EXTRAORDINARUL ROMÂN JUSTIN CAPRĂ – INVENTATORUL RUCSACULUI ZBURĂTOR

L-am văzut de căteva ori trecând cu mini mașina lui pe D.N. 1. Toată lumea întorcea capul după buburuza metalică ce gonea pe șosea. „Este Capră, inventatorul!” spunea lumea. Apoi l-am ascultat într-un interviu la TV și a urmat liniștea… Drumul către stele. Ca un omagiu târziu scriu… Inventatorul, profesorul şi inginerul român Virgilius Justin Capră s-a născut la 22 februarie 1933, la Măgureni, în județul meu natal, Prahova. A rămas cunoscut pentru numeroasele sale invenţii, printre care: rucsacul zburător (jet pack), triciclul electric Oblio şi Troty, cea mai mică maşină din lume – Soleta (cu un consum de 0.5l/100km), primul rachetonaut, automobilul cu motor de avion „Virgilius” şi multe altele. La Măgureni a copilărit împreună cu familia, respectiv tatăl său, Constantin care a fost învăţător cu pregătire teologică, mama sa, Ecaterina şi sora sa, Georgeta Viorica. A urmat şcoala primară şi liceul, început, în 1944, la Liceul „Dimitrie Barbu Ştirbei” din Câmpina (din 1957 își schimbă numele în Liceul Nicolae Grigorescu), după care a promovat examenul de capacitate (1948) şi apoi încă patru clase – cursul superior – făcute la Şcoala Tehnică Petrol din Câmpina, specialitatea Foraj, urmate de bacalaureat (1952). S-a înscris la Şcoala Superioară de Aviaţie din București, unde a absolvit ca subinginer în aviaţie. În 1974, la insistențele ministrului Octavian Groza, s-a prezentat la Institutul Politehnic din Bucureşti pentru echivalarea studiilor, primind, abia atunci, şi diploma de inginer.

Ideile nu i-au dat pace din copilărie, când și-a construit un set de păpuși mecanice (numite „Hora păpușilor de lemn”). La 17 ani a realizat un bob, care aducea noutăţi în ce priveşte suspensia şi direcţia. În 1956, când avea doar 23 de ani, a realizat primul rucsac zburător, un aparat individual de zbor care se găseşte expus la Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” din Capitală (nu a intrat niciodată în producția de serie). Deşi invenţia lui a fost una foarte importantă, Justin Capră nu şi-a brevetat-o din cauza regimului de la Bucureşti, care interzicea cetăţenilor să deţină aparate zburătoare. 1956 a fost anul când după o idee năstrușnică din timpul stagiului militar, a conceput primul aparat individual de zbor: renumitul „rucsac zburator”. Ideea se materializează, fiind transmisă tocmai în SUA, unde va fi brevetată șapte ani mai târziu, de către americanii Wendell Moore, Cecil Martin și Robert Cumings. După ce, la 22 februarie 1962, americanii și-au brevetat aparatul de zbor, identic cu cel imaginat cu șapte ani mai devreme de Justin Capră, în toamna aceluiași an, la Expoziția Transporturilor de lângă Herăstrău, Wendell Moore și-a prezentat aparatul de zbor independent. Nu erau diferite decât culoarea și denumirea. Acum cu un alt model de astfel de rucsac zburător se deplasează soldații Marii Britanii, dar și astronauții în afara navelor spațiale.

Dar Justin Capră a fost și inventatorul celui mai mic autoturism, Soleta, care consumă doar 0,5 litri la suta de kilometri, dar şi al unei motorete care funcţionează cu acumulatori. Motoreta are 37 de kilograme şi străbate 80 de kilometri cu 30 km/h. Soleta 150 Ecor, un micro-autoturism, cântăreşte 95 de kilograme şi este capabil să străbată 100 de kilometri cu doar jumătate de litru de combustibil. Modelul următor, Soleta I.C.200, a fost o îmbunătăţire a modelului anterior şi ajungea la viteza de 67 km/h. O altă mare invenţie este „Virgilius”, un automobil cu două roţi echipat cu un motor de avion, de 105 cp, ce atingea peste 300 km/h, iar greutatea automobilului era de 250 kg.

Justin Capră are un portofoliu ce cuprinde 114 invenţii, dintre care 72 sunt prototipuri de autoturisme cu consum foarte mic, șapte aparate de zbor şi 15 motoare neconvenţionale.

Invențiile sale au fost acceptate sau nu de societate, dar cu toate astea, el a continuat să lucreze în magazia lui, lipită de locuința de pe strada Aurel Vlaicu, fosta Țăranilor, și să născocească alte și alte mașini, aparate de zbor, dispozitive antigravitaționale. În anul 2000, invențiile lui însumaseră 77 de mașini, una mai năstrușnică decât alta, multe fiind prioritați la nivel mondial. 57 de prototipuri de automobile, dintre care zece cu propulsie electrică, 13 motorete – opt cu propulsie electrică, șapte aparate de zbor neconvenționale – un elicopter miniatural, de dimensiuni foarte mici – câteva studii ale unor sisteme noi de sustentație și cercetări fundamentale. Câte o năzdrăvănie pusă pe roate sau în mișcare în fiecare an, câte un aparat de zbor la fiecare zece ani de viață.

A primit de-a lungul vieții diferite distincţii şi premii importante precum: Premiul Arca, Premiul Ifia Eco pentru cea mai bună invenţie ecologică – Triciclu electric sau hibrid (împreună cu Marian Velcea); Diploma Eureca Gold Medal (pentru același aparat; împreună cu Marian Velcea); Diploma Salonului Internaţional de invenţii de la Geneva, Premiul Dan Voiculescu şi multe altele. În 2008 a fost decorat cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler.

Justin Capră a murit la 19 ianuarie 2015, la Ploieşti. La Măgureni un bust de bronz ridicat în fața Primăriei amintește de legătura acestei localități cu marele inventator. Ca parte din nemurirea sa există și răspunsul lui Justin Capră la întrebările legate de domeniul în care a activat: „Eu nu sunt inventator, Dumnezeu e inventator, noi făcând parte din Imitatio Cristi”, sau „Cine vrea găsește soluții, cine nu, găsește scuze.” Concluzionând mai spunea: „De meserie eu sunt român, iar la asta eu nu voi renunța niciodată!” Și după cum vedem s-a ținut de cuvânt! Onor!

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

LACUL CU NUFERI ȘI LOTUȘI TERMALI DIN BĂILE FELIX – UNIC ÎN EUROPA

 

Situat la doar opt kilometri de oraș, lacul cu nuferi din Băile Felix este un paradis. Lacul, unic în Europa, bogat în ape termale, oferă un spectacol inediat al nuferilor și lotușilor. Florile delicate, care plutesc pe apă, își deschid petalele pe timpul zilei, ca mai apoi, pe înserat, să se închidă la privirile curioșilor ce nu se mai satură de admirat. Grație apei calde, în lacul din stațiunea Băile Felix trăiesc și numeroase broaște țestoase și pești exotici. Aici, într-un microclimat unic în Europa datorită izvoarelor termale, cresc specii rare precum Nufărul alb (Nymphaea Alba), Lotusul Sacru (Nelumbo Nucifera), Nufărul termal (Nymphaea lotus var. Thermalis) și Chiparosul de Baltă (Taxodium distichum).

Nufărul alb (Nymphaea Alba) este o plantă erbacee, perenă, ocrotită prin lege, din familia nimfeaceelor (Nymphaeaceae), răspândită în Europa (inclusiv în România), Caucaz, Siberia, Asia Centrală. În România este o specie rară. Nufărul alb, cea mai cunoscută specie, preferă apele de adâncime relativ mică, de circa 30-150 centimetri. Frunzele sale verzi au o formă circulară caracteristică şi pot atinge diametrul de 30 centimetri.

Nuferii sunt florile cu cele mai multe semnificații în mitologie, simbolizând: forța de creație, nemurirea, sănătatea, gloria sau liniștea sufletească. Înflorirea începe în prima decadă a lunii iunie. Tot o specie de nufăr este și Lotusul Sacru (Nelumbo Nucifera) care are flori asemănătoare, dar se deosebește prin forma frunzei. Lotusul Sacru se înalță deasupra apei, în timp ce nufărul plutește pe ea. Tulpinile sunt lungi, conţin aer şi reuşesc să străbată nivelul apei pentru a-şi desface la suprafaţa ei frunzele ce stau răsucite ca sulurile de papirus. Frunzele sunt verzi, de formă circulară şi au diametrul de până la 60 cm. Florile cu diametrul de până la 20-25 cm se ridică la câţiva cm deasupra apei, sunt parfumate şi au culoarea roz sau alb. Ele se deschid dimineaţa şi se închid seara, iar după aproximativ 5 zile se scutură. Pe lângă proprietatea de a se menţine în permanenţă curat, cercetătorii din domeniul biologiei au descoperit recent că lotusul îşi reglează temperatura florilor, menţinând-o între 30°C – 35°C (86°F-95°F) atunci când cea a mediului scade către 10°C (50°F).

O altă însuşire aparte a lotusului este longevitatea seminţelor şi puterea lor de germinare după lungi perioade de timp. Se pare că s-a obţinut germinarea unor seminţe de lotus găsite într-un lac secat din China, seminţe care au fost datate ca având vechimea de câteva sute de ani.

Lotusul roz este cea mai renumită și prețuită floare dintre toate câte există, fiind asociată cu însuși Budda. Înflorirea are loc între aprilie și octombrie. Nufărul termal (Nymphaea lotus var. Thermalis) este o specie de nufăr care trăiește doar în zona Băilor 1 Mai. Se consideră că această specie ar fi, probabil, un relict terțiar. Specia a fost descoperită în anul 1789 de botanistul P. Kitaibel, iar numele l-a primit ceva mai târziu, în 1908, când J. Tuzson îi dă această denumire deoarece se aseamănă cu nufărul de Nil. Datorită unicității ei (situl Lacul Pețea este singurul areal unde se întâlnește această specie), Nymphaea lotus var.

Thermalis a fost declarată încă din 1931, monument al naturii, în urma demersurilor profesorului Alexandru Borza. Scăderea nivelului apei din Lacul Pețea a determinat acțiuni de salvare a nufărului termal, care s-au finalizat în 2015 cu mutarea primelor plante în Rezervația Naturală „Lacul cu Nuferi” din Băile Felix. Acestea s-au adaptat la noul mediu și se dorește popularea unui întreg bazin exclusiv cu acest frumos monument al naturii.

Nufărul termal apare pe oglinda apei din aprilie până la sfârşitul lui octombrie. Florile de nufăr îşi desfac în amurg petalele alb-gălbui, iar dimineaţa, între orele 10-12, când temperatura apei urcă până la 34 de grade Celsius, florile se închid în aşteptarea serii. Chiparosul de Baltă (Taxodium distichum) este o specie exotică, putând atinge 50 metri în înălţime şi până la patru metri în diametru. Este originar din sud-estul Americii de Nord, unde are un areal destul de restrâns, în vecinătatea Golfului Mexic. În România, este cultivat prin parcuri şi grădini botanice (Cluj, Timişoara, Simeria, Bucureşti etc.). El este adaptat la climate oceanice, calde şi umede, în Europa suportând climatele mai reci şi mai uscate. Nufărul nu rezistă la geruri puternice şi secete prelungite, iar faţă de sol manifestă o mare putere de adaptare (pneumatofori în mlaştini). Este cel mai longeviv arbore, poate ajunge și până la 6000 de ani. Înfloreşte în aprilie.

Lacul cu Nuferi și Lotuși oferă un spectacol inedit al naturii pe toată perioada anului. Situat în inima stațiunii Băile Felix, este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice. Nuferii îi veți găsi înfloriți tot anul, iar lotușii oferă o priveliște unică doar trei luni pe an, în perioada iunie-august. Lacurile sunt populate cu numeroase specii de pești exotici care trăiesc doar în aceste ape termale, iar pe lângă pești, întâlniți și broaștele teștoase, alți rezidenți ai acestor lacuri. Nymphaea Lotus Thermalis este o specie subtropicală despre care se crede că a supravieţuit perioadei de glaciaţiune.

În Băile Felix au mai fost aduse și alte două specii de nuferi, Nufărul alb şi Lotusul Indian, acesta din urmă fiind o specie adusă din Asia de S-E.

Acest mic colț de rai, cu ape termale pline de viață și de culoare atrag turiștii în număr tot mai mare. Păstrarea acestui mirific lac și promovarea sa, va face ca natura să capete altă însemnătate în agenda viitorului nostru tot mai tehnologizat.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

PEŞTERA POLOVRAGI, CA UN TĂRÂM AL ZEILOR…

Dacă sunteți în zona Peșterii Muierii, puteți vizita un alt cavernament interesant. Este vorba despre Peștera Polovragi. Acesta este amplasată în Munții Căpățânii, pe malul Oltețului, la o altitudine de 670 metri și la 20 metri înălțime față de talvegul râului, pe teritoriul comunei Polovragi între localitățile Horezu și Baia de Fier (jud. Gorj).

Pornind de la Mănăstirea Polovragi, cea care străjuiește ca o barieră capătul străzii principale aferentă comunei, îndrăznim să urcăm în chei, inițial de-a lungul Pădurii Polovragi, arie naturală protejată pentru castanul comestibil și vegetația de tip mediteranean. Ieșind din dreptul pădurii, malul abrupt din dreapta – Muntele Căpățânii și străjerul din stânga – Muntele Parâng, vestesc intrarea în Cheile Oltețului.

Drumul forestier, de utilitate publică, urcă lin, paralel cu râul Olteț, care, din abisul albiei sale, desparte cei doi munți frați, săpând încă veritabile chei, cu pereți verticali, pe lungimea totală de trei kilometri. După 200–300 metri de urcuș prin Cheile Oltețului, în dreapta, se deschide o poartă de dimensiuni impresionante, a cărei amenajare ne îndeamnă să intrăm. Recunoaștem numele: același Polovragi…

Aflăm că, în conștiința localnicilor, se păstrează vie o credință conform căreia, liderul spiritual al geto-românilor, Zalmoxe, ar fi locuit în Peștera Polovragi. Tot aici, vracii prelucrau o plantă rară, numită povragă, polvragă, sau polovragă, întrebuințată în popor ca remediu împotriva bolilor. Este posibil ca denumirea localității și implicit a peșterii și mănăstirii, să fie de origine getică, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, despre vreo concepție a strămoșilor noștri referitoare la credința lor religioasă sau la practicile medicale atât de răspândite în viața lor.

Această legendă este consemnată și de Alexandru Vlahuță în a sa „România Pitorească”, 1901, prin descrierea zeului protector Zamolxe, care îndemna poporul get la luptă, pentru apărarea gliei strămoșești împotriva cotropitorilor, iar „stropii ce se preling și picură și azi din steiurile acestea sunt lacrimile lui”, care deplâng soarta poporului get cucerit de romani.

Într-adevăr, grota este o peșteră caldă și umedă (temperatură constantă – 9 grade și umiditate medie – 90 la sută), care „plânge” cu picături din infiltrații, apă bogată fie în carbonat de calciu, fie în bioxid de siliciu, oxid de fier etc., în funcție de straturile pe care le străbate, le „spală” și le readuce, cu îndelungă răbdare, în propria-i excavație. În funcție de impuritățile pe care le transportă apa în galeria principală, aceasta își schimbă culoarea din aval către amonte, pe porțiuni care au căpătat, în timp, denumiri precum: Bolta însângerată, Camera Albă, Sala Divină etc…

Cei 800 de metri de galerie vizitabilă (din cei peste zece kilometri cartați de speologi din amonte către aval) reprezintă marea vărsare, iar poarta turistică este avalul, ceea ce explică dimensiunile impresionante de la intrare și, totodată, necesitatea opririi vizitării începând cu porțiunea inaccesibilă publicului larg. Primul sector al galeriei (aproximativ 400 metri de la intrare) prezintă o încărcătură emoțională de excepție deoarece, fiind cea mai accesibilă porțiune, a fost de-a lungul timpului un refugiu al localnicilor: geƫi, vraci, călugări, fiecare având marcat cel puțin câte un simbol distinct.

