CEL MAI VECHI TEZAUR DIN AUR MASIV DIN ROMÂNIA DE LA MOIGRAD, SALAJ

În anul 1912, un țăran, în timp ce își ara ogorul, cu brăzdarul plugului a dat de mai multe bucăți de metal lucitor care ieșise din pământ. Țăranul le-a luat cu el cu gândul de a le vinde la târgul din Zalău. Negăsind niciun cumpărător, a plecat la Cluj–Napoca, la muzeul de atunci, în speranța că va găsi interes pentru bucățile de metal găsite și a le putea vinde. Un muzeograf a privit piesele aduse, însă nu i-a stârnit interesul, nu putea să-și închipuie ce anume reprezentau acele piese și l-a refuzat. A doua zi, muzeograful s-a răzgândit și a acceptat totuși să cumpere de la țăran piesele, însă numi cele patru piese intacte în formă de Idoli antropomorfi.

Suma pe care a primit-o țăranul de la muzeograf pentru vânzarea acestor piese de metal găsite era derizorie. Celelalte piese găsite, care erau deteriorate și nu le-a putut vinde, le-a aruncat, fără să bănuiască măcar că această comoară găsită era din aur, cel mai vechi tezaur din aur masiv din România.

Acest Tezaur, numit Tezaurul de la Moigrad, era format din patru piese din aur ştanƫate, Idolul cel mai mare are o greutate de 800 de grame și este considerat a fi o reprezentare a Marii Zeiƫe Mamă, divinitate a Pământului, a cărui Cult se practica în Neolitic. Acest artefact este realizat dintr-o placă de aur în forma unui cap, în mijloc se află o perforație în forma unei guri căscate, iar în partea de sus se află două proeminențe conice, ştanƫate din spate, în forma a doi ochi. Placa de aur, potrivit analizei metalografice, este realizată din mai multe foiƫe din aur nativ suprapuse. Foiƫele sunt fixate prin „batere“ cu un obiect dur (ciocan), încât par a fi sudate.

Cei trei idoli antropomorfi stilizați, un bărbat și două femei, au extremitățile prevăzute cu inelele de buclă, specifice perioadei eneolitice.
Idolul cel mai mare, întruchiparea Zeiƫei Mame este considerat ca fiind cel mai greu obiect din eneolitic descoperit până acum, cântărește aproximativ 800 de grame.
Cele patru Figurine antropomorfe din aur, par a fi obiecte podoabă și de Cult, sunt ştanƫate și sunt prevăzute cu orificii pentru a fi atârnate la gât, pandantive sau fixate, prinse în păr sau pe pânză, pe haine.

În urma analizelor făcute, acest Tezaur din aur masiv de la Moigrad a fost datat din prima jumătate a mileniului IV î.e.n., cu o vechime de circa 6.000 de ani, fiind printre cele mai vechi din lume.

Din păcate celelalte obiecte din aur deteriorate, aparținând acestui Tezaur, au fost aruncate de țăran și nu se mai pot recupera. O mare pierdere! Probabil artefactele zac undeva acoperite de pământ și așteaptă ca să fie din nou descoperite, evaluate și așezate împreună cu celelalte.

Autor: Carmen Pankau

☀️CULTURA NOASTRĂ PELASGO-GETICĂ FURATĂ DE GRECI

Istoria lumii a fost scrisă, schimbată de cei ce ƫin hăƫurile în mâini, este schimbată după cerințe, interese și „necesități“, nu este cea reală şi trebuie rescrisă. Noi, prima Civilizaƫie a lumii, am fost întotdeauna primii în toate. Lumea ne-a copiat, ne-a invidiat, ne-a denigrat, ceea ce este un semn de admiraţie.
Istoria noastră a pelasgo-geƫilor ne-a fost furată, denaturată şi trebuie şi ea rescrisă, aşa cum a fost ea. Sunt destule dovezi pentru a o face. Multe minciuni şi furturi istorice au avut loc. Una dintre cele mai mari minciuni ale omenirii este „latinizarea“ noastră, temă pe care am dezbătut-o deja.

O altă minciună a lumii este „Cultura grecilor“.

Grecii, și nu numai ei, ne-au furat, printre altele Mitologia noastră străveche, Istoria noastră pelasgo-getică. Grecii nici NU au existat pe vremea când NOI, poporul Pelasgo-Get, am avut deja o Religie, prima scriere din lume, mitologia, matematica, filozofia, arhitectura, astronomia, simbolurile, instrumentele muzicale şi desigur muzica, şi multe, multe altele.
Aşa și-au pus ei „moƫul“ lumii, iar omenirea încă mai crede că grecilor le aparține, că ei sunt „filozofii“ și „deştepƫii“ lumii!

Nu este aşa!

Grecii, elenii recunoșteau singuri că Pelasgii, Neamul nostru, a fost primul popor din lume, apărut dinaintea Potopului.
Nicolae Densușianu scria în a sa ''Dacia preistorică'' că elenii:
''aveau o tradițiune, că înainte de denșii a domnit peste pămentul ocupat de ei un alt popor, care a desecat mlaștinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noue rîurilor, a tăiat munții, a împreunat mările, a arat șesurile, a întemeiat orașe, sate și cetăți, a avut o religiune înălțătore, a ridicat altare și temple deilor, și că aceștia au fost Pelasgii.''

Tot ce au și s-a dezgropat pe pământul pe care îl locuiesc grecii este de sorginte getică. Totul! Nimic NU este grecesc!
Există dovezi arheologice, mărturii ale Antichității, care trebuiesc în sfârșit recunoscute și mediatizate, minciuna trebuie în sfârșit demascată, iar Adevărul trebuie restabilit.
Geto-românii sunt primul popor ce-a locuit în aşa zisa "Grecie", denumire târzie, care indică originea lor de pe Mureș, în nordul Dunării, unde există încă localitatea Ygrichi.

Elenii au semănat confuzii premeditate, programate, pentru a ascunde originea geților. Motivul? Grecii aveau tot interesul să nu mai amintească de Geţi pentru simplul motiv că de la ei, geții, și-au însușit, sau mai bine zis au furat, printre altele, Mitologia, schimbând doar numele zeităților și prezentând lumii ca fiind a “lor”…

Totul au copiat de la noi! TOTUL! Dovezi sunt infinite, toată Antichitatea vorbea şi scria despre asta!

Să luăm ca exemplu de furt: TROIA homerică. Acest război troian a fost de fapt un război între aceleași familii de neamuri, între geți. Grecii revendică absolut posesiv, însă INUTIL, războiul troian ca fiind un război grecesc. În timpul desfășurării epopeei Iliada ÎNCĂ NU EXISTAU GRECI, iar istoria lor NICI MĂCAR NU ÎNCEPUSE.

Zona carpato-danubiană a fost, de mii de ani, un izvor al migrației unor triburi pelasge, getice, cunoscute sub denumirea de “roiri”, devenite mai târziu popoare distincte, antice sau cu existenţă actuală. La începutul mileniului III î.e.n., geții-ahei se vor stabili în Grecia. Această migrație a aheilor, deja deveniți populație patriarhală, războinică, în speță, getică, din sudul României spre Elada, este precedată de o altă migrație pe aceeași rută, cu aproximativ un mileniu mai devreme, aceea a pelasgilor ionieni sau hiperboreilor din partea centrală, vestică şi sudică a României.

A. Jarde aduce încă o dovadă :
“Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înșiși nu știu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt TRACII – PELASGI , aparținând timpului neoliticului.” 

Să menționăm că „tracii“ sunt o denumire regională a geților. Aheii deveniseră deja geți, în mileniul III, când au emigrat spre sud, până în Elada. Dar, cea mai veche, cea mai avansată și cea mai pașnică populație, ce a atins Elada, și cu cele mai multe binefaceri pentru această ţară, rămân Pelasgii.

Nicolae Densușianu ne spune că Homer îi denumea pe greci "danai".
“Acești Danai, sau Greci ne apar în timpurile cele primitive ale istoriei europene ca poporul, ce calcă imediat pe urmele Pelasgilor”, adică geții.

Despre roirea, atingerea și “iluminarea” Eladei de către această populație pelasgică, numiți mai târziu ionieni sau ioni în Elada, populație pașnică și matriarhală, încă, la vremea respectivă, avem foarte multe dovezi, fie ele descoperiri arheologice sau scrieri ale autorilor antici, printre care amintim pe Herodot, Strabon, Homer, Pindar, Clement Alexandrinul, Hesiod etc.

Să începem cu Herodot, care ne transmite:
"Pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei şi Italiei, aparținând rasei europene”, în continuare, precizează că masa cea mare a acestor populaţii se află în nordul Mării Negre şi a Istrului (Dunării)."

Poetul grec Pindar afirma că Apollo, zeul Hiperborean, după ce a ridicat zidurile Troiei, s-a întors în patria sa de pe Istru.

Nicolae Densuşianu afirmă că: 

“Patria Hiperboreilor, şi anume în epoca aceea, când religiunea lor începe a avea o influenţă decisivă asupra vieţei greceşci, era, după cum ne spun cei mai însemnaţi autori, în părţile de nord ale Dunării de jos şi ale Mării Negre.”

Tot el ne transmite: 

“După Pindar, (sec. VI a. Chr.), cel mai erudit poet al antichităţii greceşci, Hiperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului sau ai Dunărei de jos . . . încă în antichitatea grecească Pelasgii au fost poporul, cărora tradiţiunile şi poeţii le-au atribuit numele de urieşi.”

“Încă în epoca lui Homer şi a lui Hesiod se păstrase în ţinuturile greceşci diferite legende despre patria cea fericită a Pelasgilor de la nordul Traciei, sau al Dunărei de jos, unde se aflau omenii cei mai juşti... diferitele triburi pelasge, cari în curs de mai multe sute de ani plecând din sânurile Carpaţilor se revărsară peste ţinuturile mai puţin fertile ale Greciei şi Asiei mici, păstrară încă până târziu memoria strămoşilor lor din Nordul Dunării de jos, şi tot odată memoria acelei ţări, care se caracterisa prin o fertilitate exuberantă şi prin diferite alte avuţii naturale, şi unde moravurile şi sentimentele de justiţie ale omenilor devenise legendare.” 

La coborârea lor din nordul Dunării, în mileniul III î.e.n., aheii s-au numit lelegi, cari și pelasgi popoarele găsite în vechea Elada (Grecia de azi), unde se afla, în zona centrală, Pelasgiotida, teritoriu în care au continuat să existe pelasgii. Anticii mai amintesc şi de abii şi ionii, ultimii având ca părinte eponim pe ION, ca şi în limba română. S-a mai conservat şi numele Marea Ionică, pentru zona locuită de ioni/ionieni.

Marea migrație a aheilor, din nordul Dunării spre Grecia de astăzi s-a produs la începutul epocii bronzului. Datorită migrației aheiene, o parte din pelasgi, mai ales ionii/ionienii, au fost obligați să-și părăsească locurile natale, aşa cum în mileniul II î.e.n., invazia dorienilor cu arme de fier, tot din nordul Dunării, i-au obligat pe aheii cu arme de bronz să emigreze în Asia Mică, dând naștere la războiul troian (1272-1270 î.e.n.).

Homeros ne prezintă legăturile ancestrale dintre achei, ioni, eoli şi dorieni prin simbolul descendenței comune a lui Aiolos, Doros şi Xuthos ca fii ai lui Hellenes.
Referitor la numele de “Sparta”, el ne amintește de “sparți”, războinicii născuți din dinții unui balaur şi plecaţi să cucerească Theba. “Sparti” este, deci, un cuvânt de origine getă, însemnând “răspândiți” și având în limba română corespondent pe “spart”, cu sensul de răspândit.

Grecii au refuzat să recunoască preluările făcute de la vechile populații mediteraneene, băștinașe, și trecerea acestora în panteonul elen, în ciuda faptului că arheologii, și în primul rând Arthur Evans, au arătat că acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare întocmai pe o cupă de metal din insula Creta. Reamintesc că insula Creta, dealtfel ca și Sparta, erau considerate de sorginte getică. Nu numai cupa, dar și scutul lui Aiax (Ajax, regele Salaminei), sau arcul lui Pandaros (Pandarus /Pandar), au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada (Creta; 1450 î.e.n.- Muzeul Arheologic Heraklion). 

Ei bine, aceeași greci, au recunoscut totuși dintotdeauna preluarea de la popoarele gete, vecinele lor de la nord, atât a poeziei, cât și a muzicii.

Este adevărat că grecii au căutat permanent să păstreze pentru viitorime bunurile morale și materiale la care a ajuns civilizația lor, dar acest lucru s-a făcut după ce au văzut că marile state europene cad în admirația "culturii grecești", considerând-o însăși "motorul civilizației europene".(!)

Vine ziua Adevărului, când se va face dreptate, când se va afla despre furturile grecilor şi ale altora, mincinoșii și hoții vor fi puși la colƫul istoriei și vor fi pedepsiƫi, iar Adevărul va fi restabilit!

☀️Niascharian! Să renaștem!

Surse informaționale: Paul Lazăr Tonciulescu, George V. Grigore, Nicolae Densușianu
Autor: Carmen Pankau

HOȚII DE IDENTITATE, DE TEZAURE, DE RELIGIE…

ROMÂNUL, descendent direct al Pelasgo-Geților, fapt confirmat și de paleogenetică, este primul agricultor al Europei, și nu numai al ei. El deține întâietatea în limbaj, scriere, meșteșuguri, creații artistice, muzică, vestimentație, inițiere în tainele cunoașterii, matematică, medicină, arhitectură, astrologie, filozofie, religie și multe altele.

O lume întreagă ne copiază, fără să știe. Noi am fost și suntem admirați, invidiați, râvnii, urâți (mai pe ascuns, mai direct)...
V-ați întrebat vreo dată, oare de ce? Dar acestea sunt semne de admirație!

Mulƫi hoƫi s-au perindat pe meleagurile noastre multimilenare, s-au „servit“ cum au putut, fără jenă, fără remușcări, fără bun simƫ, fără milă din tot ce NU este a lor.
Aceștia sunt hoții de Cultură, Limbă, Scriere, Istorie, Teritorii, Simboluri, Religie, Identitate, Mituri, Povești, Statui, Tezaure, Invenții, Descoperiri, Premiul Nobel, îmbrăcăminte și foarte multe altele.

Ce îmbulzeală! Aƫi fi crezut?

Şi ne punem întrebarea pertinentă: ce fac „politicienii“ noștri, aleșii poporului plătiƫi bine pentru asta?

Ce să facă? Nimic! Parcă se „rușinează“ că suntem primii în toate şi că noi ne tragem din cel mai vechi și nobil Neam de pe Pământ și ascund CE și CÂT mai pot, ca să nu cumva să-i "supere" pe cei invidioși și fără nimic din toate acestea, dar plini de orgolii și ambiții, și aşa le mai fac politicienii „noștri“ câte un "cadou", ca să-i mai îmbuneze…

Mulƫi caută încă cu disperare, mereu şi mereu, după potcoave de cai morƫi pe teritoriile pe care le ocupă. Ce-au găsit? Nimic! Tot ce au găsit, este GETIC. Totul! Cum să nu fie frustrați?

Oricum ar fi, tot ce ni s-a luat, ne vom lua înapoi! Cât despre hoƫi, ei se pot împodobi cu penele noastre, însă tot nu pot zbura cu ele! Noi am fost și rămânem Originalul!

☀️NIASCHARIAN! Să renaștem!

Autor: Carmen Pankau

☀️TEZAURUL GETIC DIN AUR DE LA HODIȘ (JUD. BIHOR), ROMÂNIA

Tezaurul getic din aur de la Hodiș (H – Odis, sau „Odiseea lui H” (Hora Zeilor, a Menhirelor de piatră, a Pisălogilor), de unde și geƫii odriși (Bulgaria), chiar și Odiseea așa zisă grecească) a fost descoperit întâmplător în anul 1970 de un tractorist, în timpul lucrărilor agricole, în comuna Hodiș, din județul Bihor („Bi – Hora”, sau „Hora cea dublă ce o vor juca zeii peste planeta noastră”, cele două cataclisme cosmice Gaya și Puya Gaya, ce se ține Gaya Mațu după Mama sa, Marea Vultureancă).

Pentru importanța acestui mesaj cuprins într-un cuvânt avem în afară de satul Hodiș din comuna Holod, jud. Bihor (Crișana „Crisi – Ana”) și satul Hodiș din comuna Bârsa Mare („bârsană”; orașul Barsa; „B – cea – arsă”, Cea neagră)). Așa mai există și râul Hodiș din zona montană a Canalului Morilor (Morile Cerești), ce trece prin localitățile Cuied („Cu – ied”, adică apare Fiul lui Pan, în urma hierogamiei sacre cu Mama Gaya Vultureanca), Hodiș și Bârsa.

Observând ceva strălucind în brazda proaspăt întoarsă, tractoristul a oprit și a adunat toate obiectele proaspăt scose din pământ. S-a constatat că este vorba de un tezaur getic din epoca bronzului, având o greutate totală de 550 de grame, și fiind constituit din 16 piese. Cea mai important piesă este o brățară în greutate de 136,650 de grame, care este asemănătoare din punct de vedere al realizării artistice și al mesajului milenar cu piesele descoperite în Tezaurul de la Firiteaz și în Tezaurul de la Sacoșu Mare, fiind încrustată cu incizii ce simbolizează „brăduțul” (semn al Nemuririi și al veșniciei – iar cei care știu secretul sunt Magii de la Istru – Magiștrii). O a doua brățară din componența acestui tezaur cântărește 99,2 grame.

Tezaurul mai cuprinde patru inele din bandă de aur și șase obiecte prelucrate în forma unor frunze stilizate, cu decor asemănător pieselor descoperite în necropola din epoca bronzului la de Sărata Monteoru (jud. Buzău). Asemenea piese mai apar și în Tezaurul getic de aur de la Stâncești, dar și în altele, fiind un simbol al „coconului adormit” (Timpul Visului) la timp de oprire a Forței Vieții, înaintea „restaurării” acesteia și de reluare a vieții pe planeta noastră. Din tezaur mai fac parte patru lingouri de aur, specifice epocii bronzului de pe teritoriul țării noastre. Prin specificitatea decorațiunilor piesele din Tezaurul geto-dacic din aur de la Hodiș se înscriu din punct de vedere cronologic în perioada de la sfârșitul epocii bronzului (secolele XIV – XIII î.Hr.). Totodată, trebuie subliniat că brățară din aur cu capete volute, simbol al celor două sensuri pe care le poate avea Forța Vieții (cele două coarne: Cornul abundenței și Cornul războinic). De la orice cap am lua timpul – viața, el se va „înmelcii” în două direcții (Histerezisul („Ister – e – zis”) fierului pe care îl purtăm în sânge, sau Judecata de apoi)

Acest important tezaur getic a intrat inițial în patrimonial Băncii Naționale a României, iar apoi ulterior în cel al Muzeului de Istorie al României din București. Acum, spiralele din aur ale acestui tezaur stau drept mărturie a mesajului de taină transmis de strămoșii noștri, spre bună voința și înțelegerea noastră și accederea spre un viitor posibil nemuritor.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

Brățară din Tezaurul getic din aur de la Hodiș (jud. Bihor)

 

🔺ATLANTIDA: UN ADEVĂR APROAPE DE NOI (3/3)

- Urmare-

4. IDEI DE URMĂRIT

Am avut noroc cu faptul că istoria Atlantidei a avut un impact sufletesc deosebit asupra oamenilor și astfel a existat posibilitatea memorării ulterioare și prin scrisul latin. Astfel, multe cuvinte s-au reîntors în formele lor originare! De ce susțin acest lucru? Se va lămuri imediat, puțin mai încolo! Cum se susține foarte greșit în istorie singurele noastre surse de localizare sunt mărturiile scrise și eventual cele arheologice descoperite în urma săpăturilor! Cele arheologice, distruse și reconstruite sistematic în cursul timpului, sunt foarte discutabile și nu ne pot furniza nimic concret asupra originilor istorice, doar ipoteze! Nici documentele scrise nu ne pot ajuta deoarece majoritatea originalelor au dispărut ca prin minune iar copiile acestora au pierdut multe din relevanța lor! Automat ne rămâne o singură posibilitate de investigare, descoperirea unei limbi care să ne poate furniza prin originea sa indicii palpabile iar pe baza construcțiilor lingvistice păstrate în exprimare, cât și în prezentarea sa literar scrisă să ne ducă la o serie de direcții de cercetare concretă. Singura limbă de originea, căreia se leagă o legend, este cea latină. De ea se leagă un mister total de care se cramponează o ramură religioasă a credinței, care în decursul mileniilor a demonstrat, bineînțeles voalat, că deține anumite informații clare asupra trecutului nostru și că a fost foarte interesat în a aduna documentele istorice pentru a-și consolida influența și puterea sa spre a controla mințile oamenilor.

Nu ne rămâne decât să căutăm poporul care prin tradiția sa lingvistică ”vulgară” a păstrat astfel de mărturii latinice importante, deoarece Legenda lui Romulus și Remus rămasă, nu specifică nimic de ”patria mamă”. Logica ascunsă a legendei ne sugerează clar și concis că limba latină NU este de origină italică, ci a fost una de care sunt ancorate originile istorisirilor cele mai vechi posibile de pe acest Pământ, de care se leagă numele unui popor misterios, care sub comanda unor aleși ai săi, a migrat în număr mare spre teritorii cu resurse de viață mai acceptabile față de cele de acasă. Însă să nu uităm că un popor nu-și părăsește patria mamă de dragul unui trai mai bun, ci doar când este forțat de o distrugere majoră care pe un termen foarte lung blochează accesul la cele necesare unui trai de subzistență! Ascuns apare și în cazul acestei legende probabilitatea existenței unei catastrofe naturale majore, asemănătoare Atlantidei, unde a rămas totul acoperit de un mâl gros și de netrecut. Dar, trebuie să admitem un lucru important! În cazul unei calamități naturale, de orice fel sau dimensiune, nu se produce și nu se va derula niciodată migrația unei populații întregi până la ultimul om! Oricât de neprielnice devin condițiile de trai, adevărații patrioți rămân pe teritoriul țării natale, chiar riscând de a muri de foame sau de a fi uciși de o forță ostilă!

În cazul calamităților natural, nu există ca să nu rămână o cale de ieșire din impas prin dăruire și consecvență, deci pleacă numai cei care doresc și nu concep viața lor fără bogăție, mărire, faimă și strălucire! Nu ne rămâne de căutat decât un popor relativ redus la număr, care se leagă încrâncenat de tradițiile sale milenare, o națiune mică care nu a prezentat gânduri de cotropire în cursul istoriei sale, știind să aprecieze și să respecte pe cei din jur, care păstrează o limbă vorbită apropiată latinei cu construcții lingvistice și literare foarte asemănătoare sau chiar identice cu cel încriminat! De ce se poate considera latina cunoscută de noi incriminabilă, adică o sursă nesigură pentru o eventuală cercetare istorică? Cum știm foarte bine, a fost o perioadă lungă din istorie când devenise limba oficială pentru un imperiu cu o politică de expansiune și cotropire fără margini, care nu era preocupat decât de strălucirea puterii sale fiind condus doar de intrigi, jaf și desfrâu, urmărind doar distrugerea spirituală, culturală și socială ale tuturor din jur. Nu din întâmplare apare execuția lui Iisus Cristos legat de un conducător foarte important roman, deci indirect de politica dusă la centru, respectiv la Roma. Este mai mult ca sigur că și limba latină, în interpretările sale actuale, include modificări majore în înțelesul anumitor cuvinte și expresii cheie, conforme cerințelor de conjunctură politică din acea vreme. Modificări care ulterior s-au adâncit, deoarece biserica catolică, care a monopolizat-o, a dus și duce mai departe, o politică de a centraliza întreaga conducere religioasă respectiv toată puterea spirituală în mâinile sale.

Ne rămâne doar căutarea unei alte limbi care, prin formele sale literare foarte interesante și ”grăitoare”, care să ne readucă la originile legendei misterioase! Adică să găsim limba care să ne faciliteze accesul la cuvinte latine originare cu înțelesuri și interpretări legate de o tradiție populară deocamdată inexplicabilă, adică venită din negura trecutului istoric ca și Legenda Atlantidei! La fel de remarcat sunt întrebările care se pot pune în continuarea ideilor prezentate de mine:

”Cum se explică formarea unui număr mare de civilizații pre-antice super-dezvoltate în Balcani și în vecinătatea apropiată Balcanilor, care au apărut ca din senin și au dispărut la fel de misterios? De ce se concentrează cele Șapte Minuni ale Lumii tot în această regiune și de ce au trebuit să dispară? De ce legendele antice din zona amintită au locații concret indicate, iar cele din cele mai îndepărtate sau apropiate colțuri ale Lumii prezintă doar indicii vagi de genul “peste mări și țări” și așa mai departe? De ce unicul și singurul eveniment spiritual-istoric, apariția lui Iisus Cristos, a găsit nașterea fizică tot aici? Sau nu s-a întâmplat cumva altfel cu acest ”eveniment” important? Adică era o istorisire religioasă cunoscută de foarte mult timp, moștenită din trecut fără să se fi întâmplat concret la vremea respectivă, fiind doar implantată în mintea noastră ulterior, la începutul erei noastre ca ceva la real valabil?”

Anumite procedee sau realizări tehnico-științifice avansate atribuite unor civilizații mediteranene, descoperite ulterior și la unele popoare din Lume, de asemenea nu pot fi relevante sau semnificative în căutări, deoarece acestea se puteau importa sau chiar fura foarte ușor pentru a fi păstrate și etalate, ca fiind foarte utile pentru generațiile următoare, dar și spre a fi justificatoare pentru faima unor dinastii domnitoare. Putem fi siguri că, atlanticii rămași la casele lor în urma dezastrelor suportate, au reluat viața de la zero cu alte priorități vitale, pentru foarte mulți ani de atunci încoace, din care cauză interesul lor pentru realizările științifice sonore a dispărut încetul cu încetul, rămânând importante doar ideile spirituale novatoare, amintirile legate de anumite calități și virtuți personale, care într-adevăr pot renaște orice minune din mâl și cenușă! Dorința lor spre a expune mărturii răsunătoare, edificii impunătoare asupra faimei și măreției avute s-a diminuat considerabil, având alte priorități de urmat în viață!

Căutările nu trebuiesc făcute acolo unde avem mărturii arheologice vizibil concrete, aparent atribuibile atlanților. Țara minune este adânc îngropată, bine ascunsă de ochiul lumii, pentru a fi deshumată la timpul potrivit, când vom merita de a cunoaște secretele ei care pot fi deopotrivă înălțătoare dar și distrugătoare pentru noi toți. Reîntoarcerea ideilor spirituale adevărate vor ”mătura” lumea noastră, producând Apocalipsa mult discutată, curățând civilizația existentă de minciunile acumulate în timp. Va veni ”timpul de apoi”, când vom reprimi totul de care am fost privați milenii întregi, bineînțeles și adevărata dragoste pentru DREPTATEA ADEVĂRULUI ISTORIC de care ne-am lepădat complet. Fără ISTORIE suntem pierduți definitiv, fără ADEVĂR nu vom ajunge niciunde, iar fără DREPTATE nu vom realiza nimic în viață!

Demonstrația ce va urma, va fi catalogată de mulți ca una ”aparentă” și ”imaginară”, adică nerelevantă, respectiv neconcludentă, altfel spus. Vor fi cerute dovezi clare si precise care să ”apară” în ”imagini” palpabile, respectiv vizibile, adică ca fizic obiective! Acei care îmi vor cere, uită un lucru important că, de fapt, vorbesc fără un înțeles clar și se contrazic în vorbe! Recunosc că cuvintele ”apare” și ”imagine” au valori de relevant și concludent în esență, dar însușirile legate de acestea exprimate ca ”aparent” respectiv ”imaginar” nu au valori verbale respectiv substantivale, conforme ideilor exprimate ca esențialitate. Nu cumva particularitatea, adică însușirea generală unei manifestări, determină locul valoric în existență? Respectivele cuvinte sunt formele adjectivale ale unor emanații teoretice particular comune care precizează însușiri personale derivate din formele de bază ca verb respectiv ca substantiv prezentate. Deci valoarea înțelesurilor adoptate, în cazul interpretărilor la expresiile respective, trebuie să fie conforme, adică bilateral valabile. Dacă ceva este ”imaginar”, atunci revine dintr-o ”imagine” fizică reală și însușirile sale devin concret vizibile. Doar trebuie voință spre a fi văzute! Dacă și ”apare” înseamnă că se poate analiza prin toate simțurile noastre, deci în ”aparent”, aparține unei viziuni care se poate auzi, mirosi, sau chiar pipăi. Bineînțeles dacă există dorință în acest sens! Însă mulți nu au nici voință și nici dorință îngrădindu-se în carapacea unor prejudecăți vechi și controversate, ceva foarte confortabil pentru ei, unde pot spune că nu aud sau nu văd nimic și ca atare pot contrazice la nesfârșit pe oricine!

Literele și chiar numerele, în sinea lor, au fost considerate ca moduri de prezentare foarte speciale și excepționale în domeniul transmiterii ideilor pentru care s-a crezut din totdeauna că nu se pot descifra în esența lor, nici măcar de cei inițiați. Astfel s-a sperat, de către cei interesați de incultură, că vor fi și vor rămâne pe veci total nerelevante și absolut neconcludente pentru istorie! Din această cauză nu s-a încercat niciodată modificarea radicală a acestora în formele avute, păstrându-se în desenele lor originare cu care s-au născut la începutul începuturilor! O greșeală fatală, spre norocul nostru!

Litera „R” latin este corespondentul literei „P” din greacă, fiind forma consecvent convergentă a acesteia, valabil și invers. Adică, ”R” și ”P” împreună formează o verigă comună și semnificativă, care ne poate duce la aflarea adevărului, a adevărului legat de simbolul ”A”, de care suntem interesați în prezenta lucrare! Teoretic se poate analiza misterul direct prin „R”-ul deductiv latin repus în realitate, dar numai și numai prin folosirea indirectă a formelor opuse și inverse ale „P”-ului intuitiv grecesc. Pe ascuns ambele au comparativ același înțeles, dar ”pre”-văzute cu un rol complementar indiscutabil, adică sunt două elemente complementare în interpretare, pentru care trebuiesc folosite doar și numai împreună! Este extrem de interesant componența literară a acestui element de compunere ”pre” cu sensul de ”înainte” în latină, care ne arată ”ochilor noștri” direcția teoretică ”absolut necesară” în cunoașterea ”E”-ului, a locului ”emanării” abstracte a ideilor : P+R→E și nu altfel.

Alfabetul latin s-a format pe baza exprimării directe, reale, a ideilor pe plan conceptual! Cel grecesc a luat naștere pe baza necesității de a reflecta indirect, adică abstract, gândurile în deslușirea problemelor! Ambele au aceeași origine, dar prevăzute cu roluri mult diferite! Cel latin (R) se folosește în cadrul limbii artistice, având ca rol asigurarea deducției cerute de gândirea personală, însă cel grec (P) este componentul limbii științifice, care ajută la formularea comună a ideilor pe baza intuiției apărute! Atenție, cuvintele ca să aibă sens de adevăr, trebuiesc interpretate atât la propriu cât și la figurat, adică atât ca expresive cât și impresive, atât ca formative, cât și comutative, atât ca substantivale, cât și verbale pe baza esenței caracteristicelor trasate în valabilitatea lor obiectivă, și nu în urma unori idei stăpânitoare cu sens de a impune degradarea naturii fizice a caracterelor din componența lor!

Plecând direct de la „R”, și nu de la „P”, ne-am trezi pe un teren fără un început, și am ajunge doar la discuții interminabile, adică la infinit. Însă pe noi ne interesează începuturile originii (Æ), această eră ”a”-nterioară (”AT”) a ”e”-ntității noastre (”ET”), și nu infinitul nesfârșitului propriu zis ca terminatoriu (”TT”)! Adică sfârșitul începuturilor noastre o știm, ”AT”-lantida s-a stins ca o ”muzică” înălțătoare, ca și muza ”ICAR”, care a încercat să zboară până în ceruri pe aripile ”SUNETULUI” și s-a prăbușit în abis, pierzându-se astfel o ”IDEE NOVATOARE”! S-a pierdut ceva frumos și înălțător, dar nu și ceva ajutător în speranțele noastre viitoare! Deci, putem readuce la viață totul în urma recunoașterii ideilor spirituale meritorii atinse, bineînțeles învățând din greșelile făcute! Cum? Prin renașterea lui ”Æ” în EUROPA de azi! Cu această ocazie v-am dezvăluit și versiunea originară a legendei lui Icar, care nu a folosit aripi din pene lipite, în încercarea sa de a zbura în ceruri, ci ”aripile” pe care poate furniza ”sunetul” ca o formă specială de energie.

Asupra originii „ro-mane” a unui popor anume, semnalat și indicat de litera „R”, se poate purta păreri diferite la nesfârșit, mai ales că au fost tendințe voite în cursul istoriei, de a însuși pe nedrept acest simbol ca expresie grăitoare de mare însemnătate. Fără „P” (R-ul grecesc) totul ar fi rămas o mare DILEMĂ, adică un SECRET nerezolvabil! Intuind însemnătatea și rolul abstract pe care are „P”, se va putea demonstra faptic unde este ascuns ADEVĂRUL căutat! Limba grecească fiind o limbă aritmică în special, iar alfabetul grecesc alcătuit din semne aritmetice în general, ne poate furniza informații concrete și importante asupra geometriei de prezentare a centrului spiritual pământean! Configurația geologică a Terrei nu este una aleatorie, ci urmărește anumite legi energetice, atât fiziometrice, cât și biometrice, care trebuiesc știute de a le citi și înțelege în forma lor de prezentare! Din această cauză există o tendință ascunsă, de neînțeles până acum, de a folosi în general literele grecești în demonstrațiile abstracte, mai ales în geometrie, care este știința studiului superficial al formelor spațiale în contextul lor de prezentare în globalitate!

Fapt la care deasemenea nu s-a gândit nimeni! Configurația geologică a Pământului este rezultatul unei LOGICI transparente prin redarea TIMPULUI parcurs în ISTORIA sa personal, avută în decursul anilor: Geologia=geo+logică, respectiv Geologie=geo+orologie! Filozofia are două sub-ramuri importante ca științe aplicative: Teologia și Geologia, adică Terminologia respectiv Generologia mai corect și mai explicativ exprimat. ”Termino”-logia asigură definițiile reale (terminolgiile) ale logicii adaptive, ideal-compatibile în finalizarea tuturor ideilor teoretice de comun avansate în timp. Pe când ”Genero”-logia asigură încadrările logico-constructive (genealogiile) în adaptările abstracte conforme cu concepțiile gândirii personale creativ originare.

Cele două metode de tratare filozofică a vieții în general au fost însușite de religie, respectiv de o ramură a științei actuale, reducând interpretarea abstractă a înțelesurilor teoretice la valori reduse în aplicabilitatea reală, chiar eronate pentru concret, din care cauză oamenii au pierdut simțul intuitiv atât de necesar în cercetarea ca atare! ”Finalul” nu duce la dispariția Lumii, iar ”Geneza” nu asigură nemurirea Vieții! Totul trebuie privit ca o ”continuitate valorică” în timp, ca un ”Început” în revenire unde ”NIMICUL”, adică Originea, este mărimea ca tempo constant valabilă! ”Geneza”, ca nașterea lumii, și corespondentul său moartea ca ”Finalul” vieții este o utopie. În fiecare moment murim de fapt, urmând renașterea noastră în momentul următor, fenomen care se repetă pe o scară mai largă la sfîrștul zilei, când adormim culcând și după care ne trezim în ziua următoare, ridicându-ne cu puteri refăcute. La sfârșitul fiecărui an, lăsăm aparent în urmă cele trăite și reîncepem viața cu speranțe noi în anul care urmează, iar la trecerea unor ani finiți, murim definitive, ca să renaștem reformați ca ființe cu valori reînnoite după un somn de veci meritat. Somnul este o adormire ciclică, iar moartea un somn periodic! Necunoscând legile timpului, totul în acest sens devine de neînțeles pentru mintea noastră, chiar paranormal pentru judecata prezentă. Timpul are două modalități de prezentare: una specială prin materializare care este supusă ”legilor de transformare”, și una specific spirituală condusă pe baza ”legii de transpunere”. Legile de transformare sunt multiple în prezentare, însă Legea de transpunere este una singură și reprezentativă. Cele două se întrepătrund ca generatoare de stări fizice diferite, și de fapt ne dau unul și același fenomen natural firesc, NEMURIREA.

Mai pot cita și multe alte exemple, respectiv explicații edificatoare, dar mă limitez doar la cele arătate, mai importante, deoarece nu vreau să mă antrenez în discuții interminabile cu discipolii fanatici ai științelor actuale. Am vrut să vă indic modalitatea logică în abordarea problemelor care par a nu fi rezolvabile, să vă arăt un nou sens și o nouă direcție necesară în gândirea noastră viitoare. Fără o reabordare a ”purității” Credinței teoretice și a Științelor ”pur” abstracte în general, respectiv a Filozofiei filologice și a Matematicii analitice în special, nu vom ajunge nicăieri. Acestea au fost constrânse între limite de înțelegere și de tartare atât de reduse, încât au devenit chiar paranormale în interpretarea ideilor pe care se bazează și le abordează.

Cum am arătat, avem mari carențe în preluarea unor înțelesuri și în acordarea unor interpretări lingvistice, deoarece studiul științific în domeniul istoriei literelor și cuvintelor lipsește cu desăvârșire! Să nu vorbim de numerele matematice care sunt considerate ca total necifrabile! Limba română luată în particular, prin excelență, este o limbă care s-a format în decursul mileniilor pe baza unei intuiții misterioase cu combinații literare ”grăitoare” în formarea cuvintelor, cu rolul de a ne dezvălui calea spre secretele mult visate ale Omenirii. Este o limbă excepțională! Națiunile din zona Balcanului, în special cel român, s-au format pe fundalul unori condiții speciale de conjunctură, pentru a îndeplini o menire istorică deosebită. Marile migrații din secolele IV-VII s-au desfășurat pe fundalul dorinței a unor popoare din exterior de a contribui la căutarea și la găsirea PATRIEI făgăduite de ZEI. Popoarele migratoare au fost împinse de soarta istoriei avute, dar și în urma destinelor prescrise istoric, spre a căuta locul unde să-și îndeplinească menirea spirituală rezervată lor de o FORȚĂ necunoscută pe care nu vrem să recunoaștem, pe care o ignorăm, pe care o sub-apreciem sau chiar ne batem joc de ea. Că aceste migrații au luat alte aspecte sociale transformându-se în jafuri, în suferințe, în ură nemărginită care domnește și azi, este cu totul altceva. Toate acestea s-au datorat, și se datorează în continuare, conducătorilor auto-intitulați, care din egoism, din dorință de avuție și măreție, din naționalism exagerat, au canalizat menirea spre o ură generalizată și spre un dezastru spiritual, sufletesc, social.

Și dezastrele au un rol important, deoarece dezvoltarea spirituală se naște pe suferințe sufletești personale, la naționalități îngrădite, la popoare marginalizate de cei mari și tari. Giganții vor muri în propria lor trufie, dar cei mici vor trăi mai departe în fericirea pierdută, care se va renaște doar dintr-o sărăcie impusă. Să nu uităm acest lucru! Popoarele migratoare aducând cu ei și mitologia proprie, au contribuit la nașterea unei situații limită de totală imposibilitate în a mai stabili locația pentru Atlantida vestită, datorată amestecării informațiilor dintre cele susținute de cei veniți, cu cele avute de cei autohtoni. Au avut însă un mare merit! Au adus cu ei renașterea speranței în a găsi adevărul asupra originii noastre istorice comune, respectiv întărirea dorinței de a regăsi PATRIA pierdută, deoarece populația atlantică rămasă pe teritoriile originare în urma necazurilor suferite, a devenit insensibilă, ignorantă și total imună la astfel de căutări!
În continuare voi trece concret la rezolvarea misterului legat de Atlantida milenară și legendară.

Sursa: Sipos Gheorghe
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

🔺ATLANTIDA: UN ADEVĂR APROAPE DE NOI (2/3)

– Urmare –

3. REFERIRI DIRECTE ȘI INDIRECTE

Legenda cunoscută a Atlantidei spune, citez pe Platon:
„Cetatea voastră a fost nimicită de o putere uriașă, care năvălea trufașă peste întreaga Europa și Asie, venind dintr-o altă lume, după cum spuneți voi prin Coloanele lui Hercule. Această insulă era MAI MARE decît Libia și Asia la un loc. Din ea, cei ce călătoreau pe atunci puteau trece pe alte insule și de unde se putea ajunge oriunde pe continentul opus care se întindea în fața lor peste mare. Căci tot ce era dincoace de strâmtoare, despre care vorbeam, semăna cu un port având o intrare îngustă, în timp ce cele aflate dincolo erau într-o adevărată mare, iar pământul care o înconjura putea fi numit pe bună dreptate continent.”

Această descriere este făcută după o privire din exterior, foarte importantă pentru analiza noastră! În știința logicii există o regulă de credibilitate care stabilește clar că înainte de a ”prezenta” CEVA, întotdeauna acesta trebuie schițat din ”exterior” după care să urmeze descrierea ”interiorului”. O regulă de care uităm mereu! Citatul de mai sus arată justețea logicii mele în anterior prezentată referitoare la amplasarea teritoriului Atlantidei pe o porțiune de uscat situată foarte aproape în vizavi și care se putea vedea extrem de bine de pe malul de dincoace al strâmtorii, al defileului amintit.

În privința mărimii teritoriului descris putem avea dubii serioase. Înainte, dar și pe vremea lui Platon, elenii aveau cunoștințe geografice LIMITATE și doar referitoare la teritoriul actualei Grecii, Italiei, Turciei și o parte a Asiei mici respectiv al nordului Africii de est. Era imposibil de a fi ajuns în Asia propriu zisă sau în Libia de azi. Chiar dacă reușeau acestă performanță ar fi trecut doar la marginea acestora fără a avea o idee clară asupra întinderii teritoriilor respective. Ce putea fi de fapt Asia și Libia la un loc? Este o mare întrebare! După toate probabilitățile a fost vorba de două insule din marea Egee sau din estul bazinului Mării Mediterane cunoscute și frecventate de eleni. De ce insule? Din două motive palpabile!

Primul ar fi că, din lipsa unor informații clare, sistematizate și înregistrate asupra întinderilor geografice din jur, elenii NU PUTEAU APRECIA teritoriul unui stat, darămite a unei regiuni mari de pământ de mii sau milioane de kilometrii pătrați.

Regii și împărații de atunci nu știau clar de unde până unde se întind teritoriile ocupate de ei, regatele reducându-se doar la numărul respectiv la lista orașelor și localităților care plăteau dările.

În al doilea rând, singurul teritoriu pentru care într-adevăr puteau aprecia dimensiunea suprafeței era doar o insulă din mare, la care prin intermediul unei observări directe de pe un deal sau munte aflat în interiorul ei ar fi putut deduce o oarecare mărime corectă. Că ulterior aceste insule au primit alte denumiri iar vechile nume transferate la ALTE LOCAȚII GEOGRAFICE este foarte posibil, chiar admisibil. Astfel de practici au fost destul de dese în cursul istoriei trăite și au dus la multe inexactități respectiv concluzii eronate ulterioare. Din păcate ne agățăm de astfel de mărunțișuri care ne pot genera confuzii majore în judecarea situațiilor pierzând din vedere indiciile esențiale. După mărimile insulelor din zonă, luând pe cele mai mari posibile, Atlantida nu putea avea decât o întindere aproximativ egală cu cea a insulelor Creta și Cipru la un loc, în cel mai fericit caz.

Să trecem la descrierea dată orașului capitală. Cele relatate la oraș sunt foarte detailate și se referă la cele observate, atenție, din interiorul lui ce ne demonstrează clar că a fost vizitat concret de câteva ori. Teritoriul atlantic împreună cu orașul Atlantis este situat după așa zisele Coloane lui Hercule. NU A OBSERVAT NIMENI că Coloanele sunt amintite în alt context de idei față de strâmtoare! Strâmtoarea este indicată clar ca o cale concretă, o ”cale despărțitoare” peste care trecând se putea ajunge la orașul vestit. O ”cale” permite o posibilitate de deplasare în lungul realizări sale fizico-materiale, dar introduce restricții în admisibilitatea traversării ei în lățimea prezentată! Ca drum practic de acces pe teritoriul arătat era amintit o ”trecere îngustă” din portul exterior!

S-a citit cu atenție? Nu cred, deoarece am fost și suntem în continuare foarte superficiali! Din text reiese clar că: ”trecerea” prin lungul strâmtoarei era doar modalitatea de a ”atinge” teritoriul atlantic, însă ca drum practicabil pentru ”a păși” pe pământul vestit era o ”trecere îngustă” peste aceasta, probabil un pod veritabil. Coloanele în descriere au o aură mistică, înfricoșătoare, de neînțeles, care puteau produce mai de grabă surprize și teroare după observațiile lui Platon. Atenție, sunt amintite ca şi componentele unei „porți din altă lume” (istorie sau civilizație) și nu ca un ”reper geografic” spre un alt ținut (teritoriu oarecare)! Este ceva foarte important, ce nu a fost remarcat de nimeni! Cu ocazia rescrierii cuvintelor lui Platon, în textele rămase, nu primim niciun indiciu clar în sensul că am putea pune semnul de egalitate între locația strâmtorii și poziționarea Coloanelor.

Noi din comoditate ne-am grăbit să facem acest lucru. Poate am avut dreptate, poate nu! Într-adevăr în primele rânduri se vorbește de Coloanele controversate după care se vine cu precizarea că ”cele prezentate în continuare” se aflau ”după” strâmtoarea „mai înainte amintită”. Cuvântul de precizare folosit este extrem de larg în înțeles și ne poate duce oriunde ca depărtare, dar ceva sigur rezultă! Coloanele sunt amintite clar ca părți integrante ale teritoriului atlantic, deci trebuiau să se situeze undeva ”DUPĂ STRÂMTOARE” și nu ”pe laturile acesteia”. Aceste construcții herculene, deoarece puteau fi construcții, sunt prezentate cu literă majuscule, ceea ce ne atrage atenția că erau investite cu nume proprii distinctive față de orice comun posibil. ”Strâmtoarea” întotdeauna apare scrisă cu literă mică pe când ”Coloanele” începe cu literă mare în orice ocazie pentru că se referă la ceva anormal, special și extraordinar pentru timpurile de atunci. Ceea ce este grav, s-a stabilit că erau două la număr fără a avea ceva clar indicat în acest sens în legendă. Din nefericire s-a găsit o astfel de locație asemănătoare la Gibraltar și s-a acceptat fără nici o rezervă că aici au fost și aici sunt atât Coloanele lui Hercule cât și strâmtoarea amintită! Dacă analizăm puțin cuvintele lui Platon, mai departe, ne putem da seama că ne-am grăbit în alegerea Gibraltarului!

Să încercăm să schițăm cele rezultate din descrierea rămasă. Reiese clar că, strâmtoarea nu reprezenta o despărțire dintre două întinderi de ape diferite, ci o legătură între apele unei și aceeași Mare care învăluia Atlantida. Era o falie despărțitoare dintre două tărâmuri uscate, o cale naturală, un defileu concret după care se afla ATLANTIDA. Este precizat clar că ”tot ce se afla dincolo era într-o (singură, una și aceeași) adevărata mare”! Concret ne este descris un teritoriu înconjurat de ape cu o câmpie spre exterior, care se putea observa de pe marginea de dincoace a strâmtorii. Dacă nu era așa, cum se putea prezenta geografia de dincolo de strâmtoare dintr-o poziție de observare exterioară, în afara teritoriului aparținătoare imperiului și vizibilă cu ochiul liber?

Dacă Atlantida era o insulă în mijlocul actualului ocean cu același nume se mai putea prezenta ceva așa detailat privind ”dincolo” de pe pământurile continentului european? Conform descrierii mergând dincolo, adică avansând de la țărmul celălalt, aflat vizavi al strâmtorii prin fâșia de pământ vizibilă, se putea ajunge în interiorul țării respectiv la orașul mitic împrejmuit de un canal circular umplut cu apă. Cu acest canal este totul clar, deoarece apărarea localităților prin șanț circular umplut cu apă a fost o metodă foarte obișnuită și eficientă pe timpuri când cei ostili nu posedau mijloace de transport revoluționare și tehnici de luptă avansate. Ce este mai dificil de explicat este mărimea de continent a teritoriului dinspre mare și strâmtoarea de acces spre interiorul țării.

Logica este simplă și ușoară! Trebuia să existe spre exteriorul granițelor statului atlantic o fâșie de pământ destul de lat și lung în dimensiune pentru a se învecina cu un lanț muntos foarte înalt care ascundea restul de la vedere. Fiind comparat, mărimea acestui pământ cu un continent, putem deduce că, pentru a-l trece era necesar de parcurs câteva zeci bune de kilometri sau chiar sute, iar acest ținut se afla sub controlul direct, ca parte integrantă, al statului respectiv. Orașul capitală este amintit a fi amplasat pe o insulă de unde trecând pe alte asemenea formațiuni insulare se putea ajunge oriunde, chiar și pe un alt continent. Aceste locații fiind doar menționate, neavând descrieri detaliate în nicio legendă rămasă, reiese că au fost amintite doar în urma unor informații primite de la atlantici, fără a avea elenii dreptul de a le vizita, sau fără a avea curajul de a o face, datorită distanțelor considerate uriașe la acea vreme.

La eleni pe lângă o teama reală față de tot ce era departe, exista și o groază enormă de necunoscut. Concluzia rezultată este că, pentru locația Atlantidei trebuie identificat un podiș destul de întins ca mărime înconjurat de munți înalți cu posibile trecători de acces, care împreună puteau asigura o barieră greu de trecut pentru cei necunoscători, dar și un zid excelent de apărare și ascundere de privirile nedorite. Acest podiș înconjurat aproape ermetic de munți trebuia să aibă spre exterior o zonă deluroasă, care cobora la malul unei mări, denumită Mare și ce despărțea insula vestită de restul lumii cunoscute de greci.

Cele două lumi erau izolate de o ”râpă adâncă”, un defileu periculos aproape imposibil de traversat în mod obișnuit, peste care trebuia trecută printr-o construcție îngustă de genul unui pod sau ceva asemănător ca soluție tehnică. În continuarea teritoriului amintit, a podișului, urma să existe un alt ținut vast (vasal țării) pe care se putea ”trece”, adică se putea ajunge cu picioarele pe pământ, mai precis pe jos! Lucru care ne duce iarăși la ideea unei peninsule ca termen geografic actual! Totul situat nu departe de teritoriile Greciei pre-preantice!

Ce rămâne inexplicabil, deocamdată, este descrierea teritoriului atlantic propriu zis ca format dintr-o o serie de insule peste care trebuia trecut pentru a ajunge la continentul opus. Dar și acest lucru ar avea o explicație foarte simplă, ceea ce vom afla puțin mai încolo!
Tot atunci nu ne-am pus întrebarea: „Oare regatele de peste mări și țări, dincolo de imenşi munți și păduri înfricoșătoare cu multe pericole ciudate întâlnite de cei care aveau curajul să le înfrunte, străbătuți de fiii unor împărați care doreau să dovedească înțelepciunea în căutarea unor bogății spiritual, respectiv materiale nemaiîntâlnite, etc. și etc., nu sunt legate de această țară fantastică descrisă în legenda lui Platon?”

Basmele atât de îndrăgite de copii au apărut mult după legendele antice fiind aduse din orientul mai mult sau mai puțin îndepărtat prin intermediul popoarelor Asiei mici. Aceste minunate povești de adormit copiii, care pot naște vise minunate chiar și la adulți, au fost importate de cei care căutau să deschide drumurile comerciale cu statele din Orientul îndepărtat în era noastră de după Hristos. Aceste lucrări literare au fost prelucrate la formele cunoscute azi, în așa măsură, încât au devenit total inutile pentru cercetările științifice ulterioare. Astfel de opere nu se nasc niciodată pe teritoriul în cauză ci pe cele îndepărtate de acesta, adică undeva peste mări și țări, din care motiv locurile fantasmelor descrise în basme și povești nu trebuiesc căutate undeva pe continentul asiatic, american, african sau australian.
Aproape toate legendele respectiv basmele situează țara minunată, a făgăduințelor, a comorilor, a realizărilor posibile și imposibile în direcția așa zis vestică. În „apus”, mai corect spus, acolo unde „APUNE” Soarele mai bine zis!

De unde provine acest cuvânt „APUS”? ”A”-pus de fapt era un indiciu clar referitor la locația țării minunilor care dăinuia în conștiința multor popoare din lume! Adică se indica că „acolo”, unde Soarele ca reprezentant al Divinității atinge Pământul, trebuia să existe un Teritoriu cu Semnul divin „A” pus! Analizând mai departe, putem deduce că: Acolo (adică unde există „A” cu „coloane”) era un teritoriu (un ”teren definitoriu” ) special care a fost, este și va fi mereu la originea lucrurilor, a realizărilor trecute și a viselor viitoare!

Forma „A” a fost adoptată pentru ”prima” litera din alfabet pentru că redă semnul ”originii” spirituale, a înțelepciunii, care este un triunghi echilateral ”∆”. Oare literele în sinea lor nu sunt imaginea unor informații codificate? De unde s-au inspirat cei care au adoptat alfabetul latin? - deoarece sunt unele INDICII CLARE că acesta ar fi existat MULT ÎNAINTE DE NAȘTEREA IMPERIULUI ROMAN antic. Când s-a născut, de unde s-a moștenit? -este o mare întrebare. Sau iarăși suntem tentați să credem că pe vremurile civilizațiilor tribale existau lingvistici consacrați care s-au ocupat de transcrierea sunetelor în semne literare specifice unei limbi mult diferite de cea folosită în mod curent de către ei. Asemănarea formală dintre literele grecești și cele așa zis “latine” ne sugerează ideea că ar fi existat un alfabet originar comun din care s-au inspirat ambele popoare, atât cel roman cât și cel grecesc.

Neîntâlnind acest gen de alfabet la popoarele din sudul țărilor mediteraneene, rezultă că originea lor trebuie căutată undeva în nordul acestor țări! Cum se poate explica explozia cu care s-a extins folosirea acestui alfabet “latin” pe teritoriul Europei? Trebuia să existe o mare afinitate sufletească ascunsă față de acest scris, care în sinea lui, prin literele sale, reprezenta ceva deosebit pentru popoarele de aici. Mai jos vă voi demonstra că acest fapt pare a fi foarte adevărat și nu ar strica luat în vizor pentru a fi verificat mai detaliat!

Apar întrebări cum ar fi: „Oare alfabetul latin cunoscut de noi a păstrat fidel formele originare avute pentru litere? La ce ar fi folosit acest scris, diferit de cele tradiționale existente? Oare nu cumva era ceva deja bine știut și a fost doar preluat de undeva ascuns din motive necunoscute până azi? Nu cumva era chiar folosit în mare taină facilitând o legătură internațională pentru popoarele antice învecinate?” Poate că, fiind considerată o scriere și o limbă a zeilor, folosirea latinei era un DREPT EXCLUSIV atribuit DOAR PREOȚIMII și DEMNITARILOR de rang înalt în contactele strict secrete avute între ei! Vă citez în acest sens pe marele istoric roman de origine greacă Diodor: „Preoții din Egipt își învățau fiii prin două feluri de litere, unele sacre și altele vulgare.” Nu și-a pus nimeni întrebarea că, aceste litere vulgare nu puteau fi așa zisele litere latine apărute ulterior ca din senin?

CELE SACRE erau HIEROGLIFELE, pentru care le găsim tot pasul la toate mormintele și construcțiile religioase. Ce scop și înțeles ascuns avea această limbă ”VULGARĂ” la acea vreme? – deoarece a fost cotat de LINGVISTICII NOȘTRI atât de vulgară în sinea sa, adică simplistă și nesemnificativă, încât a fost abandonată definitiv pentru cercetare! Oare nu în ”simplitatea” lucrurilor este frumosul? Oare nu prin ”simplificare” se pot atinge realizările remarcabile din toate domeniile științelor exacte și abstracte? Oare nu ”simplul” ascunde ”ADEVĂRUL”?

Din păcate BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA a fost INCENDIATĂ pierzându-se o mare posibilitate de a afla răspuns asupra unor întrebări care ne frământă și care probabil ne vor coace și în următorii ani de acum încolo. A mai rămas speranța legată de DESCHIDEREA ușilor secrete de la BIBLIOTECA DIN VATICAN, unde sunt ascunse multe valori adunate din Grecia și Egiptul antic, însă din păcate acesta nu se va întâmpla prea curând.

Chiar și astăzi se mai folosesc pentru litera A formele stilistice redate mai jos. De ce se folosesc în scriere litere drepte respectiv înclinate? Pentru crearea unui aspect estetic și pentru o MAI MARE EXPRESIVITATE, susțin grafologii noștri. O mare greșeală, deoarece înclinarea formelor are o mare însemnătate în prezentare, putând furniza informații prețioase la anumite legi legate de diferențele posibile dintre realitatea existentă și imaginea recepționată în anumite poziții de observare adoptate.

Cuvintele „APUS” și „RĂSĂRIT”, din naștere, au avut numai și numai valori cu sensuri de inspirație, fiind preluate din negura trecutului preistoriei noastre. Ambele au rol de indiciu la un statut geografic cu conotații spiritual, misterioase și religioase. În limbajul curent pentru determinarea punctelor cardinale geografice avem cuvintele de vest și est, care ca înțeles, nu au nimic comun cu cele de apus sau răsărit. Asimilarea expresiilor apus și răsărit cu cuvintele vest și est au dus la confuzii majore în aflarea adevărului, asupra determinării locației Atlantidei. În legendele diferitelor popoare din lume direcția indicată este redată atât prin direcții ordinare directe, cât și prin direcții sugestive indirecte. Unele din popoarele lumii aminteau țara vestită în vest, alții în est, în sud sau nord, foarte corect geografic față de teritoriul lor. Dar indicațiile abstracte des folosite și foarte controversate în înțelegere de: „în A-pus de Soare” respectiv „unde R-sare în LUMINĂ” erau comune pentru toți și avea cu totul alte valori pentru interpretare. Erau universal valabile la oricare popor și pentru orice teritoriu de pe Globul nostru pământesc! Adică indicau ”simbolul” prezentat de un teritoriu special Ordonat după o Lege Naturală unde Divinitatea a așezat Originea Spiritualității, respectiv unde s-a pus pe fața pământului ”SEMNUL” Ținutului mitic de unde se vor renaște toate Speranțele noastre pentru Viitorul Omenirii!

Neînțelegând ideea acestui fapt s-a ajuns la fel de fel de speculații, discuții interminabile cu indicarea unor locații, în funcție de preferințele fiecăruia.
Existența ATLANTIDEI, existența marelui „Secret” al spiritualității de pe Pământ, asupra căruia planează o „Dilemă” aparent nerezolvabilă, a fost ridicat și de Shakespeare într-un limbaj artistic foarte subtil în piesa Hamlet, rămasă celebru datorită impactului uriaș avut asupra sufletului nostru prin: „A fi sau a nu fi!?” Exprimat prin alte cuvinte: „A” a fost sau „a” nu a fost!? Respectiv: „A” va exista sau „a” nu va mai exista!? Nu manifestarea fenomenelor indicaționale ne interesează în viață, adică dacă trăim sau nu trăim, de care suntem convinși și la care suntem martori în fiecare zi; ci suntem interesați de existența stărilor motivaționale, dacă am trăit sau dacă vom trăi, pe care le pot produce fenomenele amintite prin existența interacțiunii și prin manifestarea interdependenței lor!

Doar recunoscând existența stărilor respective, vom primi motivația în sine necesară pentru apariția intuiției personale de a scrie formula legăturilor dintre ele. Astfel, de fapt, punctăm legile fenomenelor ce ne influențează, iar vizualizând legile fenomenelor prin aceste ”punctuații” vom putea controla atât formele, cât și aspectele stărilor care se derulează în timp și dimensiune. Aceasta este direcția bună în ordinea fazelor de urmărit la orice formă de cunoaștere în general, și nu invers cum procedăm noi actual!

Ce facem în primul și în primul rând? Contestăm existența majorității stărilor existențiale din viața noastră, considerându-le paranormale, fantastice sau chiar inexistente, respingând din start necesitatea cunoașterii acestora! Neavând nicio motivație, devine clar că nici intuiția nu apare! Unde am ajuns? La blocaj, adică la o nesiguranță mortală!
Cum putem observa iarăși apare dilema: Oare ”A” nu este totuși una din cele mai importante ”punctuații” formale care ne poate indica cele mai multe informații legate de ”istoria” noastră pe acest pământ? ”Viața” noastră trăiește în urma Istoriei avute, iar FĂRĂ ISTORIE nu vom avea NICI-O ȘANSĂ de ”SUPRAVIEȚUIRE”!

Au fost de asemenea ignorate anumite precizări suplimentare din legendele aduse de conchistadori legate de vestitul imperiu El-Dorado, din America centrală, care NU a fost găsit niciodată. Nu s-a admis probabilitatea referitoare la ceva important că, anumite legende americane poate NU AU FOST NICIODATĂ de origine locală, ci doar preluate din alte surse neidentificabile până în prezent. Chiar și azi ,pentru mulți nu este ceva de conceput că ar fi existat legături culturale și spirituale sau chiar științifice între popoarele estice și vestice din pre-preistoria noastră, cu toate că sunt o serie de indicii clare în acest sens.

Dacă analizăm hărțile lui Piri Reis, am putea observa că între America și Europa apar insule care momentan nu mai există. Aceste insule au fost rămășițele unor teritorii insulare, mai mari sau mai mici, foarte numeroase, care s-au scufundat în ape odată cu ridicarea platformei din zona Europei de azi, fenomen cauzat în timp de prăbușirea bruscă sub nivelul apelor a unui teritoriu întins din zona Oceanului Pacific. Aici, în emisfera sudică, a existat înainte de Potopul biblic Uniunea-statală sudică, amintită de mine la început, cu numele de ЋEMPURIA (Teritoriul adică Aria Timpurilor Purificate) transformată în scris de unii în Lemuria după denumirea statului conducător sau în Tara Mu de alții. Deci, nu ar trebui să ne cramponăm cu orice preț de ideea că Atlantida ar fi existat undeva pe continentul american!

M-aș opri puțin la legenda americană lui El-Dorado. Aceasta indica o țară plină de bogății fabuloase tot la „apus” și nu în vest situată, încadrată într-o „formă geologică triunghiulară”. Pe marginea formei geometrice amintite s-au făcut nenumărate speculații căutând acest El-Dorado doar pe teritoriul american, însă fără a ajunge la un rezultat palpabil și acceptabil. Ignorarea pronunțărilor precise din limbile folosite de ameridieni și înlocuirea în scris a legendei originare cu o versiune spaniolă, a blocat cu totul căutările ulterioare. Versiunea spaniolă a păstrat doar indiciile care erau interesante pentru căutătorii de comori nu și pentru cercetătorii viitorului! Însă un lucru este foarte important, cel referitor la o formă triunghiulară a încadrării geologice, ce readuce în discuție ”A”-ul ca un simbol concret posibil și în cazul El Dorado-ului civilizațiilor americane din trecut! O altă ciudățenie mitică este că acel zeu care a vizitat pământurile americane era un ”ZEU PASĂRE”, pentru care membrii marcanți, conducătorii comunităților indiene s-au împodobit cu pene de vulturi, șoimi, etc.

Dar să revenim în EUROPA unde aproape toate țările au avut, o au și momentan, în stemele statale acel VULTUR IMPERIAL misterios despre semnificația căruia nu știm nimic. De ce vultur și nu un alt animal mult mai puternic, mai de temut? S-a uitat cineva pe harta geografică a Europei? Dacă da, atunci ar fi observat că LANȚUL MUNTOS DIN BALCANI redă un VULTUR URIAȘ cu aripile desfăcute iar MUNȚII CARPAȚI prefigurează ”CAPUL VULTURULUI”, adică închid în sinea lor teritoriul Transilvaniei de azi. Deci avem în fața noastră o indicație crucială că popoarele din Europa, și nu numai, au o singură origine spirituală, sufletească și corporală legată de acest VULTUR simbolic, al cărui CAP se găsea pe pământul ARDEALULUI, ca fiind teritoriul acelui ARAGON vestit șters de pe fața Pământului!

Ar fi păcat să nu ne amintim de un pasaj din Biblie legat de cele întâmplate lui Moise, unde apar mențiuni legate de Patria Făgăduinței. Dumnezeul a oferit evreilor țara Israelului cu ocazia exodului din Egipt. Israelul a fost doar „Țara-Atribuită” nu și „Patria-Făgăduită” de Domnul nostru! ”PATRIA” este descrisă ca un loc deosebit unde se poate trăi fericit: cu câmpii roditoare, cu păduri și pășuni întinse, cu ape repezi și limpezi, cu animale variate și multe bogății naturale. O caracteristică aparte a ținutului a fost că, era străbătut de două râuri care aveau izvoarele în același loc. Imediat s-a identificat locația biblică în câmpia Mesopotamiei unde într-adevăr avem fluviile Tigru și Eufrates cu izvoarele foarte apropiate. ÎNSĂ s-a omis o precizare foarte importantă! Conform scrisurilor din cele două izvoare alăturate, apele porneau din unul spre nord respectiv din celălalt spre sud! – ce NU este valabil în cazul ales. În plus, teritoriul Mesopotamiei nu se putea compara cu cele relatate în Biblie, fiind situată la o latitudine geografica unde întotdeauna a dominat o climă aridă și săracă în vegetație. PATRIA-FĂGĂDUINȚEI a fost indicată clar de Dumnezeu ca poziție și urma să fie luată în posesie. Moise a și trimis iscoade care conform informațiilor primite au găsit drumul și au vizitat patria respectivă întorcându-se cu descrieri detailate. Deci, „patria exista concret” la vremea respectivă (cu câteva secole înaintea erei noastre) și NU era o fantasmă născocită din interesul de a obține o supunere oarbă în schimbul unei fericiri fictive promise.

Deznodământul final, în care iscoadele au fost ucise pentru a nu fi găsit ulterior drumul spre acest pământ dovedit a fi nemeritat, ne arată clar ideea că PATRIA avea menirea de a dăinui pe veci ascunsă de „ochiul lumii” până când va fi luată în posesie pe baza ”meritelor obținute” în timp. Interesante sunt ultimele rânduri din rugăciunea Tatăl Nostru, unde recunoaștem tacit că deocamdată ”Patria” alătur de Puterea și Măreția aparține doar Tatălui Nostru”!

Fiind ”copiii Lui” avem dreptul la această MOȘTENIRE, însă vom avea aprobarea de a le primi înapoi când o vom demonstra că merităm aceste lucruri, adică când va ”sosi timpul potrivit” stabilit de Dumnezeu! Când vom redobândi Patria avută cândva ,vom reprimi atât Strălucirea istorică de altădată cât și Puterea de fi stăpânii noștri! Conform duratei descrise pentru a face drumul dus-întors și pentru a o vizita locul, ținând cont de mijloacele de transport folosite la acea vreme, putem avea certitudinea că și în acest caz nu era vorba de o distanță enormă de mii și mii de kilometri. Biblia, azi, nu trebuie privită ca un îndrumător religios care trebuie să fie însușită motamo prin citire și recitire până mori, cum ceri conducătorilor religioși. Este de fapt o culegere (cumulare de legi) de idei filozofice practic utile care, din păcate, au fost ecranate în înțeles de o serie de comentarii și povești inutile cu ocazia rescrierilor suferite și dictate de anumite interese oculte. Textele biblice originale care au stat la baza elaborării Bibliei de azi, au fost făcute DISPĂRUTE, deoarece conțineau LEGI SPIRITUALE, științifice moștenite de la civilizațiile anterioare nouă și erau considerate periculoase pentru mințile celor mulți. Cartea sfântă, fiind trecută în MONOPOLUL EXCLUSIV al BISERICILOR, nu a mai fost revăzută și nici rescrisă conform cerințelor de azi deoarece forma veche și confuză este foarte utilă scopurilor urmărite de cercurile bisericești cât și de cele politice existente.

Să ne oprim, în sfârșit, la o altă legendă cunoscută: Legenda lui ROMULUS și REMUS. Acesta este LEGENDA legendelor, la început pomenită de mine ca cea mai importantă în privința indicilor directe și de care nu s-a legat nimeni în căutarea Atlantidei. Aceasta conține de fapt indicația concretă la ținutul căutat, oferind restrângerea ariei de căutare la ceva practic și finit. Dacă s-ar fi păstrat legenda în forma inițial avută, totul ar fi devenit simplu și ușor de rezolvat!
Poporul italic, la apogeul Imperiului Roman antic, a preluat și a prelucrat o povestire de o mare însemnătate spirituală în istoria zonei respective cu privire la formarea unui stat puternic, stat cu oameni superiori genetic și invincibili în lupte. De ce? Pentru a justifica moral și etic dreptul lor de a subjuga și de a conduce întreaga lume cunoscută pe atunci! Acest obicei nociv de a prelucra istorisirile după nevoi politice se practică de atunci foarte des, motiv pentru care am pierdut multe informații prețioase asupra originii identității civilizației noastre neștiind astfel de unde venim și încotro ne îndreptăm!

Interesante sunt numele personajelor Romulus și Remus care încep cu expresiile „RO” si „RE”, adică cu litera semnificativă „R”. Cum se poate observa cele două notații se referă la două forme imaginare ale simbolului „R”, cel orthograd și cel retrograd, respectiv central și exterior. Formele literelor de precizare „o” respectiv „e”, care urmează litera R, ne arată clar cele susținute de mine. În versiunea rămasă a legendei Ro-mulus întemeiază poporul roman antic, care într-adevăr a purtat o serie de victorii răsunătoare, dar din păcate Istoria a dovedit că simbolul „R” a fost însușit pe nedrept de romanii de atunci, pentru care au fost nimiciți până la urmă de soartă. Re-mus a fost marginalizat de la început, fiind exclus din formarea națiunii romane antice, deoarece nu prezenta garanții în șansele realizării scopului secret dorit de conducerea de la Roma antică. Însă originalul Legendei descrie totul altfel, altfel decât cum cunoaștem noi cele întâmplate. Se vorbește de o ”mare națiune” fericită pe culmile dezvoltării tehnico-științifice care într-o zi s-a trezit cu patria distrusă de mânia zeilor săi spirituali, respectiv de Natură. ROMULUS a fost cel patriot, care a rămas cu o mică parte din populație pe meleagurile autohtone, unde luptând cu soarta neprielnică și cu necazurile multiple, reușește să refacă națiunea destrămată în urma plecării lui Remus cu majoritatea nemulțumiților.

Conform celor descrise națiunea ”RO” sub conducerea lui Romulus, păstrând și cultivând mai departe valorile avute pe tărâmul natal, s-a ridicat cu timpul pe culmile gloriei redevenind puterea conducătoare în istoria pământeană. Remus, ajuns pe meleaguri necunoscute, a întemeiat poporul ”RE„ care la început, în urma cunoștințelor posedate, a avut un mare succes în viață. Însă rerespectând principiile pacifiste ale respectului și încrederii în general cerute de simbolul ”R”, pe care îl reprezentau și ei, urmașii lui Remus au fost părăsiți de șansă și taxați corespunzător de soartă. Au devenit doar o amintire, o amintire a trecutului nostru istoric! Cele descrise au fost prelucrate ulterior de romanii antici INVERSÂND denumirile personajelor precum și rolul acestora în istorisirile prezentate astfel ca să corespundă viselor de cotropire urmărite de Roma din acea vreme. Cele relatate în legendă pare o povestire banală la prima vedere, dar dacă ne gândim bine, putem trage o concluzie foarte utilă. Indiciul ținutului material-spiritual de căutat trebuie să fie RO deoarece eliminativul corespondent RE este cel care trebuie aplicat! Adică, ATLANTIDA trebuie căutată în interiorul semnului „R” și nu în afara lui! Însă unde este acest semn ”R” mirific ca și simbolul ”A” mistic amintit mai înainte? De fapt sunt litere foarte asemănătoare ca formă cu diferențe minore între ele!
Semnul ”R” nu este ”e”-manarea teoretico-fictivă pentru simbolul ”A” ci chiar ”o”-riginalul real-semnificativ al acestuia! – este ideea care trebuie ridicată în fața ”ochilor noștri”!

Apar o serie de întrebări interesante legate de această istorisire antică: „De unde s-au inspirat italienii în făurirea legendei cunoscute în forma actuală? De ce nu ne-a rămas nici măcar o versiune trunchiată din această poveste, cu toate că, romanii când au preluat și au prelucrat conform cerințelor lor politice, era mult după Platon? De ce RELATĂRILE LUI PLATON despre ATLANTIDA au rămas, pe când toate manuscrisurile unei legende atât de importante, care precis mai circulau la începuturile erei noastre, AU DISPĂRUT FĂRĂ URMĂ?

Sunteți tentați să credeți că Legenda lui Romulus și Remus a fost doar o născocire, o poveste născută în mintea romanilor de atunci? Ce impact valoric ar fi avut atunci în fața popoarelor din zonă dacă nu avea un suport spiritual solid în timp?” Sursa italienilor antici, deoarece italieni au fost și tot italieni au rămas, ar trebui căutată la egiptenii și elenii din acea vreme. Însă nu a rămas nici o urmă concretă deoarece aceste teritorii au fost jefuite sistematic! Ei au fost păstrătorii și exportatorii legendelor, deoarece aveau o civilizație bazată pe misticism și fundamentat pe cultivarea valorilor din trecut, dar și dezvoltată mult înaintea romanilor așa ziși. Italienii au fost mai pragmatici, ei doar au preluat anumite personaje mitologice cât și simbolice pe care le-au refolosit pentru expunerea faimei, gloriei, strălucirii atinse; dar și pentru a avea o sursă concretă de a semăna groază, frică și supunere în rândul celor asupriți. Însă frica și groaza are un rol mult mai important! Ce nu știm este că, TIMPUL în construcția sa energetică asigură tipărirea și păstrarea esenței ideilor în subconștientul fiecărui individ, ascunzând de ochii și urechile celor care vor dispariția acestora! Ce ne-a rămas? Aparent nimic concret, fiindcă unii AU AVUT MARE GRIJĂ să dispară totul FĂRĂ O URMĂ VIZIBILĂ! În realitate însă avem totul la îndemână și trebuie să facem doar un mic efort, efort în sensul de a dori de a afla ADEVĂRUL deoarece timpul a sosit!!!

Oare ne-au rămas ceva pentru studiu? Civilizațiile ulterioare născute și dezvoltate pe baza unor informații științifice, culturale și tehnice salvate de la dispariție de emigranții atlantici au fost DISTRUSE extrem de misterios, BIBLIOTECA DE LA ALEXANDRIA incendiată, realizările deosebite devastate și rase de pe fața Pământului!

Noi căutăm explicații naturale pentru aceste distrugeri sistematice, dar adevăratele cauze au fost și sunt legate de un plan bine pus la punct ca totul să pară un ne-adevăr, un secret de nepătruns! Tot ce s-a putut a fost FURAT SISTEMATIC și pus SUB LACĂT, sau și mai grav DISTRUS PÂNĂ LA TEMELIE! Din fericire însă s-au păstrat multe lucruri importante ascunse pentru posteritate și NEGĂSITE, care vor ieși la iveală ÎN CURÂND!

- Va urma! -

Sursa: Sipos Gheorghe
Adaptare și foto: Carmen Pankau

🔺ATLANTIDA: UN ADEVĂR APROAPE DE NOI (1/3)

Una din cele mai fabuloase legende ale civilizației pământene, Atlantida, a incitat mințile multor oameni de stiință, cercetători și nu numai fără a găsi un răspuns de acceptat în privința adevărului legat de acest imperiu mistic al pre-preistoriei noastre. De ce l-am denumit mistic? Deoarece în decursul secolelor au apărut nenumărate versiuni fanteziste care, în loc să dezlege mitul, au încetoșat mințile oamenilor și au canalizat gândurile pe piste total greșite. Nimănui nu i-a trecut prin minte să adune, să sistematizeze și să analizeze toate legendele, poveștile și basmele legate direct și indirect de acest ținut miraculos, considerat un ținut al Zeilor.

1. ATLANTIDA, UN TERITORIU MITIC

Atlantida, ca denumire pentru acest tărâm, a apărut la civilizațiile antice din zona Mării Mediterane fascinați de relatările rămase de la înaintașii lor care au reușit să viziteze locul. Prin denumirea dată au încercat ca să-l caracterizeze acest teritoriu pe drept miraculos pentru timpurile respective. ATLANTIDA, tradus, nu înseamnă decât ”Țara Ideilor Avansate” sau ”Tărâmul din Lungimi Temporare Anterioare” conform componenței cuvântului. La începutul începuturilor, adică înainte de POTOPUL CEL MARE amintit de Biblie, acest tărâm era componentul unei „Confederații Unionale” alcătuită dintr-un „Stat Federativ” nordic și o „Uniune Statală” sudică. Mai exact era unul din statul federal situat în emisfera nordică și purta un nume propriu „X”(notat de mine ca ”necunoscut” deocamdată). Era legat de timpul existenței sale prin „ania”(X-ania) și de „aria”(Aria-X) ca poziționare geografică. Denumirea sa de ”ATLANTIDA” a apărut mult ulterior, iar sub acest nume a intrat și a perpetuat până în istoria relativ recentă.

Numele cel adevărat, folosit de ATLANȚII AUTOHTONI, a fost înghițit de negura uitării! Acest nume propriu personal „X” inițial, din care provenea țara „X-ania” respectiv teritoriul „Aria-X”, a fost menționat de o LEGENDĂ din păcate dispărută care, dacă s-ar fi păstrat intact, ne-ar fi putut indica corect din start poporul și ținutul căutat de noi! Asupra acestei ”legende a legendelor”, care se poate privi ca un adevărat document istoric, voi reveni puțin mai încolo.

De aici provine considerentul că așa zișii „ARIENI” ar avea menirea și dreptul de a controla și conduce tot teritoriul nordic de pe Pămînt fiind de o origine care le conferă acest drept. Această idee a stat la baza motivării multori conflicte armate de pe continentul nostru, chiar și la declanșarea ultimului război mondial de către Hitler.

Denumirea Statului Federal nordic pe care conducea Atlantida, să folosim deocamdată această denumire dată în antichitate, era ӔUROPO (ARIA-EUROPO) de unde provine și numele continentului nostru actual. Se întindea din zona Europei de est pînă la țărmurile Continentulul Americii de nord din zilele noastre. Geografia emisferei nordice a Pământului de atunci a arătat cu totul și cu totul altfel decât azi suferind mari modificări ulterior, în cursul istoriei care a urmat, iar populația de aici în urma dezastrelor suferite a avut multe și masive migrații spre toate direcțiile noului pământ format. Cuvîntul ”ӔUROPO” pe înțelesul de atunci indica: Comunitatea Eternei Civilizații. Această denumire confederativă din pre-preistoria noastră a fost transferată ulterior la teritoriul de azi cu speranța ascunsă din mintea strămoșilor noștrii că acest ținut va renaște și va ridica din nou ideile mărețe și zilele frumoase din trecutul nostru multimilenar. Astfel, continentul actual, Europa de azi, a fost reinvestit de subconștientul nostru cu această menire și cum se poate vedea intuiția în acest sens a destinului nu a greșit în alegere.

Referitor la originea originilor Atlantidei mă opresc doar la atât, deoarece este o temă mult mai complicată și mai vastă fiind legată de istoria Pământului nostru și care în primul rînd trebuie explicată respectiv tratată științific pe baza „Legii alternanței temporale periodice și a revenirii dimensionale ciclice”.

2. ADEVĂR SAU MINCIUNĂ

Foarte mulți cercetători sunt de părere că Atlantida ar fi existat cu milenii în urmă în zona Oceanului Atlantic, de unde ar proveni și denumirea rămasă! Nu greșesc, dar uită un mic amănunt foarte important! Oceanul Atlantic cu câteva zeci de mii de ani în urmă ocupa cu totul și cu totul ALT TERITORIU decât cel de azi. Oceanul de azi, cel care a rămas din întinderea de ape de atunci, a primit denumirea Atlantic ULTERIOR de la popoarele mediteraniene deoarece era o zona misterioasă, dar și foarte periculoasă pentru ei ca și statul Atlantidei la vremea respectivă. Alții, mai sceptici, consideră legenda doar o simplă ficțiune fără o bază plauzibilă în realitatea istorică!

Momentan este foarte greu să determinăm locul și întinderea Atlantidei după cele relatate de Platon unde s-au strecurat multe indicii greșite, chiar absurdități, datorate deformării textelor transmise oral până la el din dorința fiecărui orator de a contribui cu ceva fantastic la transmiterea legendei în timp. Indiciile cele mai importante par a duce la ideea că acest teritoriu misterios era un ”ținut insular înconjurat de mare” și se afla ”dincolo de o strâmtoare” dar și dincolo de așa zisele ”COLOANELE LUI HERCULE”, iar în final a dispărut înghițit de ape.

Analizând superficial cele relatate ne putem trezi pe piste foarte variate și absolut eronate în căutări. Singurul indiciu viabil și de acceptat fără rezerve este că a dispărut dintr-odată din istora pământeană în condiții NEELUCIDATE și pline de mister, fapt care nici până azi nu s-a putut dezlega complet. A fost un adevăr istoric trăit sau o minciună scornită?-este întrebarea la care voi încerca să dau răspuns în cele ce urmează.

Să trecem la prima observație care ne indică că ar fi fost un ”teritoriu insular”. Cuvântul ”insulă” în interpretarea actuală se referă la un ținut învăluit de apele unei mări. Dacă însă analizăm cuvântul arătat se pot ridica dubii serioase asupra formei geografice pe care se întindea cândva teritoriul Atlantidei.

SĂ LĂMURIM CEVA IMPORTANT: ”Insula”, conform înțelesului său originar, indica la vremea respectivă o limbă de pământ dintr-o mare de ape care era legată de o întindere mai mare de uscat pritr-un istm, dar foarte bine și un teritoriu de uscat încercuit ermetic prin formațiuni geologice versant abrupte fiind astfel legat respectiv separat în același timp de restul lumii. Totul se poate deduce din componența cuvântului folosit: insulă = intra + sulă. Al doilea component, geologic și nu fiziologic, definește o ”formă penetrantă” pe o anumită direcție, orizontală sau verticală, a unei formațiuni terestre întinse într-un mediu diferit de cel în cauză, adică în apă sau aer mai precis. Tot în legenda rămasă, foarte corect, se precizează că teritoriul Atlantidei se ”asemăna” ca mărime cu un continent, adică după interpretarea din zilele noastre trebuia să aibă o întindere destul de vastă comparativ cu alte așa zise ”PĂMÂNTURI CUNOSCUTE”. Însă, mare atenție, această expresie lingvistică era referitoare la o îngrădire politico-administrativă indicând în primul rând un ”teritoriu aflat sub o influență directă” și nu neapărat o ”întindere de uscat” compact de mari dimensiuni. Continent = control + iminent, adică ”ceva” aflat sub control concret și de neevitat, adică un așa zis ”teritoriu” supus unei conduceri peste care nu poate interveni nimeni și nimic.

Precizarea ”înconjurat de mare”, atașat ”insulei”, ne indică o învăluire posibilă a apelor în formă de con (înconjurat = ÎNTRE + CON + JUR + ARANJAT), și NU în cercuire, a teritoriului Atlantidei. Acest indiciu suplimentar tot la o posibilă formă peninsulară ne duce, ca și cuvântul de care este atașat! De fapt se încearcă însuflarea unui indiciu important prin revenirea repetativă asupra unui și același înțeles din două direcții interpretativ diferite. Să analizăm acest cuvânt de insulă foarte controversat și din alt punct de vedere al componenței avute. INSULA=in+sul+a, ceva care se află în interiorul unui sul, sau împăturit într-un contur, de forma ”a”. Adică ne indică ceva legat de acest ”A” respectiv ”a” simbolic, mai precis geofizic (ca) ”a”-parte existent și geologic (la) ”a”-scuns sub o pătură sau un covor protector în manifestarea sa prezentată în timp. Cuvântul ”sul” indică în subtil existența unei acțiunii de învăluire, de acoperire în sensul ascunderii de ochiul lumii respectiv a protejării în timp la ceva extrem de important în a fi păstrat pentru viitor! Iar acest important lucru este originea noastră personală ”A” care ne poate indica locul, puterea și măreția în comun ”a”-tribuită nouă de Divinitate prin Geneză.

Asupra importanței acestei litere magice ”A” ne vom convinge puțin mai încolo! Noi am uitat să analizăm înțelesul cuvintelor din punctul de vedere al componenței avute admițând interpretări restrînse sau chiar eronate ca valabilitate, la indicația unori filologi din trecut sau a altora din prezent. Filologii în primul rând trebuie să fie filozofi, deoarece nu se va putea înțelege logica de exprimare prin cuvinte fără a fi fizic păstrătorul legilor din sfera compunerii valorilor subtile! Oare cuvintele unei limbi s-au format doar printr-o simplă asociere a literelor fără a avea componente explicative proprii asupra înƫelesurilor care trebuiesc adoptate în interpretare? Obiceiul de a învăța, în gramatica limbii, desfacerea cuvintelor în silabe are doar sigurul rol de a asigura despărțirea cuvintelor la terminarea spațiului de scris prestabilit? Sau are și un alt rol foarte important științific? Sunt întrebări demne de luat sub lupa unor analize amănunțite!

La următorul indiciu, care se referă la o ”strâmtoare” posibilă, la fel pot apare unele comentarii demne de luat în seamă. Adică, Atlantida se situa după o deschizătură strâmtă cu pereți abrupți și foarte înalți, cuvânt care din start exclude o legătură logică cu cu zona geografică a Gibraltarului. Strâmtoarea în sine este o cărare abruptă indicând o trecătoare practicabilă pe o fâșie îngustă de uscat dar foarte bine și pe ape, astfel spus definește un așa numit defileu. În cazul nostru se referă la existența unei fâșii de ape care unește două bazine acvatice despărțind astfel două porțiuni apropiate de uscat. Interpretând altfel, și nu astfel, expresia folosită de Platon am ajuns LA CONCLUZII TOTAL ERONATE în localizarea TERITORIULUI ATLANTIDEI. Noi am înțeles că această strâmtoare este o așa zisă trecătoare care desparte două bazine acvatice apropiate, care conțin porțiuni de uscat depărtate între ele, ceea ce este cu totul și cu totul altceva. Această interpretare într-adevăr poate duce la pasul Gibraltar, cu toate că aici avem logic o formă de îngustare și nicicum o strâmtoare fizică. În primul rând un defileu nu poate ”despărţi” două bazine acvatice ci le poate doar ”lega” între ele, iar în al doilea rând în cazul unei depărtări considerabile dintre țărmuri nu se putea vedea și descrie minuțios un ținut ce se afla după formațiunea geologică respectivă, așa cum ne prezintă în continuare textul rămas pentru noi.

O PRIMĂ CONCLUZIE: - Dacă Platon s-a exprimat corect, și eu sunt convins de acest lucru, atunci trebuia să fie vorba de un teritoriu terestru de forma unei peninsule înconjurat de o mare și cu masive muntoase apreciabile înspre malul apelor având accesul spre interior lui, mai puțin prin, ci mai mult peste o râpă montană (defileu) cu pereți înalți și apropiați de verticală în care coborând ți se creea senzația că ești ”strâns” între aripile unei ”porți” virtuale sau ca între fălcile unei ”clești” imaginare!

Asimilarea pasului maritim de la Gibaltar cu strâmtoarea spre teritoriul căutat a fost făcută din dorința de a soluționa celebra legendă, dar și datorită imensei întinderi de ape descoperite după Gibraltar, care înghițea de multe ori pe cei care cutezeau să se aventureze pe ea cu vasele rudimentare și fragile din acele timpuri. Grecii antici erau foarte înclinați spre misticism, având foarte vie în mintea lor legenda Atlantidei, iar când ulterior au întâlnit oceanul imens au crezut că au dat de mormântul vestitului ținut din mitologie. Existența a două masive muntoase aici, dispuse pe ambele părți, a dus la presupunerea că pasul respectiv ar fi celebra strâmtoare descrisă de Platon cu cele două coloane amintite. Însă în timpul preantic, când s-a născut legenda Atlantidei și când vasele maritime se asemănau mai mult cu bărci decât cu nave, nu se făceau aventuri mai departe de bazinul Egeeic și Adriatic, și atunci doar urmărind marginea țărmurilor uscatului. O deplasare din Grecia la Gibraltar și înapoi ar fi durat luni bune, chiar ani de zile. Deci, pe timpul nașterii legendei cu câteva milenii bune înainte de Platon sau chiar Solon, este foarte greu de presupus că existau la grecii arhaici informații concrete asupra existenței formațiunii geologice de la Gibraltar, pentru care ne putem îndoi serios asupra veridicității tezei aprobată în acest sens. Despre o posibilă călătorie asemănătoare povestește HOMER ÎN ODISEEA, de fapt singura legendă existentă despre un astfel de drum lung, unde nu se pomenește nimic despre ceva asemănător cu Atlantida legendară sau chiar despre coloanele vestite de la Gibraltar. Deci este clar că, călătoriile lui Ulise NU S-AU FĂCUT până la GIBRALTAR. Însă, atenție, întâlnirea lui Odisseu cu ciudățenii inexplicabile pe parcursul peripețiilor sale ne pot duce la gândul că, probabil, a trecut nu departe de o zonă geografică care ascundea lucruri extraordinare și de neconceput pentru mintea oamenilor din acele timpuri. Ce puteau fi atunci așa zisele ”Coloane ale lui Hercule”?

Chiar au fost ”două” astfel de Coloane sau poate chiar ”mai multe”? Erau ”formațiuni geologice” sau ”construcții artificiale”? Sunt întrebări interesante asupra cărora voi reveni!
Legenda rămasă nu specifică nicăieri originea și numărul acestora, ci le indică doar la plural, pentru care pot apare foarte multe îndoieli referitoare la corectitudinea alegerii Gibraltarului ca indiciu concret și important referitor la poziționarea posibilă a ȚĂRII MISTERIOASE!

Descrierea geografică a teritoriului Atlantidei, dar și a orașului capitală vestit, rămasă de la Platon ne sugerează ideea, dar și faptul concret, că drumul spre țara misterioasă era cunoscut și probabil foarte frecventat pe diferite motive de eleni, care au trăit cu mult-mult înainte de Solon. O descriere așa de exactă NU GĂSIM în nici o legendă din lume, ci DOAR REFERIRI că ar exista o astfel de țară respectiv oraș misterios! Ceva interesant de reținut și concludent pentru o primă concluzie foarte probabilă!

ADICĂ: ATLANTIDA cândva precis ”exista” și trebuia să se ”situeze” undeva destul de ”aproape de ținuturile grecești și egiptene”, respectiv nu undeva la ”capătul Pămîntului” cum încearcă să plaseze cercetătorii noștrii actuali!!! Această concluzie este întărită și de relatarea că atlanții la sfîrșitul perioadei lor de existență, ÎNAINTE DE CATASTROFA FINALĂ care a distrus definitiv țara lor, au încerat să cucerească cetatea Athenei cu intenția ulterioară de a cotropi și Egiptul. Ar fi absurd să credem că un imperiu, cât de motivat și dotat să fie, ar fi parcurs cu oștile sale mii și mii de kilometrii din zonele Americii, Oceanului Indian, Oceanului Antarctic sau chiar din Oceanul Pacific pentru a cucerii aceste țări, care nu puteau oferi nimic deosebit față de nivelul lui de dotare științifică și tehnică.

Nu contrazic că Federația nordică, din care făcea parte așa zisă ATLANTIDA ca teritoriu, la începutul existenței sale avea o întindere destul de însemnată chiar ajungând aproape de țărmurile Americii, deoarece multe descoperiri arheologice sugerează acest lucru. Din acest motiv existența unor vestigii arheologice impunătoare în zona oceanului Atlantic actual nu sunt excluse, fiind chiar de așteptat! Dar, să nu confundăm pe acestea cu rămășițele Atlantisului, a Poseidei, propriu zise. Cele relatate de Platon se refereau în mare măsură la un ținut situat în centrul sau chiar în estul Europei, apropiat Greciei preantice, și care a supraviețuit până la sfârșit cataclismelor tectonice în derulare. A fost ultimul tărâm din imperiul federal atlanto-european (ӕuropo) care a fost nimicit de natură și soartă.

Conform descrierilor rămase în istoria Atlantidei au fost o serie de cataclisme în timp, din care de două putem fi sigur convinși. Unul a fost un dezastru de talie mondială, POTOPUL, care conform proporției avute trebuia să atingă toate teritoriile uscatului indiferent de poziția avută pe Pământ. Pornit la început dinspre „o zonă” a Oceanului Pacific și amplificat de la „un punct” al Oceanului Atlantic, acest mare dezastru a măturat toate teritoriile din sudul apoi din nordul Pământului, pe o direcție din sud-est la nord-vest la pornire și de la nord-vest la sud-est la revenire, provocat foarte probabil de o cometă care a ”ATINS” Pământul.

Cu ocazia fenomenului fizic extraordinar declanșat s-a definitivat înclinația Pământului la 23°30’ și au început finalizările teritoriilor continentale la formele, dimensiunile și la pozițiile cunoscute azi.

Totul s-a petrecut cu circa 26.000 - 32.000 de ani în urmă. Acest dezastru global, descris și de Biblie, a fost urmat în timp de o serie de replici devastatoare care au afectat zone mai restrânse, iar cu ocazia unei astfel de reizbucniri tectonico-telurice locale a fost distrus și ultimul bastion, cel mai important, rămas din civilizația atlantică cu aproximativ 12.000 - 15.000 de ani în urmă. Acest al doilea dezastru, care a pus capac existenței Atlantidei, într-adevăr s-a produs în timpul unei nopți și o zi, fiind vorba de o suprafață afectată mult mai mică de cel inițial ca global avut. Datorită acestui fapt putem concluziona că: La sfârșitul ei Atlantida nu reprezenta un continent, în înțelesul de azi, ci ocupa doar un teritoriu destul de restrâns de câteva mii sau zeci de mii de kilometrii pătrați.

Relatările asupra Atlantidei au suferit mari modificări prin amestecarea perioadelor de timp în care s-au derulat evenimentele din istoria ei, prin adăugiri personale pentru mărirea misticismului și suspansului, dar și prin omiterea unor informații considerate de unii nesemnificative și neinteresante. Șirul dezastrelor suferite, în general, au avut aceleași efecte naturale ca inundarea teritoriului de ape și acoperirea sa de mâl gros, care pot fi deopotrivă de origine maritimă sau de origine pluvialo-vulcanică. Prin umflarea unor întâmplări până la extremis, s-au ajuns la relatări absolut fantastice. Dispariția finală, care a dus la destrămarea totală a civilizației atlante prin dispersarea locuitorilor în toate colțurile lumii, putea fi cauzată și de uriașele ploi apărute în urma erupției vulcanului de aici, ale căror ape într-adevăr au ”înghițit teritoriul” figurativ și nu la propriu.

Legenda precizează clar că după acest fenomen devastator s-a încercat explorarea ținutului, probabil mai mult jefuirea lui, dar din cauza mâlului format, nu s-a putut face acest lucru. Deci, nu se poate afirma cu certitudine că s-a produs o prăbușire tectonică a teritoriului sub apele unui ocean sau unei mări, conform celor deduse de cercetătorii noștri din textul legendei, deoarece în astfel de caz nu se putea ridica ideea de a pune pe rol o posibilitate de cercetare a ținutului rămas.

Ulterior prin MIGRAȚIA POPOARELOR, intențiilor de colonializare și de căutare a unor condiții de trai mai bune, s-a format un amalgam al tradițiilor, limbilor și legendelor. Toți care au ajuns pe tărâmuri necunoscute au încercat să impune anumite denumiri, povești aduse din țara lor de origine. Au apărut o serie de versiuni ale uneia și aceleași legende care în prezentare și în numele personajelor par a nu avea nimic comun între ele. Ulterior cei mai mulți dezrădăcinați ai erei noastre, coloniștii din evul mediu și cel modern, au parvenit din Europa actuală care au fost de fapt urmașii urmașilor refugiaților din Atlantida vestită. Având în subconștientul lor amintirile timpurilor străvechi pline de glorie și mărire, fără să-și dea seama, au denumit diferite localități, regiuni, state noi formate de ei cu denumiri lingvistice care aveau mari semnificații spirituale în mintea lor. Astfel au încercat să readucă acelor ținuturi faima sperată, dar și speranța de a reprimi de la divinitate viața fericită pierdută. Astfel, pe pământuri total străine de Atlantida originară, au apărut nume și denumiri care au incitat ulterior mințile cercetătorilor ducându-le în eroare. Abundența unor astfel de indicații lingvistice pe teritoriul Americii, aduse în mare măsură de coloniștii europeni și nu preluate de la populația autohtonă, au creat falsa concluzie că într-adevăr aici trebuiesc căutate originile legendei lui Platon.

Ca o concluzie finală asupra existenței Atlantidei putem enunța un singur lucru cert: A existat într-adevăr o astfel de țară undeva aproape de teritoriile grecești și egiptene actuale, care în urma unui dezastru sau dezastre în lanț, a ieșit definitiv pe ușa din dos din istoria civilizațiilor pământene. Au rămas doar legende, povești sau referiri orale, însă nimic concret scris, pentru care în cursul anilor care au urmat au apărut fel de fel de teze și ipoteze după bunul plac al fiecăruia.

Având o civilizație super-dezvoltată este de neconceput că nu a avut un impact mai mare sau mai mic asupra memoriei tuturor popoarelor din lume, din care cauză analiza unei singure surse istorice este cea mai mare greșeală posibilă. Pentru o informare corectă trebuiesc adunate și sistematizate toate indicațiile posibile și probabile existente în lume până la ora actuală, deoarece altfel vom discuta până la nesfârșit fără a obține rezultate palpabile! Doar cu o analiză teoretică serioasă și la rece din toate punctele de vedere ale logicii materialiste, sufletești și spirituale putem readuce adevărul din spatele minciunilor repetate, care învăluie acest mare mister al istoriei noastre îndepărtate!

Am încercat să vă arăt, și cred că am reușit, că în privința indiciilor considerate ca imbatabile, referitoare la problema Atlantidei, pot plana multe semne de întrebare serioase deoarece cuvintelor naratorilor pot fi atribuite interpretări cu totul și cu totul diferite. Nu cum au stabilit filozofii, filologii, cercetătorii și teoreticieni din ultimii ani!
Despre localizarea acestui ultim ținut vreau să vorbesc de acum încolo, deoarece ferit de Dumnezeu sub un tărâm minuscul doarme un adevărat gigant care urmează să renască din cenușa lui în urma învățămintelor trăite și acumulate.

Aici, pe tărâmul ultim rămas al Federației Nordice se afla și teritoriul politico-administrativ conducător ATLANTIDA ca țară, respectiv capitala fostului imperiu atât de controversat Atlantisul ca oraș, unde se concentrau toate realizările majore și extraordinare în domeniul științelor, tehnicii și culturii atlante de care suntem așa de interesați.
Localitatea actuală, care pulsează în prezent deasupra ruinelor eterne bine și adânc îngropate, mai păstrează și astăzi în denumirea sa amintirile trecutului glorios pe care o avea în istoria civilizației noastre comune.
Nimic nu se pierde definitiv, ”somnul de veci” este singura șansă de a conserva și de a renaște la viață, ca Destin, gloria și măreția timpurilor pierdute! Să nu uităm acest lucru foarte important atât pentru Istoria cât și Viața noastră pe această LUME!

Pentru a ”deshuma” acest mister va trebui să decopertăm un ”strat gros de pământ”, atât la propriu cât și la figurat! Să nu ne luăm după ”înscrisurile” derutante de pe anumite ”edificii funerare” impunătoare și înșelătoare construite ulterior, ”ușor detectabile” și ”rămase la vedere” din motivul clar de a ne încurca până la nesfârșit!

- Va urma -

Sursa: Sipos Gheorghe
Adaptare și foto: Carmen Pankau