ASEMĂNĂRILE TEZAURULUI OXUS AL REGILOR IMPERIULUI AHEMENID (PERSAN) CU TEZAURELE FRĂȚIEI GETICE

Imperiul Persan sau Imperiul Ahemenid (persana veche: Parsă sau „P – cea – arsă”, Piatra Arsă (fierbinte; trecută prin foc), cea din care se va naște Mithra) a fost un imperiu iranian ce a dominat Asia de Sud și de Sud-Vest între anii 550 î.Hr., de la cucerirea mezilor de către Cirus cel Mare, până în 330 î.Hr., când ultimul împărat Ahemenid moare și imperiul este cucerit de ALEXANDRU CEL MARE. La apogeul întinderii sale teritoriale, teritoriul său cuprindea Iranul, Afganistanul, Irakul, Turcia, Siria, Egiptul, Israelul, Libanul, Ciprul și porțiuni din România, Bulgaria, Grecia, Arabia Saudită, Libia, Sudanul de Nord, Caucaz, India, Asia Centrală și chiar din China, cu o suprafață totală de 8.000.000 km2 , refăcând într-un fel unic O PARTE a teritoriului GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI, de la zidirea din nou a lumii (ultima zidire), de după potopul diluvian ce a lovit planeta.

De aceea avem noi în România încă denumiri ca Perșinari (comună în județul Dâmbovița, unde s-a descoperit un important tezaur), dar și Munții Perșani (Persani) ce sunt o grupă muntoasă a Carpaților de Curbură, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali, unde cel mai înalt pisc este Vârful Măgura Codlei („Cod – Leea”, sau „Codul – Leoaicei Sarmis Forța Vieții”), având 1.292 m. Munții Perșani sunt situați în SV Carpaților Orientali, extinși pe direcția NNE-SSV, limitând partea de V a Depresiunii Brașov. Cuprinși între meridianele de 25°15′ și 25°40′ longitudine estică și paralelele de 45°35′ și 46°15′ latitudine nordică, acești munți se întind pe o suprafață de cca 1.000 km2.

Aici este posibil să se fi aflat „insula” unde acestă seminție s-a salvat la ultimul potop. De aceea îi și poartă numele și astăzi: MUNȚII PERȘANI. Să nu uităm că, acum 2000 de ani, la chemarea regelui DECEBAL, regele ahemenid a atacat Imperiul Roman din est, spre a scădea astfel puterea atacului disperat al imperiului asupra Geţiei Carpatine, ce dorea să-i fure marele tezaur milenar al Geților de Aur primordiali, tezaur ce aduna toate daniile semințiilor salvate de geți la marele potop și primate în câteva mii de ani (Gaeții; Fii Mamei Gaya Vultureanca).

Fiecare munte (de fapt insulă la Marele Potop) din Coroana Carpatică a fost „repartizat” unei seminții. De aceea avem aceste denumiri de neexplicat al munților noștri. Carpați este „Cârpa – T”, cea care acoperă fața zeului „T, Cel Mare”, perdeaua Altarului, șansa salvării, taina (lințoliul dintre văzute și nevăzute). Oasele „carpiene” formează mâna umană, iar Carpații este „Mâna lui Dumnezeu”, cea care ocrotește specia umană. Carpatos este și o insulă zisă grecească. „Carpii” erau geţii cei liberi („C – Harpii”, cei ce loveau cu săbiile cu vârful întors).

NUMELE MUNŢILOR CARPAȚI mai poate veni de la „cei crăpați”, cei traversați de trecători (săpate spre a se scurge apa din marele lac transilvan).

Legat de sirieni („vecinii” persanilor), mai avem Muntele SIRIU. Masivul Siriu este o grupă muntoasă a Carpaților de Curbură, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali. Cel mai înalt pisc al acestui masiv este Vârful Mălaia, având 1.662 m.

După cucerirea Imperiului Persan de către regele get Alexandru cel Mare, vastele sale teritorii încep să facă parte din lumea elenistică. Denumirea de „ahemenid” vine de la Achaemenes, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor, cel care unifică toate triburile perșilor, potrivit tradiției, către anul 700 î.Hr. Semnificația numelui mai poate fi „Ah – e – menit”, cu sens de „DUREREA CARE VA VENI” (Ah – este – menit”, este hotărât, nu scăpăm de acest cataclism dublu al Apocalipsei (Judecata de Apoi) și al Nașterii din Nou).

Tezaurul Oxus, cel ce aparține regilor acestui Imperiu Ahemenid, are similitudini cu elementele COMPONENTE ALE TEZAURELE PRINCIPILOR GEȚI, membrii ai Frăției Getice și cu simbolurile reprezentate pe acestea. Într-un fel este normal, pentru că și ei, perșii (P-arșii (Cei trecuți prin foc), P- arsa (P=Gravida din cer; „arsa”- cea arsă=Fecioara Neagră), Perseu – Cel care taie capul meduzei Gorgona) fac parte dintre semințiile salvate în marea „păstaie” a Geților de Aur primordiali. Aceste similitudini au fost transmise în timp – ca un mesaj încapsulat – și se mai pot vedea în imagistica celui mai mare tezaur al evului mediu timpuriu, TEZAURUL DE LA SÂNNICOLAUL MARE (România), aflat acum la VIENA (!) (Austria).

Toate aceste simboluri fac parte din marea zestre a VECHII RELIGII VALAHO – EGIPTENE, cea care a fost trecută sub MAREA LEGE A UITĂRII. Tezaurul Oxus constituie o colecție formată din aproximativ 180 de podoabe de o rară frumusețe, confecționate din aur și din argint. La cele 180 de piese de aur și argint, cele mai multe de mici dimensiuni, se adaugă circa 200 de monede.

Se estimează că tezaurul a fost găsit în intervalul 1877-1880. Piesele datează din secolele V și IV î.Hr. Data și locul exact în care tezaurul a fost descoperit rămân neclare. TEZAURUL se numește OXUS după râul cu același nume, pe țărmul căruia a fost aflat. Se pare că, la un moment dat, unele piese ale tezaurului au fost sustrase și topite, transformate în lingouri.

Descrierile timpurii fac referire la un număr de 1500 de monede și la o serie podoabe care astăzi NU MAI SUNT DE GĂSIT, în inventarul tezaurului. În acest tezaur ahemenid apare „Peștele de aur”, cel devenit peste ani simbol important creștin (simbol al potopului planetar, El este cel ascuns de „apele” cerului; asemănător cu „peștele de sticlă” pe care îl țineam pe televizoare înainte de 89, dar și cu „peștișorul de aur care îndeplinește trei dorințe”), fiind cumva similar cu omul-pește sau zeul-pește mesopotamian.

Aplicele din aur ale acestui tezaur au reprezentări imagistice cu Leul – Regele (Leoaica Sarmis – Forța Vieții), cu Taurul („T – cel de aur”, Cel ce va face o coridă cu noi), Dragoni („Cel drag” ce va aduce un Nou Început – Nașterea din Nou – Timpul de Aur al omenirii; Naga – Știința Șerpilor).

Leul înaripat ce apare pe unele aplice merge într-o direcție, dar privește în cealaltă (mesaj: „Și-a întors Dumnezeu fața de la noi!”; histerezisul fierului din sânge, sau „Pasul înapoi”, întoarcerea la origini). Într-una dintre aplice apare „MUTUL” („Cel cu gura cusută” – cel din JOCUL DE CĂLUȘARI – dacă are „căluș” pus la gură nu poate vorbi), cel ce are buzele pecetluite („Buzăianul”, Buzăul; „Zi zău cu limba între dinți” – de unde vine și denumirea de ZEU-Zău; a se vedea localitatea ZĂUL DE CÂMPIE –jud. Mureș, sau SPERMEZEU (Sperma zeului) – jud. Bistrița Năsăud).

Aceste aplice au similitudini cu piesă descoperită în MORMÂNTUL TUMULAR PRINCIAR GETIC descoperit în anul 1961 la marginea de nord-vest a comunei Chirnogi (jud. Călărași). Acesta avea un aspect tumular (movilă), cu un diametru de peste 30 m. În urma săpăturilor, în acesta s-au găsit şi s-au recuperat din inventarul funerar 7 obiecte (o cană, un ulcior, o strachină, un vas askos, o amforă, o situlă şi o aplică de aur reprezentând un cap de leu). Obiectele se află în present în Colecția Muzeului Civilizației Gumelnița, din Oltenița.

Mormântul princiar getic de la Chirnogi este fixat temporal în cea de a doua epocă a fierului, respective sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr. Aplica de aur cu chipul Zeiței Sarmis (Leoaica, Forța Vieții) din triada principală a Vechii Biserici Valaho-Egiptene, A GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI. Aplica este de formă rotundă, fiind realizată din două foi de aur cu grosimea de 0,55 mm. Foaia care formează aversul piesei este lucrată din tablă de aur, prin batere la rece, în tehnica „au repoussé”.

Suprafața sa poartă imprimat în relief un cap de leu, înconjurat de un cerc de perle, mărginite, la rândul lor, de un șir de ove. În centrul foii de pe revers este fixată o verigă de prindere realizată dintr-o bandă lată de 1 cm. Această aplică prezintă clare similitudini cu mai multe exemplare asemănătoare descoperite în prezumtivul mormânt al regelui get al Macedoniei, Filip al II-lea, de la Vergina (numit și „Aigai” (Ai – Gaya), „Orașul Caprelor” sau al „Zeului Pan”, cel care sare în sus, căutând sfânta hierogamie cu Mama Gaya Vultureanca –întâlnirea Cerului cu Pământul, în apocalips) din nordul Greciei.

Mai putem găsi asemănări cu o piesă confecţionată din aur, care făcea parte din harnaşamentul regelui trac (get- n.r. Carmen Pankau) Seuthes III (330-300 î.Hr.; regele geților sudici numit Săuță). Mormântul a fost descoperit la Kazanlâk, în Bulgaria. Aici apare central Leul (Forța Vieții) ce are belciug în nas („belciul – G”; a.s.v. localitatea „Belciugatele”).

Pentru a putea să îi pui belciug unui leu, trebuie să îi ști taina (TAINA GEȚILOR). În cerc, în jurul leului apare POMUL VIEŢII multiplicat, ca symbol al lumilor ce au fost și vor mai fi, ca roată a destinului, a sorții (distrugerea și renașterea planetei noastre, dar și a civilizațiilor umane). Cea mai mare parte a pieselor de aur și argint din TEZAURUL OXUS se află acum la British Museum (Londra). Monedele sunt, în schimb, mult mai dispersate. Se pare că o parte dintre ele se află în colecțiile Muzeului Ermitaj din Sankt Petersburg (Rusia).

Tezaurul include amulete, inele, figurine, monede, vase, sigilii, precum și o teacă confecționată din aur – una dintre cele mai vechi piese din colecție. Pe respectiva teacă este reprezentată o scenă de vânătoare. În tezaurul Oxus există numeroase obiecte de excepție, dar între toate se remarcă două reprezentări confecționate din aur ale unor care, dintre care unul incomplet. În interiorul carului sunt prezente două figurine: vizitiul și un pasager (symbol al călătoriei).

Alte piese spectaculoase, ca lucrătură, sunt brățările cu capete de grifoni, datând din secolul V-IV î.Hr. Procesul lor de fabricare a fost unul de-o complexitate uimitoare. Diferitele elemente au fost lucrate separat și apoi prinse laolaltă. Există și brățări ale căror capete reprezintă animale cum ar fi taurii, leii, antilopele, precum și câteva creaturi fantastice. Pe unul dintre acestea apare PASĂREA CU CORN (cornul lui Pan – Țapul) – Mama Gaya Vultureanca (MOȚATA, Cea din Țara Moților).

Tezaurul ahemenid Oxus mai are câteva reprezentări de capete umane, posibile sceptre de aur, precum cel aflat în TEZAURUL FRĂȚIEI GETICE DE LA PEREU – PIRUM (Teleorman) – Cap sceptru de argint – aurit (sau rhytonuri?). Pe drapelul ahemenizilor apare Mama Gaya Vultureanca, cea care se află și pe coiful din Tezaurul Frăției Getice de la Pereu – Pirum (Teleorman), dar apare și ca aplică din Tezaurul Frăției Getice de la AGIGHIOL (Tulcea).

Aflând aceste LEGĂTURI MULTIMILENARE dintre simbolurile reprezentate în metale scumpe, putem să decriptăm mesajele înaintașilor noștri, CEI CE AU ÎNCERCAT SĂ NE PREVINĂ asupra tainei vieții în materie și a ciclicității inexorabile ce ne va face să spunem până la urmă că totul este în van.

Sursa. George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

CUM A APĂRUT DEMO(N)CRAȚIA

Sclavii mergeau unul după altul şi fiecare căra câte o piatră şlefuită. Patru rânduri de peste un kilometru în lungime, de la cariera de piatră până la locul unde a început construcţia oraşului-cetate nou, erau vegheate de către străjeri. Fiecare străjer controla câte zece sclavi.

La o parte de sclavi, pe o piramidă de 13 metri în înălţime construită manual din pietre şlefuite, stătea CRATIUS – unul dintre preoţii supremi, care a urmărit tăcut pe parcursul a patru luni ce se petrecea. Nimeni nu îndrăznea să-l distragă, nici măcar cu privirea, să-l întrerupă din meditaţii. Sclavii şi străjerii percepeau piramida cu tron în vârf ca o parte a Landschaft-ului. Iar omul care ba şedea pe tron, ba se plimba pe terasa din vârful piramidei era pentru ei ca o fantomă.

Cratius şi-a fixat ca scop să reformeze statul, să întărească domnia preoţilor pentru mii de ani înainte supunând toţi oamenii lumii, să-i transforme pe toţi, inclusiv pe domnitorii popoarelor, în sclavii săi.

Odată, Cratius a coborât, lăsând pe tron un geamăn de-al său. Preotul şi-a schimbat hainele, şi-a pus perucă. A poruncit căpitanului străjerilor să-l încătuşeze, ca pe sclavi, şi s-a pus în rând cu un rob tânăr şi voinic pe nume Nardus. Privind feţele sclavilor, Cratius a observat că la acest tânăr privirea este curioasă şi înviorată şi nu rătăcită sau înjosită ca la majoritatea. Chipul lui Nardus era mai întâi concentrat şi gânditor, apoi emoţionat. „El pune ceva la cale”, a înţeles preotul, însă a vrut să se încredinţeze în presupunerea sa.

Două zile Cratius l-a urmărit pe Nardus cărând pietre, a şezut lângă el în timpul mesei şi a dormit alături. A treia seară, când s-a ordonat „La culcare!”, Cratius s-a întors către tânăr şi, cu amărăciune şi disperare, a întrebat în şoaptă pe nimeni anume:

„– Oare aşa vom trăi tot restul vieţii?” Preotul a observat: sclavul tânăr a tresărit şi s-a întors imediat cu faţa către bătrân. Ochii îi străluceau. Îi străluceau chiar şi în lumina slabă din baracă.
– Asta nu va dura mult! Eu încropesc un plan, şi tu, bătrâne, poţi participa la el, a şoptit tânărul sclav.
– Ce fel de plan?, a întrebat preotul indiferent şi oftând.
– Şi tu, bătrâne, şi eu, şi noi toţi curând vom fi oameni liberi, şi nu sclavi.
Gândeşte-te, bătrâne: la fiecare zece sclavi există câte un străjer, la fiecare 15 femei care gătesc hrană şi cos haine, de asemenea există câte un străjer.
Dacă vom ataca straja toţi odată, vom învinge uşor. Chiar dacă străjerii sunt înarmaţi, iar noi înlănţuiţi. Noi vom fi zece la unu şi vom folosi lanţurile ca arme stopând loviturile de sabie. Noi vom dezarma toată straja, îi vom lega şi le vom lua armele.

– Ei, tinere, a oftat preotul din nou şi a spus cumva indiferent, planul tău nu este bine chibzuit: vom putea dezarma straja care ne urmăreşte, însă împăratul va trimite imediat alţi ostaşi, poate chiar o armată întreagă şi va ucide sclavii răsculaţi.

– M-am gândit şi la asta, bătrâne. Trebuie ales momentul când armata nu va fi. Şi acest moment se apropie. Vedem cu toţii că armata se pregăteşte de campanie. Se pregătesc provizii pentru trei luni înainte. Înseamnă că peste trei luni oastea va ajunge la destinaţie şi va intra în luptă. După război va fi slăbită, însă va cuceri mulţi sclavi. Pentru ei deja se construiesc barăci. Noi vom începe răscoala exact atunci când armata împăratului va intra în luptă. Solilor le va trebui cel puţin o lună pentru a înştiinţa armata şi pe împărat despre răscoală. Oastea slăbită va reveni în cel puţin trei luni. Timp de patru luni noi vom reuşi să ne pregătim pentru întâlnire. Noi vom fi nu mai puţini la număr, dar sclavii cuceriţi vor vrea să ni se alăture când vor vedea ce se petrece. Eu m-am gândit bine, bătrâne.
– Da, tinere, planul tău, gândurile tale vor avea succes, a spus preotul şi a adăugat deja înviorat: dar ce vor face sclavii când vor obţine libertatea şi ce se va întâmpla cu conducătorii şi soldaţii?
– La asta m-am gândit mai puţin. Acum am doar un gând: cei care au fost sclavi nu vor mai fi sclavi, iar cei care n-au fost sclavi vor fi sclavi, a spus Nardus, gândind cu glas tare.
– Iar preoţii? Spune-mi tinere, preoţii vor fi sclavi sau oameni liberi când vei câştiga?
– Preoţii? Nu m-am gândit nici la asta. Până una-alta preoţii trebuie să rămână cum sunt. De ei ascultă şi sclavii, şi împăraţii. Cu toate că este greu să-i înţelegi câteodată, dar cred că sunt inofensivi. Lasă-i să vorbească despre Dumnezei, iar noi ştim singuri cum să ne trăim viaţa mai bine.
– Mai bine, e bine, a spus preotul şi s-a prefăcut că-i este somn.

Însă Cratius nu a dormit în acea noapte. El medita: "Desigur, cel mai simplu ar fi să-l anunţ pe împărat despre complot şi-l vor închide pe tânărul sclav, el sigur este cea mai mare inspiraţie pentru ceilalţi. Însă asta nu va rezolva problema. Sclavii tot vor dori eliberare din sclavie. Vor apărea alţi lideri, se vor gândi noi planuri. De aceea, cel mai mare pericol pentru stat întotdeauna va fi în interiorul lui."

Cratius avea ca scop suprimarea întregii lumi. El înţelegea că scopul său nu poate fi atins doar prin aplicarea violenţei fizice. Este necesară influenţarea psihologică a fiecărui om, a tuturor popoarelor. Trebuie transformată gândirea omului: trebuie să le induci ideea că sclavia este binele suprem. Este necesară demararea unui program autoreglator care va dezorienta popoare întregi în spatiu, timp şi concepte. Însă, cel mai important: acesta trebuie să fie adecvat realităţii.

Gândurile lui Cratius zburau tot mai repede. El a încetat să-şi mai simtă corpul, cătuşele grele de pe picioare şi mâni. Şi, ca un fulger, s-a născut programul. Încă puţin detaliat şi explicit, însă uimitor prin amploarea sa.

Cratius s-a simţit stăpânul absolut al lumii întregi. Preotul sta pe aşternut încătuşat şi se admira: 

„Mâine dimineaţă, când toţi vor pleca la lucru, eu îi voi spune căpitanului străjerilor să mă elibereze din rândul sclavilor, să-mi scoată cătuşele. Eu voi detalia programul meu, voi spune câteva cuvinte şi lumea va începe să se schimbe. Incredibil! Doar câteva cuvinte şi lumea mi se va supune mie, ideii mele. Dumnezeu, într-adevăr, i-a dat omului o putere nemaivăzută în Univers – puterea gândirii. Ea produce cuvinte şi schimbă cursul istoriei. Momentul este cât se poate de favorabil. Sclavii au elaborat un plan de răscoală. Acest plan este într-adevăr raţional şi poate duce la victoria lor şi la un prim rezultat pozitiv pentru ei. Însă, eu, doar cu câteva fraze, îi voi transforma în sclavi nu numai pe copiii şi nepoţii lor, dar şi împăraţilor şi ostaşilor le voi impune să fie sclavi pentru mii de ani înainte.”

Dimineaţă, la semnul lui Cratius, căpitanul l-a descătuşat şi deja în ziua următoare el i-a chemat pe ceilalţi cinci preoţi şi pe împărat pe terasa piramidei sale. Cratius a început discursul în faţa celor prezenţi:

– Ceea ce veţi auzi acum să nu fie scris sau povestit! În jurul nostru nu sunt pereţi, astfel încât nimeni în afară de voi nu va auzi vorbele mele. Eu am elaborat un plan prin care vom supune întreaga omenire a Pământului. Asta este imposibil de făcut chiar cu armate numeroase şi războaie epuizante. Eu, însă, voi face asta doar cu ajutorul câtorva fraze. Vor trece doar două zile de la rostirea lor şi veţi observa cât de radical va începe să se schimbe lumea. Priviţi: jos sunt rânduri enorme de sclavi care cară câte o piatră. Ei sune vegheaţi de o mulţime de soldaţi. Cu cât sunt mai mulţi sclavi, cu atât este mai bine pentru stat. Noi întotdeauna am crezut în asta. Însă cu cât sunt mai mulţi sclavi, cu atât trebuie să ne păzim mai bine de răscoala lor. Noi îmbunătăţim paza, noi suntem nevoiţi să-i hrănim bine. De altfel, ei nu vor fi capabili să facă muncă fizică grea, ei oricum lenevesc şi se revoltă. Priviti cât de încet se mişcă! Iar paznicii leneşi nu-i bat cu biciul şi nu-i mână, nici chiar pe cei tineri şi voinici…
Însă ei se vor mişca cu mult mai repede. Şi nu vor mai avea nevoie de paznici. Şi paznicii se vor transforma în sclavi.

Asta se poate realiza astfel: trebuie ca astăzi, înainte de apusul soarelui, solii împăratului să dea citire ordinului Măriei Sale:

„Odată cu răsăritul soarelui toţi sclavii vor primi libertate! Pentru fiecare piatră adusă în oraş, fiecare om liber va primi câte o monedă. Fiecare monedă va putea fi schimbată pe hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, palat în oraş sau chiar pe întreg oraşul. De azi înainte voi sunteţi oameni liberi.”

Când preoţii au înţeles vorbele lui Cratius, unul dintre ei, cel mai în vârstă, a spus:
– Tu eşti un demon, Cratius! Demonismul creat de tine va suprima multe popoare ale lumii.
– Fie ca eu să fiu demon, iar creaţia mea să fie numită Democraţie!

La apus, sclavilor li s-a citit ordinul. Ei au rămas uimiţi. Mulţi nu au dormit în acea noapte contemplând la viaţa lor nouă şi fericită.

În dimineaţa zilei următoare preoţii şi împăratul au urcat din nou pe piramidă. Imaginea pe care o aveau în faţa lor era într-adevăr uimitoare. Mii de oameni, foşti sclavi, cărau în goană aceleaşi pietre. Plini de sudoare, unii cărau câte două pietre. Alţii, care aveau câte una, alergau grăbiţi ridicând nori de colb. Unii paznici târau pietre şi ei. Oameni care se credeau liberi, pentru că le fuseseră scoase cătuşele, doreau să primească cât mai multe monede, pentru a-şi construi viaţa cea fericită.

Cratius a petrecut încă câteva luni pe terasa sa, urmărind cu satisfacţie ce se petrecea în jur. Schimbările erau colosale. Unii sclavi s-au adunat în grupuri mici, au construit cărucioare, şi, umplându-le până-n vârf cu pietre, le împingeau plini de sudoare şi noroi.

„Ei vor inventa mult mai multe mecanisme minunate”, s-a gândit Cratius cu satisfacţie. „Iată că au apărut şi slujitori interni: furnizori de alimente şi apă.”

Unii sclavi se hrăneau din mers, nedorind să piardă timp, pentru a se duce în barăci la mese, şi-şi împărţeau monedele obţinute cu cei care le aduceau hrana.

"Ia te uită, la ei au apărut şi tămăduitori, care le dau ajutor răniţilor din mers, şi tot pentru monedele câştigate. Şi-au ales şi reglatori de trafic. Curând îşi vor alege şefi şi judecători. Lasă-i să aleagă, ei doar se cred liberi! Însă important este acelaşi lucru: ei cară pietre în continuare."

Şi aşa fug ei, de-a lungul mileniilor, prin noroi, plini de sudoare, cărând pietre grele. Şi în prezent urmaşii acelor sclavi continuă fuga după moneda numită fericire!

Sursa: Basarabia Literara

FABULE de Grigore Alexandrescu URSUL ŞI VULPEA

 

"Ce bine au să meargă trebile în pădure
Pe împăratul tigru când îl vom răsturna
Şi noi vom guverna,
Zicea unei vulpi ursul, c-oricine o să jure
Că nu s-a pomenit
Un timp mai fericit."
- "Şi-n ce o să stea oare
Binele acest mare?"
Îl întrebă.
- "În toate,
Mai ales în dreptate:
Abuzul, tâlhăria avem să le stârpim,
Şi legea criminală s-o îmbunătăţim;
Căci pe vinovaţi tigrul întâi îi judeca
Ş-apoi îl sugruma."
- "Dar voi ce-o să le faceţi?"
- "Noi o să-i sugrumăm
Ş-apoi să-i judecăm."
Cutare sau cutare,
Care se cred în stare
Lumea a guverna,
Dacă din întâmplare
Ar face încercare,
Tot astfel ar urma.

ISTORIA NOASTRĂ ASCUNSĂ ÎN LEGENDELE LOCALE

O parte din ținutul de munte al județului Buzău din Curbura Carpaților, este numită de către localnici ȚARA LUANEI, iar această denumire se găsește în mai multe LEGENDE locale transmise din generație în generație prin glasul bătrînilor, din care am să dau în continuare ceva ziceri cu folos. Aceste povestiri evocă locurile ansamblului rupestru format din bisericuța lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcătorul, Agatonul Mic, Agatonul Mare și Fundul Peşterii, pe pereții căreia se află incizate misterioasele scrieri încă nedescifrate și simboluri străvechi, precum crucea malteză, peștele, un fel de pumnale sau vîrfuri de lance și altele.

Zic legendele că în vremurile fără de început, acest tărîm minunat era stăpînit de un bătrîn mai înțelept și mai vechi decît timpul, care domnea peste o cetate puternică înălțată în piscul muntelui ale cărei ziduri sprijineau cerul. Iar cetatea era vegheată zi și noapte de un soare strălucitor care o și apăra de răi sau rele. Tot pe aceste tărîmuri binecuvîntate de Ziditorul cerurilor și pămîntului, erau mai multe izvoare cu ape tămăduitoare unde boala era alungată prin îmbăierea în ele sau spălarea ori descîntarea cu apa lor făcătoare de minuni. Însă totul era sub veșnica veghere a bătrînului LUANA, iar cei care se încumetau să tragă ceva cîștiguri pe ascuns folosindu-se de puterea tămăduitoare a apelor, se îmbolnăveau fiindcă nu știau și descîntecele sau rugăciunile care trebuiau spuse odată cu spălarea sau îmbăierea în ele. De mare grijă se bucurau în ochii bătrînului înțelept și părinte ocrotitor, cei răniți în războaie cu mișeii pofticioși de avere sau putere, ei fiind vindecați cu mare grijă, iar atunci cînd mureau bătrînul înțelept îi stropea cu apă vie luată din Valea Izvoarelor pentru a-i aduce din nou la viață. Aceste locuri binecuvîntate la propriu de natură (la vechii egipteni cuvîntul ,,natura” însemna chiar divinitate) sau Ziditor, situate în zona Nucu, sînt și astăzi o adevărată vale a apelor tămăduitoare.

Dar bunăstarea și liniștea locuitorilor a fost nimicită de către vrăjmași înzăuați veniți în care de foc ca să doboare soarele Luanei. Mare prăpăd a fost atunci pe pământ care s-a cutremurat din toate încheieturile. Zidurile cetății şi împrejurimile au fost arse, iar ținutul a rămas pustiu multă vreme nefiind călcat de vreun animal sau pasăre venită din cer. Ca o amintire de neșters a vremurilor trecute în arealul muntos arătat, se găsește PEŞTERA ÎNŢELEPTULUI, unde este tăinuită bine toată cunoașterea care ne-ar duce pe cale adevărului după zisa legendelor.

Să încercăm a aduce lumină și asupra acestui bătrîn îmțelept care le-a fost vrednic cîrmuitor poporului din curbura Carpaților multă vreme pînă ce cetatea lui și soarele care o lumina, au fost nimicite de către vrăjmașii înzăuați. Numele de LUANA îl găsim în istoria mitică a emeșilor/sumerienilor fiind purtat de către un lugal ce a domnit în acele locuri înainte de Potopul cel Mare, iar legenda spune că au fost Alulim de Eridu(g) care a domnit 8 sars(28.800 ani), Alalgar de Eridug a domnit 10 sars(36.000 ani), En-Men-Lu-Ana din BarTabira a domnit 12 sars (43.200 ani) și En-Men-Ana despre care nu se știe cît a domnit. Cum emeșii au plecat din ținuturile carpatine, iar studiul comparativ pe care l-am făcut între cele două limbi arată că cele mai multe cuvinte sînt comune cu graiul din Moldova, povestea bătrînului înțelept Luana din munții Buzăului are fire nevăzute cu En-Men-Lu-Ana din mitologia emeșilor. Să ne deslușim pe îndelete cu aceste legende care au în miezul lor ceva adevăr istoric ce se cheamă a fi scos la lumină.

Cei plecați din Carpați în prima migrație în tărîmul dintre fluviile Eufrat și Tigru care a avut loc pe la mijlocul mileniului Vl î.e.n. nu ne-au lăsat răvășele ca să știm ce gîndeau și ce ziceau. Dar al doilea val de migratori a dus cu ei și năravul scrisului, astfel că timpul ne-a lăsat o scînteie din viața acestor pribegiți în lumea albastră, găsindu-se mii de tăblițe, iar unele precizează lista regilor din Larsa care începe așa:

"Cînd împărăţia a coborît din ceruri, împărăţia se afla la Eridu. În Eridu era rege Alulim, a domnit 28.800 ani. Alalcar a domnit 36.000 ani, alţi doi au domnit 64.000 ani. Eridu a fost nimicit, regatul lui a fost mutat în Badtabira. În Badtabira a domnit Enmenluana 48.200 ani’’ pînă a ,,venit potopul lumii, iar după potop au preluat puterea regii popoarelor din munţi’’.

Și astfel aflăm despre ei că se considerau NEAM SCOBORÎTOR DIN ZEI, isteți și cu darul glagoriei acasă nu ca românii de azi. Își spunea sang-gi care are sensul de neam ales de Ziditorul cerurilor și pămîntului (sang: neam, clan + gi: nobil, ales) iar noua baștină au considerat-oţară sfîntă, Ki-en-gi(ki: pământ, ţarină, aşezare + en: profet, strămoş + gi: nobil, ales). Dar numele En-Men-Lu-Ana înțeles prin semantica eme-gi are sensul de profetul/preotul care a condus neamul creat de Dumnezeu(en: demnitate, preot, strămoş + men: putere regală, faimă, cinste + lu: om, soț, familie, neam, a locui, puternici, bărbat, a se naște, supărare, necaz, chin, a aprinde focul; + Ana: Creatorul, Ziditorul lumii), iar scaunul lui de domnie din Bad-Tabira însemna ,,cetatea Tatălui Ceresc”(bad: zid, a împrejmui cu ziduri + ta: tată + bir-a: a străluci, căpetenia păstorilor) ca o amintire de neșters în mentalul colectiv al celor plecați din curbura Carpaților, a cetății Ziditorului lăsată în acești munți sau a Raiului cum zice mitul lui Ziusudra.

Sensul larg al cuvîntului En-Men-Lu-Ana așa cum l-au scris sumerologii, cuprinde tocmai conținutul legendei cunoscută de țăranii din munții Buzăului. ȚARA LUANEI din legendele noastre înseamnă Țara binecuvîntată de Tatăl Ceresc sau Țara Sfîntă așa cum apare pe tăblițele de plumb expresia Dio Geta sau Dio Gitii cu același sens religios.

Și bătrînul înțelept din legenda noastră este cîrmuitorul unui loc iubit de Ziditor, iar faptul că cetatea lui se înalță pînă la cer, arată că chiar el era puterea divină supremă.

În zona comunei Bozioru, unde se află aceste vechi așezări rupestre, cea mai importantă ca valoare a informațiilor ce le deține este Fundul Peșterii, pe a cărei pereți se văd incizate vîrfuri de lance, săbii scurte și o mulțime de litere puse în ordine care formează cuvinte, iar majoritatea sînt identice sau asemănătoare cu cele folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Aici găsim și imaginea explicită că zona se numea ,,CETATEA LUI DUMNEZEU” cum ne-a fost transmis prin legendele locale care au răzbătut pînă la noi. Pe perete este zgîrîiat un cerc cu un punct în mijloc și care în simbolistica strămoșească însemna Tatăl Ceresc, iar în alfabetul get era litera T(a), sens identic pentru cuvîntul ,,TATĂ” așa cum s-a folosit pînă mai ieri în Moldova. Sub acest semn este un altul care seamănă cu litera E puțin modificată. Dar semnul mai seamănă cu un jug cu capetele ridicate din care lipsește partea de jos, divinitățile emeș erau reprezentate purtînd pe cap un fel de pălărie cu mai multe nivele, iar borurile erau ridicate în sus.

Și altarul descoperit la Trușești – Botoșani are tot trei spații distincte în soclu, iar marginile acestuia sînt ridicate în sus ca niște coarne, trimitere fără echivoc la taurul ceresc. În emegi litera ,,e” avea și rolul unui cuvînt de sine stătător cu mai multe sensuri din care dau în continuare cîteva: casă, locuință, cetate, autoritate supremă, templu, a conduce, origine, naștere, a izvorî, adică taman ce spune legenda noastră că zidirea era cetatea Ziditorului tuturor văzutelor și nevăzutelor, fiindcă în teozofia străbunilor mei, Creatorul era un bătrîn bun și plin de înțelepciune față de neamul omenesc. Însă numele lui în timpul cînd s-au făcut scrijelările pe pereții peșterii nu era nici Dumnezeu, nici Senta, Santa ori Sîntu, ci AN sau ANU și GOG.

Dar cuvîntul An așa cum apare la noi incizat în situl de la Fundul Peșterii a fost scris de emeșii pe mii de tăblițe fiindcă era duhul principal al panteonului lor, dovedind vechimea acestor așezări religioase ale strămoșilor noștri care înaintează în timpul încă nescris pe răboj, undeva la trecerea dintre mileniile lV-lll î.e.n. fiindcă apar pentru Ziditorul lumii ambele cuvinte: An și Gog!

Mai avem din mitologia emeș o altă confirmare că legendele noastre privitoare la cetatea Ziditorului din munții Buzăului, au o parte de istorie adevărată a neamului carpatin ce a trăit în străvechime pe aceste meleaguri. Găsim în teologia lor că sufletele celor vrednici se duceau în ținutul Dilmun, iar Enlin(cerul sau Tatăl Ceresc de la noi) este unit cu Enki(ținutul pămînt sau Maica Pămîntească) prin muntele Dilmun, unde nu este moarte, nu este decît fericire și bucurie, fiind un loc luminos și strălucitor plin cu pomi fructiferi și ape răcoritoare, flori și plante hrănitoare, iar oamenii sînt veșnic tineri la fel animalele nu se omoară între ele și nici nu sînt omorîte de oameni. Dilmun este raiul sau grădina lui Dumnezeu. Din acest munte sfînt Dilmun curge apă vie, și tot aici s-a născut neamul duhurilor cerești și al oamenilor în a noua zi de la începuturile zidirii.

O poveste de-a noastră ne spune că în a noua zi de trudă Dumnezeu a făcut Pămîntul și îl așează să plutească pe marea de început iar în mijloc este cetatea lui care ajunge pînă la cer. Și tot nouă siluete de om sînt pe altarul descoperit la Trușești, dovedind fără putință de tăgadă că primul calendar care era și cel religios, avea săptămîna de cîte nouă zile, iar emeșii cînd au plecat în Ki-en-gi a doua oară, teologia lor era bine conceptualizată.

Un alt sprijin este legenda lui Ziusudra(Zin Suddu), considerat în mitologia lor ca un vrednic pămîntean care a salvat neamul omenesc de la dispariție din calea unui mare potop, iar după ispravă a fost chemat în ceruri pentru dreaptă judecată:

,,În ținutul de trecere/ în muntele Dilmun/ locul unde se înalță Sfintul Soare/ ei l-au pus să locuiască”.

O altă variantă a textului spune că Ziusudra s-a prezentat înaintea lui An închinîndu-se de la care a primit veșmîntul de OM, fiind așezat în ,,muntele Dilmun, locul unde soarele răsare”.

Pe altă tăbliță se precizează că în muntele Dilmun a ajuns Ziusudra ,,trăitor spre est, peste munţi” iar dacă raportăm conținutul textului la poziția geografică a cetății Dilmun, adică toriștea străbună cu CARPAȚII DE CURBURĂ unde se afla și cetatea lui Anu sau Dumnezeu, dar și Raiul, Ki-en-gi/Sumer era în est și atunci totul se limpezește. Mai multe inscripții de pe tăblițele de lut descoperite în Iraq arată faptul că strămoşii emeșilor sau sumerienilor au venit din ținutul Dilmun pe malurile Tigrului și Eufratului, si că în vechea lor baștină, au învăţat a scrie!!!

O altă legendă despre Țara Luanei spune că LUANA era o fată foarte frumoasa care a coborît din cer venind cu un car de foc. Pe acest tărîm ea a prins drag de un localnic și nu a mai vrut sa plece de aici, învățîndu-i pe băștinași medicina, scrisul, cititul, vindecîndu-i de toate bolile. După ceva vreme fostul ei iubit a găsit-o și făcîndu-se chibrit de supărare a venit hotărît să distrugă ținutul. Din dragoste pentru neamul omenesc Luana i-a învățat pe localnici să se ascundă sub stînci acolo unde nu ajungea focul aruncat de ofuscatul iubăreț, ceea ce ar explica existenta asezărilor rupestre de la Bozioru. Se înțelege din conținutul legendei că atunci cînd unul dintre localnici era atins de foc, Luana il vindeca pe loc cu apa moartă și apa vie. Stîncile sau peșterile unde se ascundeau localnicii sînt cele din zona Cozanei, iar atacul s-a petrecut pe PLATOUL MARTIREI. Cred că această formă a legendei conține în fapt vechiul Mit al geților privind formarea neamului omenesc și implicit al geților scoborîtori din zei, fiindcă ei se considerau că vin din Maia, una din fiicele titanului Atlas cu Pleona, iar strămoșii mei spuneau că sînt scoborîtori din pleiade.

La vechii romani, înainte de a-i aburi șmecherii greci cu limba lor koine (și nu greaca), Maia era o divinitate străveche a renașterii naturii, adică a primăverii, anotimp după religia strămoșească cînd s-a zidit neamului omenesc.

Fiul titanului Iapet, Atlas(ad : strămoș, tată, cer + laze: tăietură în pădure, poiană defrișată cu toporul sau prin foc) a fost primul dintre regii mitologici ai tărîmurilor de la nordul Istrului avînd împreună cu Pleione, fiica lui Oceanos și Thetis șapte fete pe care antichitatea greacă le-a numit pleiade. Cea mai frumoasă și mai cunoscută dintre ele, pe care o găsim și în scrierile sanscrite din India, este Maia, iar aici în toriștea carpatină au fost găsite zeci de monede care purtau pe ele această inscripție Maia. În timp Maia a fost asimilată numelui de Luana, după țara pe care o zidise Anu în jurul Carpaților și astfel mentalul colectiv al românilor, a păstrat atît substratul religios getic peste care s-a suprapus un eveniment istoric la fel de vechi ca și legenda. CARUL DE FOC cu care a venit Maia pe pămînt este în fapt acel vehicul de lumină ce ajuta sufletul să urce la Judecata Tatălui Ceresc fiind amintit în toate scrierile esene și gnostice, iar pe teritoriul țării noastre găsindu-se zeci de asemenea care unde se punea urna cu cenușă a mortului, dar și ca dispozitiv pentru incinerare.

Pentru bunătatea arătată față de localnici, aceștia i-au dăruit Luanei o LENTILĂ DE CHIHLIMBAR dintr-un singur bulgăre de chihlimbar după cum ne spune altă legendă a locului, aceasta fiind de mărimea unei coroane regești, adică o semisferă foarte mare după înțelegerea de azi. Poate că legenda s-a născut datorită zăcămintelor de chihlimbar din zonă și a descoperirii unor pietre de mărimi impunătoare pe care le puteau merita numai persoanele foarte importante. Legenda legata de lentilă precizează faptul că Luana era o femeie venită din ceruri, nemăritată – la fel ca Maia – și care s-a comportat ca o mamă față de băștinașii carpatini. Pentru cîte i-a învățat pe localnici, aceștia, după ceva vreme, i-au dăruit obiectul șlefuit, fără a bănui puterea lui miraculoasă. Culoarea galben spre alb a lentilei, asemănătoare cu cea a părului Luanei, priceperea deosebită cu care era șlefuită și felul în care era ținută față de cel cercetat, toate acestea făceau ca aura celui privit să se vadă limpede prin lentilă, apărînd în frumusețea naturală dacă persoana era sănătoasă și cu neregularități dacă aceasta avea vreun beteșug la vedere sau nu.

Cereasca ființă Luana folosea în chemarea puterii cerești, praf asemănător cu culoarea lentilei și tot cu acest praf își întreținea părul avîndu-l totdeauna acoperit cu bulbucei și inele. Mai spune legenda că miraculosul obiect avea mîner diferit ca culoare de cea a lentilei, dar tot din chihlimbar, străpuns de un tunel, iar partea dinspre mînă de unde se ținea mînerul, se termina cu un fel de semisferă. Un alt tunel intra în ghiventul semisferei și chiar mai adînd în aceasta, rostul lor fiind ca odată cu mișcarea lentilei să apară lumile chemate, unii le-au spus ape, iar alții flăcări în mînerul de chihlimbar. Dacă obiectul era mișcat continuu, atunci flăcările se mișcau mereu într-un fel de dans, cunoscut de localnici ca DANSUL FOCULUI ÎN CHIHLIMBAR.

Aceste legende vorbesc de existenta altor douăsprezece lentile mici ce formau suita pentru lentila principala, așa cum dovedește și fotografia de mai sus, dar fiecare avea o alta nuanță și era folosită cu un scop diferit decît celelalte. Fiecare lentilă mică din cele douăsprezece avea un scop unic, iar lentila mare folosea la a fi văzută aura cuiva. Rama de prindere a lentilei se compune din douăsprezece bucăți de forma cilindrică așa de măiestrit șlefuite la capete că numai nuanțele diferite ale chihlimbarului făceau posibilă observarea locului de îmbinare. Prin inima ramei trecea un tunel tot de forma rotundă; rama era prinsă în vergele răsucite de chihlimbar care mergeau în spirală după forma semisferică a obiectului. LUANA i-a învățat pe localnici arta vindecării, iar legenda spune că prescria leacul pentru fiecare bolnav în timp ce privea prin lentila mare, numai dacă era simțită nevoia mai erau cercetate și unele lentile din cele mici. Legenda mai spune că după Luana, mai toți conducătorii geților și marii lor preoți au ținut în mînă această lentilă, chiar și unii domnitori ai românilor. Ultimul, spune legenda, ar fi fost A. I. Cuza, care vizitînd în mare secret ținutul, călugărul păstrător al lentilei și al credinței străbune i-ar fi vorbit privind prin lentila și de cele trecute, dar și de cele prezente, precum și cele viitoare cu așa corectitudine încît domnitorul ar fi oftat adînc la sfîrșitul expunerii.

Legenda se termină spunînd că lentila miraculoasă a Luanei se află undeva într-o ascunzătoare plină ochi cu bulgări de chihlimbar, iar valoarea ei este cît greutatea în aur a Carpaților de Curbură. Tot în acești munți, în spațiul localităților Bozioru-Fisici Nucu este locul cunoscut de specialiști ca ,,cer straniu”, datorită faptului că cerul capătă o strălucire mult peste normal. Și tot aici a fost culeasă balada sufletului neamului nostru Miorița, născută din durerea păstorilor din Muntenia, Moldova și Transilvania care se întîlneau aici. Spune ea că faptele s-au petrecut ,,Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai”, taman cum zic și vechile izvoare că aici era Cetatea lui Dumnezeu și Raiul unde se întorceau și sufletele emeșilor la baștina străbună.

În vechile noastre basme și povești, există o confuzie vădită între Maica Pămîntească (sau Cybele cum o numeau frigienii) și Maica Domnului încît aceasta din urmă pornește în căutarea fiului ei pierdut sau ucis, motiv cosmogonic dezvoltat și în Miorița unde se regăsesc părți din mitul emeș al divinităților Dumuzi și Inana. Dar aici în munții Buzăului, vechile locuri păstrează zeci de cruci, unele cu un braț mai lung și diferite litere puse la îmbinarea celor patru direcții, altele avînd forme aparte sau identice cu crucea malteză apărută însă DUPĂ mai bine de 3 000 de ani față de cele incizate aici.

Să pornim a ne scrie un dram de istorie dar din cea adevărată și nu făcută de către cei năimiți a ne distruge ființa duhului ceresc din noi ca să robim pe vecie lui Ucigă-l Toaca și cioporului de sutași ai întunericului care ne învață de ceva vreme cine sîntem, de unde venim și încotro trebuie să ne îndreptăm.

În munții Buzăului, acolo unde în străvechimea lumilor era cetatea lui Anu sau Gog de care s-a ales praful și peste care s-a așezat cea mai cumplită uitare și nepăsare.

Dacă purtătorii mesajelor spirituale, adunate într-un amplu sistem de valori morale și religioase, ar fi părăsit aceste meleaguri împinși de răutățile vremurilor sau a oamenilor, aceste simboluri care se găsesc din abundență și pe veșmintele românilor, a ornamentelor cu care își împodobesc casele, a ceramicii și alte obiecte cotidiene, nu mai puteau fi aduse pînă în zilele noastre să facă parte încă din cultura tradițională românească!

Prea ne credeți proști și ne batjocoriți amintirea strămoșească păstrată în sufletul atîtor generații, în ciuda urîcioșilor, leprelor, tîrîturilor și trădătorilor de Neam și Țară.

Sursa: Olariu Arimin (Si pietrele vorbesc adevărul)
Compilare, adaptare şi foto: Carmen Pankau

ARDEREA CĂRŢILOR, MANUSCRISELOR ŞI PAPIRUSURILOR

Împăraţi, papi şi regi au ars milioane de cărţi, suluri şi manuscrise preţioase, astfel încât noi să nu ştim adevărata istorie a omenirii! 

R.Charroux în cartea sa „Stăpânii lumii” scria următoarele:
„Ar fi fost mai puțin dificil să reconstituim istoria necunoscută a omenirii dacă egiptenii, grecii și evreii nu ar fi relatat evenimentele în fabule și dacă primii catolici nu ar fi distrus documente străine de doctrinele lor”.

Nimic mai adevărat. Poate că din această cauză istoria omenirii e plină de necunoscute şi asta pentru că cele mai multe din cărţi şi documente istorice au fost distruse de-a lungul timpului.

UN ÎMPĂRAT CHINEZ DISTRUGE MULTE DIN CĂRŢILE ISTORICE ŞI ŞTIINŢIFICE
Vom începe cu Shi Huang-ti (c.259-c.210 î.Hr.), care a fost primul împărat al dinastiei Ch’in și fondatorul primului imperiu chinez care a unificat întreaga țară. Shi Huang-ti a dezvoltat un guvern central puternic și o armată puternică. El a menținut stabilitatea prin frică şi control strict asupra vieții oamenilor. Unul dintre cei mai mari dușmani ai împăratului erau învățăturile filozofice și etice ale lui Confucius – „Maestrul Kung” (551-479 î.Hr.). Shi Huang-ti nu a fost de acord cu învățăturile lui Confucius. Astfel, el a distrus şi a ars toate lucrările ştiinţifice, istorice, de artă şi muzică.

ARDEREA CĂRŢILOR SIBILICE
Un număr mare de cărți profetice antice au fost arse în antichitate. Printre ele se numără Cărţile Sibilice ale preoților zeului Apollo, unul dintre cei 12 zei care au fost veneraţi de către vechii romani. Probabil scrise pe frunze de palmier, cărțile au rămas în custodia statului și sub control strict. Publicului nu i s-a permis să le inspecteze. Cărţile Sibilice au fost consultate de romani pentru mai mult de o mie de ani, fiind păstrate la baza statuii lui Apollo, în templul lui Jupiter Capitolinus. Ele erau păzite de 10-15 soldaţi, în fiecare zi și noapte.

Dar, cineva a decis să distrugă aceste lucrări neprețuite și a reușit s-o facă. Cărţile Sibilice au pierit în arderea templului ce a avut loc pe 6 iulie 83 î.Hr. Doar fragmente din ele au mai supraviețuit. Cărţile Sibilice au fost în mod deliberat distruse.

SUTE DE MII DE VOLUME ARSE ÎN BIBLIOTECILE ANTICE
Papirusurile bibliotecii egiptene a Templului lui Ptah din Memphis au fost pierdute total, probabil datorită distrugerii clădirii. Aceeași soartă au suferit 200.000 de volume din biblioteca Pergam din Asia Mică. Orașul Cartagina, distrus de romani în incendiu în 146 î.Hr., se spune că a posedat o bibliotecă de jumătate de milion de volume.

Dar arderea bibliotecii din Alexandria în războiul purtat de Iulius Cezar este considerată a fi cea mai mare pierdere din istoria omenirii. Au fost complet distruse de foc 700.000 de suluri considerate a constitui cea mai mare colecție de cărți din antichitate. Totuşi, o bună parte din blibliotecă a mai reuşit să supravieţuiască timp de 700 de ani, până când Omar al II-lea, calif al islamului, a decis să folosească sulurile preţioase ale bibliotecii pentru a încălzi baia orașului, în anul 640 d.Hr.

CĂRŢI ARSE DE REGI, PAPI ŞI ÎMPĂRAŢI
Cărţile, sulurile și manuscrisele au fost vânate permanent de autorităţi. Inchiziția Evului Mediu a redus şi mai mult numărul de manuscrise antice, dar şi împăraţii au făcut acelaşi lucru. Leo Isaurianul (c. 680-740), un împărat bizantin, nu doar că a interzis venerarea icoanelor, dar a și ars trei sute de mii de manuscrise din Bizanț.

Celebrul Charlemagne, mare împărat al Sfântului Imperiu Roman a ordonat distrugerea tuturor cărţilor care făceau referire la riturile păgâne ancestrale.

Papa Grigorie I, papă la sfârşitul secolului al VI-lea, a ordonat ca toate lucrările unor autori ca Cicero, Titus Livius, precum și mulţi alţii, să fie arse pentru simplul motiv că tinerii trebuie să citească doar scripturile creștine.

Împăratul roman Diocletian (AD 240 – 311 d.Hr.) a ars în anul 296 bibliotecile cu documente preţioase de la egipteni și greci. Un alt împărat roman, Augustus (27 î.Hr.-14 CE) a ordonat ca numai puţin de 2.000 de cărți să fie arse pentru că sunt „superstiţioase”.

Datorită unor asemenea personaje istorice, astăzi omenirea nu poate şti multe din secretele vechi ale istoriei…

Sursa: Lovendal
Adaptare şi foto: Carmen Pankau