LALEAUA GALBENĂ DE CAZANE SAU LALEAUA BĂNĂȚEANĂ ESTE UNICĂ ÎN LUME

 

Am fost plăcut surprins de existența celebrului „Vas cu lalele” descoperit la Sultana – Malu Roșu (Cultura Gumelnița; de acum 6000 de ani) pe care l-am văzut expus la Muzeul Național de Istorie a României din București. În cartea „Radiografia unei lumi dispărute”, editată de arheologul Cătălin Lazăr, la pagina 20, se spun următoarele despre ceramica din cultura Gumelnița:

„Pictura cu grafit este deosebit de spectaculoasă și frecvent folosită pe o ceramică fină pe care o putem considera o adevărată ceramică de lux. Mult mai rar au fost descoperite și vase pictate cu aur.” Acest vas „cu lalele” se pare că a fost unul dintre aceste vase de lux sau de ritual ce au fost finisate cu aur. Dar de unde lalele acum 6 000 de ani când, după cum știm, la vremea respectivă, nu existau lalele în Europa! Botaniștii spun că aceste flori au fost aduse în Anatolia de turci, din Extremul Orient, în Epoca Medievală, iar apoi, de aici, floarea a ajuns în occident abia în secolul al XVI-lea. Mai precis, în anul 1593, când Charles de l’Ecluse (Carolus Clusius), unul dintre cei mai reputaţi horticultori din Europa, „a procurat” bulbii de lalele din Turcia, prin intermediul lui Ogir Ghiselin de Busbecq, ambasador al „Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană“ la curtea sultanului Soliman Magnificul. Abia de la această dată încoace vorbește istoria despre răspândirea lalelelor în Europa.

Dar de unde ştiau strămoşii noştri de lalele, cu acum peste 5.500 de ani înainte ca ele să apară pe bătrânul continent? Cum de le-au desenat, dacă nu le-au văzut niciodată?

Totul a fost învăluit în mister, până când aveam să aflu de cultura de la Schela Cladovei din Cazanele Dunării (peste 9000 de ani) și de existența în această zonă a unei flori unice. Este vorba despre „Laleaua galbenă de Cazane” (de unde și culoarea) sau „Laleaua bănățeană” (Tulipa hungarica), care este o specie endemică, de interes comunitar, al cărui habitat îl constituie versanții sudici, abrupți ai Ciucarului Mare, care străjuiesc Cazanele Mari ale Dunării. Planta înflorește la începutul lunii aprilie și poate fi observată înflorită până la începutul lunii mai, numai de la bordul ambarcațiunilor de pe Dunăre. Fiindcă zona este foarte abruptă, planta NU poate fi culeasă de iubitorii de flori. Totuși, planta fiind strict protejată, amenda pentru orice fir rupt este de 10.000 de lei.

În România, există între 1.000 și 1.500 de indivizi maturi pe pantele sudice ale Porților de Fier, dar există și câteva dintre subspecii, cum ar fi Tulipa hungarica ssp. undulatifolia (Pers S. Milanovic. Comm., 2008).

În Serbia, planta a fost rară pe versanții nordici (cei dinspre Porțile de Fier), dar nu a mai fost înregistrată în ultimii zece ani. Numai exemplare păstrate în ierbar dovedesc existența acestei specii în Serbia. Laleaua a fost studiată și menționată documentar pentru prima oară în anul 1884 de către botanistul ungur Vincze von Borbás, cel care i-a dat numele științific de „Tulipa hungarica”, în Foaia Asociațiunii Transilvania, ziar ce apărea la vremea respectivă la Sibiu, avându-l ca redactor pe George Barițiu, și mai târziu, în literatura de specialitate în anul 1994.

Laleaua galbenă de Cazane este o specie protejată prin Convenția de la Berna din 19 septembrie 1979 și prin Ordonanța de Urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naționale care trebuie conservate și se află pe lista roșie a IUCN. Specia este protejată prin lege și în Serbia și va fi reintrodusă cu ajutorul unor experți ai Parcului Național Porțile de Fier din România.

Există și o legendă populară despre această plantă unică în lume, care spune că, demult, o fetiță a fost izgonită de acasă de mama sa vitregă, și atât de mult a plâns fetița ajunsă în această zonă sălbatică, încât lacrimile ei s-au transformat în lujere de lalea galbenă.

Sinonime ale acestei specii sunt: Tulipa urumoffii Hayek; Tulipa orientalis var. Urumoffii; Tulipa orientalis Levier; Tulipa hungarica var. Urumoffii; Tulipa hungarica var. Undulatifolia; Tulipa hungarica subsp. Undulatifolia. Laleaua mai are următoarele subspecii: Tulipa hungarica Borbás, Foldmiv. Erdek.: 561 (1882); Tulipa hungarica var. urumoffii (Hayek), Hayek, Repert. Spec. Nov. Regni Veg. Beih. 30(3): 69 (1933); Tulipa hungarica var. undulatifolia Roman, Stud. Cercet. Biol. (Bucharest), Ser. Biol. Veg. 23: 478 (1971); Tulipa hungarica subsp. undulatifolia (Roman), Roman & Beldie, Fl. Republ. Social. Român. 13: 52 (1976); Tulipa hungarica subsp. rhodopea (Velen.) Raamsd., Pl. Syst. Evol. 195: 42 (1995); Tulipa hungarica subsp. undulatifolia (Pers S. Milanovic. Comm., 2008).

Locul unde a fost descoperit „vasul cu lalele”, respectiv Sultana-Malu Roşu, este unul dintre cele mai spectaculoase situri arheologice din ţară, unde au fost scoase la lumină obiecte fascinante de plastică antropomorfă din preistoria României (mileniul IV î.Hr.). Aşezarea eneolitică de la Sultana-Malu Roşu a fost primul sit gumelniţean care a făcut obiectul unor cercetări ştiinţifice în anii ‘20 ai secolului trecut. Cercetările au fost începute de către Ion Andrieşescu şi Vladimir Dumitrescu, reprezentând o primă afirmare a şcolii de arheologie din România.

Materialul arheologic descoperit aici face din Sultana-Malu Roşu un sit deosebit în cadrul epocii eneolitice. La Sultana au fost cercetate cel puţin unsprezece locuinţe de suprafaţă, de dimensiuni relativ mici, rar depăşind patru metri lungime şi trei metri lăţime (una singură avea 7 x 4 metri), orientate nord-sud. Unele aveau podele din lut amenajate pe un pat din bârne, iar vetrele, nelipsite din case, erau plasate de obicei în colţul de nord-vest. Pereţii aveau stâlpi de lemn cu împletitură de crengi pomostite cu lut, iar acoperişul era probabil din stuf.

Aşezarea a avut şi un şanţ de apărare, adânc de circa șase metri, care era dublat spre interior de un val de pământ cu o înălţime de aproximativ un metru şi o lăţime de trei-patru metri lăţime. Acestea sunt doar câteva dintre numeroasele descoperiri remarcabile identificate la Sultana-Malu Roşu. Cercetările arheologice din acest sit au fost reluate din iniţiativa Muzeul Dunării de Jos Călăraşi în anul 2001, pe fondul degradării permanente a aşezării de tip tell Sultana-Malu Roşu. Această cercetare a fost concepută sub forma unui proiect intitulat „Dinamica locuirilor neo-eneolitice pe Valea Mostiştei”, pe lângă cercetarea sitului de la Sultana-Malu Roşu vizându-se şi cercetarea întregii văii a Mostiştei, între localităţile Mânăstirea şi Tămădău.

Muzeul Dunării de Jos Călăraşi a finanţat cercetările efectuate în cele cinci campanii arheologice, desfăşurate până în prezent (2001, 2002, 2003, 2004, 2005). Specialiştii Muzeului Dunării de Jos din Călăraşi spun că aici trebuie amintit în primul rând tezaurul din obiecte de aur, format din trei figurine antropomorfe, saltaleoni şi un lănţişor format din şapte verigi în greutate totală de 36,170 g.

Dintre piesele ceramice, „Vasul cu Îndrăgostiţi” de la Sultana, este fără îndoială una dintre capodoperele artei preistorice, cu nimic mai prejos de celebrul „Gânditor” de la Cernavodă. Pe fundul unei străchini decorată cu romburi albe şi roşii în reţea, este modelat un cuplu şezând pe un fel de băncuţă. Bărbatul ţine pe după umeri femeia care are braţele aşezate pe pântec. Simbolistica acestei piese ne trimite spre o adevărată temă mitică a societăţii gumelniţene care dă numele vasului respectiv: „Vasul cu Îndrăgostiţi”. „Evident, că mai există şi alte piese deosebite”, precizează Marian Neagu, arheolog, managerul Muzeului Dunării de Jos din Călăraşi. „Este vorba despre două vase antropomorfe modelate în forma corpului uman, splendid decorate cu motive geometrice pictate cu alb şi roşu. Un vas zoomorf, pictat cu alb şi roşu are modelat un realist cap de pasăre”.

Dar tuturor acestora trebuie să le adăugăm o altă piesă care atrage atenţia prin decoraţiunea sa ciudată. Este vorba desigur despre vasul deosebit de frumos, numit „Vasul cu lalele”, vechi de 6.000 de ani. În a doua jumătate a mileniului al V-lea î.Hr., în partea de miazăzi a României, a evoluat Civilizaţia Gumelniţa, denumită astfel de arheologi după primele descoperiri aparţinând acestei culturi, la punctul Măgura Gumelniţa, aflat la patru kilometri nord-est de municipiul Olteniţa. Această civilizaţie a fost cea mai avansată din Europa la acea vreme, cu un stadiu de dezvoltare socială şi economică similar civilizaţiilor contemporane din Egipt şi Mesopotamia, considerate în prezent leagăne ale civilizaţiei omenirii. Aria Gumelniţa cuprindea toată Muntenia, sudul Moldovei, Dobrogea, estul Bulgariei şi ajungea până la Marea Egee. Ceramica de aici, variat decorată, are ornamente incizate, reliefate sau pictate, mai ales cu grafit. Motivele decorative predominante sunt cele geometrico-spiralice. Oamenii de atunci prelucrau aurul şi arama, din care făceau în special podoabe. Unele realizări plastice ale acestei civilizaţii sunt adevărate opere de artă. Pe atunci frumosul era folosit ca terapie. Una este să ai vase de uz casnic frumos modelate și colorate (pictate) și alta să ai doar parte numai de cenușiu. Într-un fel, cei de atunci erau mai inteligenți ca noi, cei care astăzi bem din pahare anoste de plastic. Ei se „întâlneau” zilnic cu frumosul. Ei își creau o lume frumoasă și armonioasă, plăcută. Se inspirau din natură și o aduceau în apropierea imediată, spre a o „avea” la îndemână. Poate așa a apărut și celebrul „Vas cu lalele galbene”, al Geților de Aur primordiali…

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

ZIDUL URIAȘILOR DIN MUNȚII BUZĂULUI

Prin ținutul de poveste al Buzăului, legendele vorbesc despre uriaşii misterioşi care stăpâneau aceste locuri odată, ca niciodată. Legende despre uriaşi s-au păstrat pe tot cuprinsul judeţului Buzău, nu numai în zona aşezărilor rupestre din Buzău, cunoscută ca „Ţara Luanei”. La zeci de kilometri înspre nord, pe raza comunei Valea Salciei, se găseşte o misterioasă formaţiune geologică, despre care localnicii ştiu din strămoşi că se numeşte „Zidul Uriaşilor”.

Monumentul natural se află într-un ţinut al cărui subsol este foarte bogat în sare. Blocurile saline sunt vizibile şi la suprafaţă, iar în urma eroziunii acestui mineral uşor solubil s-a format aici şi o zonă carstică. „Zidul Uriaşilor”, aflat spre izvoarele râului Câlnău, este un strat de roci dure, în compoziţia cărora intră scoicile unei mări preistorice formate în regiune cu 11 milioane de ani în urmă, numită Paratethys, potrivit monografiei comunei Valea Salciei. Roca bine şlefuită face ca „Zidul Uriaşilor” să pară a fi construit de om. Este un rest calcaros rămas dintr-o masă mai mare ce a dispărut. Având aproximativ un metru lăţime, lungimea zidului variază, în general, între şase şi şapte metri, cu porţiuni ce au înălţimea maximă de 20 de metri. Pare că se termină după aproape 40 de metri, dar îşi face din nou apariţia la o distanţă de 500 de metri. Un prim mister legat de aceste formaţiuni rezidă din faptul că „Zidul Uriaşilor” este situat într-o pădure seculară unde eroziunea de orice fel este foarte puţin favorizată.

O altă controversă este generată de faptul că în această zonă a Subcarpaţilor de curbură caracteristice sunt marnele şi gresiile, în niciun caz calcarul. Este argumentul care îi face pe oamenii locului să creadă că zidul este o urmă a îndeletnicirii strămoşilor lor în prelucrarea pietrei şi că piatra a fost adusă din altă parte. „Zidul este format din lespezi din rocă ce nu este în zonă, având înălţimi aproximativ egale, fiind bine şlefuit, dând impresia că este construit de mâna omului. Vechimea zidului este de peste 1 000 de ani. Alţii zic peste 2 000, alţii numai 700 de ani… Enigma aşteaptă dezlegare…”, scrie publicistul Gheorghe Petcu, în volumul „Judeţul Buzău – legende şi istorie”. Este greu de explicat şi lungimea deosebită a acestui perete natural şi liniaritatea sa absolut nefirească pentru un monument al naturii creat prin eroziune, aşa cum este catalogat ştiinţific, deoarece astfel de formaţiuni se întâlnesc în linie dreaptă, pe o lungime de cel puţin zece kilometri, pe direcţia fostei graniţe între judeţele Buzău şi Vrancea.

Pentru a găsi explicaţii legate de apariţia zidului, oamenii zonei au răspândit diferite legende. Se spune că zidul a fost ridicat de fiul cel mic al Babei Vrâncioaia, pe pământurile primite de la Ştefan cel Mare sau că acest zid, ce datează de peste un mileniu, este o variantă românească a Marelui Zid Chinezesc. Legenda de la care porneşte şi numele formaţiunii geologice din Valea Salciei spune că acest zid a fost ridicat de fiinţele mitice care trăiau în această regiune cu milenii în urmă, uriaşii, care aveau înfăţişări ciudate şi puteri nemăsurate. Au vrut să-l înfrunte pe Dumnezeu, mutând albia Râmnicului pe Slănic.

Poveştile spun că aceşti giganţi au pus rămăşag că vor face mutarea până când va cânta cocoşul de ziuă şi au început să care stânci şi să umfle apele. Uriaşii aproape reuşiseră să ridice acel perete când, deodată, s-au rupt barajele şi s-au înecat cu toţii. De atunci, acestor stânci le-a rămas numele Zidul Uriaşilor, învăluind întreaga regiune în mister.

Itinerariul până la „Zidul Uriaşilor”

Ca să ajungi la „Zidul Uriaşilor”, porneşti din satul Bisoca pe Drumul Comunal 161, prin satele Băltăgari şi Sările. Aproape toate toponimele din împrejurimi amintesc de sare, datorită zăcămintelor bogate în acest mineral, din regiunea Slănicul Buzăului. Aşadar, aici putem întâlni deopotrivă cătunul Sările sau Săruleşti, dar şi Dealul Sării, şi aşa mai departe. După şapte kilometri, în Sările, drumul DC161 coteşte la dreapta şi coboară spre Valea Slănicului.

Pentru a ajunge la „Zidul Uriaşilor” nu trebuie urmat acest drum, ci trebuie luat la stânga, pe drumul care merge prin munţi spre Dealu Sării şi Jitia, din judeţul Vrancea. Urmând acest drum, după aproximativ un kilometru se află o altă bifurcaţie: înainte, spre nord, drumul iese la Jitia, iar la dreapta se coboară spre Valea Salciei. De aici, trebuie mers la dreapta, cale de 500 de metri. Se trece de două serpentine, iar de la terminarea ultimei curbe, pe partea dreaptă, se formează o potecă discretă care conduce în urcuș continuu spre „Zidul Uriaşilor”. Trebuie parcurs mai mult de cinci kilometri prin pădure.

Comuna Valea Salciei a fost atestată documentar în secolul al XVII-lea şi făcea parte în trecut din pliul Râmnic. În secolul al XIX-lea, în comună era construită o biserică, zidită de marele pitar Ion Popescu între 1847 şi 1851, dar şi o şcoală mixtă. Comună preponderant agricolă, aceasta a trecut în subordinea judeţului Buzău în anul 1968.

Munţii Buzăului sunt pentru pasionaţii de fenomene paranormale şi legende un spaţiu fascinant. Dealtfel, aceste „ziduri ale uriaşilor” se mai întâlnesc şi în zona Jitiei, pe valea Râmnicului. Pentru a elucida prezenţa acestui enigmatic obiectiv, rămâne la latitudinea fiecaruia să găsească explicaţia potrivită. Oare au existat uriaşii cu adevărat? Cum a fost posibilă construcţia unui astfel de zid, folosind roci aduse din altă parte? Și ce graniță apara acest zid fenomenal?

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau