POVESTEA HORELOR NOASTRE STRĂMOȘEȘTI

„Cea mai veche descriere a unei hore (cea făcută, cândva, de „vestitul Dedal”, în cinstea Ariadnei, la Cnosos,) poate fi găsită în „Iliada” lui Homer, acolo unde sunt prezente multe din săvârşirile „numeroşilor pelasgi”, cum zice Herodot, din Peninsula balcanică, fără de care neamul elinilor nu ar fi devenit niciodată atât de puternic:

„Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime
Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse deolaltă.
Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii
Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca uleiul
Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur,
Dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate
Joacă ei toţi. Şi aici-ndemânatici şi iute s-avântă
Hora-nvârtind ca o roată de-o-ncearcă cu mâna-i
Meşter olarul, aici în şiraguri se saltă-mpotrivă.
Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec
Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul
Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună,
Se-nvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei”.

Herodot şi Pindar, ca şi Strabon, mai târziu, precizau că horele acestea făceau parte din ceremoniile totemice ale hyperboreilor, ca şi „Imnul Titanilor” (Strabon), deci aparţineau patrimoniului iniţiatic al populaţiilor de la nordul Dunării, care „au instrumente din munţi”, şi anume scripca, naiul şi cobza.

Iniţial, existau patru tipuri de hore, câte unul pentru fiecare anotimp, numit la fel, horă, două solstiţiale, de iarnă – jucate în şir sinusoidal, închinate Lunii, şi de vară – jucate în cerc, închinate Soarelui, şi două echinocţiale, de primăvară – „Brâiele”, jucate în înşiruire lunară (sinusoida prezintă fazele Lunii), închinate Fertilităţii şi, implicit, Lunii şi Soarelui („Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”), şi de toamnă – „Bătutele”, închinate Rodirii şi, desigur, Soarelui şi Lunii.

În 1714, domnul de Guys, publicând, la Londra, o carte despre Balcani, susţinea că toate horele ale popoarelor care le mai păstrează sunt de origine valahă, şi exemplifica cu „Matraki sau Hora Valahilor”, deşi, prin anul 1700, când de Guys a cules melodiile horelor „valahii” reprezentau memoria subconştientă a „pelasgilor”, horele boreazilor pătrunzând în Balcani prin generaţiile târzii, pelasgii sau „capetele negre”, care au migrat şi spre Asia, dar şi spre Africa (felahii lui Osiris), înfiinţând, mai întâi, Cartagina şi, apoi, Egiptul.

Dimitrie Cantemir, care cunoştea bine şi spaţiul cultural european, dar şi cel balcanic, avea să scrie că „jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung. Altminteri ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. Când se prind unul de altul de mână şi joacă roată, mergând de la dreapta spre stânga cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora”.

Peste un secol, aceleaşi tipuri de horă erau descrise de Jean Henri Abdolonyme Ubicini: „Dansatorii, bărbaţi şi femei, se prind de mâini şi formează un cerc, în mijlocul căruia se află muzicanţii (lăutari); apoi se rotesc, legănându-şi braţele şi îndoind un picior, în timp ce, cu celălalt, fac un pas, fie în faţă, fie înapoi, se apropie, rând pe rând, şi se îndepărtează de centru, pentru a strânge sau lărgi cercul. În timpul acestor evoluţii, a căror încetineală şi uniformitate dau horei un caracter de indolenţă şi de fatalitate, în completă armonie cu specificul melancolic al poporului român, unul dintre lăutari cântă, acompaniind dansul. Aceste cântece poartă de asemenea numele de hore…

Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă, monotonă. Dansatorii se ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe şi umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi, puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit”.

Mai aproape de noi, în prefaţa „Caietelor” lui Karol Mikuli, publicate la Viena, între anii 1840-1852, Henrich Erlich scria despre horirile românilor moldoveni:
„Dansul cel mai obişnuit în oraşe este Hora. La ţară se joacă Hora, jocul de brâu, căluşarii etc.

Hora se joacă astfel: dănţuitorii, atât oameni, cât şi femei, al căror număr nu este mărginit, se apucă de mână şi formează un cerc, unde fiecare poate intra şi ieşi, după plac. Se joacă în rând, îndoind un picior, în vreme ce celălalt face un pas înainte sau îndărăt; tot deodată, braţele se clatină încet; dănţuitorii se apropie sau întind cercul, tot cu acele mişcări, ceea ce dă Horei un oarecare aer de indolenţă şi de o lene, care nu se întrerupe decât de către vreun vesel dănţuitor, ce-şi manifestă veselia bătând cu piciorul în pământ. Această legănare graţioasă se cuvine, mai cu seamă, de a se exprima în muzică; de aceea, trebuie să se apese mai mult baterea dintâi a fiecărei măsuri, iar a doua, foarte puţin.

Cu cât mişcările Horei sunt line, egale şi liniştite, întru atât cele ale jocului de brâu sunt vioaie şi zgomotoase; dănţuitorii se ţin, cu mâna stângă, de încingătoare, rezemându-se, cu mâna dreaptă, de umerii vecinului, şi executând acest dans cu cea mai mare iuţeală.”.

Jocurile de doi şi de patru au pătruns, în Ardeal şi în Bucovina, după ocuparea acestor provincii de către austrieci, ca urmare a recrutărilor voluntare, numite „Bărbunc” („Werbung”), recrutări descrise de Eroul Bucovinei, scriitorul Ion Grămadă. Ulterior, jocurile acestea s-au încetăţenit, în defavoarea horelor, cu excepţia „bătutelor moldoveneşti”, care au fost numite „ruseşti”, datorită ritmului mult prea vioi şi nicidecum datorită unor asemănări melodice sau coregrafice cu melosul şi dansul slav; iar şi mai târziu, în comunism, când primii coregrafi ai viitoarelor ansambluri profesioniste s-au întors de la studii moscovite, a început să se practice „jocul în linii”, după moda „Balşoi teatrî”, pe care îl cultivă cu îndărătnicie incultura crasă a ţopăitorilor ajunşi, peste noapte, maeştri coregrafi.

Dacă ne întoarcem în timp, vom vedea că există și vestigii arheologice ilustrând hora, ceea ce atestă străvechimea ei pe meleagurile noastre. Și pentru aceasta e de ajuns să ne gândim la celebrele statuete cucuteniene, deci cu o vechime de aproximativ 6 - 7 000 de ani, Hora de la Frumușica, Hora de la Berești sau, mai puțin cunoscuta, Hora de la Drăgușeni-Ostrov. Dar, în același timp, pe monumentele funerare din spațiul tracic (getic), actual locuit de aromâni, putem vedea de asemenea imagini reprezentând hora.

Astfel, în 1942, preotul Constantin Matasă – reprezentant de seamă al arheologiei românești și fondator al Muzeului de Istorie din Piatra Neamț– a descoperit în Bodeștii de Jos, Frumușica, județul Neamț, una din capodoperele culturii Cucuteni, cultură anterioară celei sumeriene sau egiptene. Este vorba de binecunoscuta Horă de la Frumușica, operă de artă bidimensională reprezentând un suport antropomorf compus din șase statuete feminine văzute din spate, înlănțuite, parcă, într-o horă. Meșterul popular de acum șase milenii nu a modelat conturul capului, mâinilor și picioarelor, dar decupările ovale practicate în vas pe două registre, imprimă pe ansamblu euritmie, datorită frapantei impresii de rotire într-o stare de exaltare rituală. Descoperirea de la Bodești-Frumușica dovedește faptul că hora, ca dans, a apărut pe meleagurile locuite de strămoșii noștri în urmă cu mai mult de șase milenii. Izvoarele arheologice afirmă că în societățile matriarhale se practica, pe lângă cultul zeiței-mamă și cultul solar, iar hora, ca reprezentare circulară vie, ar putea fi elementul de legătură dintre ele, ca expresie a unui ritual solar de fertilitate. Cercetătorii consideră că dansul în sine este o formă de existență a societăților primitive, poate chiar expresia prelingvistică a sufletului arhaic care, prin mișcările ritmice ale corpului, își exteriorizează trăiri și impulsuri esențiale. Manifestările acestea au constituit nucleul arhetipal care a generat valori spirituale aparținând unei mentalități arhaice. Această mentalitate a constituit cadrul germinativ al spiritualității românești, ale cărei origini trebuiesc căutate în miturile și formele religioase populare care s-au născut pe aceste meleaguri. Cultura populară românească, prin forma și funcția ei specifică, oferă posibilitatea de a observa geneza și evoluția valorilor spirituale, locul și rolul lor în universul existențial colectiv.

Circularitatea horei ne amintește de faptul că cercul, ca formulă cosmică, este un univers închis, că și în arte există forme circulare sau că masa vibrațiilor sunetului are aceeași formă. Din acest punct de vedere, hora ar simboliza, așa cum este prefigurată de Hora de la Frumușica, o unire a formelor. În societatea arhaică a geƫilor, semnificația inițială a dansurilor circulare este legată de ritualul de celebrare a reînvierii unui zeu, după moartea sa, iar aceasta ne amintește de Zalmoxis și Orfeu, ambii fiind geƫi și aflându-se la baza mitului morții și învierii, element fundamental al ritualurilor inițiatice care au circulat în spațiul cultural carpato-danubiano-pontic.

În secolul al V-lea î. Hr., Xenophon, în lucrarea Anabasis (VI, 1, 5), vorbește despre un dans pantomimic numit Carpaia practicat în cerc de dansatori înarmați, unul din ei mimând moartea apoi învierea. Athenaios, citându-l pe istoricul și oratorul grec Theopompus din Chios (sec. IV î. Hr.), atribuie geƫilor dansul ostășesc numit kolavrismos. Cercetătorii nu confirmă că acest etimon stă la baza celorlalte cuvinte derivate din alte limbi. Termenul cel mai înrudit cu kolavrismos este kolo, păstrat de popoarele slave (polonezi, iugoslavi, ucraineni); la bulgari este horo, iar la greci choros, însemnând grup, din care derivă choreia, cu sensul de mișcare. Iată, deci, că dansurile de tipul horei au o largă arie de răspândire, din Balcani până la Marea Baltică, iar spre Răsărit până dincolo de Nistru.

În spiritualitatea românească, hora este dansul reprezentativ prin excelență și întruchipează expresia spontaneității creatoare a culturii noastre. Ea este o adevărată realitate culturală sau, cum o numește Romulus Vulcănescu, un fenomen horal. Astfel, această realitate horală răspunde și unei realități metafizice și este, ca și doina, o expresie a sufletului românesc. Sub aspect psihosomatic, hora face parte integrantă din firea românului, care, în fața spectacolului pe care i-l oferă, simte o adevărată chemare biologică, o exaltare a spiritului. În popor, interdicția de a participa la horă sau lipsa acestui joc, era văzută ca un blestem:

„De n-ar fi horele-n lume/ Ai vedea fete nebune/ Și neveste duse-n lume„.

Hora poate fi văzută și ca o formă de asanare morală, întrucât cei care încălcau normele morale ale colectivității, nu aveau acces la horă. Din întreg repertoriul popular, hora este cea care a pătruns și în biserică, cu toate că a existat interdicția de a practica hore și jocuri diavolești, iar horitorii și lăutarii erau considerați chipuri ale diavolului (la fel au fost anatemizați cândva colindătorii și colindele). Imaginea horei este prezentă atât în frescele românești cât și în cele balcanice. Acest fapt atestă „[…]o conștientă reutilizare a fenomenului […] în favoarea gestului de adorație.„ În folclorul literar, hora este subiectul a numeroase proverbe, zicători, ghicitori sau strigături.

Ca gen coregrafic-muzical, hora este reprezentată printr-o multitudine de dansuri, unele desemnând mișcarea, altele direcția evoluției coregrafiei sau stilul și originea. Ea are o mare vitalitate în zonele extracarpatice, mai puțin în sudul Transilvaniei. În formele ei variate de manifestare putem intui simbolismul primar, ezoteric, al horei valahe. Semnificațiile ei arhaice se evidențiază în acea adevărată contopire harică a jucătorilor cu divinitatea tutelară prezentă, parcă, în centrul cercului. Bătăile ritmice cu piciorul în pământ pot simboliza contactul teluric cu suportul material oferit de zeița-mamă, iar strigăturile și chiuiturile amintesc de acele incantații magice către zei. În mentalitatea arhaică, această stare similară celei de magie euritmică, echivala cu o contopire totală a membrilor colectivității cu divinitatea ancestrală din centrul horei, Zalmoxis, zeu al morții și al învierii, un tulburător punct de intersecție cu creștinismul. Elemente relictuale ale horei ezoterice s-au transmis până astăzi prin dansul călușului. Despre credința poporului în puterile magice și taumaturgice ale călușarilor ne vorbește Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, unde prezintă desfășurarea acestui dans ezoteric. Pe lângă descrierea amănunțită a ritualului, autorul menționează și reușita practicilor gestuale de vindecare ale călușarilor. Hora devine, astfel, o adevărată modalitate de înălțare spirituală colectivă. În afară de caracterul ezoteric, hora are și o formă de manifestare lumească, laică, mediu propice de manifestare a creativității țăranului român. Dar și în acest caz, participarea la horă implica o anumită ținută trupească și sufletească, mai ales cu prilejul marilor sărbători religioase, Crăciun sau Paște. Ieșirea la horă presupunea, de asemenea, și o curățenie trupească, motiv pentru care horitorii ieșeau la joc în haine curate sau noi, iar curățenia sufletească era confirmată prin euharistie.

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea horelor strămoşeşti, care sunt, în fond, rădăcini spirituale ale tuturor neamurilor europene, în ciuda faptului că doar noi, românii, datorită unui conservatorism şi admirabil, şi condamnabil le-am mai păstrat; dacă ar avea dram de înţelepciune, cei care au putere de decizie în ţara aceasta le-ar putea reconstitui, în cadrele ceremoniale îndătinate, drept produse culturale de mare interes turistic. Din nefericire, la români, 

„originea, virtutea şi gloria strămoşilor nu se bucură de nicio preţuire. Ei preţuiesc doar situaţia prezentă”, după cum scria, drept mărturie, după călătoriile prin Moldova, făcute în octombrie 1644 şi în octombrie 1646, călugărul italian Marco Bandini (1593-1650). Iar unde înţelepciune nu este, nimic nu este.”

Bibliografie:
-Herodot, Istorii, Ed. Ştiinţifică, 1961, 1964, Cartea I, LVIII
– Homer, Iliada, Editura pentru Literatură Universală, 1967, XIX, 581-593
– Strabon, Geografia, Ed. Ştiinţifică, 1962, II, XII. 12,1
– Strabon, Geografia, II, X, 16, p. 437
– Pindar apud Herodot, Istorii, IV, XXVIII, P. 321
– Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44
– Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160
– Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967,
– Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285
– Grămadă, Ion, De prin anii 1848 şi 1849, în Cartea sângelui, Suceava, 2002, p. 133
– Academia Română, Călători străini prin Ţările Române, Bucureşti, 1971, vol. V, p. 344

Sursa: Drăgușanul
Adaptare: Carmen Pankau

👑CÂND ȘI CUM A DISPĂRUT COROANA LUI ȘTEFAN CEL MARE?

În 2 decembrie 1856, când Alecu Hurmuzachi scria „Gazetei Transilvaniei” entuziasta depeșă, prin care anunța pripit că „Coroana lui Ştefan cel Mare s-a aflat în Putna, mormântul lui şi al lui Bogdan şi altele se cunoscură şi se deschiseră”[1], o mare enigmă a neamului românesc se revela, dar fără să o observe cineva. Știrea, deși sau tocmai pentru că însemna un neadevăr (voievozii NU se înmormântau cu coroana, sceptrul și sabia, care aparțineau țării și se transmiteau din voievod în voievod), confirma o impresie generală despre dispariția coroanei lui Ștefan, explicată în ignoranța veacurilor prin înmormântare.

În mormântul lui Bogdan, de pildă, mort în 1517, „se aflară puţine rămăşiţe din oseminte şi o parte însemnată de coroană de stofă preţioasă şi cornurile, cu privazuri lucrate din fir gros de aur; şi marginile, mai toate, ale unei mantii domneşti, care şi asta fu de stofă preţioasă de mătase şi, după cum seamănă, de culoare vişinie”.

În mormântul lui Ștefan, se aflară „puţine rămăşiţe ale unui corp, vreo câteva părţişoare de veşminte, tot din stofă preţioasă şi tot cu flori de fir de aur ţesute şi cu argint vârstate, şi fără sicriu, ci numai întins pe 11 chingi (lăncii) de fier, sub care era mai afund încă un spaţiu deşert, ca de două palme. Din cercările mai de aproape, ca la mormintele din­tâi, au constatat că veşmântul aici depus era o mantie, asemănată cu cea de monah (?), dar foarte preţioasă, având, în părţile pieptului, un fel de shimă (paraman), în forma unei cruci lungăreţe (lungă pe orizontal – n. n.), toată ţesă­tura cu fir de aur, având, pe la capetele sale, canaturi late din fir de argint. Pe cap pare să fi avut o coroană, dar aceasta nu din metal, ci numai din stofă preţioasă, coroană, zic, pare să fi fost, căci cornuri în trei muchii se găsiră pe locul capului, în osul tigvei, cu nu­mai o parte de frunte, în jos, iar din celelalte oase, o falcă şi un fluier de picior”.

Dar osemintele din mormântul lui Ștefan cel Mare, depuse călugărește pe drugi de fier, pe „o mantie, asemănată cu cea de monah”[2], ceva mai multe decât cele din mormântul lui Bogdan, deși Ștefan murise cu 13 ani mai devreme, erau, de fapt, cele ale unui fost stareț.

Coroana de stofă prețioasă a lui Bogdan, descrisă sumar de Iraclie Porumbescu, martor la săpăturile arheologice din 1856, probabil că însemna o copie a celei voievodale din aur, dar informațiile sunt prea puține, ca să putem ști cum a fost. Un presupus portret al lui Ștefan, făcut cică în timpul vieții lui, cel de pe Evangheliarul de la Humor, stilizează, în maniera bizantină a iconografiei cu Sfinții Împărați, irișii coroanei regale poloneze a lui Kazimierz Wielki, acea „corona borealis”, pe care o găsim și la Władysław Łokietek, coroană luată drept model, în absența mărturiilor, și de pictorii Bucevschi și Maximovici, care au încetățenit un anume portret al lui Ștefan cel Mare, cel cu iriși largi, din coroana lui Kazimierz Wielki.

E posibil ca, dat fiind statutul inițial al Moldovei de voievodat vasal al Coroanei poloneze, să fi semănat și coroana voievodală a Moldovei, după modelul celei a voievatului krakowian, cu aceasta, dar dovezi nu există, chiar dacă Miron Costin[3] desena, în 1675, o coroană asemănătoare cu cea presupusă ca fiind a Moldovei și în veacurile anterioare, cu iriși largi, de „corona borealis”, și NU cu simplificări iconografice bizantine.

Dacă s-ar găsi portretul lui Ștefan cel Mare, din 1492, care încă mai putea fi văzut, în 1919, în catedrala din Przemisł sau măcar o fotografie a acestui portret, probabil că am afla și cum arăta cu adevărat și când a dispărut coroana lui Ștefan cel Mare.

O pistă de investigație, cu șanse de reușită, o deschide sabia voievodului, aflată în Palatul Topkapi din Istambul, cu condiția să aflăm când anume a fost dusă sabia peste Bosfor (mormântul lui Ștefan NU a fost niciodată prădat de oștiri străine, ci doar de călugării… „veghetori“).

Din „Letopisețul Țării Moldovei”[4], scris de Grigore Ureche, nu aflăm mare lucru, ci doar plauzibile ocazii de însușire a simbolurilor voievodale de către turci. Prima ar fi fost cea din septembrie 1573, când porțile Cetății Suceava s-au deschis în fața sultanului Suleiman,

„Cându au venit asupra lui Pătru vodă Suleiman împăratul turcescu cu toată puterea sa şi muntenii cu domnu său şi sultanul cu tătarii dimpreună şi Tarnovschii hatmanul cu oastea leşască, vă leato 7046 (1537) septevrie 20”,

„și aşa au ales dintru dânşii pre Trifan Ciolpan, de lau trimis sol în Suceava, la împăratul, de să rugară de pace şi-şi cerură domnu”, după cum zice Ureche.

Ipoteza este susținută și de faptul că în tablourile votive de pe ctitoriile lui este înfățișat cu o altfel de coroană, mult mai apropiată de cele bizantine și rusești ale Sfinților Împărați, dar, cum am mai spus-o, iconografia creștină NU reprezenta realități, ci concepții (Constantin nu a purtat coroană, ci cunună de laur). Dar posibilitatea de a fi confiscate de Suleiman sabia și coroana Moldovei nu mi se pare credibilă; oricum, am să caut și prin cronicarii poloni și maghiari, din operele cărora au aflat și cronicarii noștri amănunte, după cum o recunoștea Grigore Ureche.

O variantă mult mai plauzibilă este aceea să fi plecat la Istambul, cu „sculele Moldovei”, 

„Iliiaș vodă, ficiorul lui Pătru vodă Rareș, carele mai apoi s-au turcit” și care, în 1553, în urma uneltirilor fratelui său, Ștefan (cel hăcuit de boieri, cu tot cu cort, la Țuțora) „îmbucându-l mulţi din nepriietenii lui cu multe cuvinte rele cătră împăratul, au căzut la închisoare, că au trimis împăratul de l-au legat şi i-au luat toată avuţiia”.

Oare, în „toată avuțiia”, menționată de Ureche, nu se aflau și sabia lui Ștefan cel Mare, și Coroana Moldovei?


[1] Gazeta Transilvaniei, nr. 92, 22 noiembrie 1856, p. 357
[2] Porumbescu, Iraclie, Desmormântarea Domnitorilor Moldovei, în Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi, Editura lui Leonida Bodnărescu, 1898, pp. 47-61
[3] Costin, Miron, Letopisețul Țării Moldovei / de la Aron Vodă încoace / scos de Miron Costin / vornicul de Țara de Gios, / în oraș Iași, în anul de la zidirea lumii 7183, iară de la Nașterea Mântuitorului lumii 1675, meseța dni, Ediție critică de P. P. Panaitescu, profesor universitar,București, 1944
[4] Ureche, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei / de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă, București, 1967

Coroana originală a lui Ştefan cel Mare este "dispărută", dar este reconstituită şi este expusă permanent în Muzeul Mănăstirii Putna.

Sursa: Dragusanul ro
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

Coroana originală a lui Ştefan cel Mare este "dispărută", dar este reconstituită 

şi este expusă permanent în Muzeul Mănăstirii Putna.

Coroana originală a lui Ştefan cel Mare este "dispărută", dar este reconstituită 

şi este expusă permanent în Muzeul Mănăstirii Putna.

Coroana și Stema Moldovei, în letopisețul lui Miron Costin

Evangheliarul de la Humor

Detaliu din Evangheliarul de la Humor

Coroana regelui polon Kazimierz Wielki

Sfinții Împărați, pe o icoană rusească veche

Sfinții Împărați, pe o veche icoană bizantină

Coroana Moldovei, pe coperta din piele 

a letopisețului lui Costin

 

🍀UN SIMBOL ANCESTRAL GETO-DAC: TRIFOIUL CU PATRU FOI

Dintre simbolurile vegetale ancestrale geto-dace putem aminti: Pomul Vieții, Floarea Vieții, Trandafirul Heraldic și Trifoiul cu patru foi sau Floarea Scut. Acesta din urmă apare chiar pe scutul regelui Decebal de pe Columna lui Traian de la Roma, pe Monumentul de la Adamclisi (Biserica Omului) și pe cupola mausoleului mormânt al Regelui get-odris Seuthes III de la Kazanlak, Bulgaria de astăzi (aici apare trifoiul cu patru foi, colorat în roșu, galben și albastru, ca și tricolorul nostru din ziua de astăzi).

Simbolul trifoiul cu patru foi este un simbol special. La aproximativ 10.000 de trifoiuri cu trei frunze există un singur trifoi cu patru frunze. Cea de-a patra frunză este considerată a fi șansa și norocul accidental al omului, sau intervenția divinității în destinul găsitorului (celui ce îl posedă). Legenda spune că cele patru frunze ale sale reprezintă: speranța, credința, dragostea și norocul. Mărţişoarele pe care le vor anina în piept fetele și femeile la început de martie simbolizează venirea primăverii, dar şi a norocului. Pe lângă potcoave, hornari, ghiocei și buburuze, este preferat și simbolul trifoiului cu patru frunze. Acesta este cel mai răspândit simbol al norocului din lume. Îl întâlnim la jocurile de noroc, în logo-urile unor mari companii, în legende, reprezentat pe talismane, dar implicat şi în tot felul de superstiţii. Trifoiul cu patru foi este, în realitate, o mutaţie genetică a banalului trifoi alb, care creşte pe pajişti şi în grădini, fiind hrana preferată a vacilor, cailor și iepurilor. De altfel, chiar numele plantei precizează numărul obişnuit al frunzelor (tri-foi). Tocmai pentru că este greu de găsit, trifoiul cu patru foi este asociat norocului. Dar acest trifoi este în primul rând o plantă perenă pe care o studiază biologii, geneticienii şi biochimiştii, pentru că, înainte de a fi simbol şi legendă, acest trifoi este hrană pentru animale. Mai precis, trifoiul este o plantă leguminoasă.

La noi, acesta creşte spontan în zonele alpine şi subalpine. Se cunosc circa 300 de specii de trifoi, însă cea care produce varietatea norocoasă este trifoiul alb. Nu se ştie de ce apare cea de a patra frunză. Cercetătorii nu s-au lămurit încă dacă mutaţia este determinată doar de factorul genetic sau este implicat şi mediul. Raritatea sa sugerează existenţa unei gene recesive care se manifestă cu o frecvenţă foarte scăzută. Se mai presupune că trifoiul cu patru foi apare doar în condiţii ecologice, pe pajişti nepoluate. Superstiţia mai spune că nu oricine găseşte un exemplar devine automat norocos, ci numai acela care dă peste el din întâmplare. Dar de unde vine legătura între şansă şi această plantă banală? Unii spun că originea superstiţiei trebuie căutată în povestea biblică a lui Adam şi a Evei. Se crede că, atunci când Eva a fost izgonită din grădina Edenului, a luat ca suvenir un trifoi cu patru foi, ca să-i amintească de paradis. De atunci, trifoiul ar fi devenit un simbol al norocului.

În Egiptul antic, atunci când un cuplu se căsătorea, i se oferea în mod tradiţional un trifoi cu patru foi, ca o binecuvântare a unirii lor şi ca simbol al iubirii lor nemuritoare. Preoţii druizi au folosit trifoiul cu patru foi pentru vindecarea bolnavilor, în ritualuri de cult şi pentru îndepărtarea spiritelor rele. Druizii trăiau cu convingerea că dacă întâlnesc întâmplător un trifoi cu patru foi, ceva bun li se va întâmpla în curând. În Evul Mediu, copiii credeau că dacă găsesc acest trifoi, vor putea vedea Zâne.

În legendele irlandeze se spune că trifoiul cu patru foi a fost descoperit de Sfântul Patrick, patronul poporului irlandez. Încă din secolul V, trifoiul a fost asociat cu Sf. Patrick, primul misionar al creştinismului în Irlanda. Dar acest sfânt folosea un trifoi cu trei foi, ca simbol al Sfintei Treimi, frunzele reprezentând Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Atunci când cineva găsea un trifoi cu patru frunze, se spunea că, pe lîngă trinitate, a fost binecuvântat şi cu Harul lui Dumnezeu, simbolizat de cea de a patra frunză. O altă legendă spune că trifoiul alb cu trei frunze ar fi asociat mişcării de rebeliune a irlandezilor împotriva coroanei, membrii grupului recunoscându-se între ei prin acest simbol. Când erau prinşi cu trifoiul asupra lor, erau condamnaţi la moarte. De aceea se spune că un adevărat şi neînfricat irlandez poartă trifoiul alb cu trei frunze la vedere. Tradiţionaliştii se identifică numai cu trifoiul cu trei frunze, considerând că varietatea cu patru frunze este un fals noroc, tocmai pentru că este atât de greu de găsit.

O altă legendă spune că irlandezii din Evul Mediu, în timpul perioadelor de foamete, se hrăneau cu trifoi, rămânând astfel în istorie ca popor mâncător de trifoi. În ziua sărbătorii de Sfântul Patrick, irlandezii poartă la pălărie un trifoi, iar la sfârşitul zilei, pun planta în paharul cu grog. După ce beau ultima înghiţitură din acel pahar, trifoiul trebuie aruncat peste umărul stâng, spre a avea noroc.

În vise, dacă apare, trifoiul cu patru foi înseamnă câştig financiar, faimă, sănătate şi asigurarea că vei trăi fericit până la adânci bătrâneţi. El este şi un fel de Cupidon vegetal. Purtătorul unui trifoi cu patru foi poate fi sigur că persoana iubită îl va găsi, sau se va întoarce la el. O altă superstiţie spune că acela care găseşte un trifoi cu patru foi îşi va întâlni iubirea în aceeaşi zi. Ca să nu ratezi ocazia, este bine să-l pui în pantof. Dacă porţi trifoiul cu patru foi la piept, iubirea ta adevărată va veni la tine. Dacă îl ai asupra ta, nici un rău nu te poate atinge. Trifoiul are efect numai dacă nu e văzut de nimeni. O altă credinţă spune că, dimpotrivă, dacă primeşti trifoiul găsit de altcineva, norocul ţi se dublează. Trifoiul mai este asociat cu „trefla” din cărţile de ghicit și joc, unde semnifică foc, energie şi voinţă, bogăţie şi, evident, tot noroc. Ca talisman, trifoiul cu patru foi e considerat un obiect cu puteri magice care apără împotriva bolilor, relelor şi ghinionului. Se spune că Abraham Lincoln avea zilnic un astfel de trifoi asupra lui, dar l-a uitat acasă tocmai în ziua în care a fost asasinat. Napoleon Bonaparte a scăpat de la moarte datorită unui trifoi. Aplecându-se să culeagă planta norocoasă, glonţul nu l-a nimerit. Cine are un trifoi cu patru foi în casă, va fi ferit de vrăji şi duhuri malefice. Se spune că dacă deţii un trifoi cu patru foi, poţi anula magia unui spiriduş şi poţi să vezi Zâne.

Simbolul norocului însoţeşte şi ziua de 1 Martie, sub formă de mărţişor. Trifoiul cu patru foi şi şnurul alb-roşu reprezintă o combinaţie cu dublu simbol: noroc şi un nou început.

Trifoiul cu trei foi este astăzi simbolul Irlandei (marcă înregistrată din 1980), aşa cum trandafirul simbolizează Anglia, ciulinul Scoţia, prazul Ţara Galilor, laleaua Olanda şi crizantema Japonia. Se găseşte reprezentat pe frontispiciile clădirilor, chiar şi pe Palatul Buckingham. Apare pe monede şi timbre, pe steagurile echipelor de fotbal şi rugby irlandeze, este prezent în logo-ul Serviciului de Poliţie din Irlanda de Nord, al poştei naţionale şi al companiei aeriene Aer Lingus, al cărei indicativ de apel către turnurile de control este „Trifoi“ (Shamrock). În fiecare an, de Ziua Sfîntul Patrick, preşedintele SUA primeşte din partea statului irlandez un bol cu trifoi.

Trifoiul cu patru foi era cunoscut de acum 2000 de ani pe meleagurile noastre carpatine ca simbol regal geto-dac și era reprezentat pe scutul marilor conducători ai acestui popor viteaz.

La Roma (Italia), pe Columna lui Traian, regele Decebal apare purtând un astfel de scut.

În Muzeul din localitatea Adamclisi (România), cel care a fost construit ca un Lapidarium și adăpostește originalele elementelor arheologice aflate în zona monumentului Tropaeum Traiani, se află și originalul statuii – trofeu. Privind atent statuia trofeului, aceasta are sub subțioara dreaptă imaginea unui „dac“ (Get) ce stă liniștit, așezat, fiind protejat de Divinitatea aflată la partea superioară. Cu mâna dreaptă ridicată, el parcă închină o cupă (rhiton) Zeului ce-l protejează. Chiar spatele pare a-i fi protejat de un scut, iar partea de jos pe care stă este plină de simbolul regal geto-dac al Trifoiul cu patru foi, alăturat simbolului Pomul Vieții. Acest geto-dac – prin ce minune – NU mai apare pe statuia reconstituită a monumentului refăcut.

Norocul de a ne afla pe teritoriul „Grădinii Maicii Domnului”, loc protejat de Dumnezeu, loc sărutat de Papa Ioan Paul al II-lea în anul 1999 (ce știe oare papalitatea și nu ne spune?), face ca acest simbol să își dovedească încă o dată autenticitatea și valoarea. La ultimul mare cataclism planetar Cavalerii Danubieni au alergat în fuga calului și au salvat puținii oameni scăpați din urgie. Atunci 98 la sută din omenire a pierit. Aduși aici, în jurul Mării Getice, neamurile răvășite ale planetei au primit casă și masă, lege și speranță, spre a-și înmulți din nou neamul (Pomul Vieții), iar apoi au recolonizat planeta. Așa zisa rasă caucaziană este descendenta Geților de Aur, cei care au salvat omenirea de la pieire și au reorganizat-o. De aceea scutul marelui rege Decebal are pe el simbolul ancestral al norocului, Trifoiul cu patru foi.

Pe cupola mausoleului mormânt al Regelui get-odris Seuthes III de la Kazanlak (Bulgaria de astăzi), apare simbolul Trifoiului cu patru foi, dar colorat în roșu, galben și albastru, ca și tricolorul nostru din ziua de astăzi. Geții de Aur, strămoșii geto-dacilor de mai târziu, au reușit astfel să își transmită peste milenii mesajul lor de pace și viață lungă întregii omeniri salvate. De-a lungul mileniilor trecute, Egiptul le-a ridicat piramide, Imperiul Roman le-a ridicat statui colosale, multe popoare le-a păstrat un respect nemaipomenit acestor salvatori de omenire din Țara protejată de Dumnezeu, România (a celor care rămân și nu pier).

Atâta timp cât vom fi mândri de tricolorul nostru strămoșesc și vom reînvia și respecta simbolurile geto-dace ancestrale, mai avem o șansă de a fi ce am fost odată. Noi suntem din neamul celor care au găsit trifoiul cu patru foi…

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau