JAT DIN NORDUL INDIEI

“Europenii arieni”, românii de astăzi, sunt acei care au invadat India şi au dat unui miliard de oameni fizionomia şi cuvinte europene.

Cuvintele limbii vechi româneşti, cu toate componentele ei, le găsim la mii de kilometri de slavi ori de Imperiul Roman, în celălalt capăt de lume, o dovadă că ea avea ”etimoane latine şi germano-slave” înainte de a exista ei, nepoţii latini şi “germano-slavi”.

Chiar şi o arheologie rudimentară ne arată că în teritoriul României se găsesc cele mai vechi oseminte ale omului de tip contemporan, de acum 42.000 de ani, răstimp în care el a cucerit tot globul pământesc. Să nu uităm de asemenea că a ajuns să locuiască şi ţărmurile, chiar insulele Oceanului Arctic, în Europa, înainte de Glaciaţiunea Würm, dar pe parcursul ei, el nu a mai supravieţuit decât cu un număr mic de indivizi, locuitori ai unor peşteri, în Pirinei şi în Carpaţi.

După topirea gheţarului acum 13.000 de ani, omul de cavernă din Pirinei a dispărut fără urmă, poate datorită unor potopuri devastatoare, astfel că, toată ZESTREA GENETICĂ şi LINGVISTICĂ PREGLACIARĂ a europenilor a fost păstrată DOAR în peşterile din CARPAŢI.

Omul de cavernă din Carpaţii României a creat Prima Civilizaţie Neolitică a Europei în teritoriul aferent râurilor bazinului Dunării de Jos, cu o mică populaţie de sedentari agricultori, de 10.000 de ani, posesori ai celei mai vechi limbi europeane, ce începe cu sunetele din natură şi construieşte cu ele un sistem lingvistic, în care morfeme stem, cu înţeles, rădăcini de cuvânt, se repetă, descriind noţiunile ca pe nişte metafore, pentru a denumi toate descoperirile colectivităţii umane, înainte de a exista graniţe şi popoare.

Numărul iniţial al supravieţuitorilor după marile potopuri era evident mic şi a crescut progresiv, la nivel de zeci de mii, apoi de sute de mii, producând primele forme de urbanizare, ca urmare a măririi rezervelor de hrană cu produse agricole, dependente direct de condiţiile meteorologice.

La nivelul unei colectivităţi de câteva sute de mii de indivizi nu se poate pune problema vorbirii mai multor limbi, dar terminologia unor grupuri profesionale începe să se distingă şi apar limbaje specifice, culegătorilor, pescarilor, vânătorilor, păstorilor, crescătorilor de animale, plugarilor, navigatorilor, comercianţilor, inclusiv un limbaj specific slujitorilor componentei administrative şi spirituale.

Această limbă europeană unică, a omului de pe râurile din Bazinul Dunării de Jos, conţine toate fondurile lingvistice ale viitoarei Europe, ea fiind limba română contemporană.

Înmulţirea populaţiei peste capacitatea locului de a furniza hrană a determinat roirile din aproape în aproape pentru agricultori şi pe distanţe din ce în ce mai mari pentru păstori.
Agricultorii sedentari au creat la noi un nucleu cu o societate civilizată care a atins apogeul în urmă cu 7500 de ani sub forma culturilor Ariuşd-Cucuteni-Tripolia şi Gumelniţa, Hamangia, de o parte şi de alta a Carpaţilor şi Dunării, cu câteva mii de case într-o formaţiune urbană, cu ceramică pictată, ceramică neagră, multe unelte, puţine arme şi chiar prima scriere din lume, la Tărtăria, România.

În 2000-3000 de ani omul a folosit calul în transport şi cuvintele, însoţite de ceramica de la noi, au ajuns pe malurile Egeei, Mediteranei, Balticii, Atlanticului şi în nordul Chinei, dimpreună cu neamurile noastre, mai mult sau mai puţin războinice, pentru ca mai târziu ele să uite de unde au plecat şi să ne atace pe noi, cei care am rămas pe loc.
Istoria europeană începe cu grecii care-şi amintesc că au traversat Dunărea de Jos spre Peninsula Balcani în urmă cu 3900 de ani, adică la 3600 de ani după splendida Civilizaţie Cucuteni.
Grecii scriu că în Balcani au găsit pe cei mai vechi oameni, pe care i-au numit Pelasgi. Francezul Guido A Mansuelli spune că de fapt pelasgii sunt tot una cu sciţii.

Herodot înţelegea prin “traci” pe geţii care treceau spre lumea largă, locuind în căruţe, fiind deci nomazi şi ocupând în vremea lui toată Europa şi stepa siberiană, până la graniţele Chinei, afirmând că toţi vorbesc o aceeaşi limbă şi că sunt aproape la fel de mulţi ca inzii, fără să ştie că şi o parte dintre inzi, la rândul lor, erau tot de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă, suţinând totodată că, dintre toţi “tracii”, geţii erau oamenii cei mai bravi şi mai drepţi. Notă: “tracii” sunt o denumire regională geƫilor - n. r. Carmen Pankau.

Plecând de la informaţiile de mai sus, furnizate de Herodot, au numit şi romanii tot “Tracia”, teritoriul din care se TRECE, în Asia, peste strâmtori, dar după Gabriel Gheorghe se pare că nimeni nu şi-a spus vreodată trac, ci GET.

Lumea era plină de geţi, inclusiv în Peninsula Iberică unde, după Guido A Mansuelli, i-au găsit şi romanii pe geţii ileri, cu regele lor MAN DONIUS şi pe geţii hindi, cu regele lor HINDI BIL, stăpânind tertoriul CATALONIEI de azi şi sugerându-ne că MAN este un cuvânt getic, păstrat în română în termenii capso-man, o-men-ire, oa-meni, o-men-ie, săr-man, mân-dra, ru-mân etc.
La fel trebuie să ştim şi că limbile, geţilor, sciţilor şi perşilor, sunt etichetate drept “iranice”.
Ele sunt deci toate o aceeaşi limbă cu sanscrita, care poate fi şi vedică sau avestică ori iraniană, de fapt limba "indo-europeană" primară comună, cea mai veche, termen ce necunoscătorilor le creează falsa premiză a originii europenilor în India. Mai pe româneşte, toate aceste popoare, azi bine delimitate, erau cândva plecate de la noi, românii, cu limba noastră cu tot, atât spre vest cât şi spre est, aşa cum am menƫionat mai înainte şi au ajuns în INDIA.

Ştiind toate acestea mi-am propus să parcurg, cuvânt cu cuvânt, întreg dicţionarul English to Punjabi şi spre surprinderea mea, din cele 20.000 de cuvinte englezeşti ale dicţionarului am găsit 2.000 care, traduse, sunt asemănătoare cu româna literară contemporană.

De ce am ales Punjabi, teritoriul cu munţi şi dealuri de la izvoarele marelui Fluviu Indus, cu peste 80 de milioane de locuitori şi în afară de alte 40 de milioane? Nu întâmplător. Europenii AR-ieni numeau acest loc ”CINCI APE”, azi ”PINCI ABI” , adică PUNJ- ABI. (P->C, P->B).

Aşa cum geţii plecaţi în Catalonia au plantat acolo pentru PIRINEI numele muntelui lor PIRIN din Balcani, dimpreună cu DORDONI şi EBRU, numele pentru DARDANELE plus EBRUS şi neamurile HINDI-geţilor lui HINDI BIL din Catalonia, au dat cândva numele lor Fluviului HINDUS şi au numit pe româneşte ZOB, un afluent, plus nenumărate toponime, CAR ACI, IASCĂ, LA HORE, DELI, PUTNA, GAIA, CĂLCATA (Calcuta), etc.

Scrierile sanscrite vedice ale arienilor din India sunt pline de sute de nume ce sunt toponime în România, pe care le-a reprodus  în cărţile sale Lucian Iosif Cueşdean, după Augustin Deac.
Enciclopediile, inclusiv Wikipedia, vorbesc despre un imperiu al sciţilor, ce pleca din Sciţia Minor şi cuprindea şi întreaga Indie.
De multe milenii BC (î.e.n.), pe tot teritoriul Indian se menţin cele patru caste impuse de legile vedice ale lui Maniu. Populaţia Punjabi poartă şi numele de SICH. Antepoziţia lui C ne conduce la SCI-ţi. Castele superioare se numesc GET şi GOT în Punjabi şi fizionomia lor este europeană.

Am văzut că de fapt sciţii şi geţii erau acelaşi neam.

Cei atestaţi în centrul Asiei de către istoricii antici ca geţi sunt massa-geţii (constructori de curgane ca şi sciţii, aşa-zisul “Popor Curgan”, ”Poporul Indo-European Primar”, după Marija Gimbutas).
Ei sunt pomeniţi în Evagrius Scholasticus, scris în secolul al VI-lea şi tradus în formula Ecclesiastical History de către E. Walford în 1846, din care Sorin Golea cita în Ziarul Libertatea: 

“Actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats”.

“Chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi, pe Marii Jats, consemnând dominaţia lor în Punjabi”.

Pe la anii 530 BC (î.e.n.), regina massa-getă TOMIRIS cu fiul Spargapises se aflau în teritoriile lor de dincolo de Marea Caspică, când Spargapises, conducătorul armatei, a fost atras într-o capcană şi luat prizonier de către neamul ei persan Împăratul Cirus cel Mare. Tomiris s-a aruncat în luptă ca o vijelie, cu speranţa de a-şi salva copilul şi l-a învins pe Cirus. Găsindu-l pe Spargapises mort, sfâşiată de durere, i-a retezat capul lui Cirus (deja mort- n.r. Carmen Pankau) şi l-a aruncat în sângele dintr-un vas plin, întrebându-l dacă, în sfârşit, s-a săturat de atâta sânge.
Istoria Reginei Massa-Gete, Tomiris, a devenit legendară şi a fost repovestită de Strabo, Polyaenus, Cassiodorus, inclusiv de către Jordanes în "De origine actibusqe Getarum", ajungând să fie cunoscută de către toată lumea civilizată.

17 ani mai târziu, în 513 BC Împăratul Persiei Darius al lui Istaspe îi urmărea pe massa-geţi la Tomis, în Dobrogea, la gurile Dunării şi aşa a aflat lumea de existenţa geţilor de la noi, care i-au înfruntat pe perşi, stârnind admiraţia grecilor de atunci, în frunte cu Herodot. Regina Massa-Getă, Tomiris, a fondat oraşul Tomis (Constanƫa de astăzi- n. r. Carmen Pankau).

Zece ani mai târziu, constatăm că ameninţarea persană i-a determinat pe geţi să strângă rândurile într-un mare stat ODRIZIA, cuprinzând o bună parte din jumătatea estică a peninsulei Balcani, cu excepţia statelor oraşe greceşti. Daţi un clik pe Wikipedia şi găsiţi amănunte.

Numele primului rege odris cunoscut a fost Teres I, 460-445 BC (fiul lui Odryses ?), după care au urmat, Sparatocos, Sitalces, Metocos etc, penultimul fiind Roematalces II, fiul lui Cotis VIII şi ultimul Rhoematalces III, fiul lui Rhescuporis II, a cărui domnie s-a încheiat în anul 46 AD, prin ocuparea de către romani a malului sudic dunărean.

Regatul Odriz al geţilor, a avut dimensiuni relativ variabile şi includea la început Macedonia, care în 431 BC era cât a cincea parte din Odrizia.

Filip II, 359-336 BC, al Macedoniei, şi-a extins teritoriile peste peoni, iliri, alţi “traci” (traci - denumire regională a geƫilor- n. r. Carmen Pankau), ajungând şi stăpânul grecilor.

Fiul său, Alexandru cel Mare (356-323 BC) a distrus pentru totdeauna toate statele-oraşe greceşti şi a ocupat întregul Imperiu Persan, inclusiv Bactria plus Pakistanul cu Punjabi.
Potrivit lui Guido A Mansuelli, nu exista picior de grec în Macedonia, în afară de Aristotel, profesorul său celebru şi de Olympias, fiica Regelui Neoptolemus I al Epirului, a patra soţie a lui Filip II, mama lui Alexandru Macedon. Armata lui era formată din puţini greci şi din mulţi geţi, cu multe nume getice.

Atitudinea drastică faţă de greci, nu l-a împiedicat să le folosească scrisul şi limba în Cancelaria Imperială, motiv pentru care grecii umiliţi l-au proclamat erou naţional, arogându-şi abuziv gloria macedonenilor, pe care ei au sabotat-o, fără succes, din răsputeri şi următoarea sută de ani de confruntări, sângeroase, pentru a scăpa de jugul macedonean.

La 200 de ani după războiul Reginei Tomiris cu perşii, s-a consemnat faptul că la căsătoria lui Alexandru Macedon cu Roxana, din Bactria, vecină cu India, s-a oficiat şi cununia cu băştinaşe a 10.000 dintre soldaţii săi, seduşi de frumuseţea lor, sporind astfel numărul geţilor care s-au instalat în zona Punjabului.

De atunci au trecut 2.300 de ani şi populaţia globului a crescut de peste 20 de ori. În anul 2 AD (era noastră - n. r. Carmen Pankau), populaţia Imperiului Chinez din graniţele actuale număra doar 60 de milioane şi cea a Imperiului Roman doar 55 de milioane.

Oare ce limbă vorbeau ei şi cei care au rămas dinaintea lor prin acest capăt de lume?

Oare se cheamă degeaba pe româneşte numele unor mari metropole din”CINCI APE”, recte Punj-abi, precum LA HORE ori DEL-hi, ce se situează tocmai acolo unde încep DEL-uţurile din nordul Indiei? Cum de getul TERES, pare să-şi tragă numele de la TERRA şi se-meţii MAS-sa-GEŢI zic că sunt mari prin latinescul (latina este o limbă românească - n. r. Carmen Pankau) MAS, de la care francezii spun MAS-iv.

Chiar dacă azi este clar că europenii arieni sunt aceia care au invadat India şi au dat unui miliard de oameni fizionomia şi cuvinte europene, dacă n-ar fi vorba de români, ar fi nefiresc ca dicţionarul punjabi a 80 de milioane de oameni să conţină, de la A la Z, numai cuvintele europene din limba română, pe lângă 240 cuvintele exclusiv româneşti. Pe aceste două criterii poţi să-i NUMEŞTI ROMÂNI pe ARIENII din PUNJABI, ATESTAŢI de istorie ca GEŢI.

Dialectele limbii române sunt armâna sau macedo-româna, meglenita, cuţo-vlaha din Grecia, vlaha din teritoriile azi slave, istro-româna, reto-romanda din Alpi, dialectul sau graiul geţilor din “CINCI APE”, adică Punjabi şi graiul româno-geţilor de pe plăcile de plumb de la Sinaia.

Măcar observăm că în această limbă punjabi, din inima Asiei, nu sunt nişte simple rădăcini indo-europene, ci cuvinte ce au o evidentă legătură cu noi, geto-românii, precum MUCCRA moacă, mutră, faţă, cap, AUAZ auz, GIANt geană şi GIAN-an ”geană de lumină”, sintagmă exclusiv românească, desemnând prin geană raza de lumină, ACCHI ochi, ACHIE a ochi, a observa, ACHI-an omul AN preocupat de ochi, oculist, NAS nara nasului (ca NOS-tril, la englezi), GURA-hi o gură de, GURACNA guraliv, DANT dinte, BUŢA buză, GATTI gât, GUTTNA a gâtui, a sufoca, GATAU a gâtui, a îngusta, GATAL, a gâtui, a omorî, GALI a se târ-GU-I, a glăsui, a vorbi, BORHA burtă, CIAR-n pi-cior, CIUARAP, ciorap şi cioareci, MES masă, PER perje, CURAC curechi, BETA băiat, drago-bete, NATA naţiune, neam, PANDERU pandur, BERA barcă, BERI berbeci, SERP şarpe.

Iată numai câteva CUVINTE EVIDENT COMUNE cu NOI în GRAIUL GEŢILOR din Punjabul nord pakistanez şi nord indian:                           

A

1. aABATE ABAT

2. ACELA ACALA

3. ADORA ADAR

4. ADUcE AD

5. DUNA DUNA

6. aGAPĂ GAPP

7. AGĂ AGGU

8. AGIE AGIA

9. AGItAAGG

10. AJUnGE AJOG

11. AJUTA s-AJAUT

12. -ALĂturi nALOnal

13. ALEGE ALAG

14. -ALINIA LAUNA

15. ALTA ULTA

16. AMANET MANAT

17. AMÂNA MANNA

18. AN varh-AN

19. ANTICIpA ANTAŢA

20. ANUAL sal- ANA

21. a APĂRA PARE-vala

22.-a APĂREA APPAR-na

23.-APO-s API

24. ARAC ARAC

25. ARĂTA AR

26. a se ARdE s-AR

27. ARDOArE ARDA- s

28. ARICI gih-AR

29.-ARICI (obstacol) ARICCA

30. AR-mă haţi-AR

31. ARMONIE ARMAN

32. ar-SURA SAR-na

33.  AR-teră n-AR

34. a-RUnCA RACCNA

35. ASCU NS CUNJ

36. aSOCIErE SOCI

37. AŞA AŞEA

Graiul românesc scris al româno-geţilor, de la Sinaia, de acum 2.000 de ani este același cu cel vorbit azi în”Cinci ape”, Punjiabi, de urmaşii massa-geţilor de acum 2.500 de ani şi la fel cu cel scris în sanscrită de arienii vedelor, aşezaţi pe Indus, de peste 3.000 de ani.

Domnul Lucian Iosif Cueşdean a descoperit peste 2.000 de cuvinte în dialect românesc, VORBITE azi, consemnate în dicţionarul English to Punjabi, la îndemâna oricui. 

Marin Bărbulescu are de 80 de ani o listă de peste 400 cuvinte în dialect românesc, SCRISE, cuprinse în SANSCRITĂ, publicate în 1926 de mai mulţi savanţi, inclusiv francezul Burnouf.

Pe cele două liste, întocmite la un interval de 8 decenii, coincid 50 %, 220 din 418 cuvinte.

C. Bronislav Stefanoski Al Dabija are o listă de 175 de cuvinte în dialect românesc descifrate din scrierea "dacică" de acum 2.000 de ani, de pe plăcile de plumb de la Sinaia, în care 50%, 58 din 123, coincid cu cele ale massa-geţilor din Punjabi, la peste 3.000 de kilometri distanţă de noi, 50 %, adică 47 din 78, fiind de etimon latin, înainte de cucerirea romană.

Sursa: Lucian Iosif Cueşdean
Adaptare şi foto: Carmen Pankau