Pe drumul dintre Țufalău și Brateș s-a găsit în anul 1840, într-un vas, un important tezaur getic de aur. Greutatea întregului tezaur ar fi fost de mai multe kilograme. Depozitul aparține mai degrabă începutului primei epoci a fierului, decât sfârșitului epocii bronzului. Este unul din cele mai spectaculoase tezaure de aur DIN EUROPA; alcătuit din peste 300 – 400 obiecte de podoabă din aur, printre care figurează și un topor de aur, considerat de specialiști ca fiind printre cele mai deosebite obiecte antice de aur din lumea europeană (secolul al VIII-lea î.Hr).
Satul Țufalău aparține de comuna Boroșneu Mare din județul Covasna și este situat pe malul stâng al Râului Negru, la 10 km de Sfântu Gheorghe, pe DJ 121, în Depresiunea Târgu Secuiesc. Pe teritoriul satului arheologii au semnalat existența unei așezări eneolitice în care s-a găsit ceramică pictată cu negru, dar și ceramică asemănătoare cu aceea din stratul superior de la Ariușd (caracterizată printr-o ceramică pictată, bicromă și tricromă, înrudită cu aceea de la Cucuteni).
Cea mai mare parte a tezaurul getic de aur descoperit în anul 1840 a fost risipită sau pierdută, doar o mică parte fiind salvată. Informațiile culese de-a lungul timpului vorbesc de nouă (9) securi din aur. Dacă ar fi așa, tezaurul ar fi pandantul depozitului de 9 topoare de bronz descoperite la Iași (topoarele zeului ZAMOLXIS, semnul lui IO; „Când unul se învârtește, celelalte nouă curg”), cu gaură transversală, de tip oriental.
Tezaurul ar mai fi cuprins câteva discuri convexe cu ornamente „au repousse”, inele de lanț torques, brățară cu capete spirală, un glob de aur, o placă groasă de aur, zăbală de aur, mărgele de aur și aur brut. Informațiile asupra conținutului său totuși nu concordă.
Și privitor la datarea tezaurului, există controverse; se consideră că tezaurul aparține începutului primei epoci a fierului, dar există și specialiști care îl datează în perioada mijlocie a epocii bronzului sau la sfârșitul epocii bronzului.
Piesele “recuperate” din acest tezaur sunt expuse în prezent la „Naturhistorisches Museum” din VIENA (Austria).
Sursa: George V Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau
La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute geto-dacii în Asia?
O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei geto-dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:
"De la China pân’ la Rin
De geto-daci pământu-i plin,
De la Vistula-n Grekia,
Este scumpa mea Dakia.
Mulţi au fost, puţini mai sunt,
Căci destinul lor e crunt.
Au venit năvălitori-
Ca şi hoardele de ciori.
Peste daci s-au aşezat,
Pâinea toată le-a mâncat.
Aurul lor l-au luat,
Iar naţia le-a furat.
Urmaşii geţilor de azi,
Noi românii, nişte brazi,
Ne împuţinăm mereu ,
Căci n-aveam un Deceneu"
Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!
Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe geto-daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !
PELASGII ÎN ORIENTUL APROPIAT ŞI ÎN ORIENTUL MIJLOCIU
Geţia Carpatică, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, geţii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga Europă străveche, ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.
În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3), fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca Zeiţă Mamă, având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.
O altă grupă însemnată de pelasgi (geƫi –n.r. Carmen Pankau), stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii (Istorii,VII.95), despre care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia, despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.
Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii, care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.
Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).
După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capadociei, situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis, iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma… Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).
Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă, întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.
În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Geţia-România (pelasgă). Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni, care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre), ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu.
Pentru originea pelasgă a civilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic, precum si elemente de vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul geţilor macedoneni şi cu cămăşilor lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de geţii carpatini. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare, adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Geţia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Geţia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor”. Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului NU posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este… TRANSILVANIA! Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturală înconjurată de munţi, iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!
La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din geto-română.
Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept “războinici” şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea etc.
Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei, derivat din etnonimul Aromei / Aramei, nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.
Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru), Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud). Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus, un fiu al lui Hermes sau Armis al Geţiei (Strabon, I.2.34)
Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.
RAMA, PRINTUL SCIT
Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama, în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.
Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul “VEDA”. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.
Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii geţi sau ca şi ktistaii, o altă ramură de preoţi asceţi, geţi). Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o castă sau sectă religioasă, ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani, armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.
Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nicolae Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si latin.
CONTINUITATEA PELASGO – GETICĂ ÎN CONTINENTUL ASIATIC
Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi geţii sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).
Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului get/dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.
După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă că urmaşii lor, geto-dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă par a se extinde mult mai departe, ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca străveche, geţii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.
De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.
Mai mult, cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice.
Herodot de asemenea afirmă că, încă înainte de Cyrus, multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.
În condiţiile în care neamul geţilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus, regele Parƫilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu geƫii carpatini, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient.
Extraordinara extensiune a geţilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult, în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.
Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa
La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor, extinsă în Persia şi Armenia.
Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de “daci”, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Geţia Carpatică), Massageţia (Geţia Mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre.
Xenofon ne vorbeşte despre geto-dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită Dahae.
Pârvan îi semnalează pe geto-daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.
Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.
Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic geto-dac).
Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care, sub conducerea REGINEI TOMIRIS, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau până în China.
După opinia specialiştilor, străini de astă dată, geto-dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic “geto-dac” în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau DAYU (Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, geţii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.
Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.
După Strabon, familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.
Această mare famile de „geto-daci“ (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.
Dat fiind conservatorismul “geto-dac”, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor geto-dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor, zamolxianism-ul, întrucât se ştie că geţii credeau că nu există alt Zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?
Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase chinezeşti, anume DAOISM-UL. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul “dac”, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe “geto-daci” DAOUS, având semnificaţia de “cale”.
Concluzia este că daoism-ul este calea „geto-dacilor“ de a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte mare în China, ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi geto-dacii. Originea geto-dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa masivă a toponimelor şi antroponimelor geto-dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară geto-dacii nerenunţând la religia lor originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti, au dat naştere daoismului.
Geţii au existat ca popor de sine stătător si în INDIA fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional şi Valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul Jugdalli.
Descendenţii geto-dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor).
Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu!
Geto-Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea DINASTIEI ARSACIZILOR , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.
Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa geto-dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea:
“De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”
Bibliografie:
1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti
2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova
3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea
4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Sursa: quadratus
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
Înşirate pe firul văii largi a apei adesea învolburate a Teleajenului, asemenea unui şirag de perle, cele trei sate care compun comuna Măgurele – satul de centru, Măgurele, Iazu şi Coada Malului – vin pe rând în faţa trecătorilor, care caută muntele înspre Cheia şi vechea cetate a Braşovului, pe drum „de care şi telegi“. În centrul satului de reşedinţă, drumeţii se află faţă în faţă bustul legendarului Burebista, de al cărui nume sunt legate atâtea legende locale, dar și un însemnat tezaur descoperit în apropierea fostei gări de la COADA MALULUI în anul 1932. Acest tezaurul getic se compune dintr-un colier realizat din bară de argint cu secțiune pătrată și tensionat în jurul axului longitudinal, „o bucată din bară de format rotund”, două fibule din argint cu piciorul aplatizat în formă de triunghi isoscel pe care e redat chipul unui personaj masculin (sau feminin), „o brățară plurispirală din sârmă, cu secțiunea de cinci mm și un tub realizat prin înșurubarea unei plăcuțe dreptunghiulare”. Acest tezaur se păstrează în prezent în Sala Tezaurului la Muzeul Național de Istorie al României din București. Cele mai interesante sunt fibulele de argint, cu mască umană executată în tehnica „au repoussé” pe arcul cu aspect cordiform.
Fibulele sunt realizate dintr-o singură bucată. La una din fibule, în partea superioară sistemul de prindere a acului este deteriorat. Acul şi resortul în spirală, din sârmă, măsoară 43 mm în lungime şi sunt detaşate de piciorul aplatizat al piesei. Figura umană reprezentată are părul pieptănat cu cărare pe mijloc, faţa rotundă şi ochii mari. Figura este încadrată de un chenar obţinut prin linii incizate. Spaţiul dintre chenar şi masca umană este decorat cu şiruri paralele de puncte incizate, cu linii oblice şi cu o frunză de acant (simbol clar al Pomului Vieții, din Vechea Biserică Valaho-Egipteană). Prin această imagine în care chipul uman este încadrat Pomului Vieții, se face trimitere la PILONUL GET (Djed), la Troița “creștină” (preluată şi ea de la Religia multimilenară pelasgo-getică- n.r. Carmen Pankau), prin care este reprezentat „Cel sacrificat” pentru susținerea ordinii cosmice, a armoniei și a echilibrului, pentru binele comun al umanității (neamului, țării etc.). El este Coloana Vertebrală a societății, El este „Alesul”, cel ce „îmbracă cămașa morții”, cel ce acceptă sacrificiul în numele celorlalți. El este „IO”, El este „Cel ce dă voie” (Voie-vo-da), el reprezintă Legea și Dreptatea, El unește Cerul cu Pământul.
Istoricul și cercetătorul Mihai Gramatopol susține că pe aceste fibule apare chipul ZEIŢEI BENDIS, cel ce ne este cunoscut şi din descrierea tezaurului getic de la Galice (Bulgaria), fibula din Transilvania aflată la Muzeul Naţional din Budapesta, tezaurul de la Bălăneşti (descoperit în 1964; în prezent se găseşte la MUZEUL DIN PITEŞTI), teaca de pumnal de la Popeşti pe care apare coafura cu bucle pe frunte de pe monedele de tip Bendis sau de pe fragmentul ceramic de la Popeşti, toate acestea fiind documente incontestabile, referitoare la iconografia acestei zeităţi getice. Pe falerele de la Herăstrău, dar şi cel mai bine pe fibulele de la Coada Malului se remarcă componentele fizionomice specifice sexului: îngustimea fină a gurii la bază, bogăţia capilară aranjată în două coade groase care pornesc în lături, obrajii şi ochii caracteristic feminini. În jurul acestor chipuri se află incizat un decor liniar în formă de ramură de brad (este încadrată de „Pomului Vieții”; este „inclusă” în verticalitatea lui).
Bendis (Béndis, Mendis) este o zeiță din mitologia getică adorată ca zeiță a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții și poate ca zeiță magiciană (a misterelor). Unele reprezentări plastice (precum bustul de bronz de la Cetatea Piatra Roșie) ne-o arată cu sâni proeminenți, ceea ce conduce la presupunerea că era o zeiță adorată în primul rând de femei, de aceea este probabil să fi fost patroana dragostei și a maternității. Herodot o menționează pe zeița Bendis ca fiind împrumutată de neamul trac de la geţi. Este o Zeiță a căsătoriei, care veghea asupra legăturilor matrimoniale. Numele ei este derivat din “indo-europeanul” (limba “indo-europeană este de fapt limba getică” - n.r. Carmen Pankau) „bhendh”, cu sens de „legătură” (de unde „bandă”, sau „bentiță”, ca „cea care unește”, „cea care leagă”, „cea care „îndoaie”).
Preluată din panteonul getic, din secolul al V-lea î. Hr, Bendis apare ca obiectul unui cult statal în Atena (Grecia). În ceremoniile numite „Bendideia” aveau loc două procesiuni, una formată din atenieni, alta din geţii bogați din Pireu.
Templul zeiței, numit „Bendideion”, era situat pe dealul Munychia. La începutul secolului al II-lea î.Hr., un templu consacrat lui Bendis sau Mendis exista pe țărmul vestic al Hebrului. Ulterior, alt templu este menționat lângă Ptolemais, în Egipt. De asemenea, cultul ei este atestat în Asia Mică, în Bithinia. Pe reliefuri și statuete mici, Bendis este reprezentată purtând veșminte gete și cu un coif ascuțit (căciula getică cu vârful întors, semn al „întoarcerii la izvoare”, asemenea sabiei cu vârful întors, al lupoicei getice cu capul întors). Zeiƫa are adesea o suliță în mâna stângă și o cupă sacrificială în mâna dreaptă. Însă pe diverse monezi ea apare fie ținând două sulițe și un pumnal, fie purtând două torțe sau o torță și o pateră. Ea a fost identificată și cu ZEIȚA ARTEMIS, sau cu Zeița Hecate.
Ca observaţie de ordin general, pe care este cazul să o prezentăm sub formă de întrebare, este chestiunea datării podoabelor de argint getice. Cercetătorii români şi străini atribuie aceste realizări ale tehnicii prelucrării argintului artei autohtone geto-carpatine mergând până la a afirma că vasul de la Gundestrup este şi el un produs al imagisticii şi al meşterilor geto-români (deși este posibil acest lucru, dacă acceptăm faptul că a existat o religie comună a întregii Arii europene postapocaliptice, o religie a GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI, transmisă apoi prin perceptele Vechii Biserici Valaho-Egiptene). Cercetătorii datează apariţia şi înflorirea artei autohtone în secolul I î.e.n., legând-o doar de expansiunea politică a geţilor sub Burebista. Dacă adăugăm și cealaltă motivație, vom avea mai multă coerență între elementele comune ale artei din întreaga Europă a acelor timpuri.
Din punct de vedere istoric, județul Prahova atestă o continuitate de viață și civilizație încă din cele mai vechi timpuri (paleolitic). În secolul III î.Hr. apar cetățile getice din localitățile Tinosu, Coada Izvorului, Slănic și Gura Vitioarei. Din vremea regelui Dromichaites s-a descoperit celebrul coif de aur al Frăției Getice de la Coțofenești. În anul 1980 s-a descoperit în cetatea getică de la Budureasca o ceașcă de lut cu imaginea stindardului draconic getic. Aceasta este prima și cea mai veche imagine a acestui stindard: balaurul cu cap de lup și coada penată. În anul 81 d.Hr., în vremea împăratului roman Domițian, cetatea getică de la Tinosu este cucerită, iar celelalte cetăți getice din zonă rezistă până în anul 101-102 d.Hr. (primul război getic).
Viața oamenilor din județ a continuat și după cucerirea romană, apoi sub stăpânirea bizantină, rezistând și valurilor de popoare migratoare ce au urmat: pecenegii (sec. X-XI), cumanii (sec. XI-XIII) și tătarii. Comerțul s-a dezvoltat foarte mult mai ales în jurul anului 1400, când negustorii brașoveni, în drumul lor spre Dunăre, treceau prin orașele târg Gherghița și Târgșor. Negustorii din aceste cetăți ocupau primele locuri din țară în privința schimbului de mărfuri cu negustorii din Transilvania. Atunci, pe meleagurile prahovene se găseau două județe: Prahova și Saac (cu capitala la Bucov), cel din urmă fiind populat cu numeroși români veniți din Trasilvania în urma persecuțiilor.
În anul 1456 în localitatea Târgșor, domnul Vlad Țepeș îl înfrânge pe domnitorul Vladislav al II-lea și urcă pe tronul Țării Românești. În anul 1473 la Gherghița, domnitorul Ștefan cel Mare îl înfrânge pe Radu cel Frumos (vasal al turcilor). În secolele XV și XVI Târgșorul este folosit ca reședință domnească de către domnitorul Neagoe Basarab. Tot la Târgșor, în anul 1526, se încheie pacea dintre domnitorii Ștefăniță Vodă și Radu de la Afumați. În noiembrie 1552, în localitatea Mănești, domnitorul Mircea Ciobanu este înfrânt de boierii pribegiți în Trasilvania. Evenimente istorice importante au loc și în timpul domniei lui Mihai Viteazul, cel născut în Orașul de Floci (Târgul de Floci sau Cetatea de Floci, este un oraș dispărut din Țara Românească. El a fost situat la vărsarea râului Ialomița în Dunăre, pe un curs vechi al râului, azi secat, numit și IALOMIȚA VECHE (curs azi vizibil în teren). Numele vine de la lâna care se comercializa în evul mediu acolo. Orașul este atestat în prima parte a secolului XV, dar probabil exista ca loc de schimb din secolul anterior). În anul 1596 armata tătară în număr de 30.000 de oameni, care prădase mare parte din Țara Românească, poposește la Cetatea Gherghiței, unde este zdrobită de către armata domnitorului Mihai Viteazul. În anul 1597 domnitorul Mihai Viteazul atestează documentar orașul Băicoi și primește la schimb teritoriul orașului Ploiești, acesta din urmă devenind oraș domnesc. În anul 1599 domnitorul Mihai Viteazul strânge la Ploiești armata cu care va porni să unifice Țările Române. Moartea domnitorului a făcut ca planurile sale cu orașul Ploiești, unde vroia să ridice un palat, s-au năruit.
Aceasta este istoria agitată a unuia dintre județele României, iar tezaurul getic de la Coada Malului se adaugă celorlalte dovezi de existență perpetuă a neamului nostru pe aceste meleaguri de doină și dor, reprezentând valori incontestabile ale unei credințe strămoșești perene.
Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau
