DATINI STRĂVECHI DE CRĂCIUN ŞI ANUL NOU

Cuvântul CRĂCIUN există în toate limbile din Balcani, dar şi în centrul şi estul Europei. Crăciunul se ţinea la date diferite, dar asociat cu arderea butucului de stejar (stă jarul) lăsat să ardă până în primăvară, ca sursă de energii pe timpul geros, cum consemnează dr. M.Vinereanu în Dicţionarul etnologic al limbii române. Crăciunul celebrează solstiţiul de iarnă cu origini pre euro indiene ca fiind Ker, dar şi Kerkion la proto-geto-daci, apoi de la Kerkun la românescul Crăciun.

Crăciunul este de origine geto-dacă, cu caracter agrar, neolitic, şi s-a păstrat la toate popoarele din centrul şi estul european ce îşi au numele de la crăcile, crenguţele aprinse de pe vatra Zeiƫei gete Hestia, Crăciuniţei prin care vestele şi nevestele duceau focul pe vetrele din jur, semnalând Noul An.

Aşa cum şi în zilele noastre se sting sursele de lumină ca să se reaprindă de la sursele mai noi ale fiecărui timp - cum au fost odinioară luminikele, opaiţele, felinarele, lămpile cu feştilă, iar astăzi sunt becurile electrice de toate dimensiunile, toate invocă Soarele. Sărbătoarea este precreştină şi a fost asimilată în secolul IV şi de către Roma.

Crăciunul există în datinile străvechi ale geto-dacilor de mii de ani şi se păstrează NUMAI la români şi la popoarele din jur sub nume înrudite precum Kerekuny Veceri ce înseamnă Ajunul Crăciunului. La cehi se numeşte Krăcun, ca şi la slovaci, iar la unguri se numeşte Karacson. La ruşi se numeşte Rozdjestvo, adică Naştere Sacră, la ucraineni Rizduo, la poloni Boze Narodjenie, la sârbi, croaţi şi sloveni Bozio, la bulgari Bozic, la slovaci Vianoce.
Interesant că la ruşi karacon se referă la o perioadă de vară.

În răsăritul Europei naşterea şi botezul lui Iisus se sărbătoreau la 6 ianuarie, după năpraznicul Ger al Bobotezei. Botezul cel Mare a fost al Pământului când gheaţa se topeşte prin încălzirea aerului. S-a dezvelit uscatul, urmat de dezgheţuri repetate şi de durată, aspect cosmogonic păstrat în mitologia Babei Dokia la geto-daci. Naşterea lui Iisus este un eveniment cosmic asimilat şi înnoit din forţa păstrării ştirilor despre Facerea Lumii. Biserica armeană cât şi creştinii ortodoxiei răsăritene sărbătoresc naşterea şi botezul lui Iisus şi în zilele noastre pe 6 ianuarie, de Bobotează – Cel mai mare Botez. Primii creştini s-au străduit să înlăture sărbătoarea romană de la solstiţiu de iarnă, când ziua începea să crească, numită Natalis, solis invictis, când Soarele iese învingător, şi au mutat naşterea lui Iisus pe 25 decembrie, ca şi naşterea lui Mithra, cu rădăcini în neolitic, sărbători euro-indiene străvechi înrădăcinate la geto-daci fiindcă aici era Axiopolis, aici era AXIS MUNDI, aici era polul getic cum scria Ovidiu, exilatul de la Tomis.

Naşterea lui Mithra, lui Sabazios, Zaratustra sunt asemănătoare cu naşterea lui Iisus, semnificând reînnoirea. La albanezi se aprinde o buturugă, numită crencia. La francezi butucul ce arde în noaptea de Crăciun, care era în fapt Anul Nou, se numeşte Chalendal, iar la români Colindău. Mitologia românească păstrează personalitatea Marii Preotese Crăciunika, de care susţinătorii patriarhali se feresc, dar care şi-a păstrat locul secund prin care prinde patriarhatul contur şi sens.

La români CRĂCIUNUL este o personalitate mitică ANTERIOARĂ CREŞTINISMULUI din vremea Marilor Preotese. Crăciunika este acea Mare Preoteasă ce patrona cumpăna dintre ani, asigurând echilibrul energiilor ce se stingeau pentru vechiul An, dar mai ales păzea lângă butucul de jar, simbolul de conservare a energiilor necesare unui Nou început de la care vestalele aprindeau crăciunelele, crenguţele pe care le duceau aprinse la vetrele caselor şi încingeau focul pe vatră.

Butucul ardea până-n primăvară, dar Zamolsa Crăciunikă întocmea o lumânare de ceară încolăcită ce avea în centru două fire împletite, unul alb şi altul roşu, adică energie calorică şi energie luminoasă. Era bine măsurată să ardă până la Bobotează de la care oricine putea aprinde o luminică, o privighetoare de lumină ce a fost preluată în cultul morţilor fiindcă veghea noaptea dintre Anul vechi, sleit de energii ca un pod dintre întuneric şi lumină, între viaţă şi moarte, căpătând multiple semnificaţii cum am argumentat în studiul Luminica veghetoare. Am căutat prin toate cărţile de datini şi obiceiuri scrise de sute de ani şi am aflat că, cu un alt prilej sacru, se făcea un colac în formă umană cu rochie, deci o femeie, pe care îl jucau în horă în jurul focului din seara de mucenici numit Uitata, ce se împărţea bătrânelor să le uite moartea, ocolind fetele şi băieţii să nu-i uite dragostea. Este un UNICAT acest tip de colac la noi urmaşii geto-dacilor.

În vechimea matriarhală, androgină, fiecare perioadă din Anul calendaristic era patronată de către o Mare Preoteasă din subordinea Zânei Nika, similar cu Dokia, când Anul avea 8 luni, dar mai târziu se ajunsese la 13 luni, patronate de 13 Preotese din care patriarhatul a păstrat numai numărul de 13 pe care l-a populat cu Cei 13 Moşi în Islanda, Ţara de gheaţă. Luna decembrie în vechime se numea Neyos ce indică pe Nika - zâna începuturilor, şi pe toate cotele existenţei. Începând cu Sfântul Nicolae, timp de o lună, se perindă prin multe ţări europene Sărbătorile de Iarnă, din care nu lipsesc moşii, dar şi babele, acestea numai în plan secund. La italieni vine mai întâi La Bufana, o bătrână cu daruri pentru copii, apoi Moşul deapănă amintiri din trăirile de demult, de la matriarhat la patriarhat.

Denumirile străvechi pentru lunile anului, pentru zilele săptămânii au nume feminine la strămoşii noştri geto-daci printre care: Marta, Floralia, Dumitrika-Demetra, Ceresnika-Ceres, Drăgaica, Sânziana, Iliana, Rusănika, Lunika, Deaianika, Joimăriţa, Crăciunika etc. Este vizibil că toate zânele vechi includ cuvântul Nika ori se întregesc prin acest cuvânt. Strămoşii noştri ne-au transmis acest cuvânt pe pistornik, ştampila cu care se sacralizează prescura, pâinea sacră. Numele acestei zâne se mai dăltuieşte încă pe stâlpii din cimitire şi pe crucile creştine.

Din legendele Greciei Antice am aflat că Nike este Zeiţa Victoriei. Am regăsit acest nume într-o mulţime de oronime, toponime, hidronime, în toate cărţile de mitologie ce mi-au ieşit în faţa ochilor şi când am văzut ce prezenţă codată are în limba geto-dacă veche mi-a venit ideea să-mi explic ce măreaţă realizare este Victoria, Izbânda, care o face să fie atât de Unikă.

M-a scos din încurcătură Eugen Delcea când în subsolul unei pagini din cărţile sale, ce se apropie de 200, vorbea despre Zaharia Sitkin şi tăbliţele de lut sumeriene în care e prezentă Enki - Nika noastră, scrisă codat, anagramat. Am înţeles că iniţiaţii noştri străvechi aşa protejau ştiinţa veche din Carpaţi. În cărţile de învăţătură ale acestui editor, iubitor de adevăr întru istoria omenirii, am înţeles ce este octogonul sacru, de ce strămoşii considerau că cifra 9 este magnifică. Din datina mucenicilor am înţeles că este vorba despre cea mai măreaţă izbândă, prin care Nika, secondată de cele 8 megaenergii ce sunt prezente în toate mitologiile din lume, au dizlocat o calotă de gheaţă şi-au spulberat-o făurind cerul-atmosfera. În imensele gropi de pe Terra s-au scurs apele provenite din gheaţa lichefiată de aceste imense energii cum ne spune poezia populară că: La 9 martie, mucenicii-s câte 8 la joc voinicii, ca în patriarhat. Ce joc şi ce voinici-voiniki?

Ziua începuturilor era în vechime la solstiţiul de iarnă, dar în calendarul din zilele noastre fenomenul cosmic este mutat la 1 martie când încep zilele Babelor, după care patriarhatul a adăugat zilele moşilor. Schimbările de climă şi de calendar în timp, au determinat o dată convenţională, stabilită în Creştinism la 25 decembrie, o naştere sacră, o reînnoire a timpului, aşa cum s-a întâmplat de mult cu naşterea Dokiei din cojoacele de gheaţă, cu Gemenii divini Artemisa şi Apollo, cu naşterea lui Mithra şi Naşterea lui Iisus.

De ce oare Crăciunul, ca eveniment cosmic precreştin, este prezent numai pe aria vechii Geƫii-România şi numai cu trimitere la gheaţă, ger, frig, zăpadă? Toate religiile au în ritual Apa Vieţii ca formă materială de nemurire. Iisus a preexistat ca fiu al Sântului get, al Domnului, iar în Galileea s-a întrupat ca purtător de mesaj sacru, rău primit, chiar exterminat fizic, aşa cum spun Tăbliţele de la Sinaia ce aşteaptă decodarea integrală de la cei ce le deţin, ca să fie înnodată istoria reală a geto-dacilor, aşa cum scrie Arimin Olariu.
Florile dalbe sunt florile de gheaţă. Anul începea la echinocţiul de primăvară şi colindele îndemnau la arat şi semănat pe lângă citirea semnelor bune ale acestuia citite în foile de ceapă.

Marea mamă sacră ce a născut Cerul şi Pământul era numită, Mărita, Măria fecioară. Apollo înseamnă Albul, strălucitorul – lumina, iar Artemisa e numită Roşia – energia, ceea ce reprezintă îngemănarea dintre lumină şi energia cosmică. Ei sunt Fiii Cerului – Cher.sones, denumire străveche geto-dacă ce a dat numele Crăciunului asimilat cu crengile, încrengăturile, fascicolul de lumină împletit cu energia, ca funia de mătase, mărţişorul împletit în colindele noastre.

Sărbătorile de iarnă încep la Sfântul Nicoară, Nikolae, Nika Leto şi se încheie la Bobotează - Marele botez ce s-a produs prin topirea gheţii ce-a dezvelit uscatul – Pangeea. Din vechime Ştefan era limita, cota Anului vechi de unde începea Anul Nou. Renaşterea naturii în zona nordică era la solstiţiul de primăvară, în vremea florilor de măr, la 21 martie, cum se precizează în colindele româneşti.

Leto, mama sacră, naşte o lume nouă, bisexuală, prin cei doi gemeni divini de sex opus fără de care omenirea nu mai putea avansa. Maica Domnului e Maria fecioară în Creştinism care naşte băiatul, minunea unei noi lumi. Acest aspect induce ideea că în genomul vieţuitoarelor este încriptată formula de autoreproducere în cazul pericolului de dispariţie al speciei, că nu în zadar Creatorul îi spune lui Hiperion din Luceafărul lui Eminescu: Dar piară oamenii cu toţi / S-ar naşte iarăşi oameni/.

Moş Crăciun se converteşte la Creştinism, convins de o minune, când Maica Domnului i-a pus mâini de aur Crăciuniţei, prima moaşă a omenirii, iar de atunci toate moaşele au mâini de aur. De ce oare aşa-zişii istorici ocolesc mitologia geto-dacă, o fascinantă Istorie Paralelă a omenirii. Motivaţiile creştine au la bază minunile dumnezeieşti pentru că ştiinţa nu este capabilă să stăpânească prin logica sa multe domenii ale existenţei. Creaţione nu-i în contradicţie cu vechile credinţe, dar la români se spune Creciune-Crăciun.

Sărbătorile legate de solstiţiul de iarnă s-au tot mişcat în calendar şi aşa se explică din vechime gruparea Moşilor, sfinţilor bătrâni, în jurul Crăciunului, care şi-au obârşiile în civilizaţia Marilor Preotese străvechi, aspect ilustrat în datini şi obiceiuri cum este şi Colindul Moşoaielor din seara de Moş Nikolae, care poartă numele Zânei Nika, ce se mai păstrează în satul Luncaviţa din nordul Dunării, lângă Tulcea.

În vestul Europei, Odin, zânul din Carpaţi, are barbă albă şi călătoreşte într-un car tras de un cal alb cu 8 picioare, imagine desprinsă din legenda Zânei Nika cu cele 8 măcinike ale sale, din Calendarul Babelor din mitologia geto-dacilor.

Zeul germanicilor este Wotan care nu-i altul decât Cotan, zânul cotinilor, semnalaţi de Ptolemeu pe harta Geƫiei-României vechi, ce trăiesc cu numele de Cotani la Întorsura Buzăului. Kekaumenos (secolul al XI-lea) scria că în Elveţia trăiesc comanşii - oameni liberi, kothmenii. În Elveţia există de peste 4 milioane de ani altarul Piatra Lumii unde Crăciunul era însemnat din anul 1089 î.H.

Anul Nou Getic era la 20 noiembrie de Ovidenie, Obrejenie, Vovidenie, fiindcă avea 8 luni, dar cu 45 de zile, perioadă temporală identică cu cea a Crăciunului din zilele noastre.

Emigranţii europeni din America au sărbătorit Crăciunul la sfârşitul lui noiembrie de pe vremea lui Linkoln până în anul 1941. Crăciunul era Pelz Nichel adică Îmblănita Nike, similară cu încotoşmănata Dokia cu 9 cojoace, iar numele de Nikolae este cultic preluat de la Zâna Nika.

În mitologia nordică este numit Santa Claus şi-i asimilat cu un elf, o fiinţă aeriană, fantastică, invizibilă aşa cum englezii îl numesc Dark Helper adică Ajutorul întunecat, codat, nevăzut, că la începuturi a fost întuneric, că Soarele a fost creat în ultima zi, motiv pentru care Nika a venit cu luminika ce-a dat-o oamenilor. Santa Claus, elful, este purtat într-o sanie trasă de 8 reni zicem noi, dar Răzvan Hoinaru şi M. Antoaneta Neag demonstrează în revista Istorie şi Civilizaţie nr. 15 din 2010 că sunt femele singurele ce au coarnele mari în această perioadă a anului. Această sanie mai are un aşa zis ren de rezervă, numit Rudolf, care orientează călătoria pe ceaţă, iată ce special este derulată ştiinţa despre Facerea lumii de către Nika şi cele 8 megaenergii din datina Muceniţelor din Carpaţi! Interesant că cea de a noua prezenţă intervine în condiţii speciale ce depăşesc puterile asistentelor sale. Renul ghid are botul roşu nu pentru amuzament ci indică energiile cosmice calorice de care are nevoie o asemenea misiune în condiţiile pământului îngheţat, de la începuturi.

Toate datinile specifice sărbătorilor de Crăciun ale geto-dacilor se regăsesc în locurile unde trăiesc mesagerii neamului nostru, purtătorii civilizaţiei şi culturii străvechi de la Dunăre şi din Munţii Carpaţi, Vechea Vatră Europeană, dar şi opoziţia patriarhală, ce păstrează nucleul de ştiinţă.

În datini este prezentă CAPRA care la noi, în cultul de Sarabă, are 8 picioare ca pe potirul de la Agighiol, şi-i atât de prezentă în jocul său din sărbătorile de iarnă. Se reţine şi prezentarea Satanikăi diabolică indicând coarnele şi implicare fortuită, ca monstru Krampus, cu coarne, să sperie copiii că-i bagă-n sac şi-i duce-n iad până la Anu dacă nu ştiu scriptura, patriarhală desigur, adaptare târzie. La şamani Nika e o bestie neagră cu coarne, iar Nika este Satanika de la Sancta Nika, ce călăreşte o capră monstru, dar la noi cerbul şi capra sunt prezenţe luminoase, vesele, bucuroase.

E prezentă şi nuieluşa, dar ca obiect de tortură, nu ca purtătoare de energii luminoase şi termice de la începuturi, nu ca avertisment cum se mai păstrează la noi.

Moş Crăciun vine pe sus şi intră prin hornul casei amintind că în vremuri foarte îndepărtate se circula pe vibraţiile cosmice, dovadă fiind construcţiile fără uşi, fără ferestre, fără acoperiş, fără scări, ca la Casa Del Monte din Sicilia, rotundă şi cu 8 pereţi.

În noaptea de Anul Nou se deschidea cerul de se auzea şi toaca-n cer de către cei credincioşi, când vorbeau şi animalele şi se priveghea cu lumânarea încolăcită, serpentina, spirala, lângă o strachină cu apă de leac. Se făceau observaţii astronomice, previziuni meteo prin calendarul de ceapă când se desfăceau 8 sau10 foi rânduite pentru fiecare lună, în care se punea sare şi dimineaţa unde era mai multă apă luna aceea era ploioasă, şi se citeau pe rând şi se însemnau pe răboj. În noaptea de Anul Nou se spunea că lupul poate să-şi vadă coada mişcându-şi capul.

În Ajunul Crăciunului se mănâncă numai seara o plăcintă cu 9 turte subţiri, făcute din făină de grâu coapte pe plită, înmuiate în sirop de zahăr şi între ele se punea nucă pisată. În Dobrogea se numeşte Turta Vacii, în alte zone Scutecele Domnului, iar în Moldova şi Basarabia se numeşte Pelinci. Am auzit la bunica mea că le spunea Poalele Dokiei. Geƫii din sudul Dunării o numesc Cerniţe, adică asistentele Nikăi din cer, şi e nelipsită din ziua de Ajunul Crăciunului, cu trimitere la cele 9 cojoace, rochii, poale, veşminte ale Terrei acoperite de gheaţă, lepădate la comanda Zânei Nika, ce le regăsim la veşmintele adamice de care au devenit conştienţi numai când au simţit că nu mai sunt protejaţi şi disconfortul s-a instalat obligându-i să-şi acopere corpul, ca să nu dispară. Urmele de vieţuitoare şi de plante sunt mai vechi decât oamenii. Iisus este alături de bovine în ieslea acestora, care suflau peste el căldură, ba mai mult, vacile îşi curăţă viţelul ieşit din placentă cu limba şi cine ştie câte scutecele l-au protejat înainte de naştere şi nu mă mai mir că la noi, în Dobrogea, această turtă specială din Ajun de Crăciun se numeşte turta vacii, inducându-ne ideea acestei turtiţe subţiri, pojghiţe de gheaţă, ce s-au lichefiat, s-au evaporat, aşa cum numai în atingere cu limba vaca îşi pregăteşte viţelul pentru noua existenţă. Placenta este o casă de piatră, urare adresată numai la noi, la români, tinerilor căsătoriţi, e plină de celule protectoare pentru muguraşul de viaţă, iar înţeleapta mamă o adună ca să i transmită imunitate în lapte prin celulele stem .

Din aceeaşi datină fac parte şi plăcintele cu brânză ca nişte buzunăraşe numite Poale-n Brâu, care se fierbeau în apă clocotită, cu trimitere la cojoacele Babei Dochi cu poale lungi, ce se topesc numai în fiertură, dar se şi întăresc aşa cum din gheaţă a ieşit piatra peste care s-a depus huma, tina în milioane de ani din dezintegrarea plantelor, animalelor şi oamenilor.

Legenda Zânei Dokia ne spune că aceasta a urcat pe munte îmbrăcată cu 9 cojoace. Urcuşul greu şi cojoacele o încălzeau de era nevoită să lepede rânduri, rânduri de pelinci, piei de gheaţă. Dokia nu se dezbracă ca un om obişnuit să le reîmbrace la nevoie, ci le leapădă, le consideră de nefolosit că s-au evaporat. Când ajunge pe vârful muntelui unde era aşa de frig, s-a făcut stană de piatră, împreună cu oile sale în zona golaşă de vegetaţie, fără condiţii de vieţuire. Să nu ne surprindă că Moş Crăciun este de fapt ieşit din zăpadă, că are plete dalbe, barbă albă şi mustăţi ce par ninse, pline de promoroacă, fiindcă este personajul ieşit din tainele iernilor ce-au acoperit pământul cu troienele de zăpadă. Veşmintele sale sunt roşii fiindcă sunt energii.

De ce s-a transformat Dokia în piatră şi nu în gheaţă? Fiindcă acest mit ne păstrează istoria Facerii lumii, de când pământul era acoperit cu gheaţă şi era ger de crăpau şi pietrele. Mult mai târziu, Dokia s-a putut transforma în piatră când s-a lichefiat gheaţa şi s-a dezvelit uscatul, stanele de piatră, steiurile de munte, insulele, piciorul de plai, gurile de Rai.

În calendarul românesc este semnalată această transformare cosmică prin Ajunul Bobotezei, zi în care este ger de crapă pietrele, şi ziua de Bobotează, când e moină şi Dokia a crezut-o pe nora ei că afară e de mers cu oile, dar mai este un secret: dacă urci pe munte te încălzeşti, dar la înălţime este tot mai frig fiindcă razele de Soare duc energiile cosmice către Pământ, de la care se încălzeşte aerul şi cu cât urci aerul e tot mai rece.

De Bobotează au loc multe datini fiindcă Filipii alungă strigoii, se botează animalele domestice cu prioritate caii, se merge cu ordănitul - iordănitul de mii de ani. Feciorii ies înaintea fetelor şi le stropesc cu aghiasmă, azi parfum, apă sfinţită, pentru care sunt răsplătiţi cu colăci numiţi boboroade. Exista obiceiul ca unele popoare (ţiganii) să îşi boteze nou-născuţii în zăpadă.

La Braşov, o vecină de-a surorii mele mi-a spus că în luna mai este frig şi se pomenesc Sfinţii de Gheaţă în calendarul străbun şi că, la ei în munte, reformaţii au în Calendar aceste personalităţi care de fapt sunt femei ca: Marghita, marea Gheaţă, ce s-a transformat în Gheţu, masculinizat, iar gândul m-a adus la Harghita, har Gheţii, binecuvântată e gheaţa, că aici, în această zonă românească e Gerul cel mare.

Când s-a mai încălzit clima şi s-a mai dezgheţat pământul a fost posibil Botezul Pământului care se face numai cu apă, nu cu gheaţă, şi bineînţeles că era numai Botezul efectuat de Zâna Cosmică care a lichefiat gheaţa de 9 ori până a ajuns aici în Nordul Hiperborean unde Glaciaţiunea Wurm, ultima constatată de geologi, mai acoperea încă acum 10 000 de ani Europa nordică şi urme de existenţă omenească s-au descoperit numai în locul unde trăieşte azi poporul român, după cum demonstrează geologul savant Maria Gimbutas.

La români se mai păstrează Legenda ghiocelului, unde un tată a rămas văduv cu 8 copii. Copiii protejaţi de Mama Zăpadă s-au transformat în flori albe, iar tatăl – ghiocelul, îi aduce la soarele primăverii. Omătuţe este numele străvechi al ghioceilor, primele flori de primăvară, ce ne spun că viaţa este protejată de apă sub multiplele ei forme şi la temperaturi pe o scară încă neştiută. Avem o altă faţetă a Octogonului sacru transmis de către Mama Zăpadă, tatălui Omăt, aşa cum toată înţelepciunea străveche a fost transmisă patriarhatului.

Iisus este un nou venit pe lume, că în colinde Maica Domnului era îngrijorată că n-are scutece să-l protejeze, aşa cum Adam şi Eva nu aveau veşminte speciale, un fel de aură protectoare, deosebite de veşmintele umane din zilele noastre, cum magii veniţi cu Steaua Călăuzitoare ne asigură că este mititel înfăşăţel, protejat de energiile cosmice. În Oltenia este obiceiul numit Crăciun în mijlocul satului când se aprinde un foc mare lângă care este adusă de către preot icoana cu Iisus, urmată de alaiul întregii comunităţi, unde se ţine Liturghia de Crăciun. Aşa a preluat Creştinismul credinţele străvechi de pe vremea frigului năpraznic de mereu se face apel la o sursă de energie.

Adam şi Eva erau acoperiţi cu un văl care s-a destrămat, de au realizat că sunt goi. Ceva s-a întâmplat de le-a dispărut aura protectoare în care trăiau ca în sânul lui Avram, în Raiul pus de creator în Eden, o zonă împrejmuită, protejată de energii speciale. Izgonirea din Rai ne spune de fapt că s-au schimbat condiţiile de climă, de au fost nevoiţi să se acomodeze, să se protejeze. Mai întâi îşi acoperă zonele sexuale ale corpului, fiind cea mai nouă invenţie necesară vieţuirii de cuplu care să asigure perpetuarea şi numai în acest moment se dă verdictul final: Trăiţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi Pământul, în sensul că realităţile cosmice au surprins chiar şi pe Demiurg. Acest eveniment s-a produs aici unde trăieşte azi poporul român.

Putem înţelege că e trecerea de la androginie la viaţa bisexuală, o noutate în universul uman, care a lăsat speranţa infinirii înscrisă în codul genetic, a ADN-ul mitocondrial ca măsură de prevedere că nu întâmplător Demiurgul îi spune lui Hiperion că: Piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni aspect semnalat în mitologia popoarelor, în practicile Marilor Preotese, a vestalelor şi asceţilor ce aveau ca interdicţie severă viaţa sexuală ca fiind o cerinţă sacră pentru viitorul nebănuit şi culmea, călugăriţele speră şi azi să nască un Mesia, fecioare fiind prin statutul asumat.

Colindele care în vechime se numeau corindele sunt oraţii, anunţuri ale măreţului eveniment cosmic, când Soarele e lăudat şi rugat să se înalţe ca lumea să nu fie pierdută în pustiuri de gheaţă. Aceste evenimente s-au păstrat în datini şi obiceiuri ca modalităţi ale însuşirii învăţăturilor despre condiţiile de viaţă de pe Terra. Naşterea primului bărbat este un eveniment cosmic, ce declanşează o nouă eră în existenţa umană şi icoanele Maicii Domnului, recunoscută numai prin omniprezenţa pruncului deosebit numit în istorie în multe feluri, se păstrează la toate popoarele.

Cel mai cunoscut colind la români se numeşte FLORILE DALBE, florile albe, ce apar din întuneric. În copilărie am văzut în pădurile din jurul satului Neatârnarea din judeţul Tulcea un bujor sălbatic alb în desişul întunecat ce lumina ciudat şi fascinant. La lumina soarelui toată viaţa am admirat numai bujorii de un roşu aprins şi minunea cu bujorul alb e o raritate deoarece albul, strălucitorul, e alcătuit din toate culorile potrivit intensităţii energetice cosmice. Florile dalbe invocă lumina solară susţinătoare energetică înţeleasă cultic de către oameni. Crăciunul este pregătit şi anunţat cu mult înainte, ca oamenii să fie puşi în temă cu evenimentul cosmic din cea mai scurtă zi a anului. Cine anunţa aceste evenimente şi în ce scop?

Calendarul creştin ortodox prin Sfântul Nicolae, varianta patriarhatului pentru Zâna Nika, NikoLeta, NikaOră – Nicoară, similară cu Dokia, marchează evenimentul din 8 în 8 zile. În Ajunul Crăciunului începe ceremonialul la care participă toată suflarea ce include oameni, animale, plante, seminţe etc. ce refac drumul orogenetic prin datini, obiceiuri, practici cultice străvechi, ce au sădit în memoria colectivă vremuri istorice reluate mereu şi mereu în timpul relativ repetabil sub forma anotimpurilor anului, determinate de energiile cosmice. Vestirea Crăciunului se face din vreme cu urarea de Bună Dimineaţa la Moş Ajun, şi Mâine cu bine la Moş Crăciun, urare ce indică Începutul Lumii. Sunt zone în România unde se dă bineţe numai cu expresia Bună Dimineaţa, indiferent de momentul zilei. Colindul Bună dimineaţa la Moş Ajun era anunţul adus de asceţii de pe înălţimi ca oamenii să nu treacă pe lângă aceste mari evenimente calendaristice nepăsători fiindcă numai răbojul mai consemna aceste evenimente în scris, dar întreaga înţelepciune se transmitea oral din străvechime. În Ajunul Crăciunului se ţine post negru, se ajunează, adică se bea numai apă, desemnând importanţa evenimentului.

În noaptea de Crăciun se dă foc unui buştean, pe apă, însoţit de un colind: / Măi Anule, măi bătrâne, / Astăzi te-ngropăm pe tine / Haideţi toţi cu mic cu mare / Să ducem Anul la vale / Şi să-l băgăm în produc / Pe el să punem butuc / O, Anule ,o bătrâne / Du-te de la noi cu bine / Meri pe apa Sâmbetii / Şi-napoi să nu mai vii / C-o veni altu Anu / Şi-o fi ca tine mai bunu ! (I.Ghinoiu)

Buşteanul este de fapt tulpina copacului din care s-au păstrat crenguţele, crăciunelele ce se dădeau aprinse în noaptea dintre ani semnificând mlădiţele energetice, temeliile nemuririi geto-dace. La eveniment participă toată lumea ţinându-se de mâini în cerc, adorând soarele în dansuri cultice, hore de solstiţii şi hore de echinocţii. Horele sunt prezente la sârbi cu numele de colesca, la ruşi horovod, la polonezi colomeică, la bulgari coro, la greci choreia, la albanezi valla. Tipuri de coregrafie horală des întâlnite sunt: Hora închisă la români, Hora deschisă-spirală la macedoneni, Hora iniţiatică a sânzienelor, paparudelor, lioarelor, Hora pe vârste şi sex: Hora fetelor, Hora Feciorilor – Brâul, Hora copiilor, Hora Mică, Hora Mare, Hora nevestelor, Hora mamelor, Hora moaşelor, Hora soacrelor, Bătrâneasca, Hora babelor, Sârba moşilor, Sârba ofiţerească etc.

Hora însoţeşte datinile: Rustemul Rusaliilor, Hora moşilor, Hora Sânzienelor, Hora Drăgăicilor, Căluşarii, Hora de pomană, Hora miresei, Nuneasca-hora Nunilor. Există Hore, grupări ale Orilor, şi pe meserii - Hora breslaşilor, Sârba ofiţerească, dar şi hore pe handicap - Şchioapa, Strâmba, hore pe naţionalitate - româneasca, bulgăreasca, sârbeasca, ţigăneasca, macedoneasca, hora pe direcţie: Hora în două părţi, Hora stângă, Hora dreaptă etc.

Crăciu.Nika e Zâna ancestrală din ceremonialul de la cumpăna anilor din matriarhatul poleolitic. Această Mare Preoteasă al cărui nume a rămas în nume de cetăţi străvechi, cum este Crăciuna din sudul Moldovei, ce ne trimite tot la matriarhat prin Mol – femeie, şi Dava sau Daba - vatră. Marea Preoteasă Crăciunika aprinde cu ultimele energii ale Anului vechi buşteanul de stejar în care să stea jarul până la primăvară cum spun bătrânii. În noaptea din Ajunul Crăciunului singurul foc de pe vetrele geto-dacilor este buşteanul aprins, că e buşteanul de rugă. La miezul nopţii, când se crapă zorile, Zâna Crăciunika aprinde 8 crăciunele şi le împarte celor 8 vestale, care la rândul lor aprind crăciunelele, crenguţele adunate de pe buşteanul ce arde zile întregi ca transmiţător de energii, care sunt duse de neveste ca focurile lor pe vetrele străvechi. Crengile au fost înlocuite cu lumânărele, adică lumi.nike din ceară de albine pentru care geto-dacii erau vestiţi. În zilele noastre se invocă şi energiile cosmice prin adorarea Stelei ce răsare, ca o taină mare, indicând evenimentul cosmic al naşterii. În satele dobrogene se merge cu Ajunul Babelor şi se încheie datina cu Moşul şi Baba, nişte măşti expresive, vesele, cu bâte strâmbe şi noduroase, cu cingătoarea plină de clopote răsunătoare de urlă toţi cânii din sat. Au cojoacele mari şi lăţoase, iar copiii şi tinerii îi necăjesc nevoie mare, iar aceştia îi alungă cu chiuituri, zicători, pun câinii pe ei, că şi-au trăit traiul.

Creştinismul a adaptat Crăciunul vremurilor ortodoxiei, când însinguratul şi nesociabilul Crăciun străvechi nu deschidea porţile nici unei fiinţe nou venite în lumea lui, care este motivaţia că vechile datini şi obiceiuri nu pot fi desfiinţate, ci numai adaptate. Când Iosif cere adăpost pentru soţia care naşte el îi alungă, dar soţia Crăciunika îi găzduieşte pe ascuns în ieslea boilor, fiindcă numai femeile născătoarele înţeleg noul, schimbarea, fiindcă orice mamă se schimbă cu fiecare nou-născut, iar ceilalţi sunt trecuţi pe alte planuri.

Crăciunul, cumpănă dintre ani, e marcat şi prin Carnavalul măştilor, o reînviere a timpurilor socio-umane străvechi, care înconjoară un car aflat în mişcare ce poartă lunile anului în straie multicolore semnificative. În fruntea acestui alai cultic flăcăii poartă buşteanul plin de eşarfe multicolore, numai pe verticală, semnificând energiile cosmice, în cântece, chiuituri, bătaia pământului cu bâtele, în sunetul trâmbiţelor şi tobelor, cu plesniturile biciului, ce alungă slabele energii ale oricărui sfârşit, pe fundalul buhaiului ce imită vuietele universului, când totul se transformă într-un teatru liturgic, prin care se îngroapă buşteanul ori se împinge pe Apa Sâmbetei, sacrificiu însoţit în optimismul general de calambururi, umor şi focuri ce se pierd târziu în noapte.

Pragul dintre ani este cel mai important eveniment din datinile geto-dacilor ce marchează Calendarul străvechi ajuns până la noi sub numele de Calendarul Babelor.

Carnavalul, invocare a obiceiurilor şi costumaţiei din trecut, prezent şi viitor, e sărbătoarea ancestrală totală, anterioară Creştinismului în Europa, care invocă timpul mitic prin: mascaţi, teatru liturgic, rituri de sacrificii mimate, calambururi demonice, umor. Ne stau mărturie arheologică carul votiv descoperit la Orăştie, la Vădastra, Vârşag, Braşov, la Bujoru din Teleorman, la Hârşova sub Biserica Sfinţii Constantin şi Elena.

Nava şi bărcile rituale cu lunile anului pe numele străvechi, cu bunele şi relele sale, cu Anul Nou copil şi Anul Vechi bătrân, fac trimitere la vremurile când apele înconjurau insulele pe care supravieţuiseră Potopului, pe care trăiau atlanţii a căror civilizaţie s-a salvat aici, în Carpaţi, de către civilizaţia Orelor, Marile Preotese ale Soarelui Carpatic şi ale civilizaţiei Oreenilor atât de prezenţi în istorie de la Atlantic la Pacific numai pe insule numite picioare de plai. Cea mai înaltă insulă şi singura după retragerea apelor a fost recunoscută de istoricii antici ca fiind Pangeea – Hiperboreea, unde s-a făurit civilizaţia Marilor Preotese Oraniene.

Iată că întreaga noastră mitologie, exprimată în datini şi obiceiuri, este istoria existenţială.

În zonele montane bradul este nelipsit din datinile româneşti şi indică cerul înalt de deasupra norilor, semnale străvechi de pe cele mai înalte insule montane unde vieţuia Civilizaţia Orelor, a oreenilor - arienilor care erau Hiperboreenii ce s-au răspândit pe tot pământul. Împodobirea bradului veşnic verde în care clopoţeii de gheaţă sclipesc ca steluţele şi pe care dansează bucuriile vieţuirii în lumină din toată Europa şi peste tot în lume unde trăiesc fiii strămoşilor geto-daci, cei ce păstrează învăţăturile de demult ale sacrilor trăitori de pe meleagurile noastre străbune.

Sursa: Olimpia Cotan-Prună
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

         

BIBLIA

 

Biblia, azi, nu trebuie privită ca un îndrumător religios care trebuie să fie însușită motamo prin citire și recitire până mori, cum cer conducătorilor religioși. Ea este de fapt o culegere (cumulare de legi) de idei filozofice practic utile care, din păcate, au fost ecranate în înțeles de o serie de comentarii și povești inutile cu ocazia rescrierilor suferite și dictate de anumite interese oculte.

Textele biblice originale care au stat la baza elaborării Bibliei de azi, au fost făcute DISPĂRUTE, deoarece conțineau LEGI SPIRITUALE, științifice moștenite de la civilizațiile anterioare nouă, civilizaƫia noastră Pelasgo-Getică, și erau considerate periculoase pentru mințile celor mulți.

Cartea sfântă, fiind trecută în MONOPOLUL EXCLUSIV al BISERICILOR, NU a mai fost revăzută și nici rescrisă conform cerințelor de azi deoarece forma veche și confuză este foarte utilă scopurilor urmărite de cercurile bisericești cât și de cele politice existente.

Sursa: Sipos Gheorghe
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

LANȚUL MUNTOS DIN BALCANI redă un VULTUR URIAȘ

În EUROPA unde aproape toate țările au avut, o au și momentan, în stemele statale acel VULTUR IMPERIAL misterios, despre semnificația căruia nu știm nimic.
DE CE vultur și nu un alt animal mult mai puternic, mai de temut?

S-a uitat cineva pe harta geografică a Europei?

Dacă da, atunci ar fi observat că LANȚUL MUNTOS DIN BALCANI redă un VULTUR URIAȘ cu aripile desfăcute iar MUNȚII CARPAȚI prefigurează ”CAPUL VULTURULUI”, adică închid în sinea lor teritoriul Transilvaniei de azi.

Deci avem în fața noastră o indicație crucială că popoarele din Europa, și nu numai, au O SINGURĂ ORIGINE SPIRITUALĂ, sufletească și corporală legată de acest VULTUR simbolic, al cărui CAP se găsea pe pământul românesc, ARDEALULUI, ca fiind teritoriul acelui ARAGON vestit șters de pe fața Pământului!

Sursa: Sipos Gheorghe
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

REÎNTOARCEREA LA RĂDĂCINI

Sunt multe lucruri omeneşti uitate, „mărunte“, care NU costă nimic, însă care aduc bucurii multe.

O floare, un zâmbet, o înbrăƫişare, un telefonat, o scrisoare, un salut prietenos, un cuvânt bun, o încurajare, un mulƫumesc…

Să ne readucem aminte şi să le dăruim din nou cu drag! Şi aceastea se vor reîntoarce la noi…

Aceste „nimicuri“ omeneşti ne readuc zâmbetul pe buze, strălucirea în ochi şi Lumina în suflet.

Ne-am îndepărtat de noi înşine! Viaƫa, timpurile grele pe care le trăim acum NU sunt nicio scuză şi nicio explicaƫie! NU! Lipsa de EMPATIE ne caracterizează din păcate în zilele noastre…

Unde am ajuns… ca un animal are mai mult suflet decât un OM?

Trecem grăbiƫi prin viaƫă, fugim după idealuri care NU există, tindem să posedăm tot mai mult şi mai mult, tindem spre tot mai „sus“, tot mai repede, tot mai ieftin…

Nu mai ştim cine suntem, mulƫi nici nu mai vor să ştie, dar asta este manipularea zilnică a mass-mediilor cu care suntem confruntaƫi, în acest fel nu mai vedem realitatea de sub ochi şi suntem preocupaƫi de lucruri neimportante şi iluzorii…  

Fiecare vrea să aibă, dar puƫini vor să fie…

Ne-am îndepărtat de tot, de rădăcini, de Străbuni, de Neam, de Țară… SPIRITUALITATEA este cea mai mare moştenire a noastră şi care începe să se piardă! 

Spiritualitatea ancestrală a Neamului nostru a fost venerată şi copiată în întreaga lume.

🌿LEGILE BELAGINE, LEGILE ZAMOLXIENE AU STAT CÂNDVA LA BAZA CIVILIZAŢIEI UMANE.

Legile Belagine, Belagines, Legile frumoase, Legile naturale, Legile firii, Legile valahe ale pământului, sunt un cod de comportament nu numai în societate, ci și cu sine însuși în relaţia și în armonie cu Dumnezeu și cu Natura, sunt un izvor de înţelepciune ale vremurilor de demult, de pe aceste plaiuri mioritice, multimilenare, unde trăim și astăzi.

📜Aceste Legi Belagine sau legile lui Zamolxe, “stau la baza civilizaţiei umane“(Fontes II p.19), legi ale străbunilor noștri încă de pe vremea Pelasgilor, sunt legi autentice, pline de sacralitate, după care trăiau ei. 
Legile Belagine, după scrierile lui Strabon în “Geografia” 1.III.1, erau „un codice de legi vechi de 6.000 de ani, după mărturisirea lor”. 

REGATUL MATRIARHAL al Pelasgilor, condus de către ZEIŢA getă HESTIA, avea la bază cel mai vechi Cod de Legi scrise din întreaga Lume antică, acest Cod a fost atestat în anii 2.500 î.e.n. sub numele de BELAGINE sau Legile frumoase. Aceste Legi au fost predate mai departe lui Zamolxe.

Străbunii noştri, Pelasgo-Geƫii, au fost renumiƫi şi prin faptul că ei au luat sub ocrotire orfanii, văduvele, familiile care şi-au pierdut tătăl în războaie, şi i-au integrat în societatea lor. Nimeni NU a fost singur şi părăsit de toƫi, NIMENI NU A MURIT DE FOAME, nimeni nu a fost ignorat de vecini şi chiar de proprii copii sau membrii familiei, ca în ziua de astăzi… 

Simƫiƫi un nod în gât când citiƫi aceste rânduri? înseamnă că mai aveƫi încă Empatie…

Ăsta NU este progres! Este o ruşine pentru toată omenirea, nu se mai întelege om cu om. Empatia se pare că a dispărut în mare parte! Cum este aşa ceva posibil?

Atunci când vom începe, din nou, să înƫelegem şi să ne re-aducem aminte din memoria colectivă, şi să cunoaştem fenomenele non-fizice, SPIRITUALITATEA, vom face progrese imense şi ne vom elibera de „lanƫuri“.

Să ne dea de gândit unde am ajuns astăzi! Să ne reîntoarcem la Rădăcini!

☀NIASCHARIAN! Să renaştem!

Autor: Carmen Pankau

BASME POPULARE ROMÂNEȘTI: BROASCA ŢESTOASĂ CEA FERMECATĂ de Petre Ispirescu

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…
A fost odată un împărat, şi el avea trei feciori. Când le-a venit şi lor vremea de însurătoare, le-a zis împăratul:

- Dragii mei copii, v-aţi făcut mari; mergeţi de vă căutaţi ursitele, ca să intraţi şi voi în rândul oamenilor.
- Vorbele tale, tată, sunt pentru noi ca o icoană la care ne închinăm, răspunseră copiii şi, după ce îi sărutară mâna, se gătiră, care mai de care, să plece mai curând.
Fiul cel mare se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune, luă oaste cu dânsul şi bănet de ajuns.
Mergând spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat care avea o fată, singură la părinţi. O peţi de la tatăl ei, împăratul, şi învoiala se şi făcu.
Asemenea şi cel mijlociu, după ce se dichisi şi el cum ştiu mai bine, plecă şi el înspre apus. Ajunse şi el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, şi iute, iute, se logodi şi el cu dânsa.
Pe fiul cel mai mic, însă, nu-l trăgea inima a pleca în peţit. Dară n-avu ce-şi face capului, căci tată-său îl trimitea întruna să caute a se căpătui şi el. Luă şi dânsul nişte haine, numai să nu zică nescine că nu s-a gătit, de cheltuială ce pe apă nu curge, şi plecă şi el, ştii, cam în dorul lelii.

Dară unde să se ducă? Nici el, iacă, nu ştia. Mişca şi el picioarele a lene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă, apucă pe o cărare ce întâlni în cale, şi merse pe ea, fără să-şi dea seama unde se duce. Când, ce să vezi d-ta? Poteca pe care apucase, îl scoase drept la un eleşteu mare. În cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, aşa de florile mărului, fără să ştie ce are să facă cu dânsa.
Ajungând pe marginea eleşteului, se aşeză şi el acolo jos, şi, privind cu nedomirire, ia aşa numai ca să zică şi el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă, şi făcea haz cum sare stropii de apă, când o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, când pică înapoi la matcă, se face câte un armean (cerc) împregiurul lui, şi de ce merge se măreşte, până ce intră iarăşi în sânul matcei de unde a ieşit, fără mai pe urmă să se cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din jurul lui, ci totul rămânea ca mai-nainte, adică faţa apei lucie ca o oglindă.

El era dus cu gândurile. Se uita şi nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă, şi nu ştia ce făcea. Nu mai simţea dacă este, ori nu mai este. Când, iată că o broască ţestoasă ieşise pe luciul apei, şi se uita galeş la dânsul. Unde lovea el cu nuiaua, şi unde se deschideau talazurile care înconjurau vârful nuielei, acolo, ţâşt! şi dânsa, şi ochii de la dânsul nu şi-i mai lua.
Se uita la dânsul parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atâta era de dus cu minţile.
În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască ţestoasă se ţine după vârful nuielei lui. Se uită şi el la dânsa, şi parcă îi zicea inima ceva, dară nu pricepu nimic.
Când se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfinţit. Se sculă binişor, fără să-i pese de ceva, şi se duse acasă. A doua zi iarăşi aşa făcu, fără să-i plesnească prin cap ceva şi fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit.
A treia zi, cum se sculă, plecă iarăşi la marginea eleşteului. Pasămite îl trăgea aţa la ursita lui.

Şi cum sta el acolo şi se juca cu nuiaua în apă, iară broasca ţestoasă îi tot sărea pe dinainte şi se uita la dânsul cu dor, îşi aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în peţit, şi că fraţii lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor.
Tocmai când voi să se scoale şi să plece spre a merge să-şi încerce şi el norocul, iată că broasca mai ţâşni o dată, iară el îşi aruncă ochii la dânsa mai cu băgare de seamă. Se uită drept în ochii broaştei, şi simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Şezu iarăşi jos. Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. Mai voi el să facă ceva cumva, aşa ca să se depărteze, dară în deşert. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi când ar fi fost butucite.

Se miră de astă lâncezeală. Şi, mai aruncându-şi căutătura la broască, văzu ochii ei, pare că străluceau de un foc ce simţea că îl atinge. Atunci îşi luă inima în dinţi şi strigă:
- Asta să fie logodnica mea.
- Îţi foarte mulţumesc, dragul meu iubit, îi răspunse atunci broasca. Cuvântul tău a sfărâmat toate farmecele ce mă ţineau înlănţuită. Tu eşti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma până voi avea viaţă în mine.
Se sperie oarecum fiul de împărat, când auzi pe broască vorbind.
Ar fi rupt-o d-a fuga, dară graiul ei cel dulce şi viersul cu lipici ce avea îl făcu să-i rămâie tălpile lipite de locul unde sta. Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o zână gingaşe, şi plăpândă, şi frumoasă, cum nu se mai afla sub soare. }i venea flăcăului, de drag, să o soarbă într-o lingură de apă. Dară se opri, şi nu făcu nici o mişcare, ca să nu supere ori să îndărătnicească pe zâna a veni după el, căci simţi că, de aci înainte, fără dânsa nu va putea trăi.
Se puseră la vorbă, şi nici ei nu ştiau ce vorbesc. Aci începeau una, aci lăsau alta, până ce se pomeniră că amurgise. Şi fiindcă a doua zi era să vie fraţii cu logodnicele lor, spuse zânei că se duce să înştiinţeze şi el pe tătâne-său că a să-şi aducă şi el logodnica. Broasca intră iarăşi în eleşteu, iară dânsul plecă la curtea împărătească. Mergea el, dară parcă-l tot oprea cineva în cale, i se părea că-l trage cineva de la spate de haine. El se tot întorcea de se uita înapoi. Nu vedea nimic, însă el îşi tot întorcea capul şi se uita. Noroc că i se scurtase calea şi ajunse acasă, căci, de ţinea drumul mai lung, te miră de nu rămânea cu gâtul strâmb, de atâta uitat înapoi.
Dacă ajunse şi găsi pe toţi ai lor adunaţi la tatăl său, începu să le povestească şiritenia celor ce i se întâmplase. Când ajunse să le spuie că a zis broaştei: "Tu să fii logodnica mea", toţi se umflară de râs deodată şi începură a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri şi cu glume nesărate. Vru el să le spuie cine a fost broasca, dară nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură, şi-l cam dedeau în tărbăceală cu graiuri care mai de care păcălitoare.

Dacă văzu, tăcu din gură şi înghiţi ruşinea ce-i făcură fraţii înaintea tatălui său. Se gândi el: "acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasă, îşi zise el, să vedem că cine râde mai la urmă, râde mai cu folos".
A doua zi fiecare flăcău zbură la logodnica sa. Iară împăratul puse de împodobi palatul şi cetatea cât se putu mai frumos, ca să-şi primească nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca în zi de sărbătoare, ostaşii se gătiră ca de alai, până şi copiii se veseleau de veselia împăratului.
Veniră unul după altul feciorii cei mai mari ai împăratului cu logodnicele lor. Ce e drept, şi ele erau frumoase, hainele pare că le erau turnate pe dânsele. Fiecare îşi adusese zestre însemnată: robi, cai, căruţe ferecate; şi le primise împăratul cum se cuvine împăraţilor şi fiilor de împăraţi.
Ei, dacă se adunară launloc, aduseră vorba iarăşi despre broasca fratelui lor celui mai mic, şi începură, împreună cu logodnicele lor, a grăi despre dânsul cam în dodii.
Ii ţinură de rău tatăl lor, căci de, orice s-ar zice, fiu îi era ăl mic, şi îl durea la inimă când îl luau în râs, dară toate fură în deşert, căci, deşi nu mai vorbeau de rău aievea în faţa împăratului, pe din dos, însă, îşi băteau mendrele, cum voiau, îşi dedeau coate de râdeau, şi chiar se vorbiră, amândoi fraţii cu logodnicele lor, să facă pe fratele lor cel mic de râs şi de ocară, când va veni cu broasca ţestoasă înaintea împăratului.

Fiul cel mic al împăratului dacă se duse şi el să-şi aducă logodnica, broasca cea ţestoasă ieşi din eleşteu la dânsul, se dete de trei ori peste cap şi se făcu om ca toţi oamenii. Vorbiră ce vorbiră, apoi fiul împăratului îi zise să se gătească să meargă. Atunci ea îi răspunse:
- Dragul meu logodnic, trebuie să ştii că şi eu sunt fată de împărat, şi încă fată de împărat mare, şi avut, şi puternic. Dară blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdară, împărăţia ne-a fost răpit-o duşmanii, şi pe mine m-a făcut precum m-ai văzut.
Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă, nu altceva, zăpăcise oarecum pe bietul fecior de împărat, dară, ţiindu-şi firea şi nepierzându-şi cumpătul, el îi mai zise:
- Lasă astea acum. Odată dacă te-am ales, tu eşti a mea, floncănească lumea ce va vrea. Găteşte-te, îţi zic, şi aidem, că ne aşteaptă tatăl, cu fraţii şi cu cumnatele mele.

- La noi este obiceiul, adăogă zâna, ca înainte de a merge la cununie, să ne îmbăiem.
- Ne vom îmbăia la palaturile tatălui meu, răspunse el.
- De ce să mai facem p-acolo tevatură, să ne îmbăiem aici. Şi făcând un semn cu mâna, apa eleşteului se trase într-o parte şi într-alta, şi în locul lui se văzură nişte palaturi, strălucite de podoabe, încât, la soare te puteai uita, dară la dânsele ba. Aurul cu care erau poleiţi stâlpii şi ciubucele de pe lângă streaşină licărea de-ţi lua ochii.
Zâna luă de mână pe fiul împăratului şi intră în palat. Vezi că el rămăsese cu ochii bleojdiţi, ca unul ce nici dânsul, de=i era fecior de împărat, nu mai văzuse asemenea scumpeturi.
Şi fiind băile gata şi apa încropită numai ca laptele când îl mulge de la oaie, intrară fiecare în câte o baie şi se îmbăiară.
Fiul împăratului nu cuteza să calce pe pardoseala băii şi pe velinţele cele de mare preţ ce erau aşternute prin palat, de milă să nu le strice frumuseţea.
Baia era pardosită cu tot felul de marmură lustruită şi adusă din meşteşug aşa, încât închipuia fel de fel de flori, de păsări şi câte nagode toate. Apa ciuruia din ţeve aurite şi o lua cu năstrape şi cu căuşe de aur. Ştergarele erau, de mătase şi în ţesătură cu fir de cel bun şi cu mărgăritare.

După ce ieşiră din baie şi se îmbrăcară, trecură prin grădină, unde mirosul florilor îi îmbăta.
Zâna porunci şi trase la scară o căruţă ferecată în aur, cu patru telegari de mâncau foc. Căruţa era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în faţa soarelui, ca cine ştie ce lucru mare. Ei se urcară. Cum se puse el lângă dânsa, un luceafăr se aşeză pe fruntea ei, şi aşa strălucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dânşilor.
Amândoi erau îmbrăcaţi cu nişte haine scumpe şi foarte frumoase. Caii porniră. Dară zburau de parcă n-atingeau pământul, iară nu că mergeau. Într-o clipă ajunseră la împăratul, tatăl băiatului, carele îi aştepta şi se ciudea de atâta întârziere.
Când îi văzură, toţi înţeleseseră că aceasta era femeie de pe alte tărâmuri, şi lăuda pe fiul de împărat pentru o aşa nimerită şi neaşteptată alegere. Fraţii cei mai mari o mâlciră, văzând atâta frumuseţe şi atâta bogăţie. Mai mare strălucire şi gingăşie ca aceasta nu se mai văzuse sub soare şi pe la dânşii până atunci. Începură a-şi da coate, a-şi veni în cunoştinţă şi a se căi de râsul ce făcuseră de fratele lor.

Împăratul nu mai putu de bucurie, când văzu că fiul său cel mai mic îi aduce în casă minunea minunilor. Zâna se purtă cu mare bunăcuviinţă, şi vorbi astfel încât robi toate inimile. Oaspeţii nu-i mai luau ochii de la dânsa și urechile lor nu mai ascultau alte vorbe, decât vorbele ei, că mult erau cu lipici.
Fiii cei mari ai împăratului povăţuiră pe logodnicele lor ca să facă şi ele tot ce vor vedea pe zâna că face, şi la cununie şi la masă.
Împăratul îşi împlini pofta inimii lui. El dorise, vezi, să-şi cunune toţi copiii într-o zi, şi aşa şi făcu.
Era vesel împăratul pentru aceasta, cât un lucru mare.

După ce se cununară fiii împăratului cu logodnicele ce-şi aleseseră fiecare, se prinseră în horă şi jucară, ca la nunta unui împărat. Ceilalţi jucau, nu jucau, dară zâna când juca, părea că n-atinge pământul. Lumea privea şi i se umplea inima de mândrie, căci fiul cel mic al împăratului lor adusese o aşa zână să o domnească. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumuseţe ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor.
Între acestea veni seara, şi se puse o masă d-alea împărăteştile. Împrejurul mesei împărăteşti, o mulţime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime şi pentru prostime. Se puseră la masă.
Nurorile cele mari ale împăratului ţineau ochii ţintă la zână să vază ce face ea ca să facă şi ele, după povaţa soţilor lor. Zâna, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masă, lua câte niţele şi băga în sân. Asemenea făcură şi cumnatele ei. Mâncară şi se veseliră cât le ceru inima.
Când se sculară de la masă, zâna se duse la împăratul socru, îi sărută mâna, îi mulţumi, şi, scoţând din sân, de unde băgase bucatele, un mănunchi de flori bine-mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască.
Odată se umplu locul de un miros aşa de frumos şi strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toţi într-o glăsuire strigară: "Să ne trăiască doamna şi împărăteasa noastră"; iar ea, fără a se mândri, se trase din naintea împăratului cu totul smerită şi se aşeză lângă soţiorul ei.
În calea ei, începu a curge de printre încreţiturile hainei sale mărgăritare, de umplu locul, iară mesenii, cu buni, cu toţii, se aplecară şi le adunară.

Ducându-se şi nurorile cele mai mari ale împăratului să-i mulţumească, îi sărutară şi ele mâna. Când voiră însă a scoate şi ele din sân ce puseseră în timpul mesei, băgară de seamă că hainele lor sunt murdare şi terfelite de bucate, încât nu mai semăna a haine puse pe om, ci a alte dihanii, şi se făcu un râs de mila lor în toată nunta, încât plecară umilite în cămările lor ca să se schimbe, fiindcă nu mai era chip a mai sta aşa îngălate la nuntă.
Atunci mulţimea cu mic, cu mare, şi împăratul împreună cu dânsa, strigară într-un grai, că aceşti soţi să-şi domnească de aci înainte. Împăratul se coborî din scaun, şi se urcă fiul cel mic cu soţia sa.
Această împărăteasă cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpătată, se făcu de o iubiră până şi cumnatele ei. Iară fiul împăratului, cu agerimea minţii lui, cu înţelepciunea cea firească şi cu poveţele împărătesei, soţia lui, domni în pace, în linişte şi în veselie toată viaţa lui.

Eram şi eu p-acolo. Şi fiindcă am dobândit şi eu un os de ros, mi-am pus în gând să vă povestesc, boieri d-voastră, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună; şi încălecai p-o şa, și va spusei poveste-așa…

- Sfârșit -

✨🧚Mesaje din Basme

 

Basmele ne-au legănat, ne-au încântat și ne-au fermecat copilăria. Ascultam povești și basme la gura sobei, privind în jarul aprins, iar vocea caldă a mamei sau a bunicii suna și mai dulce, și mai enigmatic… Ce timpuri minunate… Astăzi, din păcate, nu se mai pune preţ pe citit, calculatoarele și filmele animate le-au luat locul imaginaţiei infinite de altădată…

Basmele vin din negura timpului și sunt transmise pe cale orală generaţiilor următoare. În spatele fiecărui basm se ascund comori ale tradiţiei populare românești, transmise memoriei noastre colective, care altfel s-ar pierde…

Poveștile, mărturie a trecutului îndepărtat, sunt adevărate, însă “cifrate”, fiecare va pricepe mesajele “ascunse”după gradul său de înţelegere.

Aţi bănuit că în spatele unei povești pentru copii se ascund atâtea mistere? Și chiar credeţi că aceeste povești sunt numai pentru copii?

Aşa au devenit şi ele, basmele, nemuritoare ca şi noi…

Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti…

Carmen Pankau

PAUZĂ NEDORITĂ IMPUSĂ PE PAGINA MEA DE FB

Au început, sau mai bine zis s-au intensificat acƫiunile de sabotaj împotriva spunerii Adevărului.

Pe pagina mea Getia Magnifica  https://www.facebook.com/CarmenPankau/

nu mai pot posta, nu mai pot să distribui nimic de pe şi pe această pagină, şi mai nou, NU mai pot nici măcar să anunƫ „defecƫiunea“ la feisbuc! Şmecherii, ştiu ei ce fac!

Interesant, nu-i aşa?

Prea multe Adevăruri îi sperie şi au intrat în panică, altfel NU pot să-mi explic reacƫia lor! Adevărul iese întotdeauna la iveală.

Până când se mai liniştesc „spiritele“ întunecaƫilor, voi face din păcate o pauză, însă voi încerca să distribui articolele de pe Blogul meu! Voi reveni!

☀️NIASCHARIAN!

Şi totuşi VOM RENAŞTE!, că vor „ei“ sau nu, NU ne împiedicăm de un ciot!

Lumina şi Adevărul sunt de partea noastră!

Carmen Pankau

CINE SUNT PATRIOȚII ADEVĂRAȚI?

Sunt adesea întrebată: Care sunt patriotii adevăraƫi?

Patrioƫii adevăraƫi sunt cei care NU se bat cu pumnul în piept şi spun ca sunt "patrioƫi".

Patrioƫii adevăraƫi sunt cei care NU dau interviuri în toata mass-media şi răcnesc prin Parlament.

Patrioƫii adevăraƫi sunt cei care NU sunt plătiƫi de nimeni, mai ales de Persoane straine din afara tării.

Patrioƫii adevăraƫi NU organizează "adunări" în mai multe oraşe/localităƫi şi duc oamenii la "manifestări", plătite de cine stim noi, şi îi transportă la locul cu pricina cu autobuzele, pentru că ei NU au bani de unde să plătească asta. Din ce bani?

Patrioƫii adevăraƫi NU fac partide peste partide şi NU aspiră la "conducerea" ƫării!

Patrioƫii adevăraƫi NU fac partide conduse de „generali“ penali şi plătiƫi din afara ƫării şi inventează mereu partide noi, cu nume mioritice, spre a atrage pe cei navi şi dezorientaƫi.

Patrioƫii adevaraƫi fac multe pentru ƫara lor şi NU vorbesc despre ce ar putea sa fie.

Patrioƫii adevăraƫi NU se aşează niciodată la masă cu tâlharii şi cu trădătorii.

Patrioƫii adevăraƫi NU savurează şi NU se mândresc cu sutele de mii de „aprecieri“, like-uri pe facebooik de la oameni naivi, total dezinformaƫi care nu prea ştiu nici să scrie, nici să citească, nici să înƫeleagă despre ce este vorba, şi care nici nu pricep că sunt la fel de manipulaƫi ca şi ceilalƫi!

Patrioƫii adevăraƫi fac totul pentru ƫara lor, FĂRĂ SĂ CEARĂ NIMIC în schimb, fără să-şi facă „reclamă“ şi NU îşi fac mereu fotografii pentru a „documenta“ „ce parioƫi mari“ sunt ei.

Pseudo-patrioƫii, cei care vor să pară ca sunt „patrioƫI“, îşi atârnă steagul ƫării la gât şi NU fac absolut nimic în afară de reclamă ieftină şi vorbe goale şi sunt plătiƫi pentru asta! Ce practic!

Să facem discernământ!

Autor: Carmen Pankau

🐍MAREA TRĂDARE – INSULA SERPILOR

Insula Şerpilor a fost pentru prima oară menţionată în anul 777 î.e.n. În mitologia elenă, întinderea de pământ este creaţia lui Neptun, zeul mărilor, care la rugămintea zeiţei Thetis a scos din pământ o insulă pentru fiul ei Ahile. Insula a fost denumită de către greci cu numele de Insula Leuce („Insula Albă”). O denumire similară a fost dată de către romani care i-au spus Insula Albă, probabil din cauza faptului că au fost găsite pe insulă ruine de marmură albă. Rămăşiţele eroului troian (Get –n.r. Carmen Pankau) şi cele ale lui Patrocle au fost aduse de Thetis pe actuala Insulă a Şerpilor, pentru a fi puse într-un sanctuar. Cercetările efectuate în zonă în 1823 confirmă legenda grecilor antici (trebuie menţionat că atât grecii, cât și romanii, au copiat legendele noastre getice, au rebotezat personajele și le-au prezentat lumii ca fiind ale lor – n.r. Carmen Pankau). Atât căpitanul Kritzki, cât şi neamţul Kohler au descoperit ruinele templului închinat lui Ahile, dar şi alte edificii, presupuse locuinţe ale preoţilor din antichitate. Alte descrieri ale templului le avem de la germanul Kohler. Vestigiile descoperite de cei doi au fost ulterior expuse în muzeele din ţările lor. O altă legendă se referă la faptul că insula era o lume în care se refugiau sufletele celor morţi.

LEGENDA LUI ACHILE

Edificiul antic ar fi avut un diametru foarte mare, de formă patrată, având 29,87 m. În partea de est a sanctuarului se afla templul închinat eroului ACHILE. Arhitectura templului şi a altor vestigii din insulă era specifică epocii numite ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia şi Geţia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcalurile din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă. Pe baza fragmentelor de construcţie descoperite, templul lui Achile a fost un monument de artă, având lângă el mai multe camere, pentru funcţionarea oracolului, precum şi pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului.
Acest templu este menţionat de poetul roman PUBLIUS OVIDIUS NASO (care fusese exilat la Tomis) în versurile sale, precum şi de geograful grec Ptolomeu şi de istoricul grec Strabon.

Filozoful grec Maximus din Tir (care a trăit în secolul al II-lea e.n.), afirma în lucrarea sa „Discuţii” că: „Achile locuieşte într-o insulă drept în faţa Istrului, în Marea Pontică. Acolo se află templul şi altarele lui Achile…” Geograful grec Ptolomeu (care a trăit în secolul I e.n.) menţionează în opera sa „Îndreptar geografic” că: „Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.): 57 grade, 15 minute – 47 grade, 40 minute şi insula lui Achile sau Leuce („Albă”)”.

Mai multe inscripţii antice au fost găsite pe insulă, inclusiv un DECRET olbiopolitan (din oraşul Olbia) datând din secolul al IV-lea î.e.n. care cere tuturor locuitorilor cetăţii Olbia să apere insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe „insula sfântă”.
Istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în lucrarea „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană” (2 vol.,Bucureşti, 1988), afirmă prezenţa unor civilizaţii antice (ionieni, milesieni, de origine getică – n.r. Carmen Pankau) pe litoralul Măriii Negre. Unul din popasurile cele mai vechi este cel din „insula Albă”, Leuke sau Achilleis, mica stâncă ce se înalţă în plină mare în largul Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului. Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracteristiciile principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi.

O altă legendă se referă la faptul că în mitologia grecească Insula Leuke era considerată un loc paradiziac, o lume în care se refugiau sufletele morţilor. Astfel, o altă denumire atribuită de grecii antici este de Insula Makaron, adică „A fericiţilor”. Unii cercetători au mers şi mai departe cu speculaţiile, traducând termenul ATLANTIS prin Fericire. Această speculaţie a fost alimentată de faptul că nu departe de Insula Şerpilor, arheologii sovietici au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite ATLANŢILOR.

MOTIV DE CEARTĂ ÎNTRE MAI MULTE NAŢIUNI

Până în epoca modernă, Insula Şerpilor a trecut pe rând prin mâinile grecilor, romanilor, bizantinilor, otomanilor sau ruşilor, aceasta redevenind României abia în 1878. Între 1941 şi 1944 e administrată de trupele germane, ce sunt alungate în august 1944 de un detaşament sovietic. Tratatul de Pace de la Paris (1946) lasă insula în posesia României, însă doar pentru doi ani. În 1948, prim-ministrul Petru Groza şi ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, semnează la Moscova un protocol ce reface graniţa dintre Uniunea Sovietică şi statul român. Aici se stabileşte că Insula Şerpilor intră în componenţa URSS. În 1949, navele militare sovietice ocupă insula şi instalează o bază militară de supraveghere maritimă şi aeriană, cu sistemele radar care supraveghează zona Balcanilor. 

Situaţia legală a protocolului şi procesului – verbal de predare a insulei este problematică. Actele sunt ratificate în 1961 doar de Consiliul de Stat al Republicii Române, NU şi de Marea Adunare Naţională a României, AŞA CUM CEREA CONSTITUŢIA. Prin urmare, actele sunt NULE din punct de vedere juridic. După dispariţia Uniunii Sovietice (1991), insula, împreună cu baza militară, trece în administraţia Ucrainei.

IMPORTANŢA STRATEGICĂ A INSULEI ŞERPILOR

Insula Şerpilor, cu o suprafaţă de doar 17 hectare, nu prezintă o importanţă prea mare din punct de vedere teritorial şi economic, în schimb are o foarte mare importanţă din punct de vedere strategico-militar.
După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Şerpilor împreună cu baza militară, de control naval şi aerian, de apărare antiaeriană şi maritimă, a trecut în administraţia Ucrainei. Staţiile de radiolocaţie aflate pe insulă execută o cercetare aeronavală la mare distanţă, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră şi Marea Mediterană, până la coastele Libiei, rezultatele cercetării fiind transmise unui punct de conducere. Pe insulă sunt stocate informaţiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean. De asemenea, aici sunt amplasate staţii de bruiaj şi ascultare atât a convorbirilor în fonie, cât şi a celor prin cablu. Pe insulă a fost dislocată o garnizoană militară cu mai multe subunităţi independente, care deservesc un heliodrom, un miniport maritim, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice, un far şi sistemul de pază şi apărare a graniţelor de stat ale Ucrainei. Apărarea bazei militare ucrainiene de pe insulă se realizează printr-o navă de tip fregată, o navă de patruilare şi unul sau două submarine.

În prezent pe insulă locuiesc aproape 100 de persoane, în majoritatea grăniceri, împreună cu familiile lor şi un personal tehnic. Din anul 2003 este localizată pe insulă o expediţie ştiinţifică permanentă a Univesrităţii Naţionale din Odessa.
Insula în prezent este demilitarizată şi se află într-o dezvoltare rapidă. În conformitate cu Tratul româno-ucrainean din anul 1997, autorităţile din Ucraina şi-au retras divizia militară, au demolat radarul militar şi au trensferat celelalte infrastructuri în mâinile civililor.

În afară de platforma de elicoptere, în anul 2002 a fost construit un debarcader pentru vapoare până la 8 metri adâncime şi urmează să fie construit un port maritim. Insula este aprovizionată cu echipament de navigaţie, inclusiv un far vechi de 150 ani. Energia electrică este furnizată printr-un generator cu motor diesel şi/sau un generator ce exploatează forţa eoliană. Insula are o infrastructură civilă cum ar fi un oficiu poştal, o filială de bancă (a băncii ucrainene „Aval”), un punct de prim-ajutor, televiziune prin satelit, reţea de telefonie, un turn de telefonie mobilă şi o reţea Internat.

Ucrainenii pretind că insula este locuită. Preşedintele Ucrainei, Leonid Kucima a făcut o vizită fulger în iunie 2003 pe insulă. A fost deschisă şi o sucursală a băncii Aval pe această stâncă de 0,17 kmp. Aceste acţiuni au avut loc ca urmare a faptului că dacă o insulă este locuită atunci legile internaţionale îi dau dreptul la platou continental de 20 km.
Crearea unei comunităţi permanente ar putea ajuta Ucraina în revendicarea Insulei Şerpilor. România susţine că Insula Şerpilor are statutul de stâncă, deoarece nu este locuită permanent şi nu are surse de apă potabilă. În disperare de cauză, autorităţile ucrainiene au deschis pe insulă, în ultimii ani, un hotel fără canalizare şi un cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor.

DISPUTELE DINTRE ROMÂNIA ŞI UCRAINA

Statul ucrainean susţine că Insulei Şerpilor trebuie să i se acorde pe lângă ape teritoriale, platoul continental şi zona economică exclusivă în Marea Neagră, reprezentanţii români afirmând că Insula nu se încadrează în normele de drept pentru a i se acorda platou şi zonă economică.
În anul 1997 s-a semnat un tratat între România şi Ucraina prin care ambele state „au reafirmat că frontiera existentă între ele este inviolabilă”. România a semnat acest acord, ca o CONDIŢIE a aderării la NATO (care cerea României să aibă tratate încheiate cu toate ţările vecine). Cu toate acestea, ambele părţi au fost de acord că dacă nu se ajunge la nici un consens în următorii doi ani cu privire la frontiera maritimă, fiecare parte se poate adresa pentru arbitraj Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga.

La data de 16 septembrie 2004, partea română a adus această dispută împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la delimitarea platoului maritim dintre cele două ţări, întrucât insula nu are importanţă socio-economică. La 15 august 2005 România a depus un memoriu referitor la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive din Marea Neagră. România a apelat la o astfel de sesizare unilaterală, după ce timp de şapte ani negocierile cu Kievul nu au dus la nici un rezultat în ceea ce priveşte delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive, precum şi a statutului Insulei Şerpilor din Marea Neagră. Ucraina trebuia să-şi prezinte poziţia până la data de 19 mai 2006.

După anul 1980, o dată cu descoperirea de rezerve considerabile de ţiţei şi gaze naturale în Marea Neagră, interesul pentru această insulă a crescut mult. Convenţia O.N.U. asupra mării de la Montego Bay recunoaşte dreptul statelor să-şi extindă apele teritoriale la 12 mile, şi în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.
Recent, au fost descoperite zăcăminte de petrol (10 milioane de tone) şi de gaze naturale (1 miliard metri pătraţi) în apropierea insulei. Resursele naturale nu sunt semnificative, dar urmează să se facă prospectări în următorii 2-3 ani. Companiile petroliere British Petroleaum (BP) şi Royal Dutch Shell au semnat contracte de prospecţiuni cu Ucraina, iar comapania Total cu România. Compania austriacă OMV (proprietara celei mai mari companii petroliere din România, Petrom) a semnat un contract cu un consorţiu format din Naftogaz Ukrainy şi Chornomornaftogaz pentru a participa împreună la licitaţia pentru concesionarea respectivei suzprafeţe.

Platoul continental din jurul Insulei Şerpilor a fost subiect al unei dispute între România şi Ucraina, litigiu care s-a judecat la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. Miza disputei române-ucrainene a fost în primul rând strategică – accesul în apele teritoriale şi economică – posibilitatea explorării şi, eventual, exploatării resurselor de hidrocarburi. Ambele părţi au declarat, înaintea pronunţării deciziei finale a Curţii, că o vor respecta, indiferent care va fi aceea. Curtea Internaţională de Justiţie, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009 a acordat 79,34% din zona în dispută României prin a o-suta decizie dată de la înfiinţare. României îi revin 9.700 km pătraţi iar Ucrainei îi revin 2.300 km pătraţi. Prin aceeaşi decizie Insula Şerpilor rămâne în componenţa Ucrainei. Vom vedea de ce.

Potrivit CIJ, Insula Şerpilor nu este considerată insulă, ci stâncă, ceea ce face să i se atribuie o mare teritorială nu mai mult de 12 mile marine (29).

Am prezentat cele de mai sus, nu în totalitate, deoarece cedarea Insulei Şerpilor către Ucraina s-a făcut printr-o TRĂDARE ruşinoasă, de către un ÎNALT DEMNITAR ROMÂN. Vom vedea şi legitimarea hoţiei.

„ROMÂNUL” CARE A CEDAT INSULA ŞERPILOR

Am specificat anterior că, printre altele, o condiţie pentru aderarea României la NATO era să aibă tratate încheiate cu toate ţările vecine. În acest sens, la Constanţa, în data de 2 iunie 1997, a fost semnat „Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina. Anterior, în luna mai, la sfârşitul negocierii Tratatului „a avut loc operaţiunea de colaţionare a textelor din cele două limbi ale partenerilor – o operaţiune tehnică -,iar cutuma este de nerevenire asupra textului negociat deja până la acel stadiu”. Acţiunea avea loc chiar în sediul MAE de la Bucureşti, la care participau membri ai celor două delegaţii.
S-a încheiat şi un Acord conex (Nota A), parte componentă a Tratatului, dedicat Insulei Şerpilor, tema fiind demilitarizarea acesteia. Oricine îşi dă seama că problema avea scopul ascuns de recunoaşterea graniţelor Ucrainei. Adică reconfigurarea liniei Kalinin. Acordul conex nici nu a fost prezentat în Parlament tocmai pentru că era temerea că ar fi fost contestat.
Când activitatea de colaţionare era în toi în încăpere pătrunde ministrul de Externe ADRIAN SEVERIN, spunând că are o propunere: „în rândul patru de jos se pune virgulă, după Insula Şerpilor, şi se adaugă „care aparţine Ucrainei”. 

Diplomatului Buteiko, şeful delegaţiei ucrainene, nu-i venea să-şi creadă auzului, motiv pentru care a cerut: „Paftarite pajalusta” („Repetaţi, vă rog”). Adrian Severin a reiterat fraza (Nota B).

Din nou s-a executat un act de TRĂDARE. Poporul român NU a fost consultat prin referendum dacă este de acord ca o parte a teritoriului naţional românesc să fie cedat ucrainenilor. Acest act de trădare a fost comunicat în detaliu de către diplomatul Aurel Preda, specialist pe spaţiul estic, atunci director adjunct al Direcţiei Tratate din MAE, cotidianului central Ziua. Pe marginea celor relatate George Roncea a scris articolul „Românul” care ne-a furat Insula”.

HOŢIA ucrainenilor/TRĂDAREA părţii române a fost legitimitată în urma semnării şi ratificării „Tratatului cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina”. Ţinuturile BUCOVINA şi HERŢA, dar şi INSULA ŞERPILOR au fost din nou CEDATE prin semnăturile lui ADRIAN SEVERIN şi preşedintele EMIL CONSTANTINESCU. Ele nu mai pot face obiectul unui proces la CIH, deoarece contravine Cartei Europene şi a Dreptului Internaţional, care stipulează că nu se pot modifica graniţele europene trasate după 1948. S-a renunţat la părţi din teritoriul naţional pentru alianţe vremelnice, ceea ce constituie o ABERAŢIE pe care nici un şef de stat, nici un ministru de Externe nu o poate susţine fără a-şi anula sensul şi natura funcţiei. Când acest act a fost acuzat practic de trădare a intereselor naţionale „echipa regimului Constantinescu”, Adrian Severin a replicat ca ars: „Tratatul a constituit un act aducător de linişte şi stabilitate regională”.

„Fişa postului interzice unui şef de stat să accepte modificări teritoriale. Ca orice soldat preşedintele este aflat sub drapel, legat de jurământ, şi dacă datoria şi timpurile impun sacrificiul – preşedintele este obligat să se sacrifice. Sub nici o formă un preşedinte nu poate accepta ciuntirea teritoriului naţional” .

Bucovina, Ţinutul Herţa, Insula Şerpilor (şi mai sunt) sunt ţinuturi care au aparţinut MOLDOVEI de la începuturi. Pentru că de aproape două milenii valahii de aceeaşi limbă şi obiceiuri şi sânge – fie ei moldoveni, ardeleni, sau munteni au murit şi au renăscut pe aceste pământuri pline de sângele a nesfârşitelor generaţii de români şi unde sufletele morţilor îşi vor face veacul în vecii vecilor.

NOTE:

Nota A: Ţărăniştii erau contra Tratatului, fapt pentru care prevederea cu privire la Insula Şerpilor a fost introdusă în Acordul conex. Cel care i-a „prelucrat” pe ţărănişti a fost Dumitru Ceauşu, care le-a spus: „România, pentru a intra în NATO, trebuie să privească în viitor şi să renunţe la trecut”.

Nota B: Să ne aducem aminte că Adrian Severin a ţinut capul de afiş al ştirilor în luna martie 2011 după ruşionoasa sa dare în vileag de către ziariştii britanici care L-AU PRINS cu…ŞPAGA-N GURĂ. Alături de alţi doi europarlamentari – Zoran Thalar şi Ernst Strarrer, a fost acuzat că ar fi contribuit la iniţierea unui amendament legislativ în schimbul căruia şi-a facturat 12.000 de euro către firma de lobby. Problema a fost intens mediatizată şi nu insist asupra ei. Dar mă întreb: oare câte gesturi de acestea a mai făcut? Ce i-a picat în cazul cedării Insulei Şerpilor Ucrainei?

Sursa: Teodor Filip
Adaptare și foto: Carmen Pankau

URMELE DIN VECHIME A CUVINTELOR GEȚIA ȘI GEȚI ÎN VREMURILE UITATE DE ISTORIE

Să ne învrednicim a căuta urmele din vechime a cuvintelor Getia și geti, așa cum le-au scris alții pentru prima dată în urmă cu vreo 4800 de ani, fiindcă aici în toriștea străbună, în istoria noastră falsificată și batjocorită de fel de fel de trădători de Neam și Țară.

În cele mai vechi scrieri venite de la emeșii din Ki-en-gi/Sumer de prin secolele XXVlll î.e.n., găsim pe conducătorul Enmenbaragesi(en: demnitate, strămoș, profet + men: coroană, putere regală, cinste +bara: căpetenie, adunare + gesi), care a domnit 900 de ani înainte de Potop în cetatea Kiș. Dar numele lui este în fapt un cuvînt compus cum l-am desfăcut după tipicul eme-gi și asta poate dovedi oricine, studiind un dicționar al acestei limbi. Pentru trebuința cunoașterii vechii noastre istorii este bine să înțelegem sensul vechi al cuvîntului gesi(ge: nobil, a aparține grupului + si: a trăi, hotar, a se naște, a străluci, coarne) ca ,,cel ce vine din neamul binecuvîntat de Creator” fiindcă divinitățile emeș purtau un fel de coarte peste pălărie ca simbol al puterii lor cerești. Mai găsim terminația gesi la căpeteniile cu același nume Lugalzagesi(lugal: om mare, conducătorul civil al emeșilor + za: strălucire, credincios, a fi de partea cuiva + gesi) ce au condus un număr de ani cetățile Uruk și Umma în intervalul de timp 2500-2350 î.e.n.
Dar acest neam binecuvîntat de Dumnezeu este amintit și în scrierile hitite din secolele XVlll-Xll î.e.n. cu numele de mosca, kaska, geska, khabiru sau habiru, ce umblau creanga prin Asia Mică. Neamurile arimine kaska(ka are sensul de comunitate, așezare, colonie) s-au năpustit cu sabie și dor de înstăpînire peste ținuturile dintre Tigru și Eufrat întemeind un puternic imperiu în secolul XVl î.e.n. care a dăinuit mai bine de 500 de ani, iar cealaltă denumire a zburdalnicilor arimini geska sau gesii, adică geţii care formau regatul Misia sau Masa/Mașa din Asia Mică era un alt nume pentru kaska dar şi al cabirilor stabiliţi în Canaan şi mai în nord pe lîngă hitiţi, după cum i-a lăsat istoria la răboj. Numele de gesi din scrierile emeș și hitite, la neamurile din jurul Carpaților se spunea GEȚI și așa a ajuns Neamul Scoborîtor din Zei să fie cunoscut în antichitatea Europei mai bine de 1800 de ani pînă lotrii ne-au scos în tărîmul uitării.

Pe la sfîrșitul secolului l î.e.n. Diodor din Sicilia propunîndu-și a scrie o istorie a lumii din imperiul roman așa cum o dorea orice grec sau elenist, ne-a lăsat jupînul Biblioteca istorică, unde găsim pentru nevoința adevărului o spusă despre pornirea lui User/Osiris de a cuceri pămîntul și a ține tot neamul omenesc sub ascultare, luîndu-și făloasele odrasle cum se scrie la catastiful amintit în Cartea l,XVlll: ,,Se spune că Osiris, în expediţia sa, pornise împreună cu doi fii ai săi; Anubis şi Macedon, bărbați însemnaţi prin vitejia lor. Şi unul şi celălalt purtau armuri uimitoare şi făurite din pielea unor animale a căror îndrăzneală încercau să o urmeze. Anubis era îmbrăcat cu o piele de cîine, pe cîtă vreme Macedon purta o piele de lup. Şi iată pentru ce aceste animale sînt atît de slăvite de către egipteni.”

Aici zicerea ne lasă într-o mare nedumerire; dacă în Egipt nu era nici urmă de lup, de unde și-au luat ei năravul de a se identifica cu fioroasa fiară? Și am să răspund tot eu fiindcă Diodor nu mai are cum, cultul a fost dus odată cu migrarea carpatinilor pe malurile Nilului către sfîrșitul mileniului lV î.e.n. iar povestea era păstrată de către preoții egipteni și pe vremea iscusitului istoric ce meșteșugit ne-a încondeiat în istorioara lui!

Luînd oștirea lui Osiris în stăpînire și ținutul Palestinei, spune Diodor că a fost învrednicit pentru: ,,Cîrmuirea acestor părți ale Egiptului care se află lîngă Fenicia și mare, Osiris a încredințat-o lui Busiris… Busiris – zice-se că ar fi fost întemeietorul orașului căruia egiptenii îi spun Diopolis. Să ne lămurim cu acest ținut care este lîngă Fenicia și mare, adică Palestina de la sud, scrisă în însemnările lor și PRST iar dacă ne încumetăm să punem vocalele așa cu trebuie, auzim cuvînțelul cunoscut nouă ,,părăsiți”, la fel cum era și neamul martu din cetatea Marda, o rămășiță sau cei uitați de grosul neamului get din baștina carpatină. Cît privește acel oraș sfînt clădit de Busiris încă nu i-am dat de urmă după zapis, dar după gîndul iscoditor trebuie să fie Gat fiindcă era zidit într-o țară sfîntă și în direcția asta ne vor lumina informațiile de mai jos.

Dar avem numele neamurilor arimine din Palestina într-un text din timpul pir-o Kamose, ultimul al dinastiei din Teba înaintea ocupării Egiptului de către hicsoși pe la 1750 î.e.n., care îi pomenește pe locuitorii Palestinei cu numele de ,,Chietain de Retienu” adică Keta sau Geta din Canaan.

Pe o prismă descoperită în fosta cetatea a filistenilor Lachis, oraș situat aproape de muntele Hermon care făceau un intens comerț maritim, dovada arheologică are pe faţa sa, alături de numele piro al Egiptului Amenhotep ll(1435-1420 î.Hr.) și numele zeului Ptah, fiind numit cu titlul ,,Domnul du Gitti” sau Gaat. Titlul du Gitti pe care îl purta zeul, cred că vine din vechile cuvinte arimine diu sau die de pe tăblițele de plumb cu sensul de sfînt. Cuvîntul du a fost găsit și în textele descoperite la Serabitṭ, subliniind că Ptah este adesea numit ,,Domnul eternității” sau ,,Unicul veșnic”, adică o divinitate unică sau un fel de monotheism. Serabitț este un sit arheologic în sud-vestul peninsulei Sinai unde au fost descoperite la sfîrșitul secolelor XlX 30 de propoziții scurte incizate cu semne asemănătoare hieraticii egiptene. Aici au fost mai multe mine unde s-au exploatat turcoaze o lungă perioadă de timp cînd ținutul se afla sub stăpînirea egiptenilor.

Dar Gat a fost o cetate a filistenilor amintită de mai multe ori în 1 Samuel 17, și ll Samuel 21,19 unde Goliat a fost bătut măr și ucis tot de mai multe ori cînd i se întărea fibra piticaniei ivrite David, numele fiind folosit și pentru alte locuri din vecinătate, cum ar fi Carmel Gat, deci atît un centru de putere cît și un teritoriu care purtau același nume. Iar Gitaim au fost un popor filistean amintit în Neemia 11,32 și Samuel 4,3, unde dacă îndepărtăm particula im care arată pluralul, avem taman denumirea baștinei carpatine așa cum apare scrisă și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Un gitit/giti este o persoană din Gat/Gitta așa cum ne-au lăsat mărturie peste timp și textele descoperite în situl egiptean de la Amarna. Acesta este o vastă regiune arheologică egipteană care reprezintă rămășițele vechiului oraș construit de către faraonul/pir-o Akhenaton pe la sfîrșitul anilor 1353 î.e.n. și abandonat la scurt timp după moartea acestuia.

În Banatul de cîmpie din vestul României, există și azi localitatea Gat care face parte din comuna Ghilad fiind situată în apropiere de Ciacova, iar ca să ajungi aici trebuie să treci pe lîngă pădurea Macedonia.

O altă dovadă istorică a vechimii numelui de GET dat neamului nostru strămoșesc o avem de pe un vas grecesc din secolul Vll î.e.n. care prezintă lupta vînjosului Hercule cu centaurul Nessos, cum spun cei care au născocit cultura elenistă, adică pricepuții istorici straini ca mari falsificatori de antichități grecești. În fața centaurului este scris cu alfabet grec vechi sau poate get numele de ΓETOϟ/GETOS și NU Nessos sau Nexus cum au falsificat ei istoria noastră. Hercule l-a înșfăcat de moț/chică pe centarul Getos, coafură specifică numai neamului get! Istoricii straini au făcut această mîrșăvie în partea a doua a secolului XlX, pentru că atunci trudeau de zor la ticluirea elenismului avîndu-i aproape pe feciorașii lui Ucigă-l Toaca, adică verișorii lor, cei întunecați pînă și în ceriul gurii, care împreună urmăreau scoaterea geților și a urmașilor lor – românii – din istoria veche a Europei și pe cale de consecință și din istoria modernă a națiunilor.

Dar să ne lămurim cine erau aceste dihănii de CENTAURI și cum au apărut ei în mitologia vechilor greci. Spun miturile lor că centaurii au fost un popor legendar din Tesalia, jumătate oameni și jumătate animale, cu trup de cal și bust de om. Tesalia era în antichitate o regiune în sudul Macedoniei și locuită în mare parte de populații arimine, de unde populația Macedoniei antice, cuprinsă azi în mare parte în statul grec, își spuneau atunci dar și în prezent armîni. În lumea vechilor greci, timp de mai multe secole tesalienii au fost renumiți pentru faimoasa lor cavalerie, realitate istorică ce confirmă mitul centaurilor. În timpul războaielor grecilor cu perșii din anul 480 î.e.n. locuitorii Tesaliei au luptat de partea invadatorilor, urlînd prea tare lăudata ,,democrație greacă”, ținutul fiind încorporat în regatul Macedoniei și în timpul lui Filip l, iar în secolul Xlll regiunea era controlată de valahii/vlahii băștinași, adică tot armîni după știința noastră – sub numele de Valahia Mare.
Aceste ființe fabuloase, centaurii, în mintea vechilor greci au apărut odată cu întîlnirea geților/ariminilor din regiune care erau călăreți desăvîrșiți și luptători deîntrecuți călare, considerînd că omul și calul fac un trup comun, tot așa cum au fost priviți călăreții spanioli de către amerindieni.
Spune legenda că centaurii s-au dat rău în stambă la nunta lui Piritou, regele lapiților, unde au fost invitați și asta ne arată că NU erau nici sălbatici și nici turbați la vederea altor oameni. Aici la nuntă se petrece o întîmplare urîtă care îi pune pe centauri în cinul proscrișilor, fiindcă aburiți rău de vin s-au dat la tînăra soție punînd stăpînire pe ea și pe ceilalți invitați, ispravă ce a stîrnit scandal și mare bătaie. Au fost învinși însă de lapiți, ajutați de Tezeu, și izgoniți pentru totdeauna din Tesalia. 

Alte mituri spun că și viteazul Hercule i-ar fi păruit rău așa cum arată și fotografia vasului. Doi centauri au fost pomeniți mai mult de antichitate: Chiron pentru înțelepciunea lui și Nessos sau Nexus pentru forță și curaj. Neamul centaurilor trăia și pe muntele Pelion vecin cu ținutul Tesaliei, ajungînd o pacoste pentru ceilalți oameni, adică greci după spusa lor. Se țineau de băut și după ce aburii vinului îi lua în stăpînire, porneau să distrugă recoletele și batjocoreau femeile. Erau șireți și ignoranți, zic vechii greci, deși pe Chiron îl aveau ca model de înțelepciune. Muntele Pelion sau Pelium, este situat în partea de sud a Tesaliei, prelungirea lui ajungînd la litoralul Mării Egee și formând o peninsulă cârlig cu golful Pagasetic și marea. În acest munte centaurul Chiron își avea peștera unde a primit spre luminare pe mulți din eroii mitici ai grecilor: Iason, Ahile, Tezeu şi Hercules.

Carianul Herodot(485-425 î.e.n.) scrie în Historiae lV, 1 despre credințele geților, felul prin care aceștia îşi trimeteau solie la Zamolxe spunînd despre acesta după unele informații că ar fi fost “sclavul” lui Pitagora, iar altele zic că geții îl venerau ca pe un zeu. Și conchide nedumerit îndrăcitul mitograf că nu a dezlegat enigma: ,,Dar destul e atît cît am spus, fie că a existat un om cu numele Zamolxis, fie că a fost un zeu de prin părțile Geției…”

Adică în timpul lui exista statul Getia!!!

Dio Cassius(155-240), în lucrarea Istorie romană scrie la LI, 22 că geții care locuiesc în sudul Istrului se numesc misieni, iar cei care locuiesc în Tracia se numesc ,,daci sau geţi sau traci”. Amintește magistrul ca și noi să ținem minte, că în vremurile uitate de istorie, geții din nordul Istrului au migrat în Macedonia ,,căci poporul dacilor îşi stabilise odinioară colonii în apropiere de Rodope.” În scrierea lui Dio Cassius strămoșii noștri sînt numiți daci, geţi, traci şi sciţi, deşi toţi erau un singur popor.

Capadocianul Strabon(64 î.e.n.-23 e.n.) în scrierea Geografia confirmă acest adevăr istoric al migrației geților din nordul Istrului în Macedonia și Tracia scriind că: ,,geţii şi dacii sînt un singur neam dar numiţi diferit după ținutul în care locuiesc… Dacii/Davii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii. Dacă noi grecii îi cunoaștem mai bine pe geţi, cauza este că aceştia şi-au schimbat necontenit așezările şi au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecîndu-se cu tracii şi cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geţilor”.

Asta se știa în secolul l al erei noastre, geții erau un popor numeros avînd mai multe state, iar cei mai sudici locuiau în Macedonia, Tracia și Tesalia, informații istorice care confirmă pe deplin faptele de la începutul civilizației grecilor și legendele lor.

Din datele prezentate mai înainte este dovedit ca un adevăr de netăgăduit că baștina carpatină a fost numită de unii ca un ținut mitologic, Arima unde s-a născut neamul omenesc. Alte surse, în special cele latine și asiriene, prin apelativele folosite pentru unele divinități sau popoare, menționează derivate din Ariminia ca a doua denumire mitologică, întocmai cum ne spun și tăblițele de plumb descoperite la Sinaia unde îl găsit pe Moș Arimin. Și intrînd în istorie, avem informații cu nemiluita și pe alese pentru ținutul Dilmun, ca insulă, țară și spațiul ceresc unde se retrag sufletele celor vrednici. Iar izvoarele egiptene amintesc despre Palestina ca Sfînta Getie sau du Gitii așa cum apare și pe tăblițe. De la mijlocul secolului Vl î.e.n. avem cele două tăblițe scrise de marele înțelept get Zamolxe, iar din secolul V î.e.n. strămoșii noștri geți sînt amintiți în zeci de izvoare atît de greci cît și de romani începînd cu secolul lll î.e.n.

Ce am arătam mai sus este numai istorie, fără revelații, incantații, conspirații și alte trăiri inițiatice ale întunericului.
Dar mai avem ceva dovezi venite chiar peste vrerea răilor și a făcătorilor de adevăruri drăcești și mîrșăvii pămîntești împotriva strămoșilor noștri.

Sursa: Olariu Arimin
Compilare, adaptare şi foto: Carmen Pankau