Române, cunoaște-ţi, iubește-ţi și respectă-ţi Ţara și Neamul! (Carmen Pankau)
Cetatea getică Costești – Blidaru din judeţul Hunedoara este una dintre cele șase fortărețe geto-dacice din Munții Orăștiei care fac parte din patrimoniul mondial UNESCO din România. Cetatea a fost construită în secolul I î.Hr. cu scop de protecție împotriva cuceririi romane. Se găsește lângă satul Costești, comuna Orăștioara de Sus din județul Hunedoara. Situată pe culmea Blidarului (750 m), este cel mai puternic complex fortificat din această zonă, fiind întins pe un platou de aproape 6.000 mp.
Străjuind malul stâng al apei Grădiștei, la fel ca și cetatea Costești, fortificația de la Blidaru cuprinde de fapt două incinte, unite între ele, având împreună șase turnuri puternice. Prima cetate, ce ocupă platoul superior al dealului, are o formă trapezoidală, fiind prevăzută cu patru turnuri exterioare, plasate pe colțuri. Potrivit unei ingenioase rigori de arhitectonică militară, intrarea se făcea prin turnul I, astfel conceput încât să împiedice desfășurarea forțelor inamicului, silindu-l să cotească spre dreapta și să-și expună flancul loviturilor. În interior se păstrează urmele unui turn-locuință. Spre vest de prima cetate a fost construită apoi cetatea a doua, având formă pentagonală. Interesul pentru vestigiile de la Blidaru este relativ recent, în comparaţie cu atenţia îndelungată de care s-au bucurat alte situri geto-dacice din Munţii Orăştiei. La începutul secolului XX au apărut primele menţiuni despre obiecte geto-dacice, descoperite întâmplător în zonă, moment în care au fost amintite şi urme mai vechi ale căutătorilor de comori. D. M. Teodorescu a fost primul arheolog care a pus piciorul în cetatea de la Blidaru, în anul 1921, dar primele cercetări arheologice sistematice au început abia în 1953 și au fost coordonate de C. Daicoviciu. În urma campaniilor de săpături, care continuă şi în prezent, zidurile cetăţii au fost dezvelite aproape în totalitate.
Cercetările au vizat şi terasele amenajate în apropierea cetăţii, unde au fost identificate mai multe turnuri izolate (Poiana Perţii, Poiana Popii, Muchia Chişetoarei, Poiana lui Mihu, La Vămi), precum şi urmele unor temple (Pietroasa lui Solomon). Cetatea geto-dacică de la Blidaru se află pe un deal, legat de Muchia Faeragului printr-o şa şi amplasat între Apa Grădiştii şi valea Faeragului. Poziţia are o bună vizibilitate atât spre Valea Grădiştii, cât şi mai departe, spre Valea Mureşului, aflată la nord. Pentru construirea cetăţii, geţii carpatini au excavat şi au lărgit zona superioară a dealului, obţinând astfel o suprafaţă relativ plană de circa 6.000 m2 pe care au ridicat apoi structurile din piatră. Zidurile incintei fortificate sunt astăzi vizibile, trecând printr-un proces de conservare primară după încheierea săpăturilor arheologice.
Pe pantele dealului pe care se află cetatea, dar şi pe Muchia Faeragului au fost amenajate terase pe care au fost amplasate turnuri cu „PARTERUL” construit din blocuri de calcar, într-o tehnică asemănătoare zidurilor cetăţii. Turnurile au funcţionat, probabil, şi ca reşedinţe aristocratice, fiind totodată importante puncte de supraveghere a accesului spre cetate. Toate aceste construcţii scot în evidenţă caracterul preponderent militar al locuirii getice. Materialele descoperite în interiorul cetăţii au fost puţine, fiind vorba în special de fragmente ceramice provenind de la vase de provizii. De exemplu, câteva chiupuri întregi au fost descoperite în interiorul turnului din colţul de sud-vest al cetăţii. De dimensiuni relativ mari, lucrate la roata olarului, din pastă cărămizie, aceste vase de provizii au fost folosite pentru depozitarea apei sau a cerealelor.
În vecinătatea fortificației, în punctul „Pietroasa lui Solomon”, unde au fost identificate urmele unor temple, s-au găsit fragmente ceramice, o bucată semisferică de cositor de 7 kg, precum şi o statuetă din argint masiv reprezentând o leoaică, piesa fiind fixată într-o tijă de fier. Poate fi vorba despre o reprezentare a ZEIȚEI SARMIS – Forța Vieții, simbolizată de o leoaică. Așa numiții lei funerari reprezintă de fapt FORȚA VIEȚII, care ni se dă, dar ni se și ia, la un moment dat. Prezența acestei mici bijuterii getice antice în acea locație (punctul „Pietroasa lui Solomon” – ca un nume magic, legat de solomonari) unde apar și elemente unor posibile temple, se justifică prin adorația Zeiței Sarmis, acea energie specifică elementului viu, ce dă vigoare și amplitudine actului uman în tot ce întreprinde ființa superioară.
Ca și acces, la cetate se ajunge cel mai uşor din satul Costeşti (com. Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara), care se află pe drumul judeţean (DJ) 705A, la 20 km de Orăştie. În apropierea cabanei turistice din Costeşti drumul asfaltat se termină, fiind înlocuit de un drum pietruit care continuă spre Grădiştea de Munte. În acelaşi loc se află o intersecţie de unde porneşte un drum pietruit spre platoul Luncani-Târsa, accesibil doar maşinilor de teren. Odată trecut podul peste Apa Grădiştii, din stânga drumului porneşte o cărare spre cetatea de la Blidaru. Durata urcuşului este de aproximativ 50 de minute, prima porţiune fiind cea mai dificilă.
Semeață și impunătoare, „Cetatea Costești-Blidaru” din Hunedoara este cetatea geţilor cu caracterul cel mai militar. Drumeția spre Blidaru este un traseu relativ ușor ca și dificultate și, uimitor în orice anotimp -datorită „PĂDURII FERMECATE” ce se întinde la baza cetății. Este escavată în întregime și poate cea mai bine întreținută cetate din zona REGIA.
Blidaru a fost construită în două mari etape: prima – înaintea războiului roman din 101-102, iar a doua – 105-106 înainte de războiul final, fortificarea fiind făcută mai alert datorită situației. Înaintea celebrelor războaie 101-102 și 105-106, cetatea a fost un fel de școală militară. Mai mult, unele surse susțin că aici geţii ar fi ascuns tezaurul Geţiei Carpatine. Ruinele vizibile astăzi ne arată în ce mod și-au fortificat geţii munții, spre a crea un baraj inepugnabil în calea năvălirii tăvălugului roman, ucigaș și distrugător.
Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau
CONSIDERAŢII PRELIMINARE
Geţia a fost centrul suprem al tradiţiei hiperboreano- pelasge în timpurile preistorice ale neoliticului. În perioada antichităţii clasice, sub regele erou Decebal, Geƫia Carpatină (denumită de cotropitorii romani „Dacia“ - n.r. Carmen Pankau) cade pradă romanilor, care o jefuiesc şi o spoliază de toate bunurile materiale, însă tradiţia rămâne aceeaşi, neschimbată. Aceasta graţie faptului că, în afara teritoriilor cucerite de romani (ce reprezentau circa 14% din teritoriul Geţiei lui - n.r. Carmen Pankau), spiritualitatea getică a continuat să subziste fără a fi perturbată de factorul roman! Dacă Muntele Sacru – KOGAIONUL din Bucegi – se afla sub atentă supraveghere romană, viaţa spirituală şi tradiţia s-a mutat în celălalt munte sacru al geƫilor – CEAHLĂUL. Datorită acestui fapt şi revenirii la Muntele Sfânt a tradiţiei imediat ce condiţiile politice si administrative au permis-o, tradiţia pelasgo-hiperboreano-getă a subzistat nealterată şi în timpul invaziilor popoarelor migratoare. Astfel, tradiţia pelasgo-hiperboreană ajunge în stare pură în posesia vlahilor sau românilor!
Observând cu atenţie transformările spirituale suferite de lumea antică, putem conchide că tradiţia pelasgo-getică a continuat să subziste, netulburată în afara istoriei care se petrecea în jurul său. Edificator pentru această afirmaţie este simbolismul legendei „poporale” Traian şi Dochia, unde Dochia atunci când este peţită de împăratul Traian roagă pe Zamolxe s-o transforme în stană de piatră. Dochia este Geƫia Carpatină cu tot ce implică ea în plan spiritual, iar transformarea ei în stâncă simbolizează însăşi ermetizarea tradiţiei getice în confruntarea cu politeismul roman şi, mai târziu, prozelitismul creştin.
Tocmai din această cauză, în secolele XIII-XIV, când se vor forma statele medievale româneşti, Moldova Valahia şi Transilvania, Geƫia Carpatină era neatinsă de istorie, în ceea ce priveşte tradiţia. Ea se găsea literalmente exact în aceeaşi stare în care era în timpul când domnea asupra sa primul rege-preot Zamolxe, acel „Ler Împărat“ al colindelor şi basmelor româneşti.
Întemeierea statelor româneşti medievale, căci asupra lor mă voi opri în cele ce urmează, nu a însemnat punctul de plecare al statalităţii în teritoriul Geţiei. Acesta a fost aici întotdeauna într-o stare embrionară care, atunci când a întâlnit condiţii prielnice, s-a concretizat în plan material. Încă de la începuturile istoriei, aici s-a închegat primul imperiu cunoscut al lumii vechi, IMPERIUL PELASG, apoi statalitatea a cunoscut noi culmi ale manifestării sale sub Burebista şi Decebal. Apoi în Evul Mediu…
Întemeietorii statelor medievale româneşti sunt înconjuraţi de mister şi acoperiţi de mit. Aceste mituri merită toată atenţia. Trebuie să atragem atenţia că toţi aceşti principi şi voievozi descălecători vin din Transilvania, vechiul centru al Geţiei pelasge. Trebuie să observăm că, sau ei sau pământurile în care îşi vor desfăşura activitatea, sunt denumite cu epitetul „NEGRU”, culoare ce face referire la simbolismul primordial pelasg.
LEGENDA ÎNTEMEIERII VALAHIEI
Conform legendei, Principatul Valahiei a fost întemeiat de către Negru-Vodă Basarab, nume asupra căruia vom avea ocazia să mai revenim. Aceeaşi legendă ne spune că NEGRU VODĂ a descins în Valahia din Transilvania, prin cheile munţilor Carpaţi, aşezându-şi capitala la CURTEA DE ARGEŞ unde a şi ctitorit o mănăstire cu acelaşi nume. De această mănăstire se leagă o altă legendă „LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE”.
Legenda Meşterului Manole ne prezintă pe „Negru vodă” adresându-se unui arhitect anume „Meşterul Manole” şi „zidarilor” care-l însoţeau şi-l aveau ca şef. Meşterul începe lucrul dar iată ca tot ce făcea ziua se surpa noaptea. Urmează tulburarea care-i cuprinde pe zidari şi ameninţările lui Negru -Vodă. Manole , într-o noapte, avu un vis în care află că singura modalitate de a putea construi „biserica” era aducerea unui sacrificiu uman. Dimineaţă Manole povesteşte visul ajutoarelor sale după care se apucă de lucru, dar prima fiinţă umană care a apărut la orizont a fost chiar femeia lui, Ana. În zadar încercă Manole s-o scape, căci tovarăşii săi îl silesc să-şi îndeplinească jurământul. El începe s-o zidească pe Ana în zidurile bisericii. Femeia la început nu-şi dă prea bine seama ce se întâmplă până când simte strânsoarea zidului şi atunci începe a se văieta: „ Manole! Manole! Meştere Manole! Zidul rău mă strânge, Trupuşoru-mi frânge, Copilaşu-mi plânge”. Manole însă, îşi continuă lucrul neînduplecat terminând în cele din urmă lucrarea. Numai că Negru Vodă nu voia ca vreun alt prinţ să aibă o ctitorie asemenea lui, motiv pentru care atunci când meşterii spun că pot ridica o mănăstire şi mai frumoasă el ridică schelele şi-i lasă pe acoperiş. Pentru a coborî zidarii îşi fac aripi din şindrilă numai că acestea nu rezistă şi aceştia se prăbuşesc din înaltul cerului. Ultimul care moare este Manole. Fiecare zidar după moarte se transformă într-un izvor.
De remarcat este faptul ca zborul zidarilor este identic cu mitul elen, preluat de la pelasgi, a lui Icar şi al tatălui său Dedal. Pe altă parte, trebuie remarcat faptul că mitologia românească este plină de biserici asemănătoare Mănăstirii Argeşului care nu pot fi terminate decât dacă este jertfită prin zidire „ Fata Împăratului” sau adusă Pasărea Măiastră în clopotniţă. Dar găsirea acestora implică o căutare, o căutare care este foarte asemănătoare cu căutarea Sf Graal.
Legenda prezentată succint mai sus are evidente caracteristici hermeneutice. Este o parabolă a artei sacre a întemeierii statului. Pentru a-şi întemeia stăpânirea, Negru Vodă construieşte o biserică. Această biserică este simbolul Centrului, al Polului tradiţional, o imagine terestră a „Cetăţii Eterne. De altfel, Tabula Smaragdina ne spune: ”Ce e dedesubt este la fel cu ceea ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. Acest Centru, Biserica construită de Negru Vodă, se legitimează astfel ca o „inimă a lumii”, o altă „imagine” a Centrului, „inimă” în jurul căreia se va constitui Marea Operă a Întemeierii Statului. Afirmaţiile acestea sunt susţinute şi de faptul că centrul cultului apollinic este marcat de o biserică, şi ea fără seamăn în lume, asemenea celei pe care şi-o dorea Negru Vodă, pe care folclorul românesc o numeşte „Biserica mare cu nouă altare”, situată în „al Mării Negre prund”.
Este vorba despre Insula Şerpilor şi Templul lui Apollo. Ciudată filiaţie între antichitatea hiperboreano-pelasgă şi întemeierea statului medieval Valahia, nu vi se pare?
Pentru a înălţa această măreaţă ctitorie, Mănăstirea Argeşului, Negru Vodă apelează la Meşterul Manole şi la „constructorii” săi. Aici, în ordine metafizică, Manole este Marele Arhitect Universal, iar Ana cea zidită în zid este Înţelepciunea divină care susţine toate lucrurile. Iată deci Principiul descompus în cele două polarităţi ale sale şi reunit apoi în Marea Operă a întemeierii statului şi a recunoaşterii voievodului! Mai mult, Manole este identic cu acel Manus/Manes al mitologiei romane (preluată din Mitologia Geƫiei Carpatine- n.r. Carmen Pankau), epitet sub care Saturn/ Zamolxe se legitimează ca şi stăpân al lumii de dincolo. Spuneam acesta întrucât mani în mitologia romană sunt sufletele strămoşilor care veghează asupra familiei. Pe de lată parte, însă, Ana, soţia lui Manole, este un nume derivat din IANA, aspectul feminin a lui IANUS, cel care deţine cheile misteriilor antice. De aici deducem că Manole/Manes/ Ianus sunt diferite ipostaze ale lui Zamolxe. Să nu uităm că Negru Vodă însuşi trece prin „cheile” munţilor pentru a ajunge în Valahia! Să fie oare doar o coincidenţă că celălalt întemeietor de ţară din Transilvania se numea Iancu (de Hunedoara), că în alt moment de afirmare a identităţii naţionale româneşti Avram Iancu se va afla la cârma destinelor poporului? De ce punem această întrebare? Pentru că este legitimă din prisma în care privim lucrurile, cu atât mai mult cu cât o derivaţie a numelui lui Ianus este Iancus, iar femininul acestui nume este Ianca, atestat şi ca toponim în teritoriul actual al României!
ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI
Fondatorul Moldovei a fost legendarul voievod DRAGOŞ, care a descins în viitoarea Moldovă din Maramureş. A se observa că şi acesta, asemenea lui Negru Vodă, „descalecă” în Moldova prin cheile munţilor, anume prin Cheia/ Pasul Prislop. Drumul îi este arătat de către un sihastru pe nume Ioan. În drumul său, pe malul unui râu a întâlnit un bour. Dragoş a pornit să-l vâneze împreună cu căţeaua sa Molda. După câteva zile de urmărire, bourul a intrat în râu cu căţeaua Molda urmărindu-l, amândoi murind în unda râului. În amintirea căţelei se spune că Dragoş a numit Moldova, atât apa cât şi principatul căruia îi va pune bazele. Pe locul unde s-au petrecut lucrurile, spune legenda; Dragoş a ridicat cetatea BAIA, ce se va constitui în prima capitală a Moldovei. Amintirea bourului, a cărui vânătoare a dus la fundarea statului moldovean, a rămas drept STEMA MOLDOVEI.
Mitul prin toate elementele sale nu este decât o proiecţie exterioară a mitului zamolxian. Dragoş este iniţiatul zamolxian, delegat de păstrătorii tradiţiei hiperboreene cu centrul în Kogaion pentru a întemeia statul Moldovei în Ordine şi Legitimitate cu legea strămoşească. Argumentul forte stă chiar în numele voievodului: Dragoş= Drago(n)= Draco (stindardul de luptă al geƫilor, simbolizându-l pe Zamolxe). Uimitor este însă faptul că dragonul sau Şarpele Zburător, închipuindu-l pe Zamolxe, apare într-un loc neaşteptat exact cu aceleaşi caracteristici de zeu civilizator şi simbol al Înţelepciunii Creatoare.
Este vorba de America Latină şi de Şarpele cu Pene (Quetzalcoatl), divinitate venerată de vechii mayaşi. El este zeul creator şi civilizator prin excelenţă, aceeaşi caracteristică imprimată lui Dragoş, întemeietorul Ţării Moldovei. Apoi trebuie să atragem atenţia supra unei alte similitudini. Mithra vânează şi el taurul răpunându-l. Ciudat, nu? Mai ales că Mithra este identică cu Tiara, Coroana Sacerdotală, iar descompunerea acestui cuvânt rezervă surprize de proporţii. Tia/Tea/De(e)a/ Zea (zeiţa) +Ra(m) Zeul Soare, cele două polarităţi ale Dublului Zamolxe în manifestare şi care reunite, nu sunt altceva, simbolic vorbind, decât Caduceul lui Hermes, cu cei doi şerpi încolăciţi, care urmează a se contopi în vârful său dând Aurul alchimiştilor sau Piatra Filozofală!
Prin urmare vânătoarea bourului, cu ajutorul căţelei de către Dragoş, nu este altceva decât evoluţia contrariilor care tind a se reuni şi chiar se reunesc în vârful caduceului hermetic dând naştere noului stat Moldova. Iată Ordinea şi Legitimitatea zamolxiană instituită de iniţiatul Dragoş în noul principat de la răsărit de Carpaţi.
Bourul sau Taurul primordial este simbolul lui Saturn/Zamolxe, cel ce a rămas pană în secolul al XIX-lea emblema Moldovei. El este acel Bour Sur din colindele româneşti, epitetul „Sur“ fiind termenul predilect pentru a arăta măreţia şi strălucirea în aceste creaţii păstrate în memoria colectivă a poporului. Si tot el este Taurul/ Zeus venit s-o răpească pe Europa din mitul getic! Mai mult, în Moldova există credinţa că Bourul alb este strămoşul sau tatăl moldovenilor! În credinţele folclorice moldoveneşti se crede că acest Bour Alb trăieşte în Ceahlău şi se arată doar celor Aleşi! Trebuie să specificăm că înlocuirea epitetului Sur cu cel de alb, ca atribut al Zeului, este imperios necesară în cadrul manifestării. La început zeul desemnat prin epitetul sur este indefinit şi transcendent, apoi se descompune în cele două principii ce subzistă în el în stare latentă iar încoronarea manifestării este reunirea celor două principii în Aurul, Lumina Albă din vârful Caduceului Hermetic, manifestarea deplină a principiului reunit şi strălucitor. Aceasta este întregul simbolism ce se degajă din legenda „descălecatului” Moldovei. Şi cel mai important.
SARABA ŞI INIŢIAŢII „DESCĂLECĂTORI”
Din legendele „descălecatelor” descoperim o Artă Regală a întemeierii Statului. O manifestare în deplinătatea strălucirii ei a Marii Opere Alchimice închipuită de Caduceul lui Hermes. Dacă simbolismul acestor legende este unul hermetic atunci nu înseamnă că dincolo de aceasta nu există şi alte lucruri mai importante. În plan material, aceste întemeieri nu sunt altceva decât, după cum se poate vedea şi din explicaţiile de mai sus, o reînnoire a tradiţiei primordiale hiperboreano-pelasgo-getă.
Întemeietorul Valahiei se numea Negru Vodă Basarab, de unde se trage şi numele familiei domnitoare în acest voievodat. Dar ce să însemne oare acest Basarab? Numai că…Basarab(a) este un nume compus din Ban, cea mai mare demnitate a Valahiei şi Saraba, o denumire misterioasă asupra căreia vom stărui în cele ce urmează.
Iordanes ne spune că: „Primii dintre ei (geƫii- n.r. Carmen Pankau) erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. Iată un exemplu de subzistenţă şi continuitate tradiţională: Basarab(a) sau mai corect Ba(n)sarab(a) este perpetuarea peste timp al acelei supra-caste getice prezervată în munţii sacri ai Daciei! Identitatea de castă aduce după sine identitatea de tradiţie. Atunci înseamnă ca întemeierea legendară a statelor româneşti este de fapt o revigorare a vechii tradiţii hiperboreano-gete la începuturile Evului Mediu, atât pe plan iniţiatic cât şi pe plan politic. O altă formă a lui saraba păstrată în limba română este arab/arap/arap= negru. Iată cum cercul se închide… de la hiperborei prin geto-daci la valahi al căror epitet a fost în întregul Ev Mediu acela de negri iar ţara lor se numea Valahia Neagră.
Să ne întoarcem acum puţin la Negru Vodă. El mai este cunoscut şi sub numele de Radu Negru. Întrucât cu acest nume sunt cunoscuţi mai mulţi voievozi, putem bănui că este vorba de fapt de un nume desemnând aceeaşi supra castă sacerdotal regală, care s-a îngrijit de perpetuarea tradiţiei zamolxiene de-a lungul întregului Ev Mediu. Aceste lucruri ne demonstrează un fapt şi anume că funcţionalitatea sacră a voievozilor români este mai importantă decât cea politică, deoarece semnifică în primul rând o revitalizare a vechilor mistere, o perpetuare şi readaptare a tradiţiei geto hiperboreene, impusă de legile ciclice ale manifestării, ceea ce i-a permis să rămână fundamental getică! De aici rezultă climatul de „creştinism păgânizat“ ca să spunem aşa şi păstrarea (şi transformarea – n.r. Carmen Pankau) marilor sărbători hiperboreene: Sântion, Paştele Blajinilor, Arminden (sărbătoarea lui Hermes), Ilionul sau sărbătoarea lui Helios, Sântă Mărie Mare şi Mică etc, ritualuri arhaice păstrate peste timp în satele neatinse de binecunoscuta „civilizaţie”, folosirea svasticii şi conştiinţa că aceasta este un simbol străvechi etc.
IO – O PARTICULĂ CIUDATĂ ÎN TITULATURA VOIEVOZILOR ROMÂNI
Toţi principii români, vlahi, moldoveni, munteni precum şi împăraţii din dinastia română a Imperiului Româno-Bulgar al Asăneştilor, au purtat înaintea titulaturii şi a numelui o particulă ciudată : IO.
Dacă în unele cazuri alăturarea acestei particule la numele şi titulatura voievodului ar putea avea sensul „eu”, în altele însă ea sună nefiresc, este altceva. Dacă în cazul IO Mircea Voievod, IO Mihai Voievod Viteazu particula aceasta pare a însemna într-adevăr „eu“, în cazurile următoare nu poate fi vorba de aşa ceva: aici odihneşte IO Ştefan Voievod, această biserică a fost ridicată de IO Radu Voievod !
De altfel niciodată această particulă ciudată NU a fost admisă pe deplin ca fiind echivalentă cu pronumele personal eu. Mai degrabă IO este prescurtarea numelui Ion. Mulţi istorici caută să afle de care voievod Ion se leagă voievozii români şi ce legatura îi leagă pe aceştia de numele lui, este pus înaintea titlului şi numelui de botez al ficaruia dintre ei.
Adevărul este altul! Acest ION de la care se trag voievozii români nu este un personaj istoric dar este un personaj care a marcat întreaga istorie a omenirii. El este ION SÂNTION care în tradiţia românească îl desemnează pe IANUS/ZAMOLXE! Primul rege al geţilor, născut din pământul negru şi care se transpune în persoana lui NEGRU VODĂ de la începutul Evului Mediu. El este Regele Lumii sub aspectul său de Rege al Cerului, cunoscut în tradiţia românească sub numele de CĂLIMAN şi din care se trag în succesiune directă prin intermediul lui Pelasg, cel născut din pământul negru, toţi voievozii români. El este Principiul întemeietorilor, atât în plan spiritual cât şi în plan material, într-unul prin Ianus/Ion Sântion, în altul prin Negru Vodă şi Dragoş. Motivul pentru care această particulă sacră apare înaintea titlului voievozilor este pentru a arăta că Ianus/Zamolxe este adevăratul Suveran al ţării, voievodul fiind doar reprezentatul său. În fapt IO Dragoş voievod înseamnă DRAGOŞ VOIEVOD locţiitorul lui IOAN.
Despre sacralitatea instituţiei voievodale româneşti glăsuieşte descoperirea sigiliului unui anume Radu Negru, domnind pe la anul 1128. Sigiliul său ne prezintă un om despuiat având învelite doar coapsele, bărbos, stând pe un tron şi arătând cu mâna în care ţine sceptrul cerul iar cu cealaltă pământul. Acesta este Omul primordial, Omul Gol care reuneşte în el toate potenţialităţile, puterile Cerului şi ale Pământului, stând pe Tronul Lumii. Acesta este Regele Lumii! Aceasta este Zamolxe. Principiul şi totodată Pelasg sau Zamolxe omul primordial! Subliniem Pelasg era născut din polaritatea celor doua principii reunite, iar legendele spun că s-a născut din pământul negru. Pe panglica care înconjoară sigiliul scrie şi titulatura „NIGRU PRIS(+)NS” adică PRINŢUL NEGRU ceea ce ne arată de unde emană această funcţiune a domnitorilor români.
Bibliografie:
1. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc, 1996
2. R. Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas,1997
3. N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, 2002
4. Ghe I Brătianu, Tradiţia despre întemeierea statelor medievale româneşti, ed. Eminescu, 1980
5. Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului,Muntele sacru al dacilor, ed, Ştefan, 2008
Sursa: zamolxe
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
