marți, 12 iulie 2022

DE LA PAZVANTE CHIORUL LA TRAIAN BARCAGIUL…


Mulți au auzit de Pazvante Chiorul (Osman Pazvantoglu 1758-1809) dar puțini știu cum a jefuit el, cu pazvangiii lui, Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea, întrecut fiind doar de eliberatorii sovietici cu „Sovromurile lor” și de administrațiile dâmbovițene postdecembriste conduse de: Petre Roman, Văcăroiu, Năstase, Boc, Ponta, care au propagat jafuri prin corupție în toată România sub oblăduirea lui Iliescu și Băsescu, depășind cu mult pazvangiii în șalvari cu iatagane.

După această frază despre pazvangii, niște mercenari musulmani plătiți să jefuiască și să omoare oameni pașnici, fără apărare, să coborâm trei secole în istoria rumânilor sub domniile fanarioților, care nu erau nimic altceva decât niște vătafi ai Porții Otomane în Țările Române pentru a-i asigura haraciul, din ce în ce mai mare, ceea ce în Oltenia a dus la o anarhie greu de stăpânit. Lucrurile s-au complicat când austriecii i-au bătut pe turci în 1717 și prin tratatul de pace, turcii le-au cedat habsburgilor Banatul, Serbia și Oltenia. Habsburgii au numit Oltenia „Kleine Walahei” și au vrut să introducă ordinea și administrația lor, dar nu le-a reușit, deloc, datorită revoltelor oltenilor ce au început să se adune în cete haiducești, culminând cu lovitura reușită dată de Pavel Haiducul caravanei habsburgice formată din douăzeci de care, cu pereți metalici, ce strângeau taxele pentru Viena. Isprava haiducului a zguduit finanțele Vienei în acel an. Oltenia a fost singura provincie imperială ce nu s-a supus ordinei și administrației habsburgice, așa că, în 1739 imperialii au fost bucuroși să se retragă, fără regrete, din „Kleine Walahei”. Domnul fanariot de la București și-a frecat mâinile de bucurie, gândindu-se la haraci și peșcheș, care nu era doar pentru Poarta Otomana, dar și pentru el și neamurile lui, cu care împânzise Țara Românească, punându-le în înalte dregătorii. Și le-a frecat degeaba, pentru că anarhia și haiducia oltenească a luat asemenea amploare încât nu a mai putut să o stăpânească, nici să adune averi cât ar fi vrut pentru el și Imperiul Otoman în declin, datorită corupției fără margini ce îl cuprinsese și ascensiunii Imperiului Habsburgic.

În acest moment istoric, undeva în Bosnia balcanică se naște Osman, ce devine Pazvantoglu, numit după bunicul său, gardian al închisorii din Sofia, fiindcă rămăsese orfan. Fiind dezghețat și ager, îndrăzneț fără pereche și bun mânuitor de arme, vrea să se impună, să domine și să fie bogat cu orice preț. Calea aleasă a fost cămătăria, ceea ce Coranul interzice musulmanilor. Infractorul religios este prins și după lege îl aștepta sfârșitul, dar în Balcanii otomanilor legile sunt doar în cărți, în realitatea de toate zilele deasupra tuturor legilor fiind banii, deci este ajutat să scape din închisoare și până la București nu se oprește, unde deasupra balcanismului otoman înflorise fanariotismul, cu ramuri groase de fățărnicie, ticăloșenie și înșelătorie. Acest oraș, parazitat la sânge de demnitari fanarioți, era mediul favorit, identic cu firea lui Osman Pazvantoglu, ce în scurt timp a ajuns cunoscut prin escrocarea unor boieri naivi. De formă se angajează mercenar în gărzile de arnăuți ale domnului fanariot Mavrogheni și subit e cuprins de ambiția de-ajunge șeful gărzii, ceea ce realizează, în doi ani de zile, prin pungi cu galbeni. În această poziție aria lui de pungășire se lărgește mult, făcând avere necinstită ceea în mediul fanariot al urbei este o fală, un mare blazon. Pazvante, cum îi spuneau rumânii, atinge apogeul fanariotic pe Dâmbovița în anturajul curții domnești, unde, pe neașteptate face o criză de amor total după o jupâniță de la curte care-l refuză cu dispreț, ceea ce îl doboară într-o depresie de zace la pat cu lunile. Își revine, urând de acum înainte femeile și intră într-un fanatism de grandoare uneltind cu alți fanarioți la mazilirea domnitorului Mavrogheni. Acesta află, îl prinde și încarcerează, ridicând eșafodul pe care vroia să-l decapiteze. Zilele lui Pazvante erau numărate, dar când Mavrogheni numără pungile de galbeni pentru eliberarea și exilarea lui Pazvante, uită de eșafod, ia galbenii și îi dă drumul lui Pazvante, care trece Dunărea înapoi de unde venise.

Liber din nou, și-a încropit o bandă de pazvangii și-a început să jefuiască prin Balcani, strângând o sumă mare de galbeni pe care o trimite sultanului Selim al III-lea pentru a-l numi și pe el agă, comandant de armată otomană, cu promisiunea că va dubla peșcheșul dacă îl va numi. Bineînțeles că a devenit agă, doar erau în lumea otomană. Bucuros, dar nu destul, acum vrea să devină pașă, adică guvernator de pașalâc, și surpriză, sultanul Selim nu mai răspunde la pungile lui de galbeni. Avea altceva în cap! Rezultatul, de necrezut și ne mai întâmplat în istoria Imperiului Otoman; Osman Pasvantoglu adună de peste tot o armată de pazvangii, mercenari și se răscoală împotriva sultanului! Este total dezlănțuit, se autointitulează pașă, își face un pașalâc propriu cu capitala la Vidin, unde bate monedă proprie, cu chipul lui pe avers și închisoarea din Sofia pe revers, fiind prima și ultima monedă din lume înfățișând o închisoare! Dar extraordinarul și inexplicabilul, după logica istorică, este ceea ce urmează. De ochii lumii și-al istoriei, sultanul trebuie să-l pedepsească pe răzvrătit și trimite împotriva lui o armată de 100.000 de oameni, condusă de aga Kukuc ce, surpriza, nu poate cuceri Vidinul care nu avea nici măcar 10.000 de pazvangii! Dar, surpriza surprizelor, vine din partea sultanului care se răzgândește în privința răzvrătitului; renunță să-i mai aducă capul pe tavă, ba mai mult, îl face pașa de Vidin! L-a costat foarte scump pe Osman Pazvantoglu răzgândire sultanului, pe lângă prețul plătit lui aga Kukuc să nu poată cuceri Vidinul! În istorie s-a scris că armata de 100.000 oșteni a lui aga Kukuc nu a putut cuceri Vidinul pentru că domnitorul fanariot Hangerli, al Țări Românești, nu a aprovizionat cum ar fi trebuit marea armată otomană și în consecință fanariotul Hangerli și-a pierdut capul, să fie un țap ispășitor. Așa e scris, dar, de multe ori, adevărul e ascuns printre rânduri.

Nici o pagubă-n domnitori fanarioți, se îngrămădeau pe capete la picioarele sultanului, căruia toate îi mergeau din plin, acum dându-i mână liberă și lui Pazvante să jefuiască Țara Românească și-n folosul lui. Astfel, în 1800 pazvangiii jefuiesc, omoară și dau foc Craiovei, din care mai scapă doar vreo 300 de case din cele 7.000 câte avusese înainte și jefuind ajung până la Târgu Jiu. Cronicile spun că din ordinul lui Pazvante, pazvangiii trebuiau să violeze toate femeile, drept răzbunare că jupânița valahă l-a refuzat, atunci, de mult. După jaful, violurile femeilor și omorârea bărbaților în Oltenia, în 1802 pazvangiii jefuitori pornesc spre București. Domnitorul fanariot MIHAIL ȘUȚU, aflând, o ia la sănătoasa, iar arnăuții lui albanezi în loc să apere cetatea de scaun se ceartă între ei și pazvangiii jefuitori intră liberi, fraternizând cu vagabonzii și cerșetorii bucureșteni, dintre care unul dintre ei ajunge să fie luat drept înlocuitor de domnitor. Fapt istoric; străinii, fanarioții și pazvangiii jefuitori au încrustat adânc apucăturile lor în firea bucureștenilor pentru vremurile ce vor veni.

Pașa din Vidin, recunoscut și de sultan de data aceasta, recunoștință ce o plătea cu vârf și îndesat, atinge zenitul său istoric, vorbindu-se despre el în fel și chip; de la aventurier la învățat, de la haimana și fanatic la diplomat și vizionar, când complexat și labil, când puternic și răzbunător. A fost doar un meteorit otoman.

Sfârșitul lui și-al pașalâcului său se trage de la iataganul celui mai mare haiduc oltean, Iancu Jianu. Întâi, într-o luptă directă, i-a scos un ochi, după care rumânii l-au numit Pazvante Chiorul! A doua oară, în 1809 IANCU JIANU, a răzbunat toate jafurile, violurile și omorurile pe care pazvangiii le-au pricinuit în Țara Românească, trecând Dunărea, împreună cu haiducii lui, câteva mii, ce au fost în stare să cucerească Vidinul pe care l-au prădat, au omorât și au pus foc, iar Pazvante Chiorul și-a găsit sfârșitul, așa cum i l-a prezis Iancu Jianu atunci când, prima dată i-a brăzdat fața cu iataganul scoțându-i un ochi.

Iancu Jianu nu este o legendă, este o FIGURĂ ISTORICĂ AUTENTICĂ ce a scăpat Țara Românească de Pazvante Chiorul și pazvangiii lui. Iancu Jianu cu haiducii săi a fost și alături de Tudor Vladimirescu în 1821, an după care am scăpat de domniile fanariote ce au sărăcit cele două voivodate românești timp de o sută cinci ani. Din mare nefericire, fanarioții greci și pazvangiii jefuitori au lăsat fățărnicia, ticăloșenia, înșelătoria lor adânc împământenite în firea multor oameni ai Țărilor Române. Din nefericire, străinii, de oriunde au venit, după fanarioți și pazvangii au fost și sunt ipocriți, infami și devastatori, cu excepții de numărat pe degete. Dar cea mai mare nenorocire pe capul românilor este că, nici Providența, nici Neamul Românesc nu a mai dat patrioți ca Iancu Jianu și Tudor Vladimirescu să-i izgonească din țară.

Din nou, România este dominată de interese străine, nu prin iatagane ci prin politologii și ideologii aberante, printr-o mass-media ce prezintă continuu măreț tot ce este străin, minimalizând și denigrând personalitățile autohtone ce s-au dăruit și jertfit pentru unitatea și propășirea acestei țări. E vremea altor pazvangii jefuitori nu doar de averi materiale ca acum trei secole, de data asta vor să ne distrugă, cu tot cu temelia, istoria, tradițiile, cultura, identitatea și unitatea națională milenară.

Odată cu decembrie 1989, la București au reapărut pazvangiii, precum ciupercile după ploaie, care l-au făcut agă și apoi pașă pe Ion Marcel Ilici Iliescu. Câtă asemănare istorică cu Pazvante de la curtea domnească fanariotă, care a vrut să-l înlăture pe domnitor și Iliescu de la curtea Ceaușescului, care chiar l-a înlăturat cu aprobare Înaltei Porți de la Moscova. De la Tel Aviv – Haifa i-a fost sugerat, prin Saul Brukner, ca prim-sfetnic Petre Roman – Neulander, bine educat în Franța, cu mari planuri pentru o nouă Românie. Întâi, a devastat industria românească, pe care în loc să o modernizeze rapid, a decretat că e învechită și a vândut-o străinilor ieftin, cu preț de fier vechi. Adio șase cincinale de trudă proletară. Apoi, cu bună știință, a declanșat cel mai mare genocid al embrionilor și feților din pântecul româncelor: un milion de avorturi în 1990! Nici un leu pentru susținerea demografiei raționale a țării, pentru o educație corect conceptivă, pentru o creșă sau un cămin. Familiile cu patru copii puteau primi gratuit apartamentele în care locuiau pentru că și așa au fost vândute și banii încasați s-au volatilizat. Începutul tâlhăriilor postdecembriste! Petre Roman – Neulander, va rămâne stigmatizat în istoria neamului romanesc ca liderul-pazvangiu care a început, în mod deliberat, descreșterea neamului românesc.

Mulți străini din țări, societăți, comunități și clanuri diferite au năvălit precum pazvangiii de odinioară în București, după decembrie 1989, cu aceleași gânduri și intenții de îmbogățire prin jefuire, cunoscând puternicul iz fanariot al capitalei – pe care otomanii au pus-o pe Dâmbovița, să le fie mai aproape când vroiau să-i mai osândească cu ceva pe valahi, să nu mai bată drumurile până la Târgoviștea lui Vlad Țepeș. Și la fel ca pazvangiii mahomedani de pe vremuri, străinii năvălitori de acum s-au repezit la devastarea țării, găsind la București destui citadini netrebnici cu care au fraternizat pentru a-și împlini scopurile infame și impostoare. Străinii erau versați, bucureștenii erau săraci, înfrigurați și derutați în incertitudini, astfel mulți dintre ei, pentru o mână de dolari, le-au devenit servi în tot felul de false investiții, asociații și ONG-uri antiromânești, în GDS-Soros și mai ales în mass-media.

Ion Marcel Ilici Iliescu și-a plătit, din visteria statului, mercenarii să-i asigure continuarea președinției. Unul dintre ei, cel mai nesătul și avid, Adrian Năstase, ipocrit și arogant, ajuns prim-pazvangiu, a devastat țara, adunând averi dar și oprobriul românilor obișnuiți și cinstiți. A călcat în picioare istoria ardelenilor români prin reamenajarea, la Arad, a monumentului celor 13 generali ai lui Kossuth ce au omorât zeci de mii de români în 1848-1849, pentru vrerea lor de a fi români liberi. Istoria românilor îl va așeza definitiv în rândul pazvangiilor fără de lege.

Se spune că, alegatorii au vrut să scape de greața aroganței lui Adrian Năstase și l-au ales pe bine dispusul Băsescu Traian, cu vechi state de pazvangiu încă de la Anvers, unde deja ciupea din flota comerciala a României, pe care a lichidat-o, împreună cu alți pazvangii de la Constanța, după decembrie 1989.

Noua tagmă a pazvangiilor, prin dezinformare și manipulare, dar și prin bani și șantaj, s-a cuibărit confortabil în Casa Poporului Român de unde, puși pe căpătuială prin devastarea țării, de la început, pentru siguranța lor, au dat lovituri mortale Justiției pe care, de ochii lumii, o țin pe life-suport controlat; cum vrea să-și revină, cum îi taie oxigenul ! Nu vor Ordine, nu vor Justiție, vor doar jaf la drumul mare și circ de pazvangii, la fel ca în Bucureștiul anului, de grație, 1802!! Acum, în plus de acele trecute vremuri, s-au dedat tâlhărește la banii învățământului general și profesional, la banii ce s-ar cuveni culturii și științei românești, nesocotesc total sănătatea, sportul și artele. Au vândut jumătate din pământul țării străinilor, rad munții de păduri.

Într-un sfert de secol, pazvangiii străini și autohtoni au dus Romania pe ultimul loc în Europa și printre primele țări în lume la pierderea prestigiului și identității naționale, pentru că, printre altele, românii nu au mai avut noroc de un Iancu Jianu.

Sursa: Corneliu Florea
Adaptare şi foto: Carmen Pankau








SEMNELE VIZIBILE ALE DECLANȘĂRII „RĂZBOIULUI INTERN”

 

În actualul context geopolitic, semnele vizibile ale declanșării „RĂZBOIULUI INTERN” sunt „polarizarea” societății și „ploaia” de partide politice.

a) „POLARIZAREA” SOCIETĂȚII

În momentul de față, românii n-au dușmani externi declarați, dar parcă se războiesc întruna, ei cu ei. I-a marcat atât de tare ce s-a întâmplat în decembrie 1989 încât, de atunci, nu mai reuşesc să încheie războiul cu ei înșiși. Voci timide și temătoare, dar și glasuri sonore și hotărâte s-au făcut auzite tot mai des, iar receptarea lor s-a făcut, de obicei, între „dileme vechi” și „dileme noi”.

În România s-au creat și dezvoltat ungherele unei polarizări tot mai găunoase și prăpăstioase a societăţii. Într-o formă sau alta, această polarizare a persistat pînă în zilele noastre, având astăzi condiții și tendințe de a căpăta forme grotești sau chiar macabre.

Polarizarea societății a fost însoțită de sintagme și lozinci culese din panoplia vocilor pițigăiate sau răgușite a celor care au rămas perpetuu „revolutionari de profesie”. Mai întâi s-au confruntat simbolic, iar uneori fizic, mai ales cu pumnii, „revoluționari” și „comuniști”, apoi „fesenişti” şi „antifesenişti”, după care au apărut în arenă „neocomuniştii” şi „democraţii”, care se războiau zi-lumină, dar și după lăsarea întunericului, prin vorbe, gesturi, dar și huiduieli sau înjurături și chiar îmbrânceli. De departe, în acele vremuri de romantism politic, s-au evidențiat și au rămas în memoria socială susţinătorii fervenţi ai lui Ion Iliescu – care scandau „Iliescu-apare, soarele răsare!” -, dar și contestatarii săi, care strigau: „Nu mai vrem, nici un pic, preşedinte bolşevic!”. Apoi a urmat torentul zguduitor al „mineriadelor”, care au turnat gaz și paie pe focul mocnit, iar lozinca „Noi muncim, nu gîndim!” a sintetizat conflictul între intelectuali – divizați în mod pervers de către ideologii – şi „oamenii muncii” – al căror număr și putere socială se micșorau de la an la an, privind mânioși, dar neputincioși la distrugerea economiei naționale, devenită doar „economie de piață”. În viața politică de atunci, asupra unui singur subiect a existat consens: integrarea europeană, decisă politic într-o întâlnire de la Snagov, la care au participat repezentanţii tuturor partidelor parlamentare.

Între timp, România a intrat în N.A.T.O. şi în Uniunea Europeană, dar dihonia pătrunsă între români s-a răspîndit în ţesutul social, generând o nouă polarizare politică, între susţinătorii şi adversarii unor președinți, prim-miniștri, partide politice sau creatori ori propovăduitori de opinie publică.

b) „PLOAIA” DE PARTIDE POLITICE

Potrivit DEX, partid politic semnifică o organizație al cărei scop este câștigarea controlului asupra aparatului de conducere. După „revoluție” la Tribunalul Muncipal București au fost înregistrate multe zeci de partide politice. Unele au dispărut, altele și-au modificat denumirea, altele s-au comasat prin absorbție, altele au fost radiate. În mai 2015, Legea Partidelor Politice, în vigoare din anul 2003, a fost modificată (simplificând cerinţele legate de numărul minim de membri, care a coborât de la 25.000 de membri la 3 membri!). Astfel, pe „scena politică” s-a înregistrat o adevărată avalanşă de partide politice, cu ideologii definite sau neclar definite, dar toate cu pretenții de a urca pe scara politică și de a ajunge la resursele de putere, recum și la actul de decizie politico-statală.

Potrivit Registrului Partidelor Politice, în România există astăzi aproape 100 de așa-zis „PARTIDE POLITICE”, care se împart în: partide parlamentare, partide neparlamentare, formațiuni ale minorităților (neînregistrate în registrul partidelor politice, dar cu drept de reprezentare politică la toate nivelurile), partide desființate (asimilate). De la nașterea democrației în România, Tribunalul Municipal Bucureşti a respins cererea de înființare a unor partide „neagreate” politico-juridic, precum: Partidul Comuniştilor, Partidul Comunist Român, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Revoluţiei a III-a Forţă, Partidul Vâlcenilor, Partidul Transilvania Democratică, Partidul Forţa Pensionarilor, Partidul Noua Revoluţie, Partidul Naţional Ţărănesc Maniu-Mihalache, Uniunea pentru Rădăuţi, Partidul Alternativa Civilă, Mişcarea pentru Medgidia, Partidul Naţional Român din Alba Iulia, Partidul Naţional Agrar.

În momentul de față, alți indivizi guralivi și inventivi, plini de dorul gloriei pământene stau la poarta Tribunalului, încercând să impună îndeosebi prin gălăgie politică partide care au exclus din titulatură cuvântul „național”, nu-s capabile să prezinte vreun program de guvernare folositor celor din „talpa țării” și configurează în jurul nucleului conducător ale „găști” sau „haite politice”.

Precum se observă, în acest plan se desfășoară fără pauze și cu toate pânzele sus, un „RĂZBOI INFORMAȚIONAL”, cu varianta sa impusă și dirijată de centrele de putere, numit război de comandă-control. Puzderia de partide politice existente în România CONFIRMĂ zdrențuirea națiunii române și OFERĂ TERENUL și MATERIA PRIMĂ necesare reluării „RĂZBOIULUI ROMÂNO-ROMÂN” de pe alte trambuline politico-ideologice. În „centrele de putere” externe și interne, de obicei necunoscute „mulțimii”, unde se reclădește și se livrează pe piața consumatorilor de senzațional democrația dâmbovițeană, PRIMEAZĂ INTERESUL CELOR „ALEȘI” și NU nevoile sociale ale mulțimii, numite „POPOR” doar atunci când este chemată la vot. Acești corifei ai „noii ordini” cunosc de la dascălii lor comunitariști că un popor este cu atât mai ușor de condus, de dominat și de stors de resurse existențiale, cu cât este mai ZDRENȚUIT în grupări sau grupuri care-și spun „partide politice” și împart mulțimile în „bazine electorale”. Cine are interes să mențină în România o PUZDERIE de partide politice?

Cui folosește?

ELEMENTE DE STRATEGIE FOLOSITE DE „GĂȘTI” ȘI „HAITE” POLITICE
În „războiul intern”, inamicul intern utilizează ELEMENTE ale războiului informațional, VECHI DE CÂND E LUMEA. Aceasta se desfășoară prin utilizarea, în funcție de „câmpul tactic”, a ideilor generalului chinez Sun Tzu, părinte al ştiinţei militare (secolul IV î.Chr.), regrupate în „arta războiului”. Acestea au ca scop ÎNFRÂNGEREA INAMICULUI, prin înşelătorie, fără luptă, prin fapte, precum:
– arătarea generozității în promisiuni şi recompense pentru informaţii;
– bazarea pe trădătorii aflați în rândurile „inamicului”;
– convingerea inamicului să creadă în posibilitatea salvării de la pieire;
– discreditarea a tot ceea ce merge bine în „tabăra inamicului”, începând cu „luminătorii de conştiinţă”;
– implicarea elitelor „taberei inamice” în afaceri dubioase, distrugerea reputaţiei și supunerea lor dispreţului propriilor aderenți;
– inducerea în eroare a inamicului, spre a-i diminua avântul și a deveni neglijent, apoi lovirea lui prin surprindere;
– infiltrarea peste tot a spionilor;
– livrarea de fete tinere (pe vremea lui Sun Tzî, și băieți!), „pentru a-i lua minţile” inamicului:
– oferirea de bani și aur (pe vremea lui Sun Tzî „jad şi mătase”!) pentru a-i zgândări inamicului ambiţiile;
– perturbarea, prin orice mijloace, a funcţionării armatei inamicului;
– răspândirea discordiei şi conflictelor între „cetăţenii taberei ostile”, dar mai ales ÎNTĂRÂTAREA tinerilor CONTRA bătrânilor;
– ridiculizarea tradiţiilor adversarilor;
– slăbirea voinţei „luptătorilor inamici” prin cântece persuasive (pe vremea lui Sun Tzî „cântece şi melodii senzuale”);
– utilizarea „creaturilor cele mai ticăloase şi mai abjecte”.
După utilizarea acestor căi de agresiune, urmează LOVITURA DECISIVĂ.

Scopul acestor acțiuni este preluarea intactă a tot ceea ce se află pe pământ din mâinile inamicului înfrânt. În acest fel „trupele” proprii vor rămâne intacte și odihnite, iar victoria va fi totală.

TĂRIA FRONTULUI CIVIC INTERN

Pentru a PREVENI o asemenea formă de război, cu grave consecințe sociale, națiunea, prin popor, trebuie să contrapună în mod eficient organizații socio-politice și etno-spirituale ale societății civile. Acestea sunt datoare, prin menire și rol social, să sprijine în mod activ instituțiile statului național pentru apărarea valorilor, intereselor și nevoilor aflate sub agresiunea informațională a unui inamic intern sau extern.
Din Frontul civic intern pot face parte, în funcție de caracteristicile provocatului „război româno-român”:

– oamenii cu competenţe profesionale şi socializante, știut fiind că „omul politic” este sursa erorilor decizionale;
– organizaţiile publice şi private cu funcţii explicite (economice, culturale, politice);
importante sunt organizaţiile cu funcţii productive (producerea sau generarea de resurse), organizaţii cu funcţii gestionare (cu rolul de a regla raporturile dintre organizaţii şi dintre oameni şi organizaţii), organizaţii cu funcţii socializante (organizaţiile cetăţeneşti – de tipul familiei, asociaţiilor şi fundaţiilor, precum și organizaţii profesionale), organizaţii cu funcţii integratoare (de tipul organizațiilor politice, culturale);
– statul național – care asigură gestionarea publică a valorilor, intereselor și nevoilor națiunii, prin oameni cu competenţe sociale, specializaţi în organizarea şi conducerea „treburilor obștești”.

Cum se poate construi, întreține și utiliza Frontul civic intern? Cazuistica în materie arată că demersul va cădea în sarcina generațiilor viitoare, întrucât în zilele noastre în spatele simpozioanelor despre „democrație”, viitorii oligarhi își văd în tăcere de „tragerea sforilor”, de „afaceri” și de vizite inopinate în așa-numitele „paradisuri fiscale”. FENOMENUL cel mai grav și pervers, care a început în urmă cu 28 de ani și se petrece și astăzi, este „PRIVATIZAREA INTERESULUI NAȚIONAL”. Fiecare partid, fiecare grup de interese și chiar fiecare mică gașcă fac din interesele proprii o flamură pe care o agită ca „interes național”.

Astfel, pe nesimțite, ideea s-a banalizat, fiind nevoie de dascăli energici, tenaci și patrioți, care să ia totul de la capăt, în mod deosebit în privința educației naționale și patriotice a tinerei generații. Datorită acestui război pervers, miracolul „solidarității românilor cu ei înșiși” – așa cum a fost în zilele care au urmat după prăbușirea fostului regim -, este alterat și întunecat de „neîncredere”, „singurătăți”, dar mai ales de „egoisme”.

Sursa: Aurel V. David
Adaptare și foto: Carmen Pankau










luni, 11 iulie 2022

CETĂȚENI, LOCUL DE ÎNSCĂUNARE A DOMNITORILOR CASTEI „IO“


In „Dacia hyperboreana”, Vasile Lovinescu scrie ca „intemeierea tarilor romane a fost facuta de initiati in vechile mistere, mostenite de la daci, care si ei le-au luat de mai devreme”.
Cetateni este o dovada in acest sens. Centru sacru de pe vremea uriasilor si a legendarului Negru Voda, Cetateni a fost un puternic centru geto-dac si al voievozilor din Casta IO.

Maica Mare vestea cutremurele
La peste 700 de metri, spre schit, se afla Maica Mare, simbolul zeitei primordiale, „mama a zeilor si a oamenilor”, cea care, spun legendele sumeriene, a ramas acolo unde a locuit inainte de Potopul cel Mare. Sotul ei era Enki, cel de pe Dealul Chipuriei din Cetateni, sau „Uriasul” de pe Calea Zeilor ce urca la schit. Maica Mare avea burta de femeie insarcinata, simbolizand fertilitatea, dar oameni cu minti nebune i-au sfartecat pantecul cu picamerele, retezandu-i „pruncul”. Capul Maicii este o piatra oscilanta de cateva tone. Cand se inclina, spun oamenii, e semn rau, semn de cutremur si de vremuri dramatice. In urma cu doua saptamani, Maica Mare isi tinea capul drept, ca o regina.

Calea aurului si a mirului
In anii 1960, enigmaticul profesor peruan Daniel Ruzo a vizitat complexul megalitic de la Cetateni si pe cel din Bucegi-Omu. A fost incredintat ca aici s-a faurit lumea de inceput, antediluviana. Ruzo (1900-1991) – doctor, arhitect, filosof, istoric, frate al unui ordin international, si-a dedicat viata descifrarii mesajelor incifrate in piatra ale civilizatiei de dinainte de Potop.
El a semnalat cercetatorilor romani, orientandu-se dupa sculpturile megalitice stravechi, ca Romania ascunde in muntii sai dovezi nepretuite a civilizatiei pe care el o numeste Masma – cea mai veche de pe glob, care s-a dezvoltat si a inflorit cu peste 50.000 de ani in urma.
„Aceste monumente megalitice de o uimitoare expresivitate, presarate pe tot globul pamantesc au fost facute de aceeasi civilizatie”, scria Daniel Ruzo.

„Tehnica sculpturii in roca la nivelul la care a fost aplicata pentru aceste monumente nu a mai fost repetata ulterior. Linia comuna care uneste toate monumentele acestei civilizatii stravechi este amplasarea lor pe munti sacri, temple ale unei omeniri pierite, dar amplasate astfel incat sa nu dea voie urmasilor sa o uite si poate aceste puncte de geografie sacra vor salva candva samburii umanitatii de cine stie ce cataclism major, cum a fost in trecut Potopul”.

Aceste repere eterne constituie, conform demonstratiilor arhitectului peruan, si o „cale a aurului si a mirului”, ascunse in retelele de grote si tuneluri subterane. Iar la Cetateni multe comori au fost gasite si multe vor fi inca nedescoperite.

Cavalerii lui Mitra
Istoria Pesterii Mosului spune ca insusi Zamolxis se retragea pe aceste meleaguri, pazite de schimnici geƫi, unde-i invata pe sacerdoti „tainele cerului si pamantului”, cum avea sa faca si Marele Preot, Deceneu, dupa cum scria Iordanes. Aici se initiau regii-preoti din Casta IO. Aici era loc de pelerinaj pentru Cavalerii solarului Mitra.

Pe o stanca in spatele cetatii Negru Voda este sapata silueta unui cavaler trac al lui Mitra, de la care incep sa urce doua randuri de pasi mari, imprimati in piatra nespecifica zonei sau, dupa unii cercetatori, un ciment special facut pentru a arata calea sacra. Legendele locului povestesc ca ar apartine legendarului Negru Voda, eroul de o statura impresionanta, caruia ii sunt dedicate tronurile de pe culmi. Despre Negru Voda se spune ca avea un cal inaripat, cu care supraveghea intreaga zona, ca ridica stavilare pe Dimbovita ca sa inunde valea, in calea dusmanilor, ca ridica fortarete in locuri inaccesibile.

Inscaunarea domnitorilor Castei IO
Istoria „oficiala” incepe dupa 1310, cind boierii tarii il aleg domn pe Basarab I, ce-si declina obarsia din Negru Voda. Basarabii constituiau o casta, nu o familie, dupa cum a lasat marturie Iordanes: „Primii dintre getii pileati – nobili – erau Sarabos Tereos, dintre care se consacrau regi si preoti!”

Ba.Sarabos insemna „stralucitii sarabi”. Acestia se constituiau intr-o casta, IO, formata din zece familii nobiliare. Basarabii se aratau apartinatori de aceasta casta, tragandu-se din Negru Voda, dupa cum dovedeste titulatura lui Nicolae Alexandru Basarab:
„I0 Niculai Alixandru voievod, feciorul batranului, raposatului I0 Basarab Voievod, nepotul raposatului I0 Negru Radu Voda”.

Actul e consemnat in anul 6860, dupa stiinta initiatilor voievozi. Adica, anul 1351!
La Cetateni, era loc de inscaunare a voievozilor, dupa cum lasase taina Negru Voda, cu ale sale tronuri uriase de piatra. Numai la Alunis, Bozioru, scaunul lui Negru Voda poarta si numele de „Scaunul lui Dumnezeu”. Langa aceste tronuri se aflau urmele de talpi, in piatra, si blocuri scobite cu sant de prea-plin, pentru ritualuri sacre, asa cum gasim la Cetateni, pe platoul – gavan de la Alunis si pe platoul – gavan de la Varful lui Dragomir. Aici isi ascundeau comorile voievozii la vreme de rastriste, iar Basarabii aveau ce ascunde, erau „printii aurului”, dupa cum ii numeau turcii. Aici a ascuns si Mihai Viteazul o parte a tezaurului dupa batalia de la Calugareni. Si el facea parte tot din Casta IO, dupa cum ne semnaleaza cercetatoarea Domnita Ratiu, din Brasov: „In Catastiful – protocol al bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brasovului (rescris la 1665) este inscris in limba slavona pomelnicul:
„Pomeneste Doamne pe IO Mihail Voievod si doamna sa Stanca, IO Nicolae Voievod si sora sa Florica”. Acesta este inscris pe dosul filei cu pomelnicul Voievodului Nicolae Patrascu, tatal lui Mihai.

”Voievodul n-a mai apucat sa scoata tezaurul de il ascunsese. Si capitanii care stiau unde se afla comoara n-au vrut sau n-au mai trait ca sa o ridice. Ea fost gasita in zilele noastre de un pastor si insusita de un localnic, care a fost pana la urma descoperit de politie. O parte a comorii o ascunsese in latrina, crezand ca nimeni nu va controla acolo.

Tainele incoronarii, preluate de britanici
Deloc de mirare, aceleasi taine de incoronare le regasim si la britanici. In „Religiile pagane ale Insulelor Britanice”, de Ronald Hutton, este scris ca piatra de incoronare a regilor britanici, „Piatra virtutii”, a fost adusa in sud-vestul Scotiei de colonisti cimerieni veniti in 330 i.C dinspre Marea Neagra. Piatra a fost folosita la incoronarea mai intai a regilor irlandezi din Tara, intr-o zona deluroasa sacra, numita Argyll, ce se remarca prin megaliti, urme de picior imprimate in piatra, langa un bazin scobit in piatra, folosit ca baie ritualica in ceremonialul de incoronare. In fata urmei de picior era pusa „piatra de incoronare”, astfel ca, atunci cand era incoronat, regele statea pe Piatra Virtutii, cu piciorul pe urma sacra, privind monumentele megalitice. Obiceiul de a pune talpa intr-o urma de piatra dateaza de pe vremea cand aceste urme erau facute de uriasi. In mitologia romaneasca se spune ca, cine se scalda in apa ce umplea urma unui picior de urias capata puteri miraculoase.

Sursa: Adina Mutar
Compilare şi adaptare: Carmen Pankau



Maica Mare de la Cetățeni a suferit o „cezariană” cu picamerul, din motive neștiute


Maica Mare fara burta


„Sfinxul” Negru Voda, cu urme de palme uriase sapate in stanca


Palma de urias, care abunda pe stancile de la Cetateni


Urme de pasi la Cetateni


IO Mircea


Locul de inscaunare a regilor din Argyll, copiate dupa cel de la Cetateni