miercuri, 31 iulie 2019

🗡️CUCERIREA PENINSULEI ITALICE DE CĂTRE GEŢII CARPATO-DUNĂRENI sub numele de ETRUSCI


Dacă acceptăm teoria cromozomală a migraţiei și răspândirii rapide a popoarelor după Michael D. Le Monick (Time Magazine, 13 februarie 1995), odată cu formarea și apariţia speţei umane, aproximativ 200.000 î.e.n. (B.C.) în sud-estul Africii, omul primitiv sosește în Europa în jurul anului 40.000 î.e.n. (B.C.), ocupând o suprafaţă cuprinsă între Cehia de astazi, ca limită nordică, și continuându-se prin spaţiul Carpato-Dunărean până în Balcani, pe fâșia de pământ ce unea Peninsula Balcanică de Asia Mică și care se va scufunda în Marea Mediterană in jurul anului 4000 î.e.n. (B.C.), lăsând în locul ei o nouă mare, Marea Egee și o mulţime de insule. Peninsula Italică a fost ocupată mult mai târziu de c
ătre noi, geţii carpato-dunăreni, în patru etape:

1. Simpla migrare sud-vestică a Carpato-Dunărenilor;
2. Sosirea in spaţiul italic a Aryenilor-Carpato-Dunăreni (aproximativ 3000 î.e.n, B.C.), sub numele de Etrusci;
3. Recucerirea peninsulei de către Ramanii Carpato-Dunăreni având drept conducator pe „strălucitul Enea”;
4. Recucerirea pașnică a imperiului roman cu mutarea capitalei la Salonic sub conducatorii geto-daci Galer cel Bătrân și Galer cel Tânar, iar mai târziu sub getul Constantin cel Mare care va muta din nou capitala la Constantinopol.

O dat
ă cu topirea calotei glaciare ce acoperise toată Europa exceptând spaţiul Carpato-Pontic și sudul munţilor Pirinei, din spaţiul Carpato-Dunărean, populaţia locală, paleo-europeană își începe explorarea și ocuparea teritoriilor din jur propice vieţii. De la noi a inceput Europa sa existe. Nu de pe Rin (din Germania), nici din bazinul Senei (din Franţa) și nici de pe Tamisa (din Anglia).

NOI AM DAT NAȘTERE LA CEEA CE SE CHEAMĂ ASTĂZI EUROPA!

Astfel că, prima cucerire a peninsulei Italice a avut la început aspectul unei simple migraţii pașnice, firești. Mult mai târziu, prin jurul anului 3.000 î.e.n. (B.C.), Aryenii-Carpato-Dunăreni organizaţi politic și religios „civilizatori” vor recuceri aceeași peninsulă Italică de la fraţii lor. Acesti „noi” cuceritori îi fac și astăzi pe istorici, arheologi, lingviști, istorici ai artei, etc. să aibă reţineri faţă de axiomele pe care le prezintă etruscii, care au apărut în peninsula Italică în apropierea anului 3.000 î.e.n. (B.C.) pentru a dispărea sub cucerirea romană. Atât lumii antice cât și celei moderne, Etruscii, Aryenii-Carpato-Dunăreni au apărut ca „un popor straniu, cu o civilizație avansata, ce nu aveau nimic in comun cu populațiile vecine” (Raymond Block, Etruscii).

Herodot (la mijlocul secolului al V-lea î.e.n. (B.C.) îi considera urmași ai Lidienilor (populație Getică – n. r. Carmen Pankau). Vergilius, Ovidius si Horatius, sunt cu toţii de aceeași părere, în timp ce Nicolas Frere (secolul al XVIII-lea A.D.) îi considera pe Etrusci ca fiind "cotropitori Indo-Europeni" ce au coborât în peninsulă prin anul 2.000 î.e.n. (B.C.). Limba Etruscilor nu se cunoaște bine, existând în sensul acesta o mulţime de ipoteze. Dar… În anul 1885, doi tineri de la școala franceză din Atena, Cousin și Durrback descoperă în Insula Lemnos din Marea Egee, în apropiere de satul Kamina, o stelă funerară decorată și purtând o inscripţie. Pe stela funerară este cioplit profilul unui războinic sau zeu (Zalmoxes?) înarmat cu o lance și două texte gravate: unul în jurul capului, altul pe una dintre feţele laterale ale stelei.

Acest monument, produs al artei arhaice locale, datează din secolul al VII-lea î.e.n. (B.C.), deci cu circa două sute de ani înainte ca insula să fie cucerită de greci (în jur de 500 î.e.n. (B.C.), sub Themistocles) de la neamul Getic al Sinthioilor (amintit și în Iliada). Literele sunt „Etrusce”, iar modul de scriere este bustrofedon (de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta). Iar dacă în 1963 Raymond Bloch în "Ancient Peoples and Places" nu le găsise niciun înţeles, nu același lucru ne spune A. Bunescu în "Dacia Secretă". În traducerea acestuia, unul dintre texte amintește de faptul că Zalmoxes a trăit 42 de ani, iar duhul acestuia a fost reînviat și apărat de 10 nobili vrednici. După cum am mai spus de multe ori, înconjurată de mistere, învăluită în legende, preistoria omenirii și în special a noastră, este încă o mare enigma. Fiecare nouă descoperire științifică ne schimbă ideea despre trecut. Când vom renunţa la opinia „carturarilor” din evul mediu și ne vom redescoperi pe noi!

Întorcându-ne la Etrusci, Aryeni-Carpato-Dunăreni, să nu uităm că dinastia Etruscă a Tarquinilor a condus Roma din 616 pană în 509 î.e.n. (B.C.), când, unindu-se cu cele ale Cartaginezilor, i-au oprit pe greci să colonizeze sudul Italiei și i-au învins în bătălia navală din 535 î.e.n. (B.C.), de la Alatia. Momentul poate fi considerat drept apogeu al puterii Etruscilor Carpato-Dunăreni, care de atunci au intrat în declin fiind învinși de greci la Cunae, în Golful Naples, în anul 474 î.e.n. (B.C.). Republica Romană va distruge, într-un război pe care eu îl numesc fratricid, pe Uei, în 396 și pe Volsini, în 265 î.e.n. (B.C.), în acest fel, acest popor Carpato-Dunărean, Etruscii dispărând. De-a lungul a aproape două milenii, ei au reprezentat un factor de civilizație în inima Peninsulei Italice și au ridicat-o din întunericul și barbaria primitivă. Dar Roma, care s-a eliberat de tirania Etruscilor Carpato-Danubieni a continuat să existe, sub influenţa culturală moștenită de la aceștia, preluând-o și la rândul ei, lăsând-o moștenire occidentului. În afara multelor monumente funerare, a unui alfabet (sursă bună de inspirație pentru cele grec și latin), să vedem ce altceva ne-au mai lăsat acești Aryeni Carpato-Dunăreni:

Numele feminin Rama (se știe că „Arborele Getic” numără peste 200 de triburi unde, alături de Geto-Daci erau și Ramanii) cu formele Ramatha, Rametha, Ramutha și Ramtha;

O expresie „clasică” a clasei conducătoare de atunci sună foarte arogant și din nefericire o mai întâlnim și astăzi: „clasa celor ce muncesc nu are drepturi ci numai îndatoriri”;

Ei credeau în magi și ritualuri magice; la Piacenza s-a găsit un ficat din bronz (de origine Etruscă) împărțit în 45 de sectoare, fiecare dintre ele având un nume de divinitate;

Dar să ne oprim aici cu Etruscii-Carpato-Dunăreni și să vedem cine au fost… Romanii?
Am să încep cu bine cunoscuta legendă a gemenilor Romulus și Remus, fii ai virginei Rhea Silvia. Rhea Silvia, fiica numitorului de Alba Longa (familia Alba Longa a fost întemeiată de getul raman, stralucitorul Enea, prin căsătoria cu fiica unui rege local, Lavinia), fiind vestală în Templul lui Marte, rămâne așa, dintr-o dată, gravidă cu… Zeul Marte. (Istoria ne-a obișnuit cu minuni de felul acesta: este suficient să ne amintim legenda geto-dacică a lui Meriem, Mama Florilor de Măr, care a rămas gravidă, tot „din senin” cu o rază de soare, născând pe cei doi Zalmoxes, frate și soră). Revenind la legenda noastră, unchiul Silviei, Amulius, n-a crezut-o și a aruncat-o în temniţă, ordonând uciderea celor doi prunci gemeni. Un suflet milos îi va pune într-un coș și îi va lăsa să plutească pe apa Tibrului, de unde, legenda spune, vor fi pescuiți și ulterior hrăniți de o lupoaică. Revenind la legenda geto-dacă, cei doi gemeni Zalmoxes au fost adoptaţi de nobilul Aisepos Pastorul și de soția lui Brito-Lagis (Divina Lupoaică). Cronicari romani ai acelor timpuri au mărturisit că legenda cu lupoaica a fost preluata de la Geţi. Dar să revenim la adevărata origine a romanilor.

OLTINA – ALTINA – LATINA – LATIUM

Cu mii de ani înainte de cucerirea a 14% din teritoriul Geţiei de către Romani (sub conducerea „străbunului” Traian), NOI, Carpato-Danubienii, geţii, cucerisem deja peninsula Italică.(!) Vergilius o știa, atunci, de mult, dar noi cei de azi, BA! Urmele lor, ale Carpato-Dunărenilor, au rămas prin locurile pe unde ei au emigrat, din actuala Oltina, ţinut din zona Dobrogei de azi. Altina înseamnă „măreţie”, „fericire” în limba geţilor, asa-zisa „latina vulgară”. Un grup de emigranți geți, avându-l în frunte pe Strălucitorul Enea — get Raman — au părăsit nucleul carpato-dunărean ajungând până în centrul Peninsulei Italice, numind locul LATINA… LATIUM. Limba lor se va numi Latina (Limba Măreției, Limba Fericirii). De-a lungul timpului, „cercetătorii de frunte” s-au căznit (și încă o mai fac) să găsească o altă origine pentru acești Latini; dar dacă Vergilius recunoștea originea Getă a poporului roman și-și folosea imaginația în a-l pune pe Enea în fruntea epopeii formării poporului latin, purtându-și eroul get de la ruinele în flăcări ale Troiei până pe Valea Tibrului, să vedem care este părerea altora despre această călătorie.

Gheorghe Musu, în lucrarea “Din mitologia tracilor”, Victor Kernbach, în “Miturile esenţiale”, Manfred Oppermann, în a sa “Tracii între Arcul Carpatic și Marea Egee”, Adrian Bucurescu, în “Dacia Secretă”, M. Gimbutas, în cartea “Old Europe, ca. 7000-3500 B.C.: The Earliest European Civilization before the Infiltration of the Indo-European People” și V. Gordon Childe, în lucrarea “The History of Civilization: The Aryans”, îi consideră pe Traci (denumire regională a geţilor- n. r. Carmen Pankau) drept nucleul civilizaţiei proto-europene. Strălucitorul Enea, în fruntea emigranţilor Carpato-Dunăreni-Ramani din Oltina, Dobrogea, va ajunge până în Banat, va trece Dunărea și se va opri pentru o scurtă perioadă de timp la sudul ei, la CURTU-ZURA (Curtea Strălucitoare, Orașul Alb, Belgradul de azi) unde se pare că a avut loc idila dintre Strălucitorul Enea și Dido, Doamna, regina ţinuturilor respective.

Au mai trecut câteva sute de ani și legenda getului Enea, chiar dacă nu și-a pierdut esenţa, s-a deplasat ca loc de acţiune într-o altă zonă geografică, personajele suferind și ele modificări. Astfel, Curtuzura va deveni Cartagena, Didona îi va lua locul Doamnei Dido, iar în locul Oltinei avem Troia, ai cărei locuitori geţi erau tot din ramura Ramanilor. Anii trec, istoria se schimbă și iată că Messapii din estul Peninsulei Italice cât și Veneţii de pe cursul inferior al Padului, sunt astăzi consideraţi a fi de origine Getică (după unii, Traco-Iliri). Sătucuri din România poarta nume de Veneţia de Sus, Veneţia de Jos, Roma, cu mult înainte de nașterea legendarului Roma, numele ROMULA era frecvent la Geţi.

Să menţionăm trei împăraţi romani, de origine geto-dacă, ce au stăpânit Roma și întreaga lume antică. Primul dintre ei, Galer cel Bătrân era copilul din flori al Romulei, femeie getă din cetatea Recidava, slujitoare a cultului lui Zalmoxes. Galer cel Batrân desfiinţeaza Imperiul Roman în anul 305 e.n., schimbându-i numele în “Dacia Mare”. Galer, Ler Împărat (293-311) ca ginere al lui Diocletian, a avut un nume rău printre creștini, executând ordinele socrului său, unul dintre cei mai mari persecutori ai creștinismului. Se pare ca el a fost și un general de geniu, fiind asemuit cu Alexandru Macedon (alt Get) de către Niels Hannestad, în special după victoriile obţinute în Asia Mică.

Statuia ce i s-a ridicat îl înfățișa ținând în mână o sferă mare de aramă, reprezentând soarele (dupa Ioannes Lydas, secolul al VI-lea e.n., Fontes, II, 495). Așa că, în secolul al IV-lea e.n. s-a reînfiinţat Imperiul “Dacia Mare”, Geţii (botezați de cotropitorii romani ca “daci” - n. r. Carmen Pankau) devenind din nou stăpânii lumii. Cântecele și colindele populare îl mai omagiază și azi pe Ler, Împăratul Geţilor. Scriitorul Eusebiu spune că după ce Galerius a schimbat numele Imperiului Roman în “Imperiul Dacic”, a dat și armatelor sale, încă de la început, vechiul drapel al Geţilor, Șarpele Gnostic (lucrat din aramă, piele sau chiar stofă), prins în poziţie orizontală pe un baston de corn (după Prof. Dumitru Bălașa, în “Istoria Daco-României”). El s-a declarat ca cel mai mare dușman al numelui de “Roman” (Fontes, II, 6-7) și a mutat capitala la Tesalonic.

Lactanius, un cronicar roman, nota in 325 A.D. ca Galer cel Bătrân este „o fiară cu totul străină de sângele de Roman” (Fontis, II, 7).

Realitatea era că toată armata avea ofiţeri, conducători și soldaţi geţi. Credinţa în Zalmoxes și în nemurire îi făcea aproape de neînvins. După victoria împotriva perșilor se ridică „Arcul de Triumf” de la Salonic. Monumentul a fost realizat din marmură albă cu sculpturi în basorelief despre care, același Niels Hannestad, afirmă că este „cel mai important dintre monumentele tetrarhice păstrate” consemnând pentru eternitate triumful geţilor în întreaga lume antică, orientală și occidentală.

In anul 311, Ler Împărat, înainte să moară (din cauza unei infecții), va da decretul de liberă practică a cultului creștin. Îi vor urma la tron cei doi nepoţi: Galer cel Tânar, iar mai apoi Constantin cel Mare. Acesta din urmă va reconstrui podul de peste Dunăre, construit iniţial de străbunul său Burebista. El mută capitala la Constantinopole, iar prin Edictul de la Milano, din 313 e.n., creștinismul devine obligatoriu, acest fapt bucurând-o mult pe Elena, mama noului împărat. El ridică un arc de triumf la Roma pe care Geto-Ramanii sunt prezenţi prin opt statui de peste trei metri înălţime, reprezentând comandanţi geţi. Cele două arcuri de triumf, precum și cei trei împăraţi geţi mentionaţi, glorifică pentru eternitate victoriile geţilor. „Romanii au fost vechii Ramani, ce descindeau din vechea gintă getică, iar războaiele dintre Geţi și Romani nu au fost nimic altceva, decât războaie fratricide”

Sursa: Prof. Dumitru Balasa
Adaptare și foto: Carmen Pankau





marți, 30 iulie 2019

FILE DE ISTORIE: CAROL AL II-LEA ŞI ARMA PUTERII SALE – T R Ă D A R E A!



TRĂDAREA în general este o săvârşire conştientă a răului, un act major de laşitate, de micime şi infirmitate sufletească, de nimicnicie a raţiunii umane, dar când ea are osatură regală, cu participarea directă a suveranului, trădarea devine lucrul cel mai meschin şi mai grotesc dintre faptele cele mai odioase ale unui individ INFINIT MÂRŞAV, fie el chiar de VIŢĂ NOBILĂ. 

Trădarea regală este sinonimă cu o CATASTROFĂ NAŢIONALĂ de lungă durată, ce constă în jertfirea şi sfârtecarea imediată a Trupului ţării, precum şi în mutilarea sufletească spiritual-religioasă a Naţiunii timp destul de îndelungat şi dacă la un moment dat rănile Neamului se vindecă, cicatricele trădării rămân permanent în istorie. Trădătorii sunt inşii care renunţă la conştiinţa identităţii, căpătând nişte pîlpâirii existenţiale:
„Trădarea, de exemplu, este şi ea o formă de patologie identitară.” (Miron Manega, Naţionalismul ca fatalitate şi omul de nicăieri, în Certitudinea, Anul I, Nr.2, 2017).


După renunţarea definitivă şi irevocabilă la tron, regina Maria, preaiubitoare şi preaiertătoare, îl întreabă totuși pe Carol de ce nu i-a rămas măcar un cuvânt bun „pentru ţara pe care-ai trădat-o”. (Mircea Bălan, Istoria Trădării la Români.Vol. II, Ed. Eurostampa, Timişoara, p. 357).
S-au oferit voluntari pentru convingerea principelui, Iorga şi Argetoianu, dar Casa regală s-a pronunţat pentru Costică Hiott, care l-a determinat pe Carol să-şi pecetluiască soarta, semnând acel act la Milano în 28 Decembrie 1925: 


„Sire, Vă rog ca prin această declaraţie să primiţi că renunţ la toate drepturile mele de Principe Moştenitor al României…Declar prin aceasta că renunţ în mod irevocabil la toate drepturile, titlurile şi prerogativele de care, în virtutea Constituţiei şi a statutului Familiei Regale, m-am bucurat până azi… Renunţ totodată la drepturile ce mi-ar reveni prin legile ţării asupra fiului meu şi a averii sale”
… Renunţarea la toate drepturile este „de bună voie” şi se angajează ca să nu se reîntoarcă în ţară 10 ani şi atunci doar „chemat de cei în drept” şi cu „autorizaţia Suveranului.”
(ibid., p.357)


Isprava principelui Carol este altfel tălmăcită de Argetoianu: „Fuga lui n-a fost decât fapta unui degenerat priapic care a dat cu piciorul la tot ca să satisfacă acea <<libido>>pe care Freud a analizat-o atât de bine în lucrările sale… Brătianu şi Ştirbei n-au complotat contra Prinţului ca să-l împingă să plece, şi… nu ei au trimis pe Lupeasca după dânsul… După cum Lupeasca a profitat de prilejul pe care soarta i-l pusese la îndemână, ca să împingă pe nenorocitul Prinţ în prăpastie, tot astfel s-au folosit şi Brătianu şi Ştirbei de împrejurări ca să pecetluiască în grabă o situaţie ce îi scăpa pe ei de un vrăjmaş personal şi ţara de un Rege nefast.” (Argetoianu, C., Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri, vol.I-IV, Bucureşti-1991-1993; Memorii, vol. VI-IX, Bucureşti-1996-1997).
Singurii mari anticarlişti înfocaţi şi demni erau Averescu, Brătianu şi Barbu Ştirbei. Ionel Brătianu care, a surclasat prin dinastia sa pe cea a Hohenzollernilor a cerut Familiei regale să-şi întocmească un nou statut al Familiei domnitoare, iar Carol să fie exclus din Senat şi din dipticele armatei unde avea gradul de general. Ferdinand devenind grav bolnav între timp aproape că îşi iertase dezertorul, iar Mama care era topită, atitudinea ei era mereu incoerentă, „dacă nu duplicitară”, nota acelaşi Argetoianu. Pentru a-şi uşura din suferinţă, regina şi Nando au plecat pentru trei săptămâni în Deltă, unde printre trestiile sunătoare, regele spera că îşi va putea completa ierbarul său favorit.


După micşorarea vâlvătăii fugii lui Carol, regina Maria şi-a împlinit visul vechi de a ajunge în SUA, chit că îl acoperea pe Barbu ei cu „nelinişti de nedescris”. În drumul ei spre State s-a întâlnit totuşi la Paris cu Odorul într-o atmosferă de spaimă şi emoţie: „Reconcilierea mult prea făţişă a Mariei cu fiul ei la Paris i-a încurajat pe partizanii lui Carol să spere în posibilitatea revenirii lui, în ciuda tuturor dezminţirilor ei.” (Hannah Pakula, Ultima Romantică-Biografia reginei Maria. Trad. din limba engleză de Dina Litzica. Ed, Curtea Veche, Bucureşti-2017, p. 387). În acelaşi timp cotidianul The New York Times părea îngândurat: „Care ar fi atitudinea unor vecini faţă de o Românie condusă de un rege de cinci ani, având în spate un consiliu format din trei persoane, total neexperimentate în complicata politică a Europei de Sud-Est? Ceva trebuie făcut şi trebuie făcut repede, pentru a rezolva impasul dinastic în care se află România.”( New York Times, 20 0ctombrie 1926). 

Pe măsură ce boala regelui se agrava tot mai mult, imaginea lui Carol se amplifica. Scrisorile către cea care încă îl venera o rugau să-l împace cu tatăl, minţind că a părăsit ţara cu aprobarea exclusivă a Sittei: „nu-mi întoarce spatele, altfel mă voi prăbuşi de tot.” Maria se balansa înspre speranţa îndreptării fugarului, apelând la unchiul favorit al lui Carol, infantele Alfonso. Principele dezertor îi răspunde unchiului că s-ar putea întoarce dar numai în anumite condiţii: „Dragul meu Carol, mă tem că nu-ţi înţelegi deloc poziţia. Nu tu eşti cel care are dreptul să pună condiţii, ci părinţii tăi, regele şi regina, ei sunt cei care vor pune condiţii şi poate li se va înmuia inima şi te vor lăsa să te întorci. Dă-mi voie să-ţi spun un lucru: nu există o singură persoană din vreo familie regală care să nu se raporteze cu oroare şi tristeţe la răul pe care l-ai făcut monarhiei în general şi care nu-ţi priveşte traiul de acum cu furie şi dispreţ.” (Terence Elsberry, Marie of Roumania, pp. 214).


Cum şi Brătianu era de neclintit, iar Ştirbei, care fiind un om drept era convins că „revenirea lui Carol ar fi însemnat o lovitură majoră dată dinastiei şi principiului monarhic în general.” (Hannah Pakula, op. cit., p. 394), regina s-a adresat prietenului de odinioară Waldorf Astor, care destul de manierat i-a răspuns politicos. „Poţi avea o republică, sau poţi avea o monarhie. Unul dintre avantajele monarhiei este acela că regulile sunt destul de simple-ereditate-primogenitură-certitudine. Acum, dacă un moştenitor renunţă la drepturile lui, probabil că sistemul nu este prea afectat. Dar dacă acelaşi om se răzgândeşte, mi se pare că te apropii de haos în sistem şi că pui în mare pericol întreaga structură. Schimbările rapide din dragoste sunt perfecte ca subiecte de roman sau de operă, dar nu se potrivesc cu regatele din lumea reală, într-o epocă a revoluţiilor.” (ANR V, 3722/ 1927, 23 feb.1927, Waldorf Astor către regina Maria).


Lumea care-l accepta pe Carol era destul de confuză, dirijată de partizanii carlişti. Prinţul dorea întorcerea doar pentru a trăi pe picior mare, aşa ca suveran, altfel „Carol o iubea cel mai mult pe Duduia, iubea băutura, plăcile de fonograf cu Wagner, jocul de cărţi de seară şi mâncarea bună. Amanta îi oferea plăcerile senzuale şi, în schimb, avea control total asupra vieţii lui… Curând a intrat în căminul lui Carol o a treia persoană pe nume Constantin Dumitrescu, pe scurt Puiu, o imitaţie de LATIN LOVER şi aventurier care va deveni secretarul personal şi valetul lui Carol.” (Hannah Pakula, op. cit., p. 396)

O dată cu începutul lui Aprilie 1927, Nando a făcut o gripă atât de rea încât se părea că nu mai are scăpare. Spre uimirea tuturor s-a însănătoşit şi s-a mutat în vila de la Scoviştea unde a primit vizita plină de fior a graţiilor sale: Martha Bibescu, Aristiţa Dissescu şi Titi Mignano.
Încercarea de lovitură de stat a generalului-premier Averescu l-a scos pe acesta din funcţie şi l-a înlocuit cu prinţul Ştirbei în noaptea de 4 Iunie 1927. Mandatul său a durat doar până la alegeri, numai trei săptămâni. Câştigătorul a fost pentru a cincea oară tot Brătianu, iar în noaptea de 19 Iulie acelaşi an Nando a adormit definitiv în braţele Mariei. A doua zi, pe 20 Iulie 1927, Mihăiţă în vîrstă de cinci ani şi în pantaloni scurţi a fost proclamat rege. Înmormântarea a avut loc la Curtea de Argeş. Maria l-a anunţat pe Carol de decesul regelui, iar acesta copleşit de şansa revenirii în ţară şi a urcării pe tron a simulat scriindu-i mamei destul de înduioşător că: „nimeni nu a resimţit la fel de mult ca mine teribila pierdere pe care am suferit-o cu toţii.”(ANR V, 503/ 1927, 27 iulie 1927, regele Carol al II-lea către regina Maria). Deşi nu dorea să ocupe un loc în regenţă, Maria îl jinduia totuşi continuu, declarând că îi părea rău că nu e membră în Consiliul de Regenţă, mai ales după moartea lui Ionel Brătianu survenită MIRACULOS în 24 Noiembrie 1927, la 63 de ani în plină putere. Locul lui Ionel a fost ocupat de fratele său Vintilă, care deţinuse cu brio portofoliul Finanţelor. După moartea lui Ferdinand, Maria s-a îndreptat prin corespondenţă cu toată compasiunea către fiul rătăcitor încurajându-l în demersul său de re-întoarcere: „Cel mai mic cuvânt bun din partea lui mă face să cred din nou în el, mă face stupid de recunoscătoare.” (ANR III, 163:115)

Încurajarea mamei l-a determinat pe Carol să-şi pună în aplicare planul loviturii de stat împreună cu cei doi evrei remarcabili: Ionescu-Leibovici şi Sidney Harmsworth, un iredentist maghiar înfocat, devenit viconte Rotherme. „Indiferent dacă intenţia lui era de a destabiliza România sau dacă făcuse vreun pact cu Carol pentru teritoriile transilvane, a rămas în umbră, preferând să acţioneze prin intermediul unui ex-patriot, Barbu Ionescu, un magnat al produselor alimentare, trăitor la Londra…foarte încântat de anturajul oamenilor importanţi şi, mai ales, să-l aibă oaspete la domeniul lui din Surrey pe fostul principe moştenitor al României.” (ANR III, 166:67v). 
Barbu Ionescu, fost Leibovici, a pregătit în secret lovitura. „Pe un aeroport de lângă Londra, la 6 mai 1928, Leibovici a pregătit un avion care urma să-l aducă în România pe Carol. Autorităţile engleze însă au prins de veste şi au zădărnicit complotul, expulzându-l pe ex Principe.”(Mircea Bălan, op. cit., p.359)
În Anglia s-au pregătit de fapt două avioane, unul având sarcina de a răspândi miile de fluturaşi cu mesajul lui Carol prin care se disculpa motivând că a plecat „în ciuda voinţei lui”, obligat de o „neînţelegere referitoare la felul cum era condusă ţara”, precum şi de unele „conflicte matrimoniale triste”, şi sigur dacă regele ar fi în viaţă, „ar fi fost chemat acasă.”(Citatele din declaraţia lui Carol sunt extrase dintr-un articol apărut în Daily Mirror al lui Rotherme, articol inserat în jurnalul reginei din luna mai 1928). 

Lovitura pregătită de Carol minuţios gândită trebuia să se suprapună cu protestul ţăranilor ardeleni organizat pe platoul Unirii de la Alba Iulia. Urmarea eşecului a scos în ascuns proclamaţia pregătită pentru ţară, iar Carol „cu spume la gură şi total nepoliticos” s-a dezlănţuit împotriva „porcilor ălora nenorociţi care conduc în România şi duc ţara la ruină.”(ANR III, 166:68-79; Times şi jurnalul Reginei). 

Principele s-a întors terfelit de tot la domeniul lui Leibovici, iar Scotland Yard-ul l-a declarat PERSOANA NON GRATA EXPULZÂNDU-L din Anglia. 
Profund indignată şi plină de amărăciune Maria suverana a ripostat scriindu-i vărului George să-şi ceară imediat scuze în numele bravului ei fiu, deşi acesta a acuzat-o că nu l-a sprijinit suficient aşa cum se cuvenea din România „aşa cum era datoare s-o facă”, dar sigur „va veni şi vremea mea”, ameninţându-şi mama că „în ziua aia vor fi mulţi cei trişti că n-au văzut realitatea aşa cum a fost… Am sperat mereu că va exista o persoană cinstită care să ia măsuri pentru a pune capăt furtului din banii ţării în scopuri josnice şi prima persoană care ar fi trebuit să-şi dea seama erai tu.”(ANR V, 514/ 1928, mai –iunie, regele Carol al II-lea către regina Maria). 

Îngrijorarea furtului din banii ţării, l-a îndârjit aşa de tare pe CAROL, căci AJUNGÂND REGE prin LOVITURA DE STAT şi-a agonisit aproape toţi bani ţării, aproape tot avutul ei timp de un deceniu. 
La un an de la „plecarea” pe alte meleaguri a lui Ionel Brătianu, P.N.Ţ.-ul în frunte cu IEZUITUL IULIU MANIU în 1928 Noiembrie au venit la putere. În Octombrie 1929 plecase definitiv şi Gh. Buzdugan, singurul care a făcut câte ceva în Regenţă. Maria era nerăbdătoare: „M-aş alege pe mine însămi dacă aş fi întrebată cine ar trebui ales.” Maniu i-a ghicit voinţa şi a fost chiar încântat, dar numai în locul principelui Nicolae care era destul de incomod şi în plus. Gândindu-se că ar stânjeni venirea fiului Carol la putere, după ce a reflectat Maria a respins oferta răspunzând înfuriată, profetic şi paradoxal: „Monarhia nu există pentru satisfacerea ego-ului unui suveran (ceea ce Carol a desăvârşit acest ego, n.a.), ci pentru binele statului.” (ANR III, 172:75-83v.)

Locul lui Buzdugan l-a umplut un judecător destul de şters, Constantin Sărăţeanu. Regenţa s-a compromis total, alăturându-se astfel incapacităţii lui Maniu care în prag de evaporare a mandatului său, supra eclipsat de Ionel Brătianu atâta amar de timp şi în disperare de cauză, ardeleanul a trimis la Paris un emisar să negocieze cu Carol întoarcerea lui şi rămânerea sa. Lăsând obiecţiile liberalilor în spate, Maria i-a trimis pe Nicky şi apoi pe Ileana în 1929, să-şi consoleze fratele care îi cumpărase recent concubinei roşcate un CASTEL Louis al XVI-lea, ca dar pentru apariţia MEMORIILOR Lupoaicei în care îşi URZISE un ARBORE GENEALOGIC aristocrat. 
Nemaiavând nici o obligaţie şi pentru a înlesni venirea principelui fugar, Maria a ales în final varianta călătoriilor care îi puteau aranja şi o căsătorie pentru principesa favorită Ileana. 

Prima OFERTĂ cea cu homosexualul Lexel von Pless a eşuat lamentabil. Ştirbei a prevenit-o pe Maria de implicaţiile principilor Nicolae şi Carol într-o lovitură de stat. Regina a aflat despre plecarea lui Nicky pentru 2 Iunie 1930, care urma să se întâlnească cu fratele său la Paris în chestiunea revenirii FIULUI RĂTĂCITOR în ţară şi apoi pe tron. Pentru aş uşura povara sa, dar şi pe cea a lui Carol, Maria s-a pronunţat pentru o călătorie în Europa, deşi era conştientă că în aer PLUTEA TRĂDAREA, puntea de legătură pentru complot: 

„Complotul, căci a fost un adevărat complot, afirma Argetoianu, a fost condus şi realizat cu atâta discreţie încât nimeni n-a ştiut ceva până la ultimul minut. La Bucureşti, Guvernul şi autorităţile s-au găsit brusc în faţa faptului împlinit..” I.Gh. Duca nu a reacţionat conform aşteptărilor, pentru că „trăda pe rând pe toţi, aproape fără să-şi dea seama.” (Argetoianu, op. cit.)

În 6 Iunie 1930, dimineaţa regina era deja în trenul spre Viena, iar Odorul ei scump revenise în România exact la douăsprezece ore după plecarea mamei sale. Pionul trădării de data aceasta a fost Iuliu Maniu, care nu va rămâne în istorie la această primă trădare, alăturându-se de fapt şi trădării reginei: MANIU trăda pentru a-şi prelungi mandatul de premier, iar REGINA TRĂDA pentru ca adoratul ei fiu să devină rege, astfel că: „Regina-mamă şi prim-ministrul discutaseră destul de deschis, în vara de dinaintea loviturii de stat, mergând atât de departe, încât să ia în considerare posibilitatea redării titlului regal chiar şi în exil.” (Hannah Pakula, op. cit., p. 410).
Condiţiile lui Maniu pentru revenirea lui Carol erau doar trei: Mihai să rămână rege titular, iar Carol să îndeplinească doar funcţia de regent; despărţirea de Lupeasca să fie definitivă şi să aibă loc rapid împăcarea cu consoarta sa principesa Elena. Lupeasca îl liniştise pe Maniu printr-o solemnă mărturisire: „în ziua în care A.S.R. este repus în drepturi pe tron spre fericirea poporului, voi dispărea pentru totdeauna.”(John Gunter, Inside Europe, p.385). 

Cât de naiv a putut fi Maniu, crezându-se în promisiunile celor doi amanţi va afla la scurt timp după ce Carol va prelua MULT RÂVNITA PUTERE. Puiu, valetul şi secretarul principelui a FALSIFICAT două paşapoarte pentru sine şi Carol şi cu un avion închiriat de la Le Bourget, au aterizat în Bucureşti la ora 10:30 p.m., în 6 Iunie 1930. Însoţit de un alai de muzicanţi şi soldaţi, principele a intrat triumfător în Cotroceni. Parlamentul s-a alăturat imediat Consiliului de Regenţă acceptându-l pe renunţătorul Carol ca monarh, împlinind chipurile „ultima dorinţă” a muribundului rege Ferdinand.

Astfel, că REGINA MARIA care, A UITAT DESTUL DE REPEDE de restricţiile constituţionale, de dorinţa expresă a regelui ei, de fermitatea justă, raţională a iubitului ei, prinţul Barbu, de datoria ei supremă faţă de Dumnezeu, Cel care veghează deasupra monarhilor pământeşti, de demnitatea faţă de Patria care a înfiat-o cu atâta drag jertfiindu-se pentru ea, pentru rege, pentru monarhie, considerând LOVITURA politică a fiului ei, „O MIŞCARE CORECTĂ” a urcat în exaltare: „sunt bucuroasă de revenirea lui Carol acasă.” (ANR III, 174:171-172 passim.). La această regală exaltare s-a adăugat greu, apăsător şi un nour de tristeţe viscolit de temerea prinţului ei drag, Ştirbei: „…Este atât de trist când te gândeşti că nu vom fi uniţi în chestiunea asta. El crede cu tărie că dezastrul ultim al dinastiei va fi Carol.” (ANR III, 176:6-19). Avertismentul prinţului Barbu Ştirbei s-a dovedit profetic, dar cu întreite consecinţe dramatice: dezastruos pentru dinastie, dezastruos pentru monarhie, dezastruos pentru Naţiune!

Rolul mamei în această exaltare familială l-a covârşit pe cel de Mamă a Naţiunii şi pe cel atât de măreţ al Reginei care a avut o contribuţie suverană la Înfăptuirea României Mari, ALĂTURÂNDU-SE ASTFEL, din nefericire, OLIGARHIEI CLASEI POLITICE CONDUCĂTOARE: „Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică… Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam.” (Mircea Eliade, Piloţii orbi, în Ceritudinea, Anul 1, Nr. 2, 2017).

Actul suveran de exercitare a monarhiei, atrage după sine cinstirea absolută a Suveranităţii lui Dumnezeu şi a Naţiunii prin divinul deziderat: „NIHIL SINE DEO!”. „UNSUL DOMNULUI”, trebuie să fie un model de domnie creştină, umbra Părintelui ceresc pentru poporul peste care este aşezată Biserica-Naţiune a iubitului Său Fiu Hristos. Nu Dinastia este importantă, ci virtuţiile, educaţia, cultura, religia, responsabilitatea faţă de Dumnezeu, de Naţiunea respectivă şi de raportul cu celelate naţiuni binevoitoare ori nu. Nu se poate ca politica să devină un instrument doctrinar de forţă, de violenţă al Statului care, SE ÎNTOARCE ÎMPOTRIVA NAŢIUNII SALE creştine şi a instituţiilor ei fundamentale, ca în cazul de faţă, chiar şi împotriva MONARHIEI care, NU APARŢINE SUVERANULUI, ci POPORULUI, naţiunii. Prima măsură regală, fierbinte a lui Carol a fost Darul pentru mama care îl idolatriza, ÎNCĂLCÂND testamentul tatălui şi trecând venitul reginei-mame în folosul propriu. Maria a tăcut! Plăţile care îi reveneau totuşi reginei au fost amânate mult timp, încasând dobânzile dragul de Carol. Maria a tăcut! Încurajat de tăcerea dulce a mamei, Carol a continuat, instalându-i o gardă de poliţie s-o controleze. Maria a tăcut! A urmat şirul neîntrerupt al cadourilor… I-a ridicat titlul onorific de la Regimentul ei, 9 Husari, lundu-i şi portretul de la popota ofiţerilor.
Maria a tăcut! 

Pentru a-şi şterge urma FUGII cu LUPOAICA, amanta sa, la Paris şi pentru a se reabilita faţă de poporul prea credul, proaspătul monarh şi-a comemorat exilul suferinţei, amintind norodului spre luare aminte, patimile sale, printr-o primă medalie, La Decoration de la Souffrance-Ordinul Suferinţei, acordată sprijinitorilor săi, între care Barbu Ionescu-Leibovici şi Puiu: „Doresc, ca de fiecare dată când cineva va folosi o monedă sau un timbru, să-şi amintească de suferinţele mele din anii Patimilor mele.” (Arthur Gould Lee, Helen, Queen Mother of Roumania, pp. 144). 

Departe de ochii familiei, a guvernului şi a lumii, preţioasa amantă fusese istalată repede stăpână la Foişor, de iubitul ei Carol, încălcând a doua învoială cu credulul iezuit Maniu. De la începutul domniei sale, Carol a aplicat măsurile regale benefice sieşi, sugrumând orice opoziţie, adversar, rezistenţă, asmuţându-i pe toţi împotriva tuturor, dezbinându-i complet: 

„Se poate argumenta că, din acest punct de vedere, Carol al II-lea nu a fost mai rău decât Carol I sau Ferdinand.”(Hannah Pakula, op. cit., p. 416). Cea care îi gira PUTEREA MONARHICĂ era CONCUBINA sa, evreica roşcată, care URZEA dictatura, făcând şi desfăcând ţesătura politică, BRODÂND astfel camarila regală. Între slugarnicii şi liguşitorii destui de numeroşi ai suveranei Lupeasca s-a adăugat chiar şi prinţesa MARTHA BIBESCU, căreia i se adresa cu gratulatul „Ma Souvaraine”, frizând astfel memorabila sa înjosire princiară: „… Clipa de azi, când mi-ai îngăduit să-ţi sărut mâna (parcă n-avea dos, n.a.), a fost cea mai fericită din viaţa mea.”(Contesa R.G. Waldeck, Athene Palace, p. 208)


După fixaţia pentru uniforme, decoraţii şi medalii Carol şi-a declanşat iremediabil pe faţă ura profundă împotriva nefericitei Sitta şi cea amăruie asupra mamei. A întărit securitatea în jurul ei. Maria a tăcut! Întâlnirile fixate cu mama erau anulate în ultima clipă. Maria a tăcut! I-a interzis întâlnirile cu prietenii ei. Maria a tăcut! Din cauza restricţiilor fiului Maria a renunţat în călătoriile sale la doamna ei de onoare. Maria a tăcut!

A doua ţintă a urii viscerale a lui Carol a fost prinţul Barbu, pe care l-a scos din toate funcţiile sale, din consiliile de conducere, cenzurându-i corespondenţa. Maria a suferit cumplit, mai ales după ştirea răspândită de fiul prea iubit, cum că el refuză să stea la masa mamei, ştiind că „Barbu i-a mituit pe servitorii ei ca să-l otrăvească!” (ANR III, 177: 102-143).

De fapt monarhul era cel care punea la cale eliminarea definitivă a lui Ştirbei, ştire spusă de Puiu, aghiotantului reginei, cum că se „pune la cale… atacuri împotriva prinţului Ştirbei, menite a-l desfiinţa definitiv.” (ANR III, 178: 158). În Orientul Express, care-l ducea pe Barbu Ştirbei spre Europa apuseană s-a consumat un atentat nereuşit asupra prinţului. Ca să scape şi de sora Ileana, „GHIMPELE DUREROS” din coasta sa, Carol a pregătit întâlnirea dintre frumoasa prinţesă cu arhiducele Anton de Austria, cu care s-a şi căsătorit de fapt. Maria a cerut binecuvântarea fiului-rege pentru miri. Carol a jubilat, felicitându-i pe tineri în stilul său caracteristic: „Nu am nici o obiecţie faţă de căsătorie propusă… Din nefericire, nu pot să consimt la ideea ca după căsătorie să se stabilească în România.”(ANR V, 531/ 1931, 6 aprilie 1931, regele Carol al II-lea către regina Maria.)

STRATEGIA lui Carol a dat roade, reuşind s-o lege pe Ileana de Habsburgi, pentru a o expulza din patrie, pretextând că poporul nu poate să înghită ca un Habsburg să locuiescă în sânul lui, iar mamei i-a retras subvenţia de la guvern care îi plătea călătoriile. Maria a plâns şi a tăcut! A urmat plecarea definitivă a Sittei. Poporul a demonstrat paşnic. Carol a redresat situaţia apropiindu-se prea iubitor de augusta mamă. Maria era profund tulburată şi adânc mişcată!? Ultimul aflat pe lista favorurilor regale rămăsese fratele Nicolae, care nu fusese decât o trambulină folosită de Carol pentru urcarea pe tron: 

„Principele Nicolae a fost cel care l-a adus pe Carol al II-lea în ţară şi care a prelucrat pe comandanţii generali să-l suie pe tron şi să-l proclame rege.” (Dr. Şerban Milcoveanu, Memorii 1929-1989, p. 98).
Deşi, numit proaspăt comandant al Forţelor Armate Române pasiunea lui Nicky rămăsese totuşi Ioana Doletti, tânără divorţată, dorind-o să se căsătorească ca şi antecesorii săi: Ferdinand şi Martha, Carol şi Zizi, Carol şi Lupeasca. Nicky fusese încurajat de Carol, că odată ajuns rege va aranja lucrurile avantajoase pentru căsătoria morganatică a fratelui. După un an Carol s-a gândit la spusele fratelui care-l rugase: „pune-mă în faţa unui fapt împlinit”, întrecându-se pe el însuşi: dacă căsătoria fratelui cu Ioana va fi refuzată de ţară, el va avea fericitul prilej de a-şi expulza fratele. Nicky şi Ioana au plecat în localitatea Tohani în 28 Octombrie 1931. Când s-au întors în ţară, plin de bucurie a primit toate darurile fratelui-rege: deposedarea de drepturile familiei regale, de cetăţean al naţiunii, precum şi de rangul militar.

Cu coada între picioare şi cu Ioana alături, Nicky a părăsit ţara. Când primăvara următoare a încercat să revină, regele l-a arestat exilându-l pentru un an de zile.

Sursa: Gheorghe Constantin Nistoroiu
Adaptare: Carmen Pankau



 Voievodul Mihai, regele Carol al II-lea si printul Nicolae





☀️ VLAHIILE ROMÂNEȘTI DIN ÎNTREAGA EUROPĂ SUNT DOVADA EXISTENȚEI GEȚIEI DE AUR MILENARE


Dacă privim harta Europei (IO-ropei) vom vedea că „Româniile” sau „Vlahiile” se întind peste tot pe acest bătrân continent. Cu surprindere vom afla că locuitorii acestor regiuni sunt în principal ciobani, mari crescători de animale, care iubesc înălțimile munților, de care se simt legați. De ce sunt atât de depărtate și de fragmentate aceste „ROMÂNII” sau „VLAHII”? Pentru că locuitorii lor (vlahi, cuțovlahi, istroromâni, fârșeroți, aromâni, meglenoromâni, etc.) sunt urmași direcți ai strămoșilor geților, adică ai Geților de Aur primordiali. Formați ca mare popor și mare cultură atunci, ei au rămas fideli acelorași principii de viață și în prezent, acceptând toate urgisirile sorții.

Atunci când Marele Potop a spălat întreaga planetă, ucigând 98 la sută din populație, în Vatra Vechii Europe au fost strânse toate semințiile salvate. Turmele uriașe de animale ale Geților de Aur au hrănit marea enclavă a supraviețuirii umane din Aria. După ce și-au înmulțit neamul, fiecare dintre seminții a pornit spre vechile vetre și au repopulat planeta pustiită.

Urmașii Geților de Aur, fideli unor principii, după ce au ridicat valuri de pământ-balize spre a semnala viitorimii până unde se vor mai ridica apele planetare și în viitor, și-au luat un nume care să spună ceva despre faptul că sunt autorii celui mai mare eveniment din istorie, respectiv salvarea omenirii din Marele Potop, Marele Val Ucigaș, și și-au spus VLAHI (Wallah; „Cei trecuți prin valul ucigaș al potopului”, „Cei ce au trecut prin peretele de apă”). De aceea urmașii Geților de Aur, Geţii carpatini, se „țineau de munți”, iar urmașii lor, vlahii pot fi găsiți doar pe înălțimile munților din Europa, având în grijă mari turme de animale, turme care au salvat omenirea de la dezastru de multe ori. Populații migratoare și călătoare, cele care foloseau mai des văile apelor și terenurile șese, au așezat aici orașe, s-au organizat și și-au cerut independența față de celelalte state, izolând astfel pe acești matusalemici urmași ai Geților de Aur, ce nu coborau des din munții lor dragi.

Astfel, în prezent, avem „Românii” sau „Valahii” în MAI TOATE STATELE EUROPENE. Necazul este că aceste state independente, de cele mai multe ori, LE REFUZĂ românilor noștri vlahi dreptul la religie, educație și cultură proprie, uitând de valoarea – la necaz – a turmelor acestor singuratici salvatori de omenire. Ei sunt ca și sihaștrii, într-un fel, dăruiți cu totul unei profesii altă dată nobile, având în grijă un potențial biologic fără de care omul nu ar mai fi om. Când planeta a devenit o mlaștină arsă, singure turmele Geților de Aur mai găseau ceva de mâncare. Despre agricultură nici nu se putea vorbi. Apa sărată a mărilor și oceanelor care năvălise în valuri gigantice de mii de metri înălțime lăsase în urmă pământuri săturate și lacuri sărate imense. Au trebuit efectuate lucrări hidrotehnice fără precedent în istorie, spre a se regulariza apele. Plantele iubitoare de sare au răsărit mai abitir ca celelalte pe imașurile uscate. Noroc că animalele domestice sunt iubitoare de sare și au consumat respectivele ierburi. Turmele și produsele lor au salvat omul atunci. Nu agricultura sau pomicultura. Nu vânatul sau pescuitul. Geții de Aur au fost primii mari ciobani ai preantichității, așa cum mai târziu, geții, vlahii au continuat cu această îndeletnicire sfântă.

Denumirea de „VLAHI” o întâlnim pentru prima dată în anul 976 în scrierile cronicarului grec Ioan Skilites, în contextul confruntării dintre bizantini (istoricii îi numesc așa, ei nu și-au spus niciodată bizantini; Imperiul lor s-a numit peste 1.000 de ani ROMANIA) și Primul Imperiu Bulgar, în cadrul căruia romanicii (?) erau astfel desemnați în limba slavă, pentru că aveau o altă limbă. După Ioan Skilites, cuvântul „vlahi” este folosit de Ghiorghios Kedrenos și de Nichita Honiatis, relatând răscoala fraților vlahi Asănești, din anul 1185.

Împăratul Isaac Anghelos (1185-1195)
„…zgârcindu-se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii visteriei, îi adună fără de cruțare din propriile ținuturi, și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anhialos-ului (azi Pomorje, în Bulgaria), pe furiș, dar mai ales și i-a făcut sieși și Romeilor (cetățenilor din Romania – Imperiul Roman de Răsărit) dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau „misieni” (cu sens de „Cei care aveau o misie, o datorie”; „Cei care erau pregătiți să salveze din nou omenirea”), iar acum se cheamă VLAHI („val – ahi”; „Cei trecuți prin valul de apă al Potopului Planetar”, „Cei botezați de Dumnezeu”).
Aceștia, încredințați în nepătrunderea ținutului în care locuiau și bizuindu-se pe cetățile și posadele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s-a sumețit și altădată împotriva Romeilor.(…) După aceea misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți (…). La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petreu și Asan…” Ulterior mențiunilor din Kendrenos și Honiatis, denumirea de „vlahi” se răspândește în documentele istorice europene din Evul Mediu sub diferite forme: walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau wlochy (rus., pol.), vlasi (sârb., bulg.), olahok sau vlachok (magh.), vlahoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, mavrovlahi sau morlaci…).

Denumirea de „MORLACI” vine de la faptul că au scos omenirea din mocirla post-apocaliptică. De aceea, la noi, ciobanii mai sunt numiți și „PĂCURARI”, pentru că au salvat omenirea de după ploile de păcură (petrol) care au căzut pe pământul în timpul apocalipsei. De aceea ZEIȚA GETĂ ARTEMIS (Artemis-Diana Zamolxe, sora geamănă a lui Apollon Zamolxe – n. r. Carmen Pankau) mai era numită și „nămoloasa” (de multe ori era reprezentată cu chipul negru; Zeii erau cei născuți din negură – semn al lui Negru Vodă), iar templul ei se afla lângă un izvor de apă.

Istoriografia română NU a folosit niciodată exonimul de „vlahi” înainte de anul 1991, nici pe cel de „Valahia” pentru Țara Românească (numită așa după Imperiul de peste 1000 de ani al Romaniei (Imperiul Roman de Răsărit), de fapt reîntoarcerea la vechile percepte ale Țării Sfinte Dacia („Dio Geția” sau „Țara lui Dumnezeu”, cea numită de romani „Dacia Felix” (Fericita, Cea aleasă de Dumnezeu), sau „Grădina Maicii Domnului”, de către Papa de la Roma). Cel mult apăreau cuvântul „vlahi” pentru romanicii sud-dunăreni, și cuvântul „vlahia” în titulatura bisericească („Mitropolia Ungrovlahiei”). Odată cu înmulțirea traducerilor de lucrări străine, a apărut obiceiul greșit de a folosi în limba română termenul de „vlahi” pentru români înainte de 1859 și „Valahia” pentru Țara Românească. Este vorba de un CALC (printre multe altele), care NU A FOST ACCEPTAT DE CĂTRE ACADEMIA ROMÂNĂ ca fiind un cuvânt românesc.(!)

Etimologia și semiologia acestei denumiri de „VLAH” este declarată de istorici a fi cea care este declarată, așa cum mii de cuvinte din limba getă apar în dicționare ca fiind de origine “necunoscută”. Eu am prezentat semnificația ancestrală a acestui cuvânt, așa cum și-ar fi dorit-o și strămoșii noștri ancestrali.

Populațiile vecine, care au în nucleul de populație un număr destul de mare de vlahi, folosesc de obicei, pentru a-i denumi termenul generic de vlahi, dar în diferite variante. Pe lângă micile comunități de vlahi din toată Europa, mai avem în Bulgaria și Serbia „Marea Tribalie” și avem „Marea Vlahie”, cum era denumită Tesalia (Grecia) în secolele XII-XIII. Denumirea de „vlahi” a devenit în timp sinonimă cu cel de „păstori nomazi”, trecându-se de la sensul originar etnic al cuvântului la sensul profesional. Această strategie, numită „vlahism”, este folosită FĂRĂ ACORDUL POPULAȚIEI RESPECTIVE, spre a putea „RUPE” de trunchiul ȚĂRII MAMĂ aceste enclave de POPULAȚIE ROMÂNEASCĂ, implementând ideea în politica internațională că acești etnici nu ar aparține neamului românesc, sferei culturale și istorice a României, mergându-se până la faptul de a nega originea și limba acestora.

Statele moderne s-au închegat târziu (Germania – 1871; Italia – 1870), dar cetățenii lor s-au chemat tot germani și italieni și înainte. Pe acest percept istoricul Florin Constatiniu a estimat că și românii ar trebui să fie desemnați ca atare – ca români – și nu ca vlahi (nu există nici o țară cu numele de Vlahia în prezent) și în decursul istoriei lor, dinainte de formarea statului român (1859). În ciuda acestei poziții ferme, nu numai că istoriografia internațională continuă și în prezent să folosească denumirea de „Valahi” în loc de „Români” pentru perioadele anterioare secolului XIX, dar acest obicei s-a răspândit și în unele publicați românești. Trebuie așadar precizat cine sunt acești „VALAHI”: ei sunt clar ROMÂNI!

Grecii au reușit datorită afinităților culturale și a marii admirații a state europene pentru cultura antică grecească să își treacă întreg poporul de la denumirea de „romaioi” (cetățeni ai Romaniei, Imperiul Roman de Răsărit), pe care au avut-o peste 1.000 de ani, la cea de „helen”, spre a face legătura cu Grecia Antica și a solicita apoi independența acestei țări, care nu a fost în antichitate decât o confederație de orașe – cetăți. Astfel, acesta a inclus în granițele sale forțat comunități care nu au a face cu „spiritul grecesc”. Dat fiind că foarte numeroșii aromâni din Grecia se declară forțat-obligat ca membri ai „Elleniki ethniki koinonia, sti romaniki glossa” („Comunitatea națională elinică, de limbă romanică”) și nu ca minoritate, nu există nici o statistică exactă a lor și nu sunt declarați ca minoritate. Totuși, numărul AROMÂNILOR din Grecia este estimat la CÂTEVA SUTE DE MII DE PERSOANE, cea mai mare populație aromână din Europa trăind în regiunea grecească Ditiki Makedonia („Macedonia occidentală”, cu prefecturile (nomele) Florina, Kastoria (Castoria), Grevena și Kozani (Cojani).

Dacă vom lua doar statisticile oficiale,
în ROMÂNIA actuală avem 16. 896.816 români (80% din populație),
în REPUBLICA MOLDOVA 2.800.000 (2/3 din populație),
în UCRAINA (409.000 persoane),
în SERBIA (64.600 persoane),
în BULGARIA (4.575 locuitori),
în UNGARIA (8.000 de persoane).
Nu mai vorbim de românii DIN ÎNTREAGA LUME răspândiți în prezent (câteva milioane bune).

Mai avem aromâni, machedoni, meglenoromâni, istroromâni, bolohoveni în REPUBLICA MACEDONIA (aproximativ 10.000),
în ALBANIA (între 10.000 și 40.000; după unele surse chiar 100.000),
în TURCIA (aprox. 5.000),
în CROAȚIA (500 oameni, urmașii morlacilor),
între Galicia (Halici) și principatul Kievului (cunoscuți din sec. XI și XIII; Ruso-Vlahia sau Mavro-Vlahia),
în jurul mănăstirii grecești Sfânta Ecaterina din Peninsula Sinai din EGIPT,
în CEHIA (Vlahia Moravă),
în MORAVIA și SUDUL POLONIEI (a.s.v. studiile lingvistului Eugen Lozovan),
în DALMAȚIA, BOSNIA, ÎN EPIR,
în ACARNANIA, în Alpi, etc.

Aceste COMUNITĂȚI ROMÂNEȘTI ANCESTRALE, numite de istorici în Evul mediu „ROMANIILE POPULARE”, erau denumite de locuitorii lor „ȚĂRI”, sau „VALAHII”. Rămase din timpul Geților de Aur, când ÎNTREAGA EUROPĂ ERA A LOR, de la Atlantic, la partea de vest a Asiei, și din nordul îndepărtat până în Egipt, aceste comunități au rămas izolate pe fundalul apariției unor populații ce au ocupat văile și șesurile și și-au delimitat granițe. Într-un fel, acești vlahi trăiau așa cum au trăit și indienii americani, pentru care întregul pământul era al Marelui Zeu și acesta nu accepta nici un alt proprietar, iar ei puteau hălădui pe oriunde, în nevoile și traiul lor, ca și copiii fericiți ai Domnului, prin Grădina Raiului. Ei au rezistat migratorilor, dar și imperiilor, ce și-au tot întins granițele peste comunitățile lor. Astfel, ele au rămas pe teritoriul unde locuiau, în general muntos sau păduros, dar fără acoperirea politică necesară noilor timpuri pe care le trăim.

Ca și în cazul marilor lucrări hidrotehnice ale marilor valuri de pământ – balize troiene, ce au căpătat în timp denumirea inexactă de „Traiane”, tot astfel, toate aceste țări românești („valahii”) au fost incluse la categoria „romane”, datorită asemănării celor două limbi. Asemănarea și vechimea acestor limbi vine tocmai din istorie, de când popoarele salvate au stat împreună în Marea Arie Getică. Celelalte popoare venite mai târziu pe continentul european au confuzat unele cu altele, din neștiință sau din dorința de simplificare (sau cu bun
ă știinţă – n. r. Carmen Pankau).

Dacă se asemănau limbile puteau fi trecute cu toatele la categoria „latine” sau „romane”. Astfel „vlahiile” getice au devenit „romanii” latine. Cultura română, după cristalizările naționale europene din secolul XIX, a avut o deosebită deschidere către Europa Occidentală, în special către Franța, pe fondul latinității ambelor limbi.

Cultura aromână s-a dezvoltat mai întâi ca o cultură pastorală, iar mai apoi a fost influențată de culturile bizantină și greacă. Religia acestor vlahi este predominant creștin-ortodoxă, dar sunt unele regiuni unde, forțați de împrejurări, au devenit catolici sau musulmani.

În Europa mai dăinuiesc zeci de „ROMANII POPULARE” (de fapt „VLAHII GETICE”), de la Marea Nordului (insula olandeză Walcheren), la Marea Neagră, trecând prin Belgia (Valonia, din Ardennes), Franța (Welschii din munții Vosges) și munții Alpi (unde dăinuiește „Limba romanșă” și avem multe toponime cu „WALCHEN”).

Ele NU AU APĂRUT ÎN EVUL MEDIU, așa cum ne transmit prin operele lor “istoricii noștri”, și NU S-AU ASCUNS în adâncul munților sau pădurilor. ELE VIN DIN ISTORIA MILENARĂ A GEȚILOR și au o misiune căreia le-au rămas fidele și în ziua de astăzi. În caz de cataclism planetar, doar ei, cei agățați de munți și de cer, cu turmele lor de animale și produsele acestora, vor putea din nou să salveze neamul omenesc.

Denumiri toponimice date acum mii de ani au rămas și în prezent, ca o AMPRENTĂ VIZIBILĂ a existenței acestor „Românii”, pe care nu mai doriți să le recunoașteți astăzi. Astfel, „ROMANJA PLANINA” și „STARI VLAH” sunt două podișuri în răsăritul Bosniei și apusul Serbiei, „Vlahina” este un masiv muntos între Serbia și Bulgaria, „Vlahoclisura” și „Vlachata”, dar și alte toponime asemănătoare sunt în Grecia de nord, „Vlasic” este un masiv muntos între Bosnia și Serbia.

Dacă „Vlahia Mare” (Megali Valacheia) se afla în Tesalia (Grecia),
„Vlahia Mică” în Acarnania,
„Vlahia Albă” în Moesia (de-a lungul Dunării de Jos),
„Vlahia Neagră” sau „Morlahia” în Dalmația și sudul Bosniei,
„Vlahia de la Srem” pe râul Sava,
„Vlahia de la Onut” pe Nistru,
„Vlahia moravă” în munții Beskizi din N-E Cehiei,

toate aceste „ȚĂRI” ROMÂNE nu vorbesc decât despre MAREA GEȚIE DE PESTE ÎNTREAGA EUROPĂ, despre Aria de la ultima Zidire a Lumii post-apocaliptice, cea în care trăim și astăzi.

ÎNTREAGA EUROPĂ – atâta cât se putea locui – A FOST ODATĂ GEȚIA DE AUR! VLAHIILE GETICE (ROMÂNEȘTI) aflate și astăzi în întreaga Europă sunt DOVADA!

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau





📚📖MULŢI VĂD, PUŢINI ÎNŢELEG… BOALA SECOLULUI XXI



Problema noastră nu mai este analfabetismul. Problema actuală este că mulţi, chiar și cei cu „școli înalte“, nu numai ca au probleme cu scrisul (corect), dar și cu cititul, ei au o problemă majoră cu înţelesul a ceea ce citesc. Ei nu mai sunt în stare să citească „singuri“ ceva, să gândească, să analizeze, pur și simplu nu sunt în stare să înţeleagă ceea ce citesc, fără „ajutor“ din afară, ceea ce este mult mai grav!

Mass-media plătită din „afară“ să ne spele creierele, îi "ajută" și le spune exact ce să vadă, cum să înţeleagă, ce este „bine“ și ce este „rău“, desigur pentru ei… Mass-media a reușit sistematic această „spălare pe creier", dar numai parţial, ei sunt bine “instruiţi” și bine plătiţi pentru asta.

Cei pierduţi în minciunile lor, în iluzia creată de ei, trebuiesc recuperaţi. Singura modalitate de a reveni la realitate, de a se deștepta, este cititul și recuperarea informaţiilor-lipsă pe care le au… acest deficit trebuie neapărat depășit, altfel NU pot merge mai departe.

Mulţi nu înţeleg ceea ce citesc, ceea ce este mult mai grav decât analfabetismul… și asta în secolul 21! Este foarte trist! 


Să ne luminăm! 

☀️NIASCHARIAN! Să renaștem!


Autor: Carmen Pankau

PS: Închideţi televizoarele, radiourile, presa mincinoasă și reveniţi la realitate, la adevăr. Acesta este drumul, singurul!

PPS: Și când te gândești că NOI, poporul Pelasgo-Get, poporul primordial, am avut

PRIMA SCRIERE DIN LUME, am fost înţelepţii lumii, am fost primii în toate! Toată omenirea ne-a admirat și ne-a copiat. Treziţi-vă, se poate!