Astfel, Scaunului lui Zalmoxe din interior îi corespunde la suprafață, după cca. 350 metri copertă de roci, fosta cetate dacică „Cetățuia”, cuptoarelor de ardere a plantei polvraga le corespunde rădăcina uriașă a plantei dispărute dar împietrită în tavanul peșterii drept mărturie, iar locul ascezei călugărilor (1505-1968) este marcat de o pictură realizată de către un călugăr, în tehnica negru de fum, reprezentând simbolul morții. Cronologia istorică se încheie cu Izvorul Speranțelor, un gur care nu seacă niciodată, din spatele căruia ne „privește” Maica Domnului cu Pruncul în brațe, poate cea de la mănăstirea vecină, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Începând cu sectorul al doilea, Sectorul Ogivelor, poziționat între Culoarul Stâlpilor și Culoarul Sufocant, peștera devine tot mai interesantă din punct de vedere geomorfologic: dantelării de țurțuri stalactitici, coloane intermediare, domuri, pâlcuri de stalagmite, bazine adânci, scurgeri parietale argiloase, ocru de peșteră etc., unele dintre forme căpătând chiar denumiri, grație spectaculozității lor.

Peștera Polovragi aparține de Primaria Polovragi (din martie 2019) și este deschisă pentru vizite în fiecare zi de la ora 08:00. Peștera găzduiește o colonie de hibernare de aproximativ 300 de lilieci de peșteră din Ordinul Microchiroptera, Genul Rhynophus, numit popular liliacul cu potcoavă, datorită formei de potcoavă a pliului ce le înconjoară nasul. Peștera Polovragi este un complex carstic în care pot fi văzute elemente speciale și unice, pe care nu le poți vedea în nicio altă peștera din România, pentru că este grevată și de trecutul său istoric.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

☀️MASSA-GEȚII, GEȚII CEI MARI

Locuitorii ancestrali din spațiul carpatin, România de astăzi, au migrat în toată Europa şi spre răsărit, până în China. Povestea massa-geţilor şi a Reginei TOMIRIS este cea mai semnificativă ilustrare a faptului că o ramură a geţilor a migrat din regiunea carpato-danubiano-pontică-balcanică spre răsărit, şi asta încă din Neolitic.

Herodot afirmă că: massageţii
„…erau luptători pe jos sau pe cai, arcaşi neîntrecuţi, dar şi curajoşi mânuitori de lance. Purtau armuri împodobite cu aur. Massageţii, erau monogami, dar văduvele de război erau ţinute în colectivitate. La fel ca toţi geţii aveau o religie monoteistă și se închinau la Soarele Neînvins, sacrificînd cai pe altarele Soarelui”.

Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.e.n. ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care, sub conducerea REGINEI TOMIRIS, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau până în China.

„Neam straşnic de tot – gens fortissima (despre care) stă scris că urma să pustiască chiar şi ţara Iudeei (. . .). Massageţii îşi au originea din sciţi. Şi zicând massageţi e aproape cum ai zice solizi (graves), adică puternici, geţi -fortes Getae’’ (Iordanes – Getica).

Massa-geţii mai erau numiți și Saka.

Geograful antic Strabon (60 î.Hr.-26 d.Hr.) ne spune că neamurile getice vorbeau aceeași limbă, de la Carpați până în Centrul Asiei.

Hecateu din Milet ( 560 – 480 îHr), spune despre Masageți :
”Ei au zeu numai soarele și animalul închinat lui este calul, sunt războinici de temut, pedeștri și călare, sunt echipați cu platoșe iar armele lor sunt spadele, securi de luptă de aramă. Harșamentele cailor le sunt împodobite cu aur iar ei poartă în bătălii centuri și fruntarii de aur”.

Massageţii au ajuns până în Asiria. În perioada 669-626 î.Hr. ei s-au aliat cu regele Assurbenipal contra Mezilor.

Nicolo Zeno în “Despre Originea Barbarilor”, Cartea a II-a, în 1557, menționează despre Masageți următoarele:
“…autorii Sciţi spun că după victorie şi moartea lui Cirus, Tomiris a trecut podul făcut de acesta şi s-a indreptat spre provinciile vecine,înspre Marea Neagră, unde a cucerit toate popoarele. După aceea a trecut în Asia şi datorită faimei pe care şi-o făcuse, toate popoarele şi oraşele pe care le-a întâlnit in cale, i s-au supus de bunăvoie. De aici, a traversat strâmtoarea Constantinopolului şi a intrat victorioasă cu armata in Mezia, fiind primită cu plăcere în ţara Geţilor, din care ea insăşi provenea. După cateva bătălii nesemnificative în această provincie, a ridicat un oraş pe Dunăre, căruia i-a dat numele ei: TOMIRIS, oraş aflat – după Ptolemeu – la 54° latitudine şi 46° longitudine.
A plecat apoi in Asia şi l-a lăsat ca Rege printre Geţi pe Antriregir, căci ei se guvernaseră pană atunci în Tracia, ca Republică…”.

Istoricul Jordanes (Iordanes), cunoscător al mai multor izvoare istorice despre viaţa geţilor, în cartea sa „Getica sau Despre originea şi faptele geţilor”, prin anul 551 e.n., scria următoarele:

„După ce a obţinut această victorie şi după ce a luat aşa de multă pradă de la duşmanii ei, regina Tomires a trecut peste acea parte din Moesia, care acum se numeşte Sciţia Minor şi a întemeiat oraşul TOMIS pe ţărmul moesian al Pontului, după numele ei.”
În acestă lucrare Iordanes o numeşte pe Tomiris „Getarum regina”.

Alte izvoare istorice afirmă că: „Tomires a venit și cu multe corăbii pline de pradă şi a întemeiat cetatea Tomis”.

Faima legendarei Regine a massa-geţilor a rămas până în zilele noastre în istoria şi în amintirea numeroaselor neamuri şi popoare din Asia centrală, a apopoarelor din Tadjikistan, Uzbechistan, Turcmenistan, Kazahstan, care o numesc Tomires, Tamiris sau Timirise.

Turcmenii susţin că rasa de cai Akhal-Teke a fost creată de massageţi, caii pe care i-au folosit mai târziu atât Darius, cât şi Alexandru Macedon în campanile lor militare.

Cambize a cucerit Egiptul cu ajutorul massa-geţilor, celebri datorită cailor lor fără seamăn.

Regina Tomiris era asemuită cu Talestris, Regina Amazoanelor de mai târziu.

Nenumărate dovezi indică faptul că Amazoanele făceau parte din același neam al massa-geţilor. Ele formau un ordin al luptătoarelor din aceaşi etnie. Mitul Amazoanelor este reținut de greci în epoca în care massa-geţii se deplasau spre Anatolia. Morminte ale Amazoanelor au fost descoperite la frontiera dintre Kazahstan şi Rusia. Pe monumentul circular de la ADAMCLISI este consemnată această luptă, deoarece pe monument apar şi AMAZOANELE. 

☀️NIASCHARIAN! Să renaştem!

Autor: Carmen Pankau

FOCURILE VII DE LA LOPĂTARI (BUZĂU), UN FENOMEN RAR ÎN LUME

 

În misteriosul Ținut al Buzăului, în apropierea satului Terca, comuna Lopătari, poți observa un fenomen rar și spectaculos. Este vorba de focurile vii sau de flăcările eterne, focuri naturale care ard aproape neîncetat, direct din pământ. Sursa acestor flăcări este metanul care ajunge la suprafață în mod natural, după o călătorie de la peste trei kilometri adâncime. Ajuns în zonă, te așteaptă un urcuș sănătos, dar și un peisaj care îți taie răsuflarea, multe povești născute pe seama acestui fenomen, iar la final, însuși dansul nebun al flăcărilor peste pământul pârjolit, flăcări care sunt mai „bătrâne” decât chiar cele mai vechi amintiri ale sătenilor.

Așa numitul „Foc Viu“ este un fenomen natural datorat emanației de gaze naturale care ies la suprafață prin fisurile scoarței terestre formând flăcări ce ard, aprinse fiind de razele solare (sau de către oameni, dacă flacăra se stinge). În Subcarpații Buzăului, pe versantul vestic a culmii Breazău, aflat pe stânga văii Slănicului, la NNE de satul Terca, la o altitudine de aproximativ 1030m, ard aceste focuri. Fundamentul apariției fenomenului este reprezentat de existența depozitelor subterane de hidrocarburi. Se pot vedea flăcări care izbucnesc din pământ, înălțându-se în bătaia vântului, uneori cu o înălțime mai mare, alteori abia pâlpâind – depinde foarte mult de presiunea gazelor din interior și de starea vremii: la fel de bine pot fi și stinse temporar. Dacă plouă puternic se poate vedea cum bolborosește apa în locurile pe unde iese gazul.

Aria pe care are loc fenomenul are suprafața relativă a unei camere – 25 mp. Se ajunge aici folosind drumul de pe valea Slănicului – DJ 203 K, care pornește de pe DN2 (E85) de la Mărăcineni spre Săpoca (imediat înainte de a intra pe podul de peste Buzău), urmând ruta Beceni-Vintilă Vodă-Mânzălești-Lopătari-Terca. Până la Lopătari drumul este asfaltat. De la Lopătari însă, accesul la obiectivul turistic continuă pe un drum neasfaltat de aproximativ șapte kilometri cu terasamentul degradat, lipsind indicatoarele. În apropiere relativă de Focurile Vii, drumul devine accesibil numai camioanelor mari și tractoarelor forestiere. De la locul până unde se poate înainta maxim cu o mașină mică, se merge inițial pe lângă firul apei până la o punte de pe dreapta, drumul după locul cu pricina fiind impracticabil ulterior. De aici trebuie traversat Slănicul pe malul stâng pentru a sui coasta dealurilor.

Suprafața focurilor este destul de mică și se poate rata ușor, traseul fiind nemarcat. Drumul se face cam în 30-35 minute de mers, dar cu rătăceli și cu ocolișuri cu tot, poate dura în jur de 45-55 minute. Denumirea provine de la faptul că flăcările ard cvasi permanent, fiind vizibile uneori de departe, mai ales noaptea și în perioadele în care frunzișul arboretelor este în cantitate redusă.

Dacă ați ajuns aici, puteți vizita și alte obiective din zonă, respectiv: Bolovanul Mortatului din Ploștina, „Sfinxul” de la Breazău, Platoul Meledic, Piatra Albă „La Grunj”, Mănăstirea Găvanu, Vârful Ivănețu, Lacul Mocearu, „Lacu Limpede” din Bisoca, Mănăstirea Poiana Mărului, Vulcanii Noroioși de la Pâclele Mari, Pâclele Mici și Pâclele de la Beciu.

În țară mai avem astfel de fenomene geologice. Avem astfel: Focul Viu din Comuna Andreiașu de Jos (jud. Vrancea) și Focul Viu de pe Vârful Răiuți din Satul Răiuți Comuna Reghiu (jud. Vrancea).

Întreg județul Buzău, de la un capăt la celălalt, cuprinde o mulțime de obiective turistice care atrag an de azi turiști din toată țara. Fie că este vorba despre Vulcanii Noroioși, de Lacul fără fund, de Tabăra de Sculptură Măgura sau de peșterile rupestre de la Aluniș, acest județ se poate mândri cu o mulțime de lucruri unice în țară sau în Europa. „Focurile vii” sunt fenomene naturale care mai pot fi admirate doar în Turcia, Asia, Australia și Statele Unite, așa că este de neratat acest loc.

În România, aceste fenomene naturale pot fi întâlnite în exteriorul arcului carpatic și în bazinul Transilvaniei. Însă focurile cele mai „vii” care ard precum niște torțe permanent aprinse pot fi admirate în două locuri: în comuna Lopătari din județul Buzau și la Andreiașu, în Focșani.

În crezul popular se spune despre ele că sunt făcătoare de minuni și că atunci când ajungi la focurile vii este bine să îți pui o dorință, pentru că ți se va îndeplini. În timpul nopții, focurile se văd de la distanță și creează un adevărat spectacol, dând impresia unor focuri ce joacă pe comori, sau al unor fete „iele” dansatoare ce ne atrag spre tărâmul lor de vis și ireal…

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

LACUL ROŞU, CEL MAI MARE LAC NATURAL MONTAN DIN ROMÂNIA…

Imaginea acestui lac este unică datorită trunchiurilor de copaci rupte ce îi „sparg” oglinda în care se reflectă pădurile de brad ce îl înconjoară. Mai sunt și grupurile de rațe prietenoase ce înoată pe lângă debarcader și oamenii din zonă ospitalieri. Situat la poalele Munţilor Hăşmaşu Mare, în judeţul Harghita dar la limita cu județul Neamț, Lacul Roşu este cel mai mare lac natural montan din România, numele său fiind dat de Pârâul Roşu, care se varsă în lac, trecând peste versanţi şi soluri bogate în oxizi şi hidroxizi de fier, de unde şi culoarea roşiatică a undelor.

Lacul Roşu este înconjurat de legende, dar cea mai cunoscută este despre o fată pe nume Estela, care locuia în apropiere. Aceasta se îndrăgosteşte de un tânăr, dar căsătoria lor nu are loc pentru că este luat în armată şi nu se mai întoarce, după cum se arată pe ghiduri-turistice.info. Neconsolată, Estela urcă seară de seară la izvorul din munte ca să aducă apă, dar este văzută şi răpită de un tâlhar, care o duce în munţi. Cerul răspunde rugilor fetei, care imploră să-i fie curmată suferinţa, o furtună violentă mătură totul în cale, fata şi tâlharul ajungând îngopaţi pe fundul lacului format.

Lacul Roșu (cunoscut pe plan local și sub numele de Lacul Ghilcoș) este un lac de baraj natural format în urma prăbușirii unui versant din cauza cutremurului din 23 ianuarie 1838, ora 18,45. 6,9 magnitudine VIII intensitate, în apropierea Cheilor Bicazului, la distanța de 26 km de Gheorgheni (jud. Harghita). La ultimele măsurători, efectuate în anul 1987, dimensiunile acestuia sunt: lacul se întinde pe un perimetru de 2.830 m, aria este de 114.676 m² și volumul apei care se acumulează este de 587.503 m³. Lacul s-a format la altitudinea de 983 m, într-o depresiune cu un climat predominant subalpin. În 1864 apare sub denumirea Lacul Pietrii Roșii, mai târziu a fost denumit Lacul Ucigaș. Din 1936 este denumit oficial Lacul Roșu.

Lacul Roșu se situează între Suhardul Mic, Suhardul Mare din partea nordică, Munții Podu Calului din partea sud-vestică, Munții Licaș din partea nord-vesticăși Muntele Ucigaș din partea estică. Lacul este alimentat de patru pâraie mari și încă 12 cursuri de apă temporară, dintre care cele mai importante sunt: Verescheul (Roșul), Licașul, Suhardul, Oii, Ucigașul. Cu toate că Lacul Roșu este o formație tânără, condițiile și timpul de formare a lacului sunt foarte discutate.
În timpul formării, zona lacului era o zonă greu accesibilă, din punct de vedere economic neexplorată.

Împrejurimile lacului au un microclimat plăcut, deosebit de benefic pentru tratarea stărilor de extenuare fizică și psihică, insomnii, neurastenii. Temperatura medie multianuală este de 8°C, peste media de 6°C a depresiunilor intramontane. Valea este practic ferită de vânturi, aerul deosebit de curat, bogat în aerosoli naturali, împrejurimile pitorești oferă condiții excelente pentru cei ce caută surse de regenerare rapidă pe cale naturală. Începând cu anii 1900, tocmai turismul balnear-recreativ a fost cel care a adus dezvoltarea din punctul de vedere a serviciilor turistice a acestei zone.

După un drum pe serpentine și prin spectaculoasele Chei ale Bicazului, un moment relaxant pe malul Lacului Roșu este mai mult decât binevenit. O plimbare cu barca ne va aduce mai aproape de legendele sale și de misterul ce-l înconjoară.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

 

CAPUL DE BOUR ÎN STEMA ISTORICĂ A MOLDOVEI; HERALDICA SIGILIULUI…

 

Stema Moldovei este reprezentată, în mod tradițional, prin capul de bour, privit frontal, simbolizând puterea, cu soarele, simbolizând luminăția bunei domnii, plasat între coarnele bourului, cu un trandafir heraldic în stânga, simbolizând credința, și în dreapta luna, în faza de crai-nou, simbolizând renașterea. Fondul este cinabru (cum se spune roșu în heraldică; culoarea sângelui pe bază de fier) simbolizând vitejia. Această stemă constituie elementul de bază al sigiliului Moldovei, al steagului Moldovei, al monedelor moldovenești. Există, încă din trecutul destul de îndepărtat, mai multe variante datorate unor confuzii. Astfel capul inițial de bour (Bos taurus primigenius), a fost, după dispariția timpurie a acestui animal (sec. XV), luat drept un cap de zimbru (Bison bonasus, la rândul lui dispărut la începutul secolului XVIII).

De asemenea, trandafirul heraldic a fost luat drept un soare, iar soarele dintre coarne a fost luat drept o stea (reprezentată adesea cu șase raze, sau cu 5 dar cu vârful în jos; pe unele sigilii, precum și pe Stema României și în Commons figurează o variantă arătând între coarne o stea cu 5 raze și vârful în sus).

Primele monede emise de statul moldovenesc, datând din vremea domniei lui Petru I Mușat, aveau de regulă următoarea legendă în limba latină (care este o limbă românească- n.r. Carmen Pankau): 

„SIM PETRI WOIWODI, SIM MOLDAVIENSIS”, 

care se întregește astfel: 

„Signum Petri woiwodi, signum Moldaviensis”, 

pentru ca, în timpul lui Alexandru cel Bun, cea mai frecventă legendă să fie „MONE ALEXANDRI, WD MOLDAVIENSIS”, adică „Moneda Alexandri, waiwodae Moldaviensis”.

Monedele moldovenești au avut inscripții în limba latină, cu unele excepții, de la întemeiere până la Eustatie Dabija Vodă (1661-1665). Printre primele monede cu inscripții slavone sunt cele apărute în vremea lui Bogdan al III-lea (1504-1517). Cea mai veche pecete domnească cu stema Moldovei este cea atârnată de un document semnat de Petru Mușat la 1377. Legenda, ce înconjoară la margini sigiliul este „Petrus voivoda Moldaviensis”.

Aceeași stemă, cu capul de bour având coarnele recurbate în afară, apare și pe monedele moldovenești emise de Petru I Mușat. Majoritatea sigiliilor domnești, conținând elementul constitutiv obligatoriu, au legenda în limba slavonă, de exemplu: „Печать ио Романа воевода Земле Молдавской” („Pecetea voievodului Roman al Țării Moldovei”), atârnată de documentul din 30 martie 1392. Sigiliul atârnat de gramota semnată de Alexandru cel Bun are legenda: „Печать Олександра воеводы, господарь Земли Молдавской”.

Începând din anul 1409, este modificată forma coarnelor bourului, acestea fiind curbate înăuntru, în relație cu dispariția bourului (Bos taurus primigenius) și cu forma coarnelor de zimbru (Bison bonasus, încă prezent până la începutul secolului XVIII), amănunt care se va păstra întocmai în toată evoluția istorică a stemei; tot atunci devine mai frecventă simplificarea soarelui până la înlocuirea sa printr-o stea cu cinci colțuri, roza plasată la stânga botului fiind redată cu petale (trandafirul heraldic getic, întâlnit încă în mormântul princiar sud-dunărean de la Sveștari din Bulgaria – sec.V î.Hr.), iar globularul semilună rămânând sub aceeași formă.

Pecețile lui Ștefan cel Mare cuprinzând stema Moldovei au o legendă modestă, inspirând demnitate: 

„Печать Ио Стефана воевода Земли Молдавской…” : „pecetea voievodului Ștefan al Țării Moldovei”. 

Pentru prima dată, la 1563, sub domnia lui Despot Vodă, scutul apare sub o coroană princiară deschisă.

În decursul secolelor al XV-lea și al XVI-lea, stema Moldovei rămâne aproape neschimbată, cele mai semnificative modificări fiind cele ale formei scutului.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

NICOLAE TECLU – INVENTATORUL BECULUI DE GAZ TECLU EXISTENT ÎN ORICE LABORATOR DIN LUME

Probabil vă amintiți de orele de chimie de la școală când încălzeam în diferite eprubete substanțe chimice, spre a le „deconspira” calitățile, sau a le pregăti pentru contactul cu altele. Acel arător (bec) folosit este invenția românului Nicolae Teclu. Acesta a fost un chimist român de renume internațional, membru al Academiei Române din anul 1879 și susținător al ideii de eliberare națională a românilor din Transilvania.

Inițial a studiat ingineria și arhitectura, iar apoi chimia. Ulterior și-a continuat cariera devenind profesor de chimie generală și chimie analitică la Viena. A avut o contribuție substanțială la dezvoltarea chimiei mondiale. Unul dintre subiectele cercetate de el a fost flacăra, realizând un arzător (bec) performant, ce și-a păstrat numele de Bec (arzător) Teclu. El s-a născut în anul 1839, la Brașov, urmând studiile liceale tot aici. Până la nașterea acestuia, studiul chimiei era slab dezvoltat în România. A terminat Institutul Politehnic din Viena, secția Chimie, și Academia de Arte Frumoase din München, secția Arhitectură.

Profesor de chimie la Academia de Comerţ din Viena, docent la catedra de chimie a culorilor din cadrul Academiei de Arte din Viena, chimist al Monetăriei Statului şi al Imprimeriei Imperiale din Viena, membru al Academiei Române – sunt repere biografice care vorbesc despre notorietatea şi talentul savantului român. Mai târziu, acesta devine profesor de chimie la Colegiul Național „Andrei Șaguna”’ din Brașov. A devenit celebru în toată lumea prin cele 60 de descoperiri şi peste 50 de lucrări originale din domeniul chimiei.

Nicolae Teclu obține în anul 1900 brevetul pentru realizarea invenției sale, arzătorul cu mecanism de reglare a raportului dintre aer și gaz. „Becul” său produce o flacără mai fierbinte decât Becul Bunsen și deci este superior acestuia. Invenţia a fost brevetată în Austria şi realizată de firma vieneză W.J. Rohrbeck’s Nachtolger şi, la Leipzig, de către firma Franz Hugershoff. Folosirea acestui tip de arzător este răspândită astăzi în întreaga lume, într-o variantă îmbunătățită. Domeniile care au fost studiate de el includ: studii de rezistență a hârtiei și a fibrelor lemnoase; pigmenți minerali; uleiuri utilizate în pictură și combustia gazelor. Tot lui îi aparțin o serie de aparate de laborator create în premieră și păstrate în prezent la Universitatea din București.

O parte a aparatelor lui le-a donat el însuși laboratorului de chimie anorganică a Universităţii din Bucureşti. Cele mai importante sunt aparatul pentru detectarea metanului și un altul pentru prepararea ozonului. A analizat îndeaproape compoziția și chimia unui meteorit găsit în 1870 la Goalpara (India).

Nicoale Teclu a inventat şi aparate pentru prepararea dioxidului de carbon solid, pentru sinteză şi descompunerea apei, pentru înregistrarea exploziilor de gaze, pentru determinarea în orice moment a compoziţiei aerului din mină în scopul evitării exploziilor. Spre sfârşitul vieţii devine membru al Academiei Române. Deşi invenţiile sale au îmbogăţit pe mulţi, el a murit sărac, în 1916, la Viena. Numele său este purtat astăzi de peste 15 licee cu profil de chimie din toată ţara. Mai sunt diferite străzi ce poartă numele marelui chimist, iar la București o stație de metrou îi poartă numele din anul 2009. Stația ce se află în apropierea Autostrăzii Soarelui și este cunoscută ca fiind cea mai colorată stație de metrou din România, deoarece are podeaua placată cu marmură albă, iar tavanul cu marmură neagră, pereții și stâlpii de susținere fiind placați cu panouri ignifuge vopsite în roșu, verde, alb, galben, albastru, portocaliu.

Ca premii desosebite primite de Nicolae Teclu putem aminti: titlul de „Cavaler al Ordinului Franz Joseph” și medalia Bene Merenti (aprilie 1905). Nicolae Teclu rămâne unul dintre primii chimiști români care s-au făcut cunoscuți și sunt recunoscuți la nivel internațional. În plus, o parte din școlile sau liceele cu profil de chimie din România poartă numele acestuia. Unul dintre acestea este Liceul de chimie „Nicolae Teclu” din Copșa Mică (jud. Sibiu).

Vești bune ne-au venit și de la Brașov, unde casa renumitului inventator din domeniul chimiei, Nicoale Teclu, a fost renovată de actualul proprietar, Ion Stoica, sub coordonarea Direcţiei Judeţene de Cultură şi Patrimoniu din Braşov. Meritul îl are proprietarul, care şi în interiorul locuinţei a păstrat „parfumul” vremurilor de altădată. „Am refăcut integral poarta din lemn şi am renovat faţada. Cred că este un bun exemplu pentru toţi cei care au în proprietate clădiri care sunt monument istoric şi este păcat să nu le punem în valoare”, a declarat Ion Stoica.

Casa de pe strada Prundului nr. 41- Brașov, proaspăt renovată în 2014, ne amintește de universul în care a trăit și a creat marele nostru chimist Nicolae Teclu.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau