🍀MĂRŢIŞORUL – NOD GETIC DE COSMOGONIE SACRĂ

În sud-estul Europei există o datină unică, veche de peste 8000 de ani, numită Mărţişor, dăinuind din vremea Marilor Preotese din epoca Matriarhală, ce punctează Calendarul anual străvechi al Babelor, cu cele două anotimpuri: vara şi iarna de pe Funia Anului, răsucită în lumină şi energie.
Datina Mărţişorului e criptată în codurile datinilor, obiceiurilor, trăirilor, sărbătorilor străvechi ce se înnoadă pe calea vremii existenţei omeneşti. Mărţişorul indică transformările climatice de pe Terra când iarna geroasă îşi înmoaie puterile sub lucirea timidă a razelor solare, din prima parte a verii, ştiută de primă-vară, când vremea vremuieşte, până când vara se instalează deplin.

Omul a testat vremea pentru a-şi jalona acivităţile din prima parte a verii, numită primă-vară, cu zile vântoase, cu ninsoare slabă, lapoviţă, dar şi cu zile călduroase de se dezleagă izvoarele ce curg pe coastele încălzite, atunci când se curăţă pomii de ramurile uscate, se greblează grădinile, se ard uscăturile. În lumea originilor păstoritului, important este urcatul pe munte al turmelor Dochiei, care împleteşte, înnoadă în sacralitate capetele Sforii Anului şi dispărând începuturile în infinitatea timpului. Ioan Marchiş demonstrează că împletitul, răsucitul, înnodatul firelor, în cazul nostru alb şi roşu, arată că nodul getic este sacru…capetele sforii se unesc şi dispare începutul. În același mod şi stindardul dacic e făcut din fire înnodate, multicolore.

În străvechimea valahă geto-dacă, Anul Nou începea la 1 Martie, cu Zilele Babelor, înţeleptele lumii matriarhale ce țineau până la 9 martie, urmate tot de 9 zile ale Moşilor-Sfinţi, cât dura o săptămână, după care urmează cei 40 de sfinţi măcinici, durata unei luni înscrisă pe Funia Anului, împletită de Dochia păstoriţa tot anul începând cu Mărţişor.
De mult de tot Mărţişorul era Cap de primăvară pe Funia Anului pe care se înnodau lunile, săptămânile, de când începea Prima Vară şi apoi Vara (vera – adevărată). Cumplita iarnă a fost zguduită de cele 10 mari glaciaţiuni prin forţa Megaenergiilor cosmice ce-au dezgheţat parţial Pământul. Soarele a fost creat în ultimile aşa zise zile ale genezei, scrie în Biblie.
Pământul îşi încălzeşte atmosfera treptat şi are nevoie de o perioadă de trecere în care se manifestă multe fenomene atmosferice-climatice. Iniţierile străvechi au păstrat codat aceste fenomene în legendele Mărţişorului, Anului Nou de la 1Martie, urmând semnele din bătrâni.

La Schela Cladovei, în Clisura Dunării, s-au descoperit pietricele albe şi roşii pe un fir vechi de 10.000 de ani, în plin Matriarhat, ca în legenda Dochiei, păstoriţă străbună, ce nu vrea să cedeze locul tinerei sale nurori, poruncindu-i să spele rufe pe gerul năpraznic, ba mai mult să-i aducă fragi roşii, dovezi că poate urca muntele cu mioarele la păşune, ca să înnoade timpul în care va dispărea.
Iordache Golescu avea o condică cu Pilde, povăţuiri, şi poveşti cu trebuincioase lămuriri în care scria despre Mărţişorul de la 1 Martie, despre Căluşari, Crăiţe etc. După 100 de ani, Simion Florea Marian scrie despre Mărţişor, Mărţiguş, Marţ consemnând îndemnul de a-l purta : Cine poartă mărţişoare/ Nu mai e pârlit de Soare./

În legendele Mărţişorului importante sunt Baba Dochia, nora sa, ce se întâlneşte cu Mărţişorul, Sfântul Petru şi Dumnezeu – ce veghează legile cosmice, până ce raza de soare aduce şi Sâmburul luminii de viaţă dătător, energiile, cum scrie Mihai Eminescu în poezia Rugăciunea unui dac, care în legendă e jarul din cofiţa tinerei nurori, ce coace fragii roşii.
Dochia îşi trimite nora să spele rufe şi să le frece până-s albe ca zăpada, ştiind că puţina apă dezgheţată ici-colo n-o va ajuta ci doar o va face să îngheţe şi astfel să scape de ea. Din senin apare un fecior care o aude plângând şi îi spune că e Mărţişor. O îndeamnă să spele rufele încă o dată, şi-i dăruieşte o floare roşie cu marginile albe, din nou albul-lumina lucitoare şi roşul energetic, ce-o pune pe cap, la ureche. Fata s-a înviorat şi îndemnată de tânărul Mare Or, spălă rufele, le puse-n desagă şi acasă văzu că erau albe ca zăpada, deci Troianul alb nu era biruit de energiile cosmice, că se manifesta cu putere.
Baba Dochia vede floarea şi crede că-i cald afară. Iată că vechiul nu înlesneşte apariţia noului decât prin forţe cosmice, că mesajul Mărţişorului indică sferele astrale. Feciorul este un Or-Orean, Arian, de pe Marele Ormeniş al începuturilor sacre, înzestrat cu energii speciale, cum spune Mihai Eminescu în poezia Călugărul şi chipul indicând-o pe Ea- care în legendă e tânăra noră a Dochiei, ce nu trebuie să piară că e capătul firului de aţă, care ne dă viaţă ce lunecă din strămoşi în urmaşi.

Funia Anului era împletită, înnodată, de Zâna Dochia când urca pe munte, dar timpul îi spune că trebuie înnoit şi înnodat, întărit prin nora sa care să împletească o nouă Funie a Anului cu care să înconjoare Pământul, cum scrie Ion Ghinoiu în Dicţionarul de obiceiuri populare de peste an. Și iată că ziditoarea Nika, ştiută mai târziu drept Baba Dokia, este prezentă în mitologia cosmică română, păstrată scriptic de culegătorii de obiceiuri şi datini din satele româneşti, despre care scrie şi Antonio Maria del Chiaro în lucrarea Revoluţiile Valahiei, din vremea lui Constantin Brâncoveanu.
Această Salbă a Anului este plină de noduri sacre codate străvechi în lumea geto-dacă, balcanică a vlahilor păstori, că Dochia este o prezenţă de păstoriţă străveche, de când e lumea lume şi are diverse nume precum: MartiNika, Marta, Marţolea, Matronallia, Dokia, Babele, Vântoasele etc, prezentă în Patriarhat ca MărţişOr, Mărţiguş, Marţ, Mâţişor, Marte-Zeu.

O altă povestire din alt timpul cristic zamolsian la geto-daci spune că Baba Dochia şi-a trimis nora să-i aducă fragi copţi, semn că se putea duce cu oile la păscut. Tânăra a făcut un foc, să se încălzească, după ce-a scotocit tufişuri, că nu ştia încotro s-o apuce. De ea se apropie doi bătrâni, ştiuţi drept Sfântul Petru şi Dumnezeu pe când umblau pe pământ, care-o sfătuiesc să pună câţiva cărbuni aprinşi în cofiţă, dar să nu ridice capacul până acasă. Când ajunge acasă fata descoperă cofițași vede că frăguţele sunt roşii. Iată că în lumea creştină străveche a vlahilor–geto-daci se ştia că totul se înfăptuieşte cu sprijinul Domnului energetic ce ocroteşte înnoirea, când îi vine vremea.

Interesant este că lumina lucitoare a Soarelui umplea văile, dar frigul nu dispărea. Sfântul Petru şi Dumnezeu indică fetei cărbunii aprinşi aceștia fiind purtători de energii pe care lumina nu le poseda deplin.

Mihai Eminescu, în Rugăciunea unui dac, surprinde energia cosmică ce: Din noian de ape, puteri ai dat scânteii din Sâmburul luminii de viaţă dătător.
Începând cu data de 24 februarie în calendar sunt multe sărbători ce punctează datini străbune pline de iniţieri străvechi. De la Dragobete în 28 februarie la Buna Vestire din 25 martie sunt pe Funia Anului Mărţişorul la 1 Martie, răsucit din fir roşu de energie împletit cu cel alb de lumină, 8 Martie, ziua mamei, a femeilor, 9 Martie, Maginikele, ziditoare de energii cosmice, Alexiile la 17 martie, ce indică slobozirea vietăţilor ce iernează în Pământ.
Dragobetele e o sărbătoare specială când primăvara reia ciclul naturii ce se reînnoieşte şi în viaţa oamenilor. În acestă zi se învestesc fetele cu calitatea de iubită, ce primesc pecetea-sărutul de DragoBete în faţa comunităţii, de ştie Tăt Natul că Dragobetele sărută fetele, aspect ce protejează feminitatea, gingăşia, fragilitatea, bogăţia energetică, luminată de curăţenia spirituală, în aşteptarea căsătoriei.

În calendarul Babelor, Mărţişorul e talismahul ce vesteşte Anul Nou în Hyperboreea, prima zonă de uscat dezvelită din gheţurile ancestrale, cea mai grandioasă lucrare cosmică, prin mijlocirea unor mesageri speciali aflați sub conducerea Domnului celui vechi numit Nike, Nika, cel ce se dăltuia pe stâlpii de la căpătâiul celor duşi şi, mai rar, pe crucile creştine. Încep Zilele Babelor – Marile Preotese ale Dochiei, după care patriarhii lumii creștine dau alte legi de a trăi.
La 8 Martie e ziua femeilor, a magiilor – megaenergiilor, asistentele Zânei Nika, personalitate cosmică prezentă în mitologia română ca fiind însoțită de Măcinike – măcinătoare, iar în scrierile patriarhale – măciniki.
O rugăciune știută de mine de la străbunica indică ziua de 9 Martie şi datina străbună:
Noua martie măcinikii / Câte opt la Joc Voinikii /
drept o misiune cosmică pe Terra sacră condusă de Noua. În această zi se fac nikolauri-măcinici, nişte colăcei în formă de 8, unşi cu miere şi presăraţi cu nucă pisată. În Oltenia se fac cerculeţe de cocă pe deget, care se răsucesc în opt, se usucă, apoi se fierb, îndicând Apele Primordiale de după dezgheţ în care se pune nucă pisată şi scorţişoară, de se dau de pomană în castronele sau căni cu lumânări – luminikă.
Ziua de 9 Martie e plină de cutremure când bărbaţii intră în curţi dansând în jurul ciomegelor pe care le bat în pământ strigând: Intră frig şi ieşi căldură / Să se facă vreme bună / Pe la noi pe bătătură.
Cu ani în urmă, în calitate de professor, am fost în excursie cu elevii în Bulgaria şi le-am dus mărţişoare celor de acolo. Ghidul s-a minunat de frumuseţea martinikilor – cum le spun ei. Elevii au strigat în cor că-s mărţişoare. Bulgarii au preluat legenda mărțișorului de la valahii – mocani prezenţi în toate ţinuturile dunărene unde legenda urmăririi Dochiei, sora lui Decebal, de către Traian era veche de cel puţin 1500 de ani. La bulgari se schimbă mărţişoarele-martinike între tineri, apoi se agață în copacii înfloriți. La aromâni Mărţişorul e numit Marţu ca şi la meglenoromânii și la istro-românii din Albania, Croaţia, Serbia, Macedonia.
Ştiam câte ceva despre Legenda Dochiei de la bunicii mei, mocani veniţi în Dobrogea după 1877 din Zona Făgăraşului. De la ceilalți bunici veniţi din sudul Moldovei, din Zona Covurlui –Tecuci, ştiam că Dochia a îngheţat pe Muntele Ceahlău, acolo unde-s Pietrele Doamnei, de unde curge un izvor la aşa mare înălţime.

Povestirea despre Mărţişor e ştiută în toate Vlăhiile din sudul Dunării, păstrată în memoria colectivă, aşa cum o ştim şi noi, românii. Pe Manuscrisele de la Marea Moartă din grotele de la Qumram e prezentă Zâna Nika (Ni-apă şi Ka-pământ), ziditoarea Cerului şi a Pământului din Hyperboreea, OraNika, Zâna măreţei Victorii, ştiută la geto-daci de Gaia – Dochia. În sudul Dunării invadatorii au preluat din ştiinţa veche pe Martinike, ca început de lume şi de datini, ştiut ca Mărţişor la noi, geto-dacii, solie de Mare Oran, cu rădăcini geto-dacice adânci. Aplecându-mă asupra acestui subiect am fost mândră să constat că ştiam de la bunica despre Nika, dăltuită rar pe crucile din cimitirile vechi, că e Dumnezeu ăl Bătrân.
Iată că MăciNikele – megaenergiile de sub orânda Zânei Nika, mesagerul înnoirii ce a pecetluit săcriile străbune ale Anului Nou, la 1 Martie, când Nike – Zeea Prometee, primul Om Zeu, prin acţiune Urieşească, a creat condiţiile existenţiale de pe Terra.

Toate datinile Anului Nou din zilele noastre se regăsesc în datinile de Mărţişor printre care: citirea semnelor primăverii, activităţile de păstorit, agricultură, pomicultură, încremenirea Anului vechi. Înnoirea timpului ce adaugă o verigă ca o mărgică pe Calea în Dar (calendar) de la Nika, legat de ştiinţa mişcării astrelor cu trimitere la mişcarea de rotaţie şi de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui etc.
De la 1 Martie încep Zilele Babelor, Zânele înţelepte străvechi, care ţin până la 9 Martie. Această săptămână veche începe cu Baba Marta ştiută şi de Dochia, această Geae strămoaşă a păstoritului din arealul valaho-geto-dac. Zilele săptămânii au nume de zâne străvechi în toată lumea.
Dochia, cititoarea pe semne, e precaută că se îmbracă cu 9 cojoace pe care le scutură de ploile mocăneşti, de ninsoare. La români există zicătoarea că atunci când ninge după 1 Martie îşi scutură Dochia cojoacele. Zăpada cu fulgi mari pierind pe undele călduţe pe care zburdă mieii, iezii în feeria albă şi antrenează păstorii, copiii, glasul mioarelor, al câinilor că e Zăpada mieilor, cu reduse forţe ale gerului.
Dacă e cald urcând pe munte, Dochia leapădă câte un cojoc, nu-l dezbracă spre a-l refolosi, fiindcă se topește sub energiile primăverii. Femeile îşi aleg câte o zi pe care-o numesc Baba Mea, după care ştiu cum va fi viaţa lor în acel An. Aceste zile indicând cifrele între care a Noua este specială ca fiind cifra cea mare că de la 10 în sus sunt doar combinaţii între 1 și 9, la care târziu s-a adăugat Zero/ 0. În vechime, cifrele se scriau cu liniuţe verticale, așa cum făceau și plutaşii de pe Bistriţa. Dacă înmulţim lll.lll.lll cu lll.lll.lll, considerând că liniuţa verticală 1 e cifra 1, obţinem 12345678 – 9 – 87654321, numit de matematicieni Polindromul perfect prin simetrie.

Mărţişorul – împletire de energie şi lumină pe Funia Anului prezent cu alb-lumină şi roşu energie, este şi pe steagul căluşarilor şi pe bradul de nuntă şi pe stâlpul axiopolis al înnoirii şi cu fire albe şi negre, galbene şi roşii, albastre şi albe, ce exprimă dualismul lumină-întuneric, cer şi pământ, iarnă-vară, viaţă-moarte, bine-rău, frig-căldură etc, ce sunt citite pe semnele naturii, cum apar de sub zăpadă Omătuţele-Ghioceii, trimişi de Geea-Mama Pământ, ce deznoadă apele, dar şi laptele mânzărilor, când se coc fragii cei roşii, vin rândunelele, berzele, cântă cucul, se ară pământul etc.

Semnele că vara a biruit sunt: înflorirea trandafirului, cuvânt codat ca mai toate ce indică pe: Teea Ra în Dar pe Firul- Funia Anului, când înfloresc pomii, vin berzele şi cocorii…
La romani, Mărţişorul se numea Matronallia, anterioară Zeului Marte, când începeau Idele lui Marta. Matronallia romană străveche era patronată de zeul Marte în patriarhat, ştiut din vechime de la păstorii valahi-mocani veniţi în transhumanţă de pe Tisa, numiţi acolo tusci, că în toată lumea mediteraneană se vorbea getică străveche.

Prima lună din Anul Getic se numea Baba Marta. Toate lunile anului şi zilele săptămânilor ce au şi în zilele noastre nume de Mari Preotese, vechi de peste 8000 de ani, sunt opera Arienilor carpatici.

Anul getic al păstorilor – mocanii valahi, se împărţea în două perioade marcate de ziua Sfântului Gheorghe la 23 aprilie, când coborau cu oile la păşune în câmpie, până la Sfântul Dumitru la 26 octombrie, când se retrăgeau la iernat, spre a urca în primăvară pe munte, înţelepţire primită de la Dochia.
Mărţişorul străvechi era răsucit de fetele mari, de mamele pricepute, care înnodau la capătul şnurului câte un ciucure delicat, unul alb ca un ghiocel şi celălt roşu ca o frăguţă coaptă. Se purta înnodat la gât, la mână, la picior, la pălărie şi prins în piept, cu ciucuraşii ca nişte clopoţei, şi la gâtul mieilor, iezilor, mânjilor, viţeluşilor, căţeilor, pisicuţelor. În timp s-au legat pe mărţişor inimioare, gărgăriţe cusute ca purtătoare de veşti bune, simboluri de viaţă lungă, de sănătate, specifice pentru tineret, copii, mame, bunicuţe, feciori, taţi, bunici etc. Nelipsit era bănuţul de argint, chiar şi de aur, ce purta norocul soarelui aşezat pe marginea basmalei la aromânce, la gât şi la mânuţă pentru fete şi băieţi. Ţigăncuşele îl aninau în cosiţe şi-l purtau adăugând mereu și mereu câte unul, ori de câte ori primeau acest dar.

Şnurul mărţisor se purta 9 zile ori până înfloreau copacii, de care se aninau cu rugăciuni, cu dorinţe tainice. În Dobrogea noastră străbună urcam pe colţani când treceau stolurile de cocori şi gâşte sălbatice şi slobozeam mărţişorul pe aripile vântului, să ne poarte nădejdiile. Unele bătrâne înconjurau casa cu şnurul de mărţişor să fie protejată de rele.
Și astăzi parcă Dochia toarce firul vieţii din energia şi lumina Mărţişorului, şi-l înnoadă în infinitul existenţial.

Bibliografie:
• Eliade Mircea, Încercarea labirintului, Ed. Dacia,Cluj- Napoca, 1990;
• Ioan Marchiş, Nodul dacic, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014;
• Ion Ghinoiu, Panteonul românesc – Dicţionar, Ed. Enciclopedică, București, 2001;
• Iordache Golescu, Pilde, povățuri și cuvinte adevărate și povești cu trebuincioase lămuriri, 1799;
• Mihai Eminescu, Versuri lirice, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2000;
• Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti, 2002;
• Teodor Pamfile, Mitologia românească, Ed. Socec, Bucureşti, 1916;
• Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti, 1994;
• Simion F. Marian, Sărbătorile la români, Studiu etnografic, Bucureşti, 1899;
• Simion F. Marian, Mitologie românească, Ed. Paideea, Bucureşti, 2000.

Sursa: Olimpia Cotan – Prună
Adaptare si foto: Carmen Pankau

☀️BELAGINELE PROVIN DE LA MATRIARHATUL PELASG

Regatul Matriarhal al Pelasgilor, condus de către ZEIŢA HESTIA, avea la bază cel mai vechi Cod de Legi scrise din întreaga Lume antică, acest Cod a fost atestat în anii 2.500 î.e.n. sub numele de Belagine sau Legile frumoase. Aceste Legi au fost predate mai departe lui Zamolxe.

Legile Belagine au fost învăţate pe de rost și așa au fost predate, mai departe din generaţie în generaţie (Teopomp).

Belaginele erau puse în versuri și, deasemenea, SE CÂNTAU…

PLATON (Critias, II, 259) confirmă acest adevăr spunând că:
”în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă”.

Aceste Legi Belagine ar trebui învăţate din nou de Români, și nu numai de ei. Aceste Legi sunt un Garant al unei vieţi demne și în plină armonie cu Dumnezeu și cu Natura.
Frumuseţea acestor legi Belagine, îi apropia pe oameni de Cer, de Divinitate şi îi ţinea drept, pe Pământ.

Să ne regăsim din nou legătura, conexiunile, rădăcinile şi să devenim din nou, oameni mai buni. BOGĂŢIA SPIRITUALĂ este de fapt ADEVĂRATA BOGĂŢIE.

☀️Cum spun Străbunii noștri Pelasgo-Geţi: NIASCHARIAN! - Să Renaștem!

Autor: Carmen Pankau

Picture credit: Sishkin Andrey

 

DEPOZITUL DE BRONZURI DE LA ABUCEA (JUD. HUNEDOARA)

Cu ocazia debutului lucrărilor la tronsonul de autostradă A1LD3, dintre Lugoj și Deva, în zona satului Abucea (comuna Dobra), pe malul stâng al pârâului cu același nume (izvor în Munții Poiana Ruscă, afluent al Mureșului), au fost cercetate două situri arheologice și a fost făcută o descoperire arheologică importantă. Deși au primit nume diferite, siturile 1 și 5 fac parte, cel mai probabil, din aceeași mare așezare, al cărui centru se află între cele două aglomerări de complexe cercetate. Încă de la începutul cercetării, s-a conturat ideea că urmele de locuire surprinse „in situ” reprezintă o periferie a așezării, deoarece mare parte din cele aproximativ 120 de complexe cercetate au caracter funerar.

Este vorba despre mormintele de incinerație, dar mai ales de gropi cu resturi de oase umane, majoritatea calcinate. Au fost cercetate câteva locuințe adâncite (tip bordei), cu vase sparte pe loc (în scop ritualic?), însă cele mai numeroase complexe sunt din categoria gropilor de provizii sau menajere. Cronologic, complexele aparțin finalului epocii bronzului. Descoperirea cea mai spectaculoasă de pe Situl 5 s-a făcut în complexul Cx 33, de formă ovală, puțin adâncit, cu inventar ceramic modest, a cărui structură nu părea să fie deosebită de a altora. Surprinzător, bine ascunse în pereții săi, au apărut două grămăjoare de brățări de bronz. Artefactele, în număr de 13 (două grămăjoare de șase și respectiv șapte bucăți; a se vedea simbolismul numărului 6 și al numărului 7), fuseseră depuse cu grijă în cele două nișe laterale de dimensiuni potrivite, scobite în lutul în care fusese săpată și groapa și astupate imediat, cu greu sesizându-se că acolo avusese loc o intervenție umană.

Ascunderea în zona laterală a gropii a brățărilor poate conduce la ipoteza oferirii acestora în dar zeității, ce se află „pe marginea” creației materiale (așa cum apare și pe statuile tip menhir, sau se „trădează” prin prezența Scaunului de Domnie în Altarul unor biserici, undeva într-o firidă laterală), de unde ne observă, fără să intervină, decât la timpul stabilit („vremea recoltei”). Brățările (ca și zale de lanț ce ne leagă de Stăpânul Creației) au aceeași formă, dimensiunile similare și sunt decorate prin incizie. Realizate din bare de secțiune rotundă, din bronz masiv, cu capetele subțiate și deschise, acestea prezintă motive ornamentale de la cele mai simple, crestături accentuate sau fine, la cele mai complicate, fascicule de linii paralele, oblice sau intersectate, în „căpriori” sau „brăduț”, romburi și ove, rezultând combinații diferite (ca și complexitate a elementelor și legităților spirituale, genetice și energetice care coordonează viața în materie). Poate nu întâmplător acest decor incizat seamănă cu cel canelat și lustruit de pe unele vase ceramice de tip Suseni, descoperite la ABUCEA, în cele două puncte cercetate în anul 2014.

Numele localității de „A – bucea”, face trimitere la localități sau denumiri geografice similare din România, precum satul Buceș din comuna Buceș – Vulcan (jud. Hunedoara), Bucecea (comună în jud. Botoșani), satul Bucea din comuna Negreni (jud. Cluj), Pasul Bucea (Munții Vulcan), Munții Bucegi (masiv muntos între județele Dâmbovița și Prahova, cel mai însemnat pisc al Carpaților Munteniei), dar și Buceagul (Bugeac), care este chiar BASARABIA noastră istorică. Posibil ca denumirea să vină de la „buceá” (bucéle), s. f. – 1. Căptușeală metalică în interiorul unui butuc de roată (bucșă; de unde Bucșani, etc.). – 2. Cerc, manșon, inel în general. Var. buccea, boccea, bucșe(a), bocșa, bocie. Lat. bŭccella „guriță” (Candrea-Dens., 190; DAR); cf. it. buccella, prov. bucella „îmbucătură mică”. Rezultatul normal, bucea, pare a fi suferit influența pol. buks(a) „butucul roții” (› rom. bucșe), cf. Cihac, II, 31, și poate a lui boccea. În orice caz, etimonul nu este perfect clar (cf. Graur, BL, V, 90). Dar mai avem și „Búcefal” (Bucifal) s. m. (fam.), cal de luptă sau de paradă (calul tracului Alexandru Macedon; ca și zeitate cu patru picioare ce ține pământul întins spre a nu se face sul; caii erau comparați cu zmeii și paraleii).

Între două lovituri cosmice pe care le va primi planeta noastră la sfârșitul timpului, va exista o perioadă de aparent calm, așa cum bucșa se interpune între două zone de „frecuș”. Aceste zone geografice numite astfel, sunt cele ce au fost cumva ferite de lovitura cosmică, sau au fost mai puțin afectate (conform bucella = „îmbucătură mică”). Această descoperire de la Abucea se înscrie în seria depozitelor de bronzuri de tip Cincu – Suseni și poate fi încadrată cronologic la nivelul de Hallstatt A1 (acum aproximativ 3000 de ani). Acesta se adaugă celorlalte depozite de bronzuri (peste 500) din spațiul carpato – dunărean, care scot în evidență atât bogăția cât și originalitatea produselor din bronz din spațiul respectiv din acestă vreme când metalurgia bronzului a atins aici cea mai mare dezvoltare din estul Europei Centrale datorată în primul rând, zăcămintelor de cupru, precum și legăturilor de schimb existente. 

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

  

🔺ISTORIE INTERZISĂ: ISTORIA ATLANTILOR. RĂZBOI ATOMIC ÎN ANTICHITATE?

MISTERE LA MOHENJO-DARO, COLINA CELOR MORŢI

Istoria armei nucleare moderne începe cu scrisoarea trimisă de Albert Einstein la 2 august 1939 preşedintelui Franklin D. Roosevelt. La scurt timp, guvernul SUA a lansat proiectul de realizare a armei nucleare cunoscut sub numele de “Proiectul Manhattan”. Deoarece pentru realizarea armei nucleare era nevoie de uraniu îmbogăƫit, a fost construită la Oak Ridge – Tennessee o instalaƫie de îmbogăƫire prin procedeul de difuzie gazoasă, pus la punct de Harold Urey, iar la Universitatea California Ernest Lawrence a pus la punct procedeul separării magnetice a izotopilor uraniului.
Prima armă nucleară a fost testată la 16 iulie 1945 în desertul New Mexico.
Mohenjo-Daro a fost un oraș antic, aparƫinând civilizaƫiei Văii Indusului, situat la cca. 80 km sud-vest de actualul oraș pakistanez Sukkur, Sindth. Numele său înseamna “colina celor morti”.

Mohenjo Daro, a fost construit în jurul anului 2.600 î.e.n. şi abandonat cam în anul 1.700 î.e.n., descoperit de arheologi în anul 1922 în timpul construirii unei căi ferate, când lucrătorii au început să sape chiar lângă colină. Ultimele săpături făcute în zonă au fost între 1964-1965 de către o echipă condusă de George Dales. În anii 1980 arheologii au folosit tehnici mai puƫin invazive, sondare de suprafaƫă sau locală, pentru a aduna mai multe informaƫii.

Oraşul avea o piaƫă centrală mare, străzi, grupuri de gospodării, fântâni, era bine fortificat şi avea turnuri de pază. Existau şi clădiri mari, probabil folosite la adunări şi chiar un complex cu 78 de camere, probabil o reşedinƫă preoƫească. Mohenjo Daro a fost distrus şi reconstruit succesiv de cel puƫin şapte ori. În 2012, arheologii pakistanezi au avertizat că, fără măsuri de conservare, îmbunătăƫite, site-ul ar putea dispărea până în anul 2030.

Harappa este un oraş în regiunea Punjab din nord-estul Pakistanului. Aici au fost descoperite ruinele unui vechi oraş fortificat, care a existat între 3300 i.e.n. şi 1600 i.e.n. Se crede că numărul de locuitori era de circa 40.000 de persoane, foarte mare pentru acea vreme.

În timpul unor excavări la Mohenjo Daro şi Harappa, arheologii au descoperit foarte multe schelete care i-au făcut să se gândească la un scenariu şocant, mai ales că multe dintre schelete se aflau pe străzi. Aproape toată populaƫia oraşului Mohenjo Daro a murit pe stradă. Aşezarea scheletelor arăta că unii au încercat să îşi protejeze rudele, copiii etc. Uimitor este că oamenii de ştiinƫă au gasit în zonă contaminare… radioactivă. Strazile din Mohenjo Daro erau pline de “bucăƫi de sticlă negre” – tectite. (Tectitele sunt roci din sticlă formate natural la locul de impact al unui meteorit cu suprafaƫa pamantului; – denumirea provine din greaca tektos = topit – Compoziƫia chimică este: sticlă naturală de silicaƫi 75% în combinaƫie cu aluminiu, fier, calciu, sodiu, potasiu, magneziu, titan şi mangan. wikipedia).

“Când prima bombă atomică exploda în New Mexico, nisipul deşertului suferea această ciudată metamorfoză, transformându-se în mici bucăƫi de sticlă de culoare verde.
Aceasta este teoria de la care o echipa de arheologi californieni, care a efectuat în această vară săpături în zona văii Eufratului, a pornit în lansarea unei ipoteze de senzaƫie. Americanii au descoperit urmele unei vechi civilizaƫii, datând de acum 8000 de ani şi, printre ruinele aşezărilor antice, aceleaşi mici bucăƫi de sticlă… Ei sugerează că formaƫiunile sticloase descoperite în valea Eufratului nu pot fi decât rezultatul unui antic război atomic! În multe cazuri, în deşert s-au găsit tectite, dar nu şi craterele provocate de meteoriƫii ce le-ar fi servit drept cauză. Singura explicaƫie raƫională în acest caz mi se pare a fi cea a unui război atomic, desfăşurat în zorii civilizaƫiei umane, chiar în punctele care au reprezentat focarele acestei civilizaƫii.”

Bucăƫile de sticlă de la Mohenjo Daro arată că oraşul a fost atacat de o căldură fantastică, totul fiind topit. Cercetătorii au descoperit că moartea oamenilor şi animalelor s-a produs instantaneu. A fost găsit şi epicentrul exploziei de aproximativ 50 de metri ca diametru, unde toate casele au fost complet distruse.
Epopeea antică indiană Mahabharata aminteşte de arme sofisticate şi războaie între Zei – “atunci când scoica a lovit pământul, întunericul a acoperit cerul, tornadele şi furtunile au distrus oraşele. O explozie distrugătoare a transformat zeci de oameni şi animale în cenuşă. Țăranii, orăşenii şi războinicii s-au aruncat în râu pentru a se spăla de praful otrăvitor.”

David Davenport a petrecut 12 ani studiind vechile scrieri hinduse şi a luat mostre de la Mohenjo Daro. În cartea lui “Distrugere atomica în anul 2000 înainte de Hristos”, aparută în 1979, scrie despre descoperirile sale si considera că urmele găsite la Mohenjo Daro semănau foarte bine cu cele găsite la Nagasaki. În epicentrul exploziei, totul a fost cristalizat şi topit.

În Mahabharata se aminteşte despre explozie, care a fost extrem de fierbinte, de o mie de ori mai luminoasă decât Soarele, a crescut în strălucire şi a transformat oraşul în cenuşă. Apa a fiert, carele de război au ars, cadavrele au fost şi ele arse de căldura teribilă, astfel încât nu mai arătau ca oamenii. A fost o privelişte îngrozitoare. Textele spun că locuitorilor oraşului li s-au dat şapte zile pentru a părăsi locul, care era pe cale de a fi distrus.

La 60 de metri de centrul exploziei, cărămizile erau topite pe faƫa exterioară, arătând amploarea exploziei şi temperatura foarte mare. Acest eveniment a fost consemnat în texte vechi de 4.000 de ani.
Rămăşiƫele indiene de la Mohenjo Daro şi Harappa, abandonarea lor bruscă şi descoperirea unui loc antic acoperit cu cenusă radioactivă, este una din posibilele dovezi că au existat arme foarte avansate tehnologic în antichitate, chiar şi războaie atomice. Există dovezi pe Pământ că extratereştrii au fost aici, au trăit printre oameni şi au vizitat Terra. Există multe teorii, scenarii şi mistere legate de ATLANTIDA, piramidele din Egipt, Liniile Nazca etc.

Susƫinătorii teoriei extratereştrilor antici cred că Mohenjo Daro şi Harappa au fost distruse de explozii atomice. La Rajahstan, India, au fost efectuate cercetări abia după ce s-a observat o rată mare a malformaƫiilor congenitale şi îmbolnăvirilor de cancer. Nivelul radiaƫiilor înregistrate a fost atât de mare, încât specialiştii indieni au închis zona. Oamenii de ştiinƫă au găsit dovezi ale unor explozii atomice cu vechimi cuprinse între 8.000 si 12.000 de ani. Arheologul Francis Taylor este de părere că unele gravuri antice descoperite în temple, sunt un fel de rugăciuni ca “MAREA LUMINA” să nu le distrugă oraşul. “Este uimitor ca civilizatiile antice să îşi imagineze că unele civilizaƫii aveau tehnologie nucleară, înainte ca ea să fie descoperită (de lumea modernă). Cenuşa radioactivă oferă credibilitatea relatărilor antice indiene, care descriu războaie atomice.”

Un crater uriaş, găsit în apropiere de Mubai, pare a fi locul unei alte explozii atomice. Craterul Lonar are diametrul de aproximativ 2.150 de metri, este situat la 400 de kilometri nord est de Mumbai, şi poate fi unul din locurile unde s-a dus un război atomic acum 50.000 de ani. Nu au fost găsite resturi de meteorit în zona de impact şi nici în vecinătate, doar un crater în bazalt. Datele conclud spre o presiune ce depăşeşte 600.000 de atmosfere, caldură intensă, bruscă (indicată de micile sfere de sticlă). (adaptare dupa Philip Coppens)

Cu cele 90 000 de versuri ale ei, Mahabharata este cea mai lungă epopee din literatura universală. Tema principală este conflictul dintre doua seminƫii de Bharatizi: descendentii lui Kuru (cei 100 de Kaurava) şi cei ai lui Pându (cei cinci Pândava).

Sursa: portal tfm ro
Adaptare: Carmen Pankau

☀️DACIA ŞI TRACIA, O CONFUZIE INTERNAȚIONALĂ

Să elucidăm acest „mister“ şi să corectăm eroarea.

DACIA ŞI TRACIA sunt denumiri regionale ale geților. Dacii şi tracii nu defineau etnii, ci erau locuitorii unei provincii romane. Aici se face mereu confuzia între cetăƫenie şi etnie.

Așa cum GEȚII nu și-au numit țara niciodată DACIA, aceștia fiind menționați la Marea Neagră NICIODATĂ însoțiți de vreun stat Dacia, fiind o titulatură târzie a COLONIEI ROMANE de la nord de Dunăre, tot așa GEȚII ODRISI nu și-au numit regatul TRACIA.

În ultimul timp, după o serie de descoperiri arheologice, se tot bate monedă pe existența unor strămoși ”traci” ai bulgarilor, care a fost un trib MONGOLIC SLAVIZAT, și exterminat de Vasile Bulgaroctonul în 1018 d.Hr..

Avem aici de a face cu o CONFUZIE gravă: Tracia este o regiune, ca Dobrogea, de exemplu, nu este un popor. Poporul era GET și pe malul stâng al Dunării, dar și pe malul drept.
Herodot pomenește peste 22 de seminții care populau zona sud-dunăreană (bessi, bisalți, brygi, dalonci, crestoni, crobizi, skyrmiazi, nipsei, odomanți, odriși, trauși, bistoni, ciconi, dersei, edoni, geți, paiți, sapeni, satri), dar printre acestea NU apare niciunde o seminție tracă.

Toate aceste seminții se trăgeau din neamul Geților Pontici, marea masă a geților, a Massageților și au format nucleul Arian al populației europene și vest asiatice. După expansiunea lor, Geții au populat întreaga Europă, până la Marea Baltică, Atlantic și Asia de Vest, până în India, după cum arată chiar Universitatea din Cambridge (”The Cambridge history of India”, vol. I, p.67-71). Tot aici se menționează că grecii, macedonenii și ilyrii, albanezii de azi, au migrat din Carpați. Nu se face NICIO mențiune despre traci.

În ”De originibus populorum Transylvanie”, vol.II, p.323, Ion Budai – Deleanu dă explicație acestui fapt: ”Învățații arată că la grecii antici, trake ar fi însemnat miazănoapte”.

Sunt unii lingviști care susțin că latina s-a format din elina veche astfel rădăcina ”atra” se transferă și în latină, iar ”trake”, a putut fi folosit pentru a delimita zona din nordul elinilor și doar din perspectiva lor. Numai că referința elinilor la locuitorii din nordul lor nu a fost niciodată un endonim folosit de geți pentru a se autodefini. Dacă în latină ”atra” a luat sens de ”negru” prin asociere cu termenul de orientare de la miazănoapte, ori de ”întunecat” acesta nu se preia cu sensul de nordic din perspectiva romanilor, neavând vreun sens pentru ei, ci de NEGRU.

Noi, românii avem VALAHIA cea Neagră, fluviul Istru ce izvorăște din Munții Pădurea Neagră, către Marea Neagră, un voievod Negru Vodă și steaguri cu capete de negrii. Acest sens rămâne valabil numai din perspectivă elină, deoarece doar elinilor populația nordică din această regiune imediată puteau fi ”trake”, iar regiunea în care erau acești nordici, se va denumi în final Tracia. Această titulatură a fost preluată și de romani, transformând-o în colonie, iar populațiile ținuturilor din sudul Dunării vor au fost numite și împărțite de armatele romane în moesi, traci, iliri sau mai târziu în colonia Dacia, daci.

Acestea sunt denumiri de populații ale imperiului pentru geții subjugați care au fost cuceriți treptat, trib după trib, datorită perseverenței, strategiei și disciplinei militare impuse de Roma. Astfel vom avea iliri în colonia Iliria, moesi în colonia Moesia, macedoni în colonia Macedonia, traci în colonia Tracia, etc.

Tracia a fost inclusă în imperiul Persan 500-479 î.Hr.

Chiar după istoricul N.S.Derjavin, în ”Istoria Bulgariei” stă scris că cei care au populat Tracia, și au fost numiți traci, ”…au apărut pe peninsulă în al treilea mileniu î.Hr., de peste Dunăre, de pe pământul lor strămoșesc…, unde ocupau cu aproximație crestele de sud ale Carpaților și tot masivul Semigrad (șapte cetăți) – Ardealul, cu părțile Siretului, Prutului și Nistrului, de unde tracii s-au apropiat de Peninsula Balcanică.”

MACEDONIA și TRACIA în 336 î.Hr.

Deci, cei care au populat Tracia vin din Carpați și fac parte din marea masă a geților, pentru că din acești Geți Carpatici s-au desprins și CELELALTE populații care au devenit mai apoi greci, latini, celți, germani etc.

Trogus Pompeius amintea în sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr: ”Chiar și dacii sunt mlădițe ale geților” (ap. abreviatorul Justin, Ed. Nisard, Paris, 1841, C.XXXII, II).

În ”Dictionnaire Grec-Francais” al lui Alexandre, (Paris, Ed. Hachette, 1877, partea a II-a: Vocabulaire de noms historiques, mythologiques et geographiques, A. Pillon), se arată: 

”Dacii popor din familia Geților”.

În introducerea la ”Cartea IV” a lui Herodot, tipărită în 1902, Dimitrie I. Ghica sta scris: ”…locuitorii Dunării aparțineau marii familii indo-europene numite Geți”, din care Dacii, Tracii și Pelasgii erau numai ramuri.

C.I.Hyginus (64 î.Hr.- 17 d.Hr.) în lucrarea ”Astronomicon libri IV” scrie despre Charnabon, rege al geților din Tracia.

În ”Historia Augusta” (Editura Științifică, 1971, p.503) se menționează: 

”(Împăratul Probus) și-a continuat drumul prin Thracia, primind, fie ca prietene, fie ca supuse, toate populațiile getice…”

Macedonia și Tracia în 200 î.Hr.

Robert Sheringham (”De Anglorum Gentis origine disceptatio”, p. 159) spune: 

”Astfel chiar Pliniu, Mela, Solinus, îi arată pe geți ca poporul Traciei. Toți tracii ar fi fost un singur popor, adică geții, mărturisește Mela (sec. I d.Hr).”

Flavius Vospicus din sec. III îi numește pe toți tracii popoare getice. Populațiilor din Tracia, Strabon și Herodot, le spun ”seminții”, nu popoare, pentru că toate aceste ”seminții” aparțineau de un singur popor: GEȚII.

Izvoarele antice consemnează limpede faptul că populațiile europene și ale Asiei vestice PROVIN din Carpați. Vasile Pârvan arată în a sa ”Getica” (1982, p.51): ”Cât privește sudul Dunării, până la Haemus, el era de mult getic. Dar geții de aici erau numiți thraci.”

După toate sursele antice, toate semințiile din Tracia vorbeau o singură limbă, și aceasta era limba geților, care au fost numiți de romani "daci", iar mai târziu de germanicii și slavii, ne numesc valahi.

LIMBA GETICĂ (sermo-geticus), pe care azi nu o regăsim nicăieri deoarece din ea se rup limbile moderne, ea este vorbită prin acestea. Nu există niciun studiu serios și elaborat al limbii române care să ateste dacă aceasta este limba de legătură dintre limbile vestice centum, și libile estice satem, deoarece este singura limbă de pe Terra, care poate fi catalogată de slavi, limbă slavică, iar de latini, limbă latină, cu toții greșind deoarece limba română, deși franțuzismele adoptate de pașoptiști au apropiat-o prin aceste neologisme ale sec. XIX de o limbă care se trage din limba română arhaică. Cu alte cuvinte limba română arhaică este la baza limbilor indo-europene, și nu limba română modernă, de aceea cei care afirmă acest lucru se expun criticilor acide ale dușmanilor anti-români, străini, sau autohtoni deopotrivă.

Geții carpatici, după ce se înmulțesc, încep marile roiri prin tokharieni (yuezhii), în general numiți ”indo-europeni”, hitiți, armeni, greci, celți, italici, balto-slavi, germanici, din vatra de locuire a Vechii Europe. Avem de a face cu unele din cele mai importante fenomene din istoria mondială. Din marea masă a geților, datorită sporirii populației până la depășirea capacității de hrănire a leagănului comun, unele grupuri de populații au trebuit să părăsească habitatul comun și să ajungă în spațiile în care au fost individualizate și etnicizate, așa cum le cunoaștem și noi astăzi, de la malurile Atlanticului până în India, 

Joseph Mansion în a sa ”Pays d’origine des indo-europeens” (Editura Ceuterick, 1911; p.228) menționează:

"Istoria este mută asupra originilor Europei. Se pot urca primele stabiliri ale elenilor în Grecia la cel mult 2000 î.Hr. Italicii APAR MULT MAI TÂRZIU, iar noi putem abia să bănuim la aceste date îndepărtate, existența altor popoare, ca celți, germani, balto-slavi."

Atunci, cine a ”înființat” nucleul uman primordial și multietnic al ”semințiilor” getice în Europa?

Cine se afla pe aceste meleaguri acum peste 9.000 de ani?

RĂSPUNSUL este unul singur: PROTO-GEȚII ARIENI.
Din aceștia se trag europenii și vest asiaticii arieni (mezii și perșii, iranienii de azi).

Tracii și dacii sunt Geții.

Surse: Basarabia Literara, bnr.bg, kroraina. com, George V. Grigore, Pr. Dumitru Bălaşa
Adaptare și foto: Carmen Pankau

Ilustratie: Gabriel Tora

☀🌿ISTORIA INTERZISĂ: LEGILE BELAGINE, MĂRTURII ISTORICE

Legile Belagine, Belagines, Legile frumoase, Legile naturale, Legile firii, Legile valahe ale Pământului, sunt un cod de comportament nu numai în societate, ci și cu sine însuși în relaţia și în armonie cu Dumnezeu și cu Natura, sunt un izvor de înţelepciune ale vremurilor de demult, de pe aceste plaiuri divine, unde locuim noi astăzi..

Aceste Legi Belagine sau legile lui Zamolxe, “stau la baza civilizaţiei umane“(Fontes II p.19), legi ale Străbunilor noștri încă de pe vremea Pelasgilor, sunt legi autentice, pline de sacralitate, după care trăiau ei.
Legile Belagine, după scrierile lui STRABON în “Geografia” 1.III.1, erau „un codice de legi vechi de 6.000 de ani, după mărturisirea lor”.

Regatul matriarhal al Pelasgilor, condus de către ZEIŢA HESTIA, avea la bază cel mai vechi Cod de Legi scrise din întreaga Lume antică, acest Cod fiind atestat în anii 2.500 î.e.n. sub numele de Belagine sau Legile frumoase. Aceste Legi au fost predate mai departe lui Zamolxe.

DIODOR DIN SICILIA afirmă următoarele: „Zamolxe pretindea că lui îi dăduse legile Hestia”.

Matematicianul şi filozoful grec IAMBLICHOS (33 e.n.) scrie în “Viaţa lui Pitagora” că religia geţilor sau Cultul lui Zamolxe era practicat cu mare cinstire ŞI de către Goţi (Geţii sub altă denumire datorită împrejurărilor - n. r. Carmen Pankau).

Iamblichos scrie că că Zalmoxa-tracul, “le-a întocmit legile” şi “le-a scris”. Aceste Legi au fost scrise pentru Geţi de către Zamolxe, care era convis și i-a convins și pe geţi că sufletul este nemuritor și, ca Neam SCOBORÂTOR DIN ZEI, și să-și rânduiască viaţa după aceste Legi. Legile Belagine au fost învăţate pe de rost și așa au fost predate, mai departe din generaţie în generaţie (Teopomp).

AGATHIAS SCOLASTICUL amintește și el despre „regulele lui Zamolxis”.

Marele Iniţiat şi Rege al Geţilor, Deceneu, preocupat de cultivarea supuşilor săi, cum spune şi Herodot, a transcris aceste legi şi ele se păstrează până astăzi sub numele de BELAGINE” (Fontes II).

IORDANES (sec. VI e.n.), istoric al goților (geţilor), atrage atenția că geţii, în timpul marelui rege Burebista și al marelui preot Deceneu, au deprins reguli de viată spirituală și învățături foarte avansate:

„Geții îl ascultau în toate și fiindcă erau înzestrați cu o inteligență naturală, îi învăță aproape toată filozofia, morala… instruindu-i în fizică, el îi îndruma să trăiască conform naturii sub domnia propriilor legi (Legile Belagine)… îi învăță logica și reuși să-i facă abili în gândire și superiori altor popoare… îi învăță să observe cele 12 semne ale zodiacului și cursul planetelor și toată astronomia. El le explică cum crește și descrește fața lunii și le arătă cu cât globul încins al Soarelui depășește în mărime planeta noastră terestră și le explică numele a 346 de stele… Vezi cu mare plăcere, ca niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puțintel timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetând poziția cerului, pe altul însușirile ierburilor și ale fructelor, pe acesta studiind descreșterea și scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui și cum, prin rotația cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse după o regulă prestabilită”.

PLATON (Critias, II, 259) confirmă acest adevăr spunând că ”în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă”. (Tracia este o denumire regională a Geţiei. Grecii aveau prostul “nărav”, de a boteza totul după propriul plac, în funcţie de interese și necesităţi, așa i-au botezet pe toţi cei ce locuiau la nord de ei ca “traci”- n. r. Carmen Pankau).

PLATON și SOCRATE constată că Belaginele „epodele sunt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înțelepciunea”. Ele deasemenea pot să fie puse în legatură cu „legea ospitalității”, cu „legea îndatoririlor fiecărui membru al comunității”, „legea omeniei”, totalizate în „obiceiul pamântului” cunoscut ca „legea strămoșilor” dătători de „legi și datini”, după cum constată și Mihai Eminescu.

Legile Belagine, cunoscute și sub numele de „Lex antiqua Valachorum” în tot spaţiul getic unde au trăit urmaşii lor, sunt atestate de numeroase documente istorice.
Belaginele au fost păstrate şi de urmaşi, în mai multe documente istorice din evul mediu mijlociu, în Banat se numesc Jus Walachie, în Transilvania, în Ţara Românească şi în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo; în Ungaria – Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo sau Mos Valachorum.

Utilizând aceleași principii, codul numit și Lex Romana Utinensis (sec.VI, VII ) despre care Schzupfer (L. R. U. pag.85, I, 6. 2.) spune că au fost copiate după un cod BARBAR și au fost scrise, la început, nu în latină, ci într-o limbă barbară.

BETHMAN — (Hegel, Storia della constituzioni dei municipii italiani-1881, p.221), afirmă că această lege îşi are originea în Istria.

NICOLAE DENSUSIANU (Dacia Preistorică) concluzionează că „Idioma în care e scrisă are particularităţi caracteristice limbii vorbite în Carpaţi și Marea Neagră. Chiar și principiile fundamentale ale legii se întemeiază pe LEX ANTIQUA VALACHORUM“, (op cit. p.906).

Belaginele au fost copiate și stau și la baza dreptului roman și bizantin de mai târziu.

Belaginele erau puse în versuri și, deasemenea, SE CÂNTAU…
Și această practică a cântării Legilor Noi a fost COPIATĂ/preluată de către CREȘTINISM, ca de altfel întreaga religie getică, cu câteva modificări, în acest fel atmosfera de sacralitate era accentuată și multiplicată.

Aceste Legi Belagine ar trebui învăţate din nou de Români, și nu numai de ei. Aceste Legi sunt un Garant ai unei vieţi demne și în plină armonie cu Dumnezeu și cu Natura.
Frumuseţea acestor legi Belagine, îi apropia pe oameni de Cer, de Divinitate şi îi ţinea drept, pe Pământ. Să ne regăsim din nou legătura, conexiunile, să devenim din nou, oameni mai buni. BOGĂŢIA SPIRITUALĂ este de fapt ADEVĂRATA BOGĂŢIE.

Cum spun Străbunii noștri Pelasgo-Geţi: NIASCHARIAN! - Să Renaștem!

Sursa: Hiperboreea nemuritoare
Autor și foto: Carmen Pankau

☀️ISTORIA SCRISĂ ÎN AUR A ROMÂNILOR, ÎNTRE STRĂLUCIRE, MIRACOL ŞI BLESTEM

MOTTO:

„Dacă intrăm în camera tezaurului de la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, putem să citim ce a însemnat aurul de-a lungul istoriei voastre milenare. După părerea mea, sunteţi singura ţară din Europa care are istoria scrisă în propriul ei aur. Şi asta este un lucru rar şi excepţional, de care puteţi să fiţi mândri. Probabil că numai în America de Sud, la Bogota, în celebrul muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor, dar aceasta reprezintă doar o parte a istoriei lor şi nu o întreaga istorie gravată în aur, aşa cum aveţi voi. Nici la Luvru, nici la British Museum şi nici în muzeele din Statele Unite nu găsim ce există in muzeul dumneavoastră de istorie. Sigur, au multe exponate de aur şi aceste muzee, dar ele aparţin altor culturi decât ale ţărilor respective. Este regretabil că voi, românii, nu aţi profitat de această istorie scrisă în aur, aşa cum aţi fi meritat. Şi când spun “aţi fi meritat”, mă gândesc la ceea ce istoria voastră a însemnat pentru Europa, la forţa pe care aurul vostru a avut-o în construirea unei civilizaţii demne de marile civilizaţii ale lumii”. Barbara Deppert-Lippitz

SALA TEZAURULUI ROMÂNIEI de la Muzeul Naţional de Istorie București. Cinci-şase trepte de marmură, un coridor scăldat în lumina roşiatică, flancat de două grilaje uriaşe, camere de luat vederi şi raze infraroşii întretăiate deasupra covorului gros, care înăbuşă orice zgomot. Înăuntrul sălii, o explozie de aur scânteind lângă pereţii îmbrăcaţi în catifea violet. Aici se află expuse doar o parte din comorile româneşti. Restul se află în depozite secrete. Obiecte unice în lume prin incredibila lor frumuseţe, dar şi prin vechimea lor. Bijuterii din aur datate din 1200 î.C., vase şi figuri stilizate ciocănite în foaie de aur, rithoni, grifoni, coroane şi sceptre bătute în nestemate…

Câteva vitrine luminate de reflectoare, ascunse aici, într-un subsol blindat, sub metri întregi de beton, păstrează unul dintre cele mai ascunse mistere ale istoriei româneşti. O poveste pornită de la câteva vorbe, care ar putea dezvălui realitatea unei civilizaţii complexe, aproape necunoscută lumii de azi. Un neam îmbrăcat în sclipirile aurului, cunoscător al unei arte comparabile cu a Egiptului faraoni.

ULUITOAREA CIVILIZAŢIE GETĂ

Legenda spune că atunci, la începuturile istoriei, Regii Geţi, stăpânitorii Lânii de Aur din cântecele orbului Homer, domnitori şi peste lumea dunăreană, erau uniţi între ei de un JURĂMÂNT tainic. O lege a tăcerii învelea acest jurământ pentru ca duşmanii să nu ştie că ei îşi apărau împreună pământurile şi comorile. Vorbele vechi spun că, de fapt, triburile getice de pe teritoriul României erau într-un fel unite prin înfrăţirea regală a conducătorilor, cu mult înainte de marele Burebista. Cei aleşi, iniţiaţi în “Taina Jurământului Getic” purtau ca semn de recunoaştere coifuri de aur sau de argint gravate cu semne anume, numai de ei înţelese şi ştiute. Dar asta ar însemna o răsturnare aproape totală a ceea ce se cunoaşte!

Spaţiul românesc este leagănul unei culturi extraordinare, şi asta cu multe zeci de milenii înainte. O civilizaţie avansată, uluitoare, despre care nu se ştie prea multe, și totuși apar mereu și mereu tot mai multe informaţii, dovezi.
Marii regi Geţi, cu nume uitate prin locurile în care s-a născut istoria, au fost UNIŢI şi prin legături de sânge! A existat, fără doar și poate, o Dinastie Getă al cărui mister îl vom dezlega...
Oare coifurile din aur să fi fost într-adevăr semnul PRIMEI REGALITĂŢI din arcul Carpato-Danubiano- Pontic? Cât este legenda aici şi cât este adevăr? Ca în toate Legendele, adevărul trebuie căutat, este acolo, cifrat, ascuns... Sunt multe teorii şi întrebări care nu există în niciun manual de istorie.

Puţini ştiu că, în România, au fost aduse la lumina zilei câteva TEZAURE care conţin un răspuns. Pe teritoriul României au fost descoperite, pe rând, nu mai puţin de cinci coifuri getice, lucrate integral din AUR sau ARGINT, care conţin, absolut straniu, aceleaşi motive şi au aproape aceleaşi însemne încrustate pe ele. Coifurile din aur au fost găsite la sute de kilometri distanţă unul de altul, în locuri diferite, însă toate datează din aceeaşi epocă getică şi au asemănări uluitoare. Primul, cel mai cunoscut dintre ele, coiful de la Peretu, apoi cel din mormântul de la Coţofeneşti, încă unul descoperit la Cucuteni, lângă Iaşi, cel de la Agighiol, dezgropat tot dintr-un mormânt regal şi ultimul, cel mai enigmatic dintre toate, coiful găsit nu se ştie exact cum, pe malul Dunării, lângă Porţile de Fier. Acest Coif a şi dispărut în mod misterios din ţară, pentru a reapărea tocmai peste Ocean, într-unul dintre cele mai mari muzee ale lumii.

Cinci coifuri din metal nobil care seamănă ca şi cum ar fi fost făurite de aceeaşi mână, deşi acest lucru este imposibil. Să fie ele semne ale legăturilor unei civilizaţii uluitoare şi asupra căreia nimeni nu s-a străduit să se aplece cu destul de multă osârdie, exact cum par să fie şi misterioasele cranii din cristal descoperite în şapte părţi ale Terrei?

COIFURI CU PRIVIRI HIPNOTICE

Fixate pe hartă, locurile în care au fost descoperite coifurile din aur formează exact un ARC DE CERC între Carpaţi şi Dunăre, care începe din capătul sud-estic, de la Iaşi, trece prin Tulcea, prin Prahova, apoi Mehedinţi şi se închide în colţul sud-vestic al ţării, lângă punctul de intrare a Dunării în România, la Cazane.

“Existenţa unei legături strânse între conducătorii triburilor getice aflate la nord de Dunăre sau chiar şi cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea părea, la prima vedere, speculativă“, explica marele arheolog român, profesorul VASILE BORONEANŢ, cel care a dezgropat tezaurul din aur de la Hinova şi al cărui elev, EMIL MOSCALU, supranumit “aventurierul arheologiei româneşti“ a adus la lumină coifurile din mormintele de la Peretu şi Agighiol şi a urmărit primul “teoria Jurământului Trac“.

“Eu cred că civilizaţia traco-getică din zona dunăreana existenţa aici în urma cu 3.000 de ani era nebănuit de dezvoltată. Atinsese o amplitudine deosebită de ritual specific, religios şi războinic, era stratificată chiar instituţional, sunt dovezi uimitoare ca aveau sisteme de comunicare paleoalfabetice, nedescifrate încă, şi puteau fără discuţie să fabrice propriile obiecte de podoabă necesare acestor ritualuri. Chiar obiecte absolut deosebite, unicat, cum sunt coifurile şi chiar marele tezaur, despre care eu cred că era de producţie autohtonă, fiind prădat ulterior de populaţiile migratoare care au trecut pe aici, şi nu fabricat de aceştia, aşa cum se crede acum. Dovada complexităţii nebănuite a lumii tracice este existenţa obiectelor uimitor de importante şi de complexe descoperite în necropolele din acea perioadă, cum sunt chiar coifurile din aur şi alte piese de tezaur mari, dar şi marea asemănare stilistică a motivelor de pe coifuri, mai cu seamă că ele se regăsesc într-un spaţiu atât de întins, din Moldova până în Banatul de azi, pe toată curbura arcului carpatic. Lumea tracă („Tracia“ este o denumire regională a Geţilor – n. r. Carmen Pankau) avea fără îndoială legături cu lumea exterioară, dar existau şi legături între conducătorii triburilor gete, legături de ajutor reciproc şi de apărare“.

Uluitorul coif dezgropat la PERETU este inconfundabil. Imaginea lui o cunosc şi copiii de şcoală. Aproape 800 de grame de argint aurit masiv, împodobite cu motive ciudate. Simboluri de animale gravate pe apărătorile obrajilor şi pe partea din spate, iar fruntea lată, prelungită de doi ochi mari, fascinanţi, şi încruntaţi a neînduplecare. Simboluri a căror semnificaţie nu a putut fi încă descifrată. Dar, straniu, aceeaşi privire hipnotică dată de ochii supradimensionaţi se repetă identic pe coiful de la COŢOFENEŞTI, din Prahova. Un kilogram de AUR PUR de 24 de karate, parcă lucrat de aceeaşi mână şi folosind aceleaşi simboluri. Al treilea coif este tot din aur şi are, ca şi celelalte, tăieturi identice în zona urechilor, aceleaşi reprezentări de animale fantastice şi, cu toate că-i lipseşte partea din faţă, se ghiceşte acolo începutul ochilor uriaşi, fabuloşi. Acesta a fost dezgropat aproape de capătul nordic al ţării, la CUCUTENI.

“Eu încă nu cred că aceste coifuri sunt legate între ele, cu toate că, în privinţa lor, exista încă teribil de multe necunoscute. Întâi că ele sunt făcute din acelaşi tip de aur: mai galben, mai deschis la culoare decât aurul transilvan, care era unul roşcat, scos din adâncul minelor. Acesta e aur de suprafaţă, din nisipuri aurifere, exploatate pe văile marilor râuri ce coborau dinspre nord şi care are similarităţi clare cu aurul din marile tezaure dezgropate în Bulgaria, la Varna şi Nisipurile de Aur. Eu nu cred că aria extinderii coifurilor din aur urca de la Dunăre către Moldova, ci dimpotrivă, coboară de la munte către câmpiei”, mai spune profesorul Boroneanţ.

STRANII RITUALURI DE INMORMÂNTARE

Trei dintre cele cinci coifuri (Iaşi, Prahova şi Teleorman) au fost descoperite întâmplător de ţărani. La Peretu, Emil Moscalu a dezgropat un mormânt getic, vechi de aproximativ 2.500 de ani, care avea două camere funerare. Într-una se află scheletul unui nobil get de rang înalt şi, surprinzător, în cealaltă cameră, Moscalu a descoperit că războinicul nu fusese dus singur pe ultimul său drum. El era însoţit de doi cai şi doi câini, precum şi mai multe zeci de obiecte din argint placat cu aur, printre care şi MARELE COIF. O înmormântare ciudată, cu influenţe egiptene, nemaiîntâlnită până atunci în zona românească şi care nu se repeta decât în cazul siturilor din care au fost explorate coifurile.

“E clar că nu erau COIFURI de luptă, ci de PARADĂ. Nu faci un coif din aur sau din argint ca să te apere, materialul e prea moale, deci aveau o altă semnificaţie decât stricta referire la isprăvile de luptă. Iar războinicii îngropaţi aveau ranguri înalte, erau nobili, poate chiar regi, căci au fost îngropaţi cu onoruri, ca niște eroi”.

Emil Moscalu, “arheologul fără odihnă”, a descoperit acelaşi mod straniu de înmormântare şi în cazul coifului pe care l-a adus la lumină prin 1930, la AGIGHIOL, în Tulcea. Regele Get de la gurile Dunării a fost îngropat având alături coiful sacru, semn, poate, al legăturii secrete cu cei de neamul sau pe care a dus-o în moarte, apoi caii, carul de luptă şi soţia.

“Cel mai puţin se ştie despre coiful de aur descoperit la PORŢILE DE FIER, prin 1913. Se zice că un marinar naufragiat l-ar fi găsit, după retragerea apelor, pe undeva, prin zona insulei Simiani. Apoi coiful a dispărut misterios, în mod sigur scos din ţară cu un vas de cursă pe Dunăre, şi abia jumătate de secol mai târziu a fost publicată prima fotografie cu el. Ajunsese la Viena, în colecţia Trau, şi acum se afla în galeriile Muzeului Metropolitan din New York.“

Da, Moscalu a urmărit o teorie a unei legături clare între conducători, plecând de la legendele ce vorbeau despre JURĂMÂNTUL regilor Geţi.

“Teoria unei uniuni tribale, chiar extinsă, este foarte posibilă şi chiar Herodot afirma că tracii se purtau cu cruzime între ei, dar erau PUTERNIC UNIŢI, în mod ciudat, în faţa unor DUŞMANI COMUNI. Eu sunt convins că ar putea fi susţinută arheologic, fiindcă pământul acesta mai are încă multe enigme de scos la lumină. Vedeţi, tracii aveau conştiinţa originii lor comune şi pe cea a UNITĂŢII lor ca POPOR. Comunicau între ei şi aveau o artă complexă, dezvoltată dintr-o mitologie puternică, şi e clar ca o civilizaţie clădită pe un astfel de nucleu nu putea să migreze, să plece din teritoriul comun traditional”, adăuga profesorul Boroneanţ.

O MOARTE MISTERIOASĂ

Soarta lui Emil Moscalu, arheologul atins de febra descifrării Legământului Trac a avut un final la fel de enigmatic, parcă desprins din poveştile despre blestemul faraonilor. După o carieră strălucită, după ce a căutat zadarnic secretul “aurului sărbilori”, a plecat undeva, pe aproape de Peretu, locul descoperirii marelui coif, unde se spunea ca apar noaptea flăcări ale tezaurelor îngropate. Se zice că, după luni de muncă, tot ce a descoperit acolo a fost un schelet cu oase roşiatice, părând că arse în cuptor. Iar câteva săptămâni mai târziu şi-a pierdut minţile. Devenise obsedat de hoţi şi purta tot timpul cu el un rucsac în care toţi colegii lui ştiau că ascundea un obiect preţios. Rucsacul misterios i-a dispărut într-un incendiu izbucnit fără explicaţie pe şantierul unde lucra şi astfel nimeni n-a aflat ce conţinea de fapt.
Celebrul arheolog Emil Moscalu a murit în spitalul de psihiatrie, fără să-şi mai fi revenit vreodată…

Galbenul aurului închis între pereţii de sticlă ai Tezaurului nu are amintiri, enigmele sunt încă vii. Enigma unui JURĂMÂNT SECRET, pierdut în negura mileniilor, a unui arheolog care şi-a sfârşit viaţa în ospiciu, cu minţile arse de fantasme nebune, şi mai ales enigma semnului ascuns în coifurile strălucitoare ale Regilor Geţi.

Sursa: Basarabia Literară
Adaptare și foto: Carmen Pankau