MONTE.ORU - REPERUL ORMENIŞURILOR SACRE DIN HIPERBOREEA

Teoria istorică a toponimiei a fost abordată pentru prima dată de către marele istoric român Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907) în lucrarea „Cuvente den bătrâni” editată la Bucureşti în 1881, unde argumentează că istoria toponimelor strat după strat este cea mai completă şi ne conduce în studierea istoriei teritoriului fiind mai înrădăcinată decât limba sedentarilor deoarece zonele pot fi depopulate de urgiile istoriei însă denumirile locurilor sunt puncte de reper geografic mii de ani.
Toponimele sunt consecinţe ale stratificării populaţiei. În terminologia geografică un loc aparte revine toponimiei munţilor ce poartă un pronunţat caracter românesc pentru care B.P.Haşdeu a preluat ideea mai veche a „retragerii în munţi a românilor”. Numele româneşti ale locurilor, apelor, formelor de relief, pornesc dinspre munţi, iar cele străine-rare se găsesc la şes şi în lunci.

Nomenclatura românească străveche atestă că în munţi a trăit permanent un popor ce-a împregnat în memoria colectivă specificul naţional românesc al terminologiei geografice.
Pe munţi au umblat numai sedentarii din străvechime, creatorii fondului de toponime, hidronime, oiconime elemente de bază în studierea istoriei umane, în descifrarea codurilor arheologice, ale psihologiei sociale, de refacere a epocilor îndepărtate. În străvechime cel mai important cult întreţinut de anahoreţi era pe Munţii Orilor preluat de anakoteliştii de pe Kotaionul preoţilor Kotani, pe Muntele Oru. Mama zeilor montani e OrNiKa, făcătoarea Cerului şi a Pământului, cuvânt unicat existent numai la români.
Pe patera de la Pietroasa Consiliul zânelor e prezidat de Marea Preoteasă înconjurată de orante şi de „Apollo, unica prezenţă masculină”, dovadă a începuturilor patriarhale în istoria omenirii.

Important pentru istoria lumii ar fi să existe uşi deschise către depozitele de înţelepciune cultică, să nu rupem istoria începând cu Patriarhatul, când urmele culturii şi civilizaţiilor Marilor Preotese se refac regresiv, pornind de la un singur toponim precum e ORA purtat de Or.Nika, Ora.Deea, Orăştie, Oraviţa, Orăţiile pe torişti, ormenişuri, oraşe.
Există multe studii ale autorilor români şi străini pe tema toponimiei, dar un merit deosebit revine lui Ion Conea (1902-1974), expert în geografie, supranumit părintele toponimiei româneşti, ce a fundamentat rolul toponimiei în istoria geografică şi ca asistent al geografului Simion Mehedinţi a aşezat-o în rândul istoriei, un loc benefic pe atâtea planuri de cercetare. Profesorul savant Mehedinţi scrie: Sus la munte străinii nu s-au aşezat niciodată.

Am pornit de la un nume topic, OraDeea, şi-am descoperit o lume străveche, atât de prezentă întrucât oreenii sunt arienii străvechi din Carpati cu urme grăitoare de roire în toată lumea. Oreenii au înălţat pe ormenişuri oraşele străvechi, primordiale, ca în VlahOrena, de la Sarmizegetusa la Celiabinsk, în Ucraina, la Orkhon în Mongolia, Oranki în Siberia, Insulele Orknei - Suedia, Oran în Algeria etc, aşezate pe Kotayon, locul cel mai înalt de sub cer, obârşia celor din Hiperboreea, de pe Pangeea începuturilor terestre, Gura de Rai a Preoteselor Ore şi ale orienilor.

Geƫia Carpatină- România are 47 de oraşe pe harta lui Ptolemeu din secolul al II-lea. Descoperirile arheologice multimilenare la Gorbani-Iisaia - Huşi, Căscioarele - Giurgiu, Tipia Ormenişului - Racoş, Orlic-Serbia cu 150 situri, Orheiul vechi – Basarabia (un adevărat Atos geto-dac cu mănăstire de piatră cu zeci de chilii-cuiburi de vulturi săpate în stânci şi peste 90 de chilii rupestre atestate, folosite din Eneolitic).
Nicolae Iorga aminteşte că: oraşul Huşi e pe malul abrupt în trei părţi al Răutului, un amfiteatru circular natural, fără asemănare sau rival, indicând un ormeniş străvechi multimilenar unde istoricul Vicu Merlan a descoperit în 1999 tezaurul Marilor Preotese la Iisaia, expus şi în SUA.

În Biblie Horeb e muntele lui Dumnezeu, ca şi Monte.Oru unde trăiau oriţii – horiţi, iar Solomon înalţă templul pe muntele Moria în aria lui Ornan, în jurul stâncii Hordus. Special este toponimul Monte.Oru păstrat intact în zona Buzău–Marele Zău, vatră străveche multimilenară din cotitura Munţilor Carpaţi, lângă complexul monahal în stâncă - Bozi.oru – Nucu... şi ce nume unicat românesc, din străvechimea oreenilor-arieni!
În „Dacia Preistorică” Nicolae Densuşianu consemnează că la Buzău s-au salvat atlanţii şi înţelepciunea străveche a boreenilor- oreeni ca dovadă ormenişurile de pe Munţii Orilor cu Orăţiile lor, cu săliştele tătărăşti ale urieşilor ca la Nucet, Scăieni, Coţia Buzăului etc., că sămânţa noastră, a geto-dacilor, este de la urieşi, ce au pregătit toriştea străbună pe munţii cei mari.

Cultura Monteoru e înrădăcinată în istorie de echipa arheologilor condusă de Ion Nestor în anul 1933. Punctul central e pe Munţii Orii, denumire ce arată că era lăcaş de Mare Preoteasă. Prima atestare scrisă e din 1482 şi aparţine lui Vlad Călugărul. Este o zonă imensă în sud-est, cu fenomene geologice rare, ca Vulcanii Noroioşi întinşi pe 30 de hectare unde gazele aduc la suprafaţă lavă vâscoasă, ce dizolvă nisipurile diorite şi lutul de apă, unde mustesc sărăturile şi petrolul. Pe blocurile de calcar sunt urme de faună din jurasic.
În zona Culturii Monteoru se află chihlimbarul negru cel mai preţios din lume. Ceramica geto-dacă e din zona sudică a Culturii PreCucuteni, mărturie fiind ceramica, obiectele de sticlă, amnarele, cuţitaşele, săgeţile din bronz, fier, argint.

Situl de pe Dealul Cetăţuia atestă că Epoca bronzului e determinantă în Cultura Monteoru la nord de Dunăre fiind cel mai cercetat din zonă zeci de ani. Eugenia Zaharia a lucrat până la 85 de ani cu o echipă ce a cercetat 20 de localităţi, consemnând preistoria geto-dacilor. În lucrarea sa, Formarea poporului român, sunt informaţii de peste 7000 de ani din Cultura Monteoru cu cea mai mare răspândire în zona de dealuri din centrul României, locuite neîntrerupt de geto-daci, unde carpii semnalaţi istoric din mileniul I î.H. trăiau pe ormenişuri, plaiuri, ponoare, gorgane, goreme în mari uniuni de triburi, atât de prezenţi în loviturile date invaziei romanilor.

Cultura Monteoru cuprinde aşezări pe un punct înalt, fortificat, cu locuire densă, larg răspândită. S–au descoperit socluri din piatră de râu pentru altarele de cult, atât de grăitoare. Urmele cultice, economice, războinice din Cultura Monteoru se regăsesc din Eneolitic spre Glina, Dridu, Cernavodă I, Zimnicea, Dâmboviţa, Muscel, sudul balcanic Ezerovo, Caranovo, Kazanlâk până în Epoca mijlocie a bronzului.
Kantaros - vasele cu două torţi din zona Monteoru, atestă că este cea mai importantă cultură a Bronzului Carpatic, susţinută de necropola de pe platoul Dealul Dogaru, cu cea mai întinsă arie, unde scheletele sunt prezente în poziţia chircit, cu caracteristici speciale, cu o bogăţie de inventar precum perle de chihlimbar, sicrie de piatră la fel ca la Pietroasa Mică şi Monteoru. La Monteoru sunt atestate primele morminte de războinici, movile cu pietre, pumnale şi cuţite.
La Petrioru - Racoviţeni, pe stânga cimitirului sunt îngropate femeile, iar pe dreapta bărbaţii. S-au găsit 5 morminte duble, doar femei şi copii faţă în faţă. La Sărata Monteoru, într-un singur cimitir, s-au identificat 146 de morminte de la 2500 î.H. Exista o cetate întărită cu bolovani, cu şant de apărare, cu urme de civilizatie eneolitică ce se pierd în Transilvania, sudul Moldovei, Basarabia şi Ucraina şi oriunde au migrat oreenii din Carpaţi.

Zona e bogată în ape termale şi în descoperiri arheologice de tip Hallsttat – La Tene, ca pe şeaua de ses din Poiana Scoruşului, Colina calului, Petrişoru, faima ceramicii şi prelucrării bronzului, fierului, argintului, aurului de pe vatra străbunilor geto-daci ai Culturii Monteoru.
În anul 1880, grecul Grigore Stavri avea toate terenurile petroliere şi satul Fundul Sărăţii. Acesta îşi adăugă supranumele Monteoru când construia staţiunea Sărata. Avea arhitecţi nemţi, dar şi pricepuţi arheologi.
Motivaţia majoră a densităţii locuitorilor în această zonă este prezenţa salinelor şi sărăturilor, dar şi petrolul, care se scotea cu găleata din bazine subterane şi se aducea la suprafaţă cu ascensorul, prin galerii subterane de la 320 m adâncime. Mina de Petrol e singura în funcţiune încă, unică în Europa şi a doua din lume.

B.P.Haşdeu a dovedit că istoria poate fi susţinută cu argumente logice, dar şi prin toponime, hidronime, oiconime, adevărate punţi peste milenii. Toponimia e veritabilă arhivă a Terrei, despre originea şi vechimea aşezărilor umane, densitatea populaţiei, poziţia geografică, viaţa cultică şi economică, pe KotaYonul Monte Oru - Pangeea Orantelor, OrNikelor, a Orienilor - Arieni de sub Tipia Ormenişurilor geto-dace.

Bibliografie:
· Conea, Ion; Între toponime şi geografie, Ed.Medicală, Bucureşti, 1928;
· Haşdeu, Bogdan Petriceicu; Cuvente den bătrâni, Bucureşti, 1878- 1879, pag. 88;
· Iorga, Nicolae; Istoria critică a românilor din ambele Dacie, Bucureşti, 1878, pag. 272;
· Mehedinţi, Simion; Opere complete, Bucureşti, 1943, pag. 212;
· Moldovan, Dragoş; Stratificarea genetică a toponimiei; http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/08/stratificarea-genetica.pdf
· Onciul, Dimitrie; Scrieri istorice, Bucureşti, 1968, pag. 264;
· Tufescu, Victor; Nume populare pentru denumiri geografice din România, Bucureşti, 1977, pag. 172.

Sursa: Olimpia Cotan-Prună
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

FEMEI GETE, LUPTÂND ÎN ARENE CA GLADIATORI

Luptele de gladiatori constituiau o formă de distracție și de petrecere a timpului liber în timpul Imperiului Roman. Gladiatorul era în Roma antică un bărbat (în general sclav) care se lupta în arenă cu un alt luptător, sau cu fiarele sălbatice, oferind un spectacol de o anumită natură. Numele îi era dat de la „gladium”, sabia specifică cu două tăișuri folosită de romani. Când spunem „gladiator”, ne gândim aproape întotdeauna la o persoană de sex masculin, așa cum ne indică și imaginile ce ne-au parvenit din epocă. La un bărbat a fi „gladiator” însemna în adevăratul sens al cuvântului a fi puternic și neînfricat. Dar apariția unor dovezi ale existenței unor femei gladiator, ce au luptat în sângeroasele arene ale Imperiului Roman, sunt surprinzătoare, uneori, chiar și pentru istorici. 

Examinarea unei statuete existentă astăzi, în inventarul unui muzeu german oferă indicii temeinice, care susțin unele relatări antice ce privesc existența femeilor-gladiator.

Opera de artă la care facem referire are o vechime de circa 2000 de ani și este cea de-a doua reprezentare a unei femei gladiator, așa cum arată Alfonso Manas de la Universitatea din Granada (Spania), autor al unui studiu referitor la neobișnuita statuetă romană. Opera se află la Hamburg, în Museum für Kunst und Gewerbe și pare să provină, după stil, din peninsula italică și din secolul I e.n.. Statueta înfățișează o femeie care ține în mâna stângă o armă care seamănă izbitor cu tradiționalul pumnal sica al geto-dacilor și al altor neamuri getice. Alfonso Manas consideră că arma pe care o ține în mână femeia gladiator este chiar o sica, sabia scurtă și înconvoiată (ori pumnalul lung) caracteristică neamurilor getice. 

Arma aflată în mâna femeii seamănă destul de bine cu aceea ce poate fi observată și pe Columna lui Traian, pe care o mânuiește viteazul rege Decebal, în scena sinuciderii sale. Aceste arme, explică Manas, erau folosite de către o anume categorie de gladiatori, numiți „thraex”, proveniți din Geƫia. Femeia înfățișată în statuetă ține capul puțin plecat și brațul ridicat, ceea ce reprezintă, în arta romană, susține Manas, un gest caracteristic gladiatorilor care au obținut izbânda într-o confruntare din arenă. Nu era ceva neobișnuit ca gladiatorii să se prezinte la luptă, în arenă, la bustul gol, a mai explicat Manas. Acest aspect poate fi observat și la femeia gladiator reprezentată în statueta de la Museum für Kunst und Gewerbe, după cum s-a consemnat în International Journal of the History of Sport.

Cealaltă reprezentare a unei femei gladiator provine din secolul II e.n., și se află la British Museum (Marea Britanie) și a fost găsită în situl roman de la Bodrum (Turcia). Deși cronicarii romani fac referire și la femei-gladiator, se pare că numărul reprezentantelor sexului frumos care își asumau (sau cărora li se atribuia fără drept de apel această sarcină, fiind sclave) un asemenea rol era mic. De altfel, raritatea femeilor-gladiator este sugerată și de către numărul extrem de redus al operelor de artă ce le reprezintă. După relatarea lui Suetoniu, crudul împărat Domițian a obligat mai multe femei să se lupte noaptea între ele, la lumina torțelor. Însă, un alt împărat roman a interzis, mai târziu, în anul 200 e.n., confruntările oficiale la care luau parte femeile. Este vorba despre Septimius Severus – unicul împărat roman născut în Africa, care avea, se pare, origini berbere.

Acum știm că au existat femei gladiator. Mai știm și că unele dintre ele purtau arme getice și proveneau, din rândurile geƫilor. Însă viața, faptele și numele femeii gladiator înfățișată în statueta de bronz din muzeul german reprezintă încă un mister, dar sigur este o continuatoare a vestitelor și temutelor AMAZOANE din zona Mării Negre (Pontus Euxinus).

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

👑REGI GEȚI MENȚIONAȚI PE TĂBLIȚELE DE LA SINAIA

Arimus/Arimun, rigă al neamului arimin de la nord de Istru, din vremuri străvechi, amintit de logograful Xantos (sec. V.î.Hr.), în Istoria grecilor. Sipilos, îşi avea regatul tot la nord de Istru, menţionat în Biblioteca istorică, Cartea III, LV, de Diodor din Sicilia.

Tanaus, rege get care a dus o expediţie reuşită în Egipt, în secolul XVIII î.Hr. (Diodor din Sicilia, în Biblioteca istorică; Trogus Pompeius, Istorii filipice) Sarmis, bazileu al geţilor, menţionat în secolul al XVII-lea î.Hr., în cinstea căruia a fost ridicată Cetatea Sarmizegetusa – Cetatea getului Sarmis.

Telefos, rege al geţilor trăitor pe la jumătatea veacului al XII-lea î.Hr., a sprijinit pe troieni în războiul cu aheii, alături de soţia sa Hiera, conducătoarea cavaleriei amazoanelor. Ambii eroi regali au pierit în luptă. Aetes, bazileu al geţilor de nord şi sud-istreni, urmaşul lui Telefos, tatăl prinţesei Medeea, care a devenit eroina poetului get Euripides (480-406 î.Hr.), unul din Părinţii tragediei antice, în celebra piesă Medeea.

Caduidas, regele Sciţiei/ Geţiei, fratele lui Gnuros, tatăl înţeleptului Anacharsis, care a ajuns la Atena în vremea celei de-a patruzeci şi şapte Olimpiade (592-589 î.Hr.), pe când era arhonte Eucrates. Timpul acestui vrednic monarh a fost în prima parte a veaculului al VI-lea î.Hr. (Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, mijlocul sec. III d.Hr.). Tomiris, celebra regină a messageţilor, care a înfrânt umilitor armata împăratului Cirus (557-530 î.Hr.), iar pe suveran l-a decapitat chiar ea, faimoasa suverană. Iordanes (mij. sec.VI d.Hr.), afirma că de la războiul Troiei până la războiul Cirus-Tomiris trecuseră 630 de ani. Suverana Tomiris stăpânea un puternic regat numit Sciţia care se întindea peste Sciţia Minor şi Moesia. (Iordanes, Getica X, 61,62). Numele reginei gete conţine două cuvinte: tomu = cruce şi iri = strălucitoare, luminată ori varianta tomu + re = crucea Sfântului Soare. Antirus, urmaşul reginei Tomiris, s-a confruntat cu numeroasa armată a perşilor condusă de Darius (522-486 î.Hr.), repetând din nou victoria geţilor.

Carnabon, rege get amintit în drama Triptolemos, a tragedianului Sophokles (497-405 î.Hr.). Baico – mato, ocrotitor al geţilor a fost cel care l-a învins moral pe Xersex (486-465 î.Hr.), al perşilor, care venind să-şi răzbune tatăl, pe Darius, a fost sfidat de cultul eroic al jertfei geţilor şi s-a întors de unde a venit, însă mult ruşinat.

Matigo – mato, a domnit în jurul anilor 400 î.Hr., vreme de 15 ani. Gisieo – mato, rege scitic, a domnit 10 ani, urmat de Maico – mato pe la anul 395 î.Hr., urmat la rândul său de Bazorio – mato, vreme de 6 ani, către sfârşitul veacului IV î.Hr., când i-a înfrânt pe traci.

Dromixto/ Dromichete, marele rege get, învingătorul lui Lisymah, victorie afirmată de tăbliţa (T.) 25 turnată pe la 293 î.Hr., iar tăbliţa nr. 26 confirmă autenticitatea izvoarelor antice prin care Dromichaites i-a „potopit pe macedoneni în câmpie”, moment însemnat şi de Pausanias (110-180). (Pausanias, Descrierea Greciei, 1,9). Boero Biseto 1, urmaşul lui Dromichaites, atestat de tăbliţele 28-30 între anii 280-270 î.Hr.,a domnit peste marele regat ce cuprindea Dobrogea, Moesia, Valahia Bessarabă/ până la Boristene/ Nipru, Valahia Mică/ Muntenia, Ţara Agatârşilor, Panonia până către antica Austrie, ţinuturile Moraviei şi mare parte a celor din vechea Serbie. Între geţi se aflau şi o parte dintre sarmaţi sosiţi pe la 420 î.Hr.

Demaroe – mato (270-232 î.Hr.), menţionat de tăbliţa (T.) nr. 33. Şirul tăbliţelor de plumb se întrerupe pentru aproape două veacuri.

„După Boero Biseto nu mai avem scăpare şi ajunse pînă la noi tăbliţe de plumb scrise cu faptele strămoşilor noştri aproape 200 de ani, deşi ele au existat atunci când au fost descoperite în anul 1875 la Sinaia (prin purtarea de „grijă” a luiCarol I)”. (Constantin Olariu Arimin, Adevăruri Ascunse vol. I, Iaşi, 2016, p. 259)

Boero Bisto (82-44 î.Hr.), împăratul geţilor. „Boerobista, get de neam, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Şi, prin muncă necontenită, prin cumpătare şi disciplină a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună geţilor toate popoarele din vecinătate.” (Strabon, Geographia, VII, 3; Tăbliţele 37-43);
Bezine – mato (44-30 î.Hr.), confirmat de tăbliţa 45, urmat de Orilieo, tăbliţa 46;
Trogus Pompeius, Historiae Philippicae, XXXII, 3); Cozon – mato (20?-15? î.Hr.), amintit de Suetoniu (69-130), De Vita Caesarum); Cotizo – mato (15 î.Hr.?-15 d.Hr.?), regele-poet, amicul poetului exilat la Tomis, Ovidius Publius Naso, a reuşit să ridice la mare prestigiu regatul get, încât era pe cale să se înrudească cu cezarul roman Octavian (T. 47); Biseto II – mato (15-30), urmat de Dapisiu şi Zoirasieo (30-45?) (T. 60), apoi de Bilteo (45?-60?); Gezino (60-89) şi Diogio (89-106). (Constantin Olariu Arimin, op. cit., p. 234-269)

Ilustrului Împărat Burebista cel Mare (82-44 î.Hr.), i-au urmat Marele Preot Deceneu (44 î.Hr.), Comosicus (43-38 î.Hr.), Cotiso (40-10 î.Hr), Dicomes (31 î.Hr.), Rholes/ Oroles (29 î.Hr.), în Dobrogea, Dapyx (29 î.Hr.), în Dobrogea, Zyraxes (29 î.Hr.), în Dobrogea, Thiamarkos (sec.I î.Hr.-I d.Hr.), în vestul Munteniei, Oltenia, cu capitala la Buridava – Ocniţa – Vâlcea), Cotys I Poetul (12-19 d.Hr.), regina, văduva lui Cotys I (19-38 d.Hr.), Rhoemetalces al III-lea (38-45 d.Hr.), Cotys al II-lea (45-50 d.Hr.), Scoryllo (50-68/ 69 d.Hr.), Duras – Durpaneus (69-87 d.Hr.), Decebalus (87-106 d.Hr.), Pieporus (170 d.Hr.). (Mihail Diaconescu, Cronologie Comentată, în Istoria Literaturii Dacoromâne, Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999; Cornel Bîrsan, CODEX GETO-DACORUM – Istoria de 1000 de ani a Geto-Dacilor, Ed. Librex, Bucureşti-2018).

Sursa: Constantin Olariu Arimin
Compilare şi foto: Carmen Pankau

SOLOMONARII

Relatiile getilor cu galii din Galileea, în traditia populara este pastrata de mitul solomonarilor. Aceştia sunt preotii geti care s-au sihastrit prin munti dupa macelul roman. O mica parte au reuşit sa fuga în munti luînd cu ei si tablitele de aur şi plumb pe care era scrisa istoria, legile şi religia lor. Traditia populara spune despre solomonari ca stapaneau foarte bine astronomia, întocmeau calendare si prevesteau uimitor vremea. Aveau puteri supranaturale de influentare a unor fenomene naturale si preziceau viitorul fiind priceputi în magie (bioenergie), erau capabili sa încalece pe balauri, sa se urce deasupra norilor pentru a aduce sau a alunga grindina. Dupa înfatisare ei erau înalti, cu ochi bulbucati, cu par rosu, aspru si zbirlit, vesmintul era de obicei o tundra alba, zdrentaroasa. Fiecare solomonar purta o mica traista cu instrumentele magiei meteorologice: o toporisca cu care sparge gheata în ceruri pentru a face grindina; frau din coaja de mesteacan cu care este manat balaurul zburator calarit de el prin ceruri şi obligat sa arunce fulgere pe nari; Cartea Solomonariei atarnata de umar; iar pe piept o toaca de lemn cu care chema duhurile furtunilor.

Solomonia era o initiere de lunga durata a învatacelului într-o adevarata arta a magiei si psihologiei umane pe care el trebuia sa o practice cu multa msaiestrie. Dupa Lazar Saineanu, initierea se facea într-un loc sub pamânt numit Solomanta sau Solomonarie, unde se învatau toate limbile fiintelor vii, toate tainele naturii, toate formulele magice, farmecele si vrajitoriile(solomoniile). La instruire nu se primeau decît zece ucenici, care dupa 7 ani de învatatura, se alegea unul dintre ei iar acela devenea solomonar. Dupa alte legende româneşti din ceata de zece învatacei, deveneau solomonari 7 sau 9 care puteau încaleca balaurul ce varsa foc pe nari şi sa zboare cu el prin ceruri. Traditia îi considera pe acesti oameni sfinti pentru faptele lor bune sau vinduti Dracului atunci cand aduc grindina peste semanaturi. ,,În timpul celor 7 ani de scoala ei învatau toata învatatura de pe lumea asta, apoi se duc într-o pestera departata din Orient unde stau la o masa de piatra, pina scriu toata învatatura din lume, într-o carte”, dupa cum arata T. Gherman în Meteorologie populara Blaj, 1928.

La scoala Solomoniei pot veni numai copii cu chemare alesi de solomonarii batrini iar ucenicia nu poate depasi vîrsta de 20 de ani. Informatiile sugereaza ca aceasta scoala unde învataceii se faceau toba de carte era situata în cetatea Babarului, avind o structura didactica în frunte cu arhimandritul ,,Uniila”. Termenul de solomonie are sensul de scoala ascunsa sub pamânt sau pestera unde s-ar învata toate tainele naturii, farmecele si vrajile. În limba româna avem cuvintul solomon cu sensul de sort facut dintr-un anumit tip de piele si prin extensie solomonar înseamna cel care poarta un solomon.

Cetatea Babarului unde studiaza acesti puiganei de om pentru a deveni bute de întelepciune este cetatea luminii sau locul unde se primeste lumina sens metaforic pentru întelepciune. În eme-gi avem cuvîntul babbar cu sensul de lumina, inteligenta, alb, rasaritul soarelui iar în mitologia emes gasim duhul Babar care aduce lumina zilei si stralucirea mintii dar şi o cetate cu acest nume.

În localitatea Sinca Veche din judetul Brasov exista un fel de biserica de o conceptie nemaiantilnita, sapata într-un deal. Se compune dintr-o camera mai mare dreptunghiulara care comunica printr-o fereastra cu o camera mai mica circulara terminata printr-o cupola unde se oficiau slujbele şi se aduceau ofrande pe un mic altar. Cupola comunica cu cerul printr-un con vertical foarte larg sapat în spirala si care avea deasupra un acoperis special – poate un cristal pentru concentrarea luminii. Pe unul din pereti exista o firida unde este sculptat un simbol religios (identic cu ,,steaua lui David”) iar pe peretele din fata altarului într-o firida acest simbol se repeta dar are în interior un cerc cu doi pesti fiind simbolurile principiului masculin si feminin. În mitologia româneasca exista o legenda care spune ca pamantul se sprijina pe doi pesti!

Consider ca lacasul a fost sapat în mileniul V a.e.n. înainte de plecarea emesilor de aici pentru ca simbolul religios se gaseste identic si pe tablitele lor. În eme-gi sim are sensul de rasina aromata, fumul acestei rasini iar ca înseamna comunitate, casa, sat. Aceasta constructie cu caracter religios dar şi pesterile adaptate pentru asemenea scopuri care se gasesc în numeroase localitati din tara, sunt adevaratele cetati Babbar.

În lacasul de la Sinca Mare s-au gasit vase mari de ceramica pline cu cenusa si oase partial arse amintind de obiceiul getilor de a-şi incinera mortii iar cenusa o pastrau în vase de lut depuse în metocuri (mici bisericute). În localitatea Valcepol din Bulgariei(Mesia antica) s-a descoperit o constructie funerara(?) compusa dintr-o încapere mica lipita de o încapere mare dreptunghiulara care la rindul ei este lipita de o încapere circulara cu acoperis în forma de bolta. O constructie asemanatoare a fost descoperita în localitatea Strelcea, vechimea lor fiind pe la mijlocul secolului lV î.e.n.

Sa remarcam asemanarea constructiilor de la Sinca Veche si cele din Bulgaria ca dovada de necontestat a unitatii religioase a populatiilor de la nordul si sudul Istrului. Iar acest model de constructie religioasa se regaseste identic în bisericile noastre ortodoxe dar care difera de bisericile celorlalti ortodocsi sau catolici. Trebuie retinuta si asemanarea dintre vetrele de cult de la Sighisoara si Plovdiv care au în centru ca simbol al sacrului crucea înscrisa în cerc! Tablitele stramosilor ne amintesc de galii cei roşcati care traiau în Galileea iar J. Flavius ne spune ca esenienii (galii cei roşcati la care s-au refugiat rumunii cu trupul lui Ili mort cum ne spun tablitele) cand intrau în comunitate primeau pentru uz personal un vesmant alb, o cingatoare din sfoara, o toporisca si cartile sfinte pe care trebuia sa le pazeasca cu mare grija. Ei locuiau în Orient(Galileea) unde se duceau solomonarii nostri, într-un loc pietros şi cu multe pesteri, vecin cu Marea Moarta si aveau naravul de a scrie si raspindi învataturile religioase pe care le-au luat de la geti. Amintirea acelor evenimente istorice, neamul nostru a pastrat-o în legendele solomonarilor iar legaturile românilor cu getii NU este o plasmuire!

Sursa: Olariu Arimin
Compilare şi foto: Carmen Pankau

ALTARUL CUCUTENIAN DE 6.000-7.000DE ANI DE LA TRUȘEȘTI – ȚUGUIETA (JUD. BOTOȘANI)

În anul 1961 se încheia cercetarea arheologică a așezării cucuteniene de la Trușești – Țuguieta (jud. Botoșani). Avea sa fie și a rămas astfel, ca cea mai mare așezare preistorică cercetată vreodată integral în România. Pe lângă numeroasele locuințe, splendida ceramică pictată cucuteniană descoperită în mare cantitate, unelte sau obiecte de podoabă, săpăturile arheologice aveau să aducă la lumină câteva complexe unice pentru această parte a Europei. Câteva locuințe aveau în interiorul lor, modelate în lut, complexe de cult ce demonstrau existența unei vieți spirituale complexe și, mai ales, manifestarea unei organizări sociale extrem de elaborate. Între acestea, locuința cu nr. XXIV avea să dezvăluie un astfel de complex de cult unic în Europa. În interiorul locuinţei nr. XXIV, în zona sa centrală, a fost descoperit un altar monumental, unic până în prezent în arealul culturii Cucuteni. Studierea resturilor sale şi poziţia lor sugerează că, foarte probabil, iniţial, acesta se afla în poziţie verticală. În urma distrugerii intenţionate a locuinţei, prin incendiere, el s-a prăbuşit pe podeaua locuinţei.

Structura acestei piese relevă organizarea sa în două registre, unul superior şi altul inferior. La partea sa superioară sunt reprezentate două personaje umane, inegale ca mărime, cu capetele în formă de cupă, fiecare având câte un pandantiv la gât şi braţele ridicate în poziţie de orantă. Cele două personaje erau unite în zona centrală printr-o cavitate redând foarte probabil graviditatea (oul noii creații). Grupări de câte trei coloane sunt amplasate de o parte şi alta a acestei cavităţi, iar deasupra ei, stilizate sunt alte trei coloane (cei nouă zei, eneada – urmată de nașterea Celui ce va veni, cel de al zecelea – IO). În faţa altarului erau resturi dintr-o construcţie neprecizată (masă sau banchetă) şi părţi din altă placă decorată, provenind probabil de la un alt altar. Reprezentarea dublă, a două personaje, a fost interpretată fie drept o reprezentare a cuplului divin (Zeiţa-mamă şi acolitul său masculin), respectiv a hierogamiei, fie a cuplului mamă – fiică, o prefigurare a cuplului Demeter – Kora (sau Mamă – Fiu).

Grupările de câte trei coloane au fost asociate cultului coloanei, se pare, răspândit în neo-eneoliticul (Coloana Cerului – Stâlpul Get (Djed)). Chiar dacă opiniile cercetătorilor diferă în ceea ce priveşte unele detalii, semnificaţiile generale întrunesc unanimitatea.

Astfel, se poate constata că cele mai importante descoperiri din această aşezare sunt cele legate de viaţa spirituală a acestei comunităţi, ele atestând faptul că situl a jucat un rol important în cadrul comunităţilor Cucuteni A3 din zonă, putând fi socotit, poate, centru tribal. Construcţiile de cult la care ne-am referit reprezintă descoperiri de excepţie în arealul complexului cultural Cucuteni-Tripolie şi în acelaşi timp de referinţă. Ele sunt dovezi ale practicării cultului legat de Marea Zeiţă şi, respectiv, perechea divină. În centrul depresiunii celei mari a Jijiei, cunoscută şi sub numele de Câmpia Moldovei, apele Jijiei trec nu departe de dealul numit de localnici din timpurile bunilor şi străbunilor lor, Ţuguieta (Cea cu vârf; Țuguiul). Acesta străjuieşte de o parte depresiunea Dorohoiului, iar de alta Stepa Bahluiului, zonă numită adeseori drept veritabila poartă a Jijiei, pe unde de-a lungul timpului au trecut numeroase populaţii. Acum puţin peste 4.000 de ani î.Hr., vestigiile arheologice demonstrează că dealul a fost locuit de o comunitate cucuteniană o perioadă de circa un veac şi jumătate. În perioada interbelică aici au fost efectuate cercetări de suprafaţă sau mici sondaje de informare de către N. Constantinescu, C. D. Vasiliu, Radu Vulpe (profesor la universitatea ieşeană) şi A. Niţu (asistentul acestuia), cele mai multe dintre materialele arheologice rezultate fiind adăpostite de Muzeul de Antichităţi din Iaşi.

După cel de al Doilea Război Mondial, profesorul I. Nestor a iniţiat un plan amplu de cercetări arheologice ce-şi propunea studierea cât mai complet posibil a unei zone largi a văii Jijiei, cu scopul înţelegerii caracterului diverselor locuiri umane şi în principal evoluţia acestora de-a lungul timpului. În cadrul acestui mare proiect, cercetări arheologice, ample, au început în 1951, ele continuând până în 1959 şi au fost reluate în 1961 când săpăturile au şi fost încheiate. Un mare colectiv de cercetători de la Muzeul de Istorie al Moldovei, Institutul de Istorie şi Arheologie al Filialei din Iaşi a Academiei Române şi ai Universităţii din Iaşi, a reuşit să cerceteze o suprafaţă de cca trei hecatare, fiind cea mai mare aşezare preistorică cercetată până atunci, dar şi până în prezent pe teritoriul României.

Aici au fost descoperite 98 de locuinţe, dintre care 93 din vremea fazei Cucuteni A, când locuirea a fost mai intensă şi cinci din faza Cucuteni B, dar şi 62 de anexe şi 196 de gropi cu funcţionalitate multiplă. În cele din urmă, s-a putut stabili că, în fapt, aici au existat foarte probabil trei secvenţe de locuire, succesive, toate aparţinând aceleiaşi faze a culturii Cucuteni, respectiv faza A. Chiar dacă în această situaţie numărul locuinţelor strict contemporane (cca 30 pentru fiecare secvenţă ocupaţională) scade cu mult, se poate admite că pentru epoca aceea un asemenea sat preistoric era unul mare şi important. Studierea matematico-statistică a formelor şi decorului ceramicii a permis formularea următoarei ipoteze: într-o primă etapă (Cucuteni A3), locuinţele ar fi fost construite în zona centrală, când a existat şi o construcţie de cult; în etapele următoare, locuirea s-a extins spre V şi E.

În aceste secvenţe se constată existenţa locuinţelor grupate în jurul unei piaţete. De-a lungul evoluţiei acestora construcţiile anexe cu resturi de cuptoare se situează în partea de V a aşezării. Studiul nu numai al ceramicii, dar şi al uneltelor de piatră, silex, os şi corn alături de râşniţe şi resturile scheletice aparţinând unor numeroase specii de animale, domestice sau sălbatice, demonstrează şi practicarea diferitelor meşteşuguri şi ocupaţii. Între acestea cultivarea pământului şi creşterea animalelor, torsul sau ţesutul dar şi vânătoarea pledează pentru existenţa unei economii diversificate cu strategii adecvate resurselor oferite de mediul natural înconjurător. Aşezarea a avut un şanţ de apărare amplasat pe latura de est unde se află calea de acces spre Ţuguieta. Acesta are în plan forma unui arc de cerc, curbat spre E, cu profil în formă de pâlnie, cu adâncimi (între 1 – 2,60 m) şi lăţimi (între 1,60 – 5 m), variabile.

Descoperirea a mai multor locuinţe în interiorul cărora au fost descoperite mai multe amenajări deosebite a permis atribuirea lor unor complexe de cult. Datorită acestui fapt s-a considerat că aşezarea ocupa un loc important în zonă putând fi un veritabil centru spiritual pentru comunităţile cucuteniene din zonă. Nu există date radiocarbon pentru nici unul din complexele cercetate la Truşeşti, dar, în general, etapa Cucuteni A3 căreia îi corespunde evoluţia aşezării de aici cu toate secvenţele ei evolutive, a evoluat probabil în intervalul 4350-4150 CAL B.C.

Aproximativ în zona centrală a aşezării au fost descoperite vestigiile unei construcţii care, judecând prin prisma situaţiei din teren, a fost considerată a fi o locuinţă ce a primit şi numărul XXIV. De regulă, o astfel de construcţie era realizată dintr-un schelet de rezistenţă din trunchiuri de copaci, întregi sau despicate, între care erau aranjate crengi sau tulpini de stuf sau papură dispuse între acestea. Apoi întreaga structură era acoperită cu lut care odată muiat cu ajutorul apei era apoi amestecat cu tulpini de plante tocate alături de paie şi pleavă. Podeaua, la rândul ei, era realizată dintr-o substructură de lemn, de regulă formată din trunchiuri de copaci despicate pe lung şi care erau acoperite cu un strat de lut amestecat cu nisip cu granulaţie mică, finisat cu grijă. În cazul acestei locuinţe, bucăţi mai mari sau mai mici de chirpic, arse la roşu, cu grosimi de maximum cinci centimetri şi amprente de trestie, acopereau o suprafaţă de cca 45 m².

După demontarea acestora s-a putut observa că inventarul consta în principal din fragmente ceramice, multe cu pictură tricromă (roşu, alb şi negru). Deosebit de interesant este faptul că platforma nu consta din trunchiurile de copaci despicate, relativ frecvente în unele situaţii, ci din blăni de lemn, dispuse perpendicular pe axul lung al construcţiei, demonstrând construirea mai îngrijită a sa. În interiorul acesteia, spre latura de vest a fost descoperită o construcţie de cult cu dimensiuni de cca 1m x 1m, din lut ars, care prezintă la partea superioară busturile a două personaje cu dimensiuni diferite. Diferite alte fragmente tot de lut ars au permis presupunerea că acestea proveneau de la alte amenajări care nu au mai putut fi reconstituite. Resturile unei alte construcţii (lipituri de pereţi cu amprente de nuiele şi pari de lemn), amplasate la cca 3,5 m de colţul de SV al locuinţei au fost interpretate drept ale unei anexe. În interiorul acesteia au fost descoperite câteva fragmente ceramice, resturi ale unor plăci de cuptor, trei percutoare, dar şi oase de animale şi câteva pietre. Această situaţie ar permite ipoteza că această construcţie era utilizată în legătură cu ceremoniile organizate în construcţia principală.

Modelarea în lut într-o manieră impresionantă prezintă aspecte relevante pentru universul spiritual al comunităților cucuteniene. Cele două personaje reprezentate pe altar, sugerează existența unui univers în care omul ocupă un loc central, investit fiind cu atribute cosmice, fiecare detaliu demonstrând această concepție complexă privind lumea. Sunt argumentele ce permit să afirmăm că, fără îndoială, comunitatea de aici a jucat un rol proeminent de-a lungul fazei Cucuteni A, în mileniul V î.Hr. (acum peste 7000 de ani), posibil chiar fiind un centru de cult pentru zona respectivă. Muzeul Naţional de Istorie a României din București și-a ales ca exponat al lunii martie 2018, o piesă excepţională de cult – un altar descoperit în acestă aşezare preistorică cucuteniană de la Trușești – Țuguieta, (jud. Botoșani).

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau