🌱RĂDĂCINI...

 

Cu cât suntem tot mai mulƫi, cei care ne informăm şi re-descoperim Adevărul, atât de ascuns nouă, despre Obârşia noastră şi Țara noastră, cu atât mai repede ieşim din „capcana“ în care ne aflăm de foarte mult timp.

Atunci când vom începe, din nou, să înƫelegem şi să ne re-aducem aminte din memoria colectivă, şi să cunoaştem fenomenele non-fizice, Spiritualitatea, vom face progrese imense şi ne vom elibera de „lanƫuri“.

Lumea materială NU este cea spirituală!

Să ne re-întoarcem la Spiritualitatea, uitată de noi, lăsată nouă moştenire de Străbunii noştri Pelasgo-Geƫi, cândva cei mai înƫelepƫi din lume, aşa cum ne-a lăsat scris Antichitatea.

☀️Niascharian! Să renaştem!

Carmen Pankau

MAREA NEAGRĂ, LAC GETIC

Că ORIGINEA CIVILIZAŢIEI UMANE îşi are originea în vecinătatea bazinului Mării Negre, o mai explică și alte teorii.
Ryan şi Pitman au elaborat o teorie prin care încearcă să facă o corelaţie între un transfer de ape (dovedit istoric acum 7.500-9.000 de ani) între Marea Neagră şi Marea Mediterană şi miticul POTOP AL LUI NOE, prezent în mitologia tuturor popoarelor. Ei consideră că apele Mării Mediterane s-au vărsat în Marea Neagră.

Aksu şi Hiscott, continuând într-un fel TRADIŢIA ŞCOLII SOVIETICE, au elaborat o teorie care neagă existenţa unui potop, ei considerând că schimbul de ape între Marea Neagră şi Marea Mediterană s-a realizat treptat, şi că apele Mării Negre s-au vărsat în Marea Mediterană şi nu invers.

Fiecare dintre aceste teorii se bazează pe o împletire între anumite fapte reale şi ipoteze. Ştiinţa a avansat bazându-se pe ipoteze din care unele au fost confirmate, iar altele infirmate. Există ipoteze credibile, ipoteze ridicole, ipoteze negativiste, ipoteze impotriva valului actual din ştiinţă, ipoteze care sfidează bunul simţ, etc.

Nu trebuie să ne fie frică de ipoteze. Atâta timp cât un fapt nu este o certitudine, orice ipoteză contrară are o anumită probabilitate de a fi adevărată. A prezenta însă o ipoteză ca pe o certitudine, fără a specifica statutul ei de ipoteză şi fără a prezenta şi alte ipoteze contrare este un fapt care iese din sfera ştiinţei si intră în cel al politicii.

Principalele fapte reale pe care le găsim în teoria lui Aksu şi Hiscott, în teoria lui Ryan şi Pitman şi în alte lucrări sunt următoarele:

- acum 7500-9000 de ani, Marea Neagră era un lac cu apă dulce, pentru ca de acum 7500 de ani să devină o mare sărată.

- nivelul mării era cu minim 120 de metri mai scăzut decât astăzi.

- existau locuinţe la 100 metri sub nivelul actual al mării, descoperite de Ballard.


- acum circa 7500 de ani, într-o perioadă de timp scurtă, dispar moluştele de apă dulce şi apar moluştele de apă sărată tolerante la 2-4% sare.

- în strâmtoarea Bosfor, formată în acea perioadă, moluştele rămase în mâlul de pe fund au fost de apă sărată.

- la capătul de sud al Bosforului, la intrarea în Marea Marmara, există o deltă formată de vărsarea unui râu cu apă dulce ce curgea prin Bosfor dinspre Marea Neagră în perioada de acum 10.000-9.000 de ani.

- revoluţia neolitică apare la MAREA GETICĂ, în Asia Mică acum 10.000 de ani şi se transmite gradual:

în Egipt, Balcani şi nordul Mării Negre acum 8.000 de ani;
în Italia, estul Spaniei şi sudul Franţei acum 7.000 de ani;
în India, şi în Extremul Orient acum 6.000 de ani;
iar în Insulele Britanice şi zona Balticei acum 5.000 ani.

Calculând bilanţul sării, se pare că POTOPUL preconizat de Ryan şi Pitman nu a fost supraestimat, după cum crede Aksu şi Hiscott, ci A FOST MULT SUBESTIMAT, şi anume de 15,5 ori.

Sursa: Iatcu Ghita
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

PELASGO-GEȚII AU CONSTITUIT ELEMENTUL DOMINANT ŞI CIVILIZATOR AL INDIEI

RAMA, PRINŢUL SCIT

Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama, în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.
Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul “VEDA”. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”. Religia geților din Punjubi este religia sikh, o religie monoteistă, iar în sanscrită înseamnă "a învăța".

Scrierile sanscrite vedice ale arienilor din India sunt pline de sute de nume ce sunt toponime în România, pe care le-a reprodus în cărţile sale Lucian Iosif Cueşdean, după Augustin Deac.
Enciclopediile, inclusiv Wikipedia, vorbesc despre un imperiu al sciţilor, ce pleca din Sciţia Minor şi cuprindea şi întreaga Indie.
De multe milenii BC (î.e.n.), pe tot teritoriul indian se menţin cele patru caste impuse de legile vedice ale lui Maniu. Populaţia Punjabi poartă şi numele de SICH. Antepoziţia lui C ne conduce la SCI-ţi. Castele superioare se numesc GET şi GOT în Punjabi şi fizionomia lor este europeană.

Domnul Lucian Iosif Cueşdean a descoperit peste 2.000 de cuvinte în dialect românesc, VORBITE azi, consemnate în dicţionarul English to Punjabi, la îndemâna oricui.

Marin Bărbulescu are de 80 de ani o listă de peste 400 cuvinte în dialect românesc, SCRISE, cuprinse în SANSCRITĂ, publicate în 1926 de mai mulţi savanţi, inclusiv francezul Burnouf.

Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţa sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită, întocmai ca şi kapnobataii geţi sau ca şi ktistaii, o altă ramură de preoţi asceţi, geţi.

Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o castă sau sectă religioasă, ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind, numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice Ahmani/Rohmani, Armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi Pelasgo-Geƫii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, Zeul cerului şi al Soarelui.

În mitologia vedică exista Valac-Hilya, o zeitate colectivă a înțelepciunii, în care îi regăsim pe valahi, sacralizați astfel de indieni.

Nicolae Miulescu demonstra în ''Dacia, Țara Zeilor'' din 1993,  că majoritatea numelor Zeilor vedici se regăsesc în toponimele de pe teritoriul României, iar profesorul italian Fabio Scialpi declara că era ''intrigat de prezența, pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanță sanscrită”.

Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nicolae Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român şi latin.

Geţii au existat ca popor de sine stătător şi în INDIA fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional şi Valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurală din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul Jugdalli.
Descendenţii geto-dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor).

Cueșdean a plecat pe urmele populației Marii Jats, pe care chinezii îi numeau yuezhi, adică geți, consemnînd dominația lor în Punjabi. Astfel, el i-a descoperit pe cei 80 de milioane de indieni care nu doar vorbesc limba pelasgo-geților, ci se și îmbracă aproape identic cu țăranii români.

Surse informaƫionale: Lucian Iosif Cueşdean, Quadratus
Carmen Pankau

MIGRAȚIA IONIENILOR ŞI DORIENILOR DIN SUDUL ROMÂNIEI SPRE ELADA

Zona carpato-danubiană a fost, de mii de ani, un izvor al migraţiei unor triburi, devenite apoi popoare distincte, antice sau cu existenţă actuală.
Fenomenul roirii tărtărienilor în Sumer, din Ardeal, cu staţionări periodice în Armenia de astăzi sau în alte zone situate de-a lungul intinerariului urmat în această roire, nu este singular.
Este suficient să amintim o roire asemănătoare a vorbitorilor de limbă sancrită (limba sfântă) din spaţiul Carpatic spre India, – fapt probat de peste cele 1500 de cuvinte şi de cele peste 1000 de toponime şi de hidronime, comune limbilor română şi sancrită.

“De peste 150 de ani dicţionarele limbii sanscrite şi ulterior cele de mitologie generală spun lumii întregi că valahii au fost sacralizaţi ca zeitate colectivă a înţelepciunii denumită Valac-Hilya în mitologia vedică. Cu toate acestea continuă în mod absurd să se afirme de către filologi că etnonimul „VALAC” ne-ar fost atribuit după mai mult de două milenii de la această atestare de către slavii, – chiar şi grecii, nepoţii noştri, se lăudă că ne-ar fi atribuit ei acest etnonim.”

La începutul mileniului III î.e.n., geţii aheii se vor stabili în Grecia, în timp ce alte ramuri getice, latini, umbri, troieni, dardani şi triburi cunoscute sub numele de “italice” vor migra până în vestul Italiei, la graniţa cu celţii, a căror limbă avea aproprieri semnificative cu limbile italice.
Această migraţie a aheilor, deja deveniţi populaţie patriarhală, războinică, în speţă, getică, din sudul României spre Elada este precedată de o altă migraţie pe aceeaşi rută, cu aproximativ un mileniu mai devreme, aceea a pelasgilor ionieni sau hiperboreilor din partea centrală, vestică şi sudică a României.

A. Jarde aduce o dovadă în plus : “Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înşisi nu ştiu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt GEȚII – PELASGII, aparţinând timpului neoliticului.” Aheii deveniseră deja geţi, în mileniul III, când au emigrat spre sud, până în Elada.

Dar, cea mai veche, cea mai avansată şi cea mai paşnică populaţie, ce a atins Elada, şi cu cele mai multe binefaceri pentru această ţară, rămân Pelasgii.
Nicolae Densuşianu ne spune ca Homer îi denumea Danai pe greci, etnonim ce semăna foarte bine cu altă denumire a geto/goţilor în dicţionarul celtic, aceea de Dani.
“Aceşti Danai sau Greci ne apar în timpurile cele primitive ale istoriei europene ca poporul, ce calcă imediat pe urmele Pelasgilor”, adică geţii, din care fac parte şi geto-daci, goţii sau danii. Despre roirea, atingerea şi “iluminarea” Eladei de către această populaţie pelasgică, numiţi mai târziu ionieni sau ioni în Elada, populaţie paşnică şi matriarhală, (încă, la vremea respectivă), avem foarte multe dovezi, fie ele descoperiri arheologice sau scrieri ale autorilor antici, printre care amintim pe Herodot, Strabon, Homer, Pindar, Clement Alexandrinul, Hesiod, etc.

Pelasgii sau Hiperboreii aveau centrul administrativ, politic şi religios în Munţii Carpaţi, de unde au roit spre restul continentului, în nordul Africii şi în Asia, atingând India şi China. Astfel, să începem cu Herodot, care ne transmite: “Pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei şi Italiei, aparţinând rasei europene”, în continuare, precizează că masa cea mare a acestor populaţii se află în nordul Mării Negre şi a Istrului (Dunării).
Pelasgii etrusci de pe Tisa, în urma suprapopulării spaţiului Carpatic s-au îndreptat înspre sud-vest, spre peninsula Italică, marcând istoria acestor locuri cu civilizaţia lor înaintată.
Poetul grec Pindar afirma că Apollo, zeul Hiperborean, după ce a ridicat zidurile Troiei s-a întors în patria sa de pe Istru.

Marţial în “Epigramele” sale, destinate incursiunii lui Domiţian în Dacia scria: “Soldat Marcellinus, tu pleci acum să iei pe umerii tăi cerul Hiperboreean şi astrele Polului Getic”.
Strabon ne-a lăsat mărturie următoarele: “Cei de întâi care au descris diferitele părţi ale lumii, ne spun că Hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei.”
Nicolae Densuşianu afirmă că “Patria Hiperboreilor, şi anume în epoca aceea, când religiunea lor începe a avea o influenţă decisivă asupra vieţei greceşci, era, după cum ne spun cei mai însemnaţi autori, în părţile de nord ale Dunării de jos şi ale Mării Negre.” Tot dumnealui ne transmite: “După Pindar, (sec. VI a. Chr.), cel mai erudit poet al antichităţii greceşci, Hiperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului sau ai Dunărei de jos... încă în antichitatea grecească Pelasgii au fost poporul, cărora tradiţiunile şi poeţii le-au atribuit numele de urieşi.”

“Încă în epoca lui Homer şi a lui Hesiod se păstrase în ţinuturile greceşci diferite legende despre patria cea fericită a Pelasgilor de la nordul Traciei, sau al Dunărei de jos, unde se aflau omenii cei mai juşti... diferitele triburi pelasge, cari în curs de mai multe sute de ani plecând din sânurile Carpaţilor se revărsară peste ţinuturile mai puţin fertile ale Greciei şi Asiei mici, păstrară încă până târziu memoria strămoşilor lor din Nordul Dunării de jos, şi totodată memoria acelei ţări, care se caracteriza prin o fertilitate exuberantă şi prin diferite alte avuţii naturale, şi unde moravurile şi sentimentele de justiţie ale omenilor devenise legendare.”

La coborârea lor din nordul Dunării, în mileniul III î.e.n., aheii au numit lelegi, cari şi pelasgi popoarele găsite în vechea Elada (Grecia de azi), unde se afla, în zona centrală, Pelasgiotida, teritoriu în care au continuat să existe pelasgii. Anticii mai amintesc şi de abii şi ionii, ultimii având ca părinte eponim pe ION, ca şi în limba română. S-a mai conservat şi numele Marea Ionică, pentru zona locuită de ioni/ionieni.

Marea migraţie a aheilor, din nordul Dunării spre Grecia de astăzi s-a produs la începutul epocii bronzului. Bronzul era realizat din combinarea aramei cu cositorul, folosind cărbunele pentru topirea acestor metale. Toate aceste elemente se găsesc şi astăzi în zona Olteniei. Aşa se explică existenţa multor cuvinte româneşti la Homeros şi în limba aheiană. Invazia aheiană a avut succes, deoarece populaţia pelasgă din sudul Dunării folosea numai arme confecţionate din aramă, care erau mai slabe decât cele lucrate din bronz.

Datorită migraţiei aheiene, o parte din pelasgi, mai ales ionii/ionienii, au fost obligaţi a-şi părăsi locurile natale, aşa cum în mileniul II î.e.n., invazia dorienilor cu arme de fier, tot din nordul Dunării, i-au obligat pe aheii cu arme de bronz să emigreze în Asia Mică, dând naştere la războiul troian (1272-1270 î.e.n.).
Atunci au plecat şi carienii, odată cu ionii/ionienii, de unde este posibil să se tragă numele de euskara (“limba bască”). Migraţia pelasgilor s-a produs în două direcţii: spre vest, în Iberia – bascii – şi spre est, în Iviria, având în vedere că ei erau şi foarte buni navigatori. Nu este exclus ca însuşi numele Iberia şi Iviria să fie de origine pelasgă, deoarece bascul ibir şi derivatele lui se referă la verbul a merge.

- În vremuri mai îndepărtate, bascii, ionienii sau ionii pelasgi, după ce au fost alungaţi din Elada, ajungând până în Iberia, au format populaţia majoritară a acestei regiuni, timp de multe secole.
Pe baza unor studii . . . “D’ou viennent les Basques?”, arătăm că limba română şi limba bască au 270 etimoane comune din punct de vedere fonetic şi semantic (situaţie valabilă şi azi), care conduc la circa 2500 de derivate în limba română, dar pentru care dicţionarele noastre etimologice oferă etimologii necunoscute sau din limba altor popoare migrate de pe teritoriul Geţiei carpatine.

DEVA – de exemplu – o regăsim ca localitate lângă San Sebastian (Spania), în ţara Bascilor, apoi ca vale maritimă la 27 km est de San Sebastian, fluviu în Spania, râu şi vale în Britannia, etc. În ţara noastră există şi localităţi numite Bascov, Bascovete, Bascovelu, Başcov etc., care ne amintesc de basci, ca şi cuvântul bască, cu referire la bereta purtată specific de basci.
Convieţuirea bascilor cu strămoşii noştri mai este ilustrată şi prin comunitatea lexicală basco-sumeriano-română, cu atestări documentare din limba sumeriană, vorbitorii acesteia fiind plecaţi de la Tărtăria pe Mureş în mileniul V î.e.n.. 

Ca exemple putem cita:

 

---

Limba bască                  Limba sumeriană               Limba română
  ama                                 ama                                         mama
aita                                   ata                                             tata
agor                                  uguru                                         ogor
                       amarra                                marru                                 amar (adv.) şi Amara oraş
iskin                                 kin                                              chin
mami                               mami                                         mami
pa                                     ba                                                pa
ur                                     ur                                                 ud
                    zahar                              sahar                                           zahăr, a se zăhărisi
zu                                     zu                                                 tu

 

---

 

Mai putem adăuga aici şi toponimele: Simeria în România şi Sumeria în Asia.

Comunitatea lingvistică basco-sumeriano-română este o dovadă incontestabilă a înrudirii celor trei popoare menţionate, precum şi a marii lor vechimi în spaţiul carpato-dunărean.

Originea pelasgă a bascilor mai este consemnată şi prin existenţa în Ţara Bascilor a oraşului pelasg Uxama, menţionat într-o inscripţie latină din Lusitania: “Comelia . . . Uxame(n)sis Argelorum”.

În tradiţiile romane, există credinţa că întemeietorii Uxamei erau venţi din Răsăritul Europei. Alte tradiţii romane numesc pe locuitorii Uxamei argeli şi ambirodaci.
Comunitatea etnica basco-română mai rezidă şi în portul popular: opinci cu nojiţe, cusături populare. De asemenea. în modelul caselor ţărăneşti din zona subcarpatică, sculpturi şi cântece populare.

În stilul său plin de subtilitate, Homeros ne prezintă legăturile ancestrale dintre achei, ioni, eoli şi dorieni prin simbolul descendenţei comune a lui Aiolos, Doros şi Xuthos ca fii ai lui Hellenes.

Referitor la numele de “Sparta”, el ne aminteşte de “sparti”, războinicii născuţi din dinţii unui balaur şi plecaţi să cucerească Theba. “Sparti” este, deci, un cuvânt de origine getă, însemnând “răspândiţi” şi având în limba română corespondent pe “spart”, cu sensul de răspândit.

Din punct de vedere lingvistic, operele sale sunt foarte importante, deoarece ele conţin multe cuvinte geto-româneşti, cărora azi li se atribuie cele mai aberante origini.

Iată câteva exemple: aer “aer”, agros “agro”, aroo “a ara”, aratron “aratru”, au “s(au)”, bous “bou”, brahion “braţ”, keros “cerară”, kitara “ceteră”, kinos “câine – câinos -, kopto “a coace”, kome “coamă”, korde “coardă”, kraino “a conduce”, duo “doi”, farmakon “farmec”, fero ” a feri, fer”, fren “frână”, frigos “frig”, for “fur”, hortos “curte”,  ipos “iapă”, lego “a lega”, luke “a luci”, mantion “a minţi”, meli “miere”, mikros “mic”, meu “al meu”, noi “noi”, onoma “nume”, orfanos “orfan”, petre “piatră”, pugme “pumn”, roos “râu”, sals “sare”, seme “semn”, septa “şapte”, sudor ” apă, sudoare”, supo, supe “sub”, super “supra”, sex “şase”, taurios “taur”, tino “a ţine”, tremo “a tremura”, tris “trei”, veno “a veni”, etc.

Identitatea fonetică şi semantică a acestor cuvinte româno-homeriene este explicabilă prin originea nord-dunăreană a ionienilor, aheilor şi dorienilor. Iată cum, din nou, arheologia lingvistică ne conduce la originea autohtonă a multor cuvinte lăsate pe teritoriul ţării noastre de cei care ne-au părăsit.

Sursa: Paul Lazăr Tonciulescu

Adaptare şi foto: Carmen Pankau