RECONSTITUIREA AȘEZĂRII PREISTORICE DE LA PĂULENI – CIUC „DÂMBUL CETĂȚII” DIN HARGHITA

Urmele sitului arheologic vechi de peste 7000 de ani se află în apropierea satului ȘOIMENI, comuna PĂULENI-CIUC, județul HARGHITA (de la „harul Ghitei”, al Geției), în locul numit de localnici Dâmbul Cetății. Primele informații despre existența sitului de la Dâmbul Cetății datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În perioada interbelică, arheologul Al. Ferenczi includea situl în repertoriul cetăților geto-dacice din Transilvania. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, arheologul dr. Zoltán Székely efectua aici primele săpături arheologice. Începând cu anul 1999, Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni din orașul Sfântu Gheorghe a reluat cercetările arheologice de la Dâmbul Cetății, aducând informații prețioase pentru cunoașterea culturilor preistorice Cucuteni-Ariușd-Tripolie (mil. V-IV î. Hr.), Bodrogkeresztùr (mil. IV-III î. Hr.), Coțofeni (mil. III î.Hr.), Costișa (mil.III-II î.Hr.) și Wietenberg (mil.II î.Hr.), care au cuprins și zona Carpaților Răsăriteni.

Expoziția nou creată în cadrul Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni din orașul Sfântul Gheorghe, ce a primit o clădire proprie în anul 2005, prezintă vestigii arheologice, reconstituiri ale unor locuințe, complexe rituale, vetre de foc, cuptoare de ars ceramica și un profil stratigrafic al sitului arheologic, cu explicații privind specificul culturilor din care provin acestea. Considerată a fi prima mare civilizație din Europa (aparținând Geților de Aur primordiali), CULTURA CUCUTENI-ARIUȘD-TRIPOLIE (4600 – 3700 î. Hr.) a luat naștere și s-a dezvoltat în teritorii care astăzi fac parte din trei state: România, Republica Moldova și Ucraina. Până în prezent, s-au descoperit mii de așezări, de diferite forme și dimensiuni, unele fortificate și altele deschise, în care au fost cercetate sute de locuințe de diverse tipuri. Principalele ocupații ale cucutenienilor erau agricultura, creșterea animalelor, vânătoarea, pescuitul, olăritul, prelucrarea pietrei, osului, cornului și a metalelor (cuprul și aurul). Arta modelării, pictării, arderii vaselor și obiectelor din lut, i-a ridicat pe cucutenieni la nivelul de cei mai mari meșteri olari ai Europei eneolitice.

Prin reconstituirea unei locuințe cucuteniene descoperite la Dâmbul Cetății, specialiștii din cadrul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni din orașul Sfântu Gheorghe, au dorit să aducă sub lumina reflectoarelor câteva milenii din istoria noastră necunoscută. Locuința avea forma rectangulară, înălțimea de circa doi metri și acoperișul în două ape realizat din stuf. Podeaua era construită prin așezarea de bârne de lemn una lângă alta, peste care se aplica un strat gros de chirpic (lut amestecat cu pietricele și pleavă). Pereții locuinței erau și ei construiți din bârne masive, despicate, așezate una peste alta și îmbinate la colțuri. După ridicarea lor, pereții erau lutuiți și finisați pe interior cu un amestec de lut cu pietricele, pleavă și nisip. Astfel, toate spațiile dintre bârne erau astupate. Locuința era încălzită cu ajutorul vetrelor și cuptoarelor cu boltă sferică. Acestea erau folosite și la prepararea hranei (la coptul pâinii, fierberea plantelor, frigerea cărnii etc.) sau la iluminat pe timp de noapte. În interiorul locuinței s-au găsit obiecte întregi sau fragmentare, de o mare diversitate funcțională: vase de uz comun, vase de prestigiu, unelte (râșnițe, pisătoare, percutoare, gresii), arme din piatră, os, corn și cupru, podoabe, precum și obiecte de cult (altărașe, reprezentări antropomorfe și zoomorfe).

Cucutenienii își amenajau în locuință un loc de cult. Astfel, în colțul special amenajat pentru venerarea Zeiței-Mamă (Marea Născătoare; Mitra Cosmică – ca „Uterul Nașterii din Nou”), s-au descoperit 2 statuete feminine de mari dimensiuni (cele două Mării; cele două Gaye). Ceramica prezintă o deosebită importanță pentru arheologie. Calitatea tehnică a preparării lutului și a modelării formelor, arderea oxidantă în cuptoare, ornamentarea pictată dovedesc o specializare indiscutabilă a olarilor cucutenieni. Toată ceramica cucuteniană a fost lucrată cu mâna, fără folosirea roții olarului (conform vechiului principiu „roata aduce dezastrul”; de aceea incașii și tibetanii nu foloseau roata – știau că progresul civilizației va atrage și sfârșitul acesteia). Pentru modelarea vaselor, netezirea pereților și ornamentare (pictată sau incizată) se foloseau unelte de lemn, de os și de lut ars. Vasele erau realizate fie dintr-o singură bucată, fie din colăcei suprapuși, lutul având ca degresant nisip, pietricele sau cioburi ceramice pisate (din vechi forme se crea forme noi). Arderea era indirectă, la temperaturi ce atingeau uneori circa 900-1000°C, fiind destul de omogenă, oxidantă (cu nuanțe gălbui-roșiatice) sau reducătoare (de culoare cenușie-negricioasă), folosind oxizi de fier (Zeul creator este olar; omul are fier în sânge). Cucutenienii au rămas în istorie prin simțul lor artistic desăvârșit și prin mesajele încriptate în desenele unice pe care le-au realizat. Vasele și obiectele ceramice, destinate atât uzului casnic cât și ritualurilor religioase, lucrate într-un stil unic în lume, dovedesc grija permanentă pentru frumos.

De la simplele cești la marile vase de provizii, artiștii plastici cucutenieni se întreceau în a crea forme și desene unice, de parcă ar fi știut că acestea vor participa la o mare expoziție ce va avea loc peste câteva mii de ani. În urma săpăturilor arheologice sistematice a fost obținută și o mare cantitate și varietate de unelte și arme create din piatră (răzuitoare, lame, lamele, străpungătoare, râșnițe, frecătoare, percutoare, topoare, ciocane, tesle, dălți, vârfuri, pumnale). Tehnicile cunoscute de prelucrare a pietrei sunt cele de cioplire, șlefuire și perforare, ultimele două fiind specifice neoliticului și eneoliticului. „Utilajul” litic descoperit la Dâmbul Cetății este format din diferite categorii de roci printre care amintim: silexul, gresia, andezitul și obsidianul. Silexul a fost preferat de către cucutenieni la confecționarea uneltelor și armelor. Pe lângă acestea, osul și cornul (industria materiilor dure animaliere) se dovedește a mai fi o sursă de materie primă. Studiul obiectelor din os și corn descoperite furnizează informații foarte valoroase legate de aspecte diverse: economie, habitat, schimburi, comportament simbolic și funerar etc.
Materiile prime folosite pentru realizarea artefactelor din os, corn și alte materii dure animaliere provin de la animale domestice (bovine, ovine, caprine, porcine) și sălbatice (cerb, căprior, mistreț). Cercetările arheologice desfășurate la Dâmbul Cetății au prilejuit recuperarea unui lot de peste 60 de artefacte de acest tip: vârfuri diverse de os, netezitoare de os, vârfuri din corn de cerb, dinți perforați – imitații din os, pandantive, mărgele, astragal perforat de oaie / capră și materii prime. Începutul epocii bronzului mijlociu în Depresiunea Ciucului marchează întemeierea așezării fortificate de la Dâmbul Cetății de către comunitățile culturii Costișa, venite de la est de Carpați (Cultura Costișa – Ciomortan (2100/2000 – 1900/1800 î.Hr.)). Cercetările arheologice au evidențiat faptul că purtătorii culturii Costișa au ridicat la Dâmbul Cetății o puternică fortificație întărită cu șanțuri, valuri de pământ și palisadă. Rostul așezării fortificate de la Dâmbul Cetății era acela de a controla una dintre cele mai importante căi de legătură dintre Depresiunea Ciucului și Moldova (Izvorul Trotușului), schimbul cu materii prime (cuprul, sarea etc.), precum și trocul diferitelor obiecte de prestigiu (topoare de bronz, sceptre, podoabe, pumnale etc.).

În partea de nord a așezării a fost descoperită o poartă fortificată cu turn ce traversa valul de apărare al acesteia. În acest loc au fost descoperite resturile a trei oameni incinerați (un adult și doi copii). Adultul era culcat pe o parte, în poziție ușor chircită. Copiii se aflau așezați tot în poziție chircită, față în față cu adultul. Alături de cei trei indivizi au fost descoperite mai multe vase ceramice, frumos decorate, cu motive incizate (două amfore, o strachină, o oală și o cană, pentru banchetul funerar). Plecând de la aceste observații surprinse în timpul cercetărilor arheologice s-a trecut în cadrul muzeului și la o reconstituire a porții fortificate de la DÂMBUL CETĂȚII. Descoperirile aveau să continue cu cele din Cultura Wietenberg (din perioada 2000/1900 – 1600/1500 î.Hr.); denumită astfel după toponimul german al DEALULUI TURCULUI din SIGHIȘOARA, Jud. Mureș), cultură ce ocupa în prima jumătate a mileniului al II – lea î. Hr., toată Transilvania. În scopul stabilirii controlului asupra căilor de legătură cu teritoriile de la est de Carpați, grupurile acestei culturi au ocupat așezarea de la Păuleni-Ciuc „Dâmbul Cetății” (sau locuitorii au preluat cultura?). Unul dintre domeniile în care excelau aceste comunități era arta războiului.

Fortificațiile impresionante, precum și numărul mare de arme (pumnale, topoare, vârfuri de săgeți și sulițe) descoperite în cadrul așezărilor și necropolelor scot în evidență preocuparea pentru apărararea granițelor. În cadrul aceluiași proiect expozițional a fost reconstituită și o locuință de tip Wietenberg descoperită chiar la Dâmbul Cetății. Arheologii estimează că locuința avea înălțimea de circa 2 metri, o singură încăpere de formă rectangulară cu dimensiunile de 4 x 3 m și acoperișul – construit într-o singură apă, din lemne, stuf și crengi. Pereții locuinței erau ridicați pe o structură formată din stâlpi și pari de lemn, înfipți în pământ și legați între ei cu nuiele împletite. Peste parii și nuielele împletite era aplicat un strat de lut amestecat cu pietricele și nisip. Pereții astfel construiți erau, apoi, bine finisați pe interior și exterior. Podeaua locuinței a fost amenajată prin nivelarea terenului, într-un strat consistent de argilă și pietricele. În locuință, la nivelul podelei au fost descoperite două vetre de foc (semnul dublului Soare). Vetrele aveau forma circulară și erau utilizate la încălzit, pregătirea hranei și iluminatul pe timp de noapte. Inventarul locuinței era format din vase ceramice de diferite forme și dimensiuni, precum și numeroase piese de piatră, os, corn și bronz.

Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni (MNCR) din orașul Sfântu Gheorghe și-a deschis porțile noii clădiri către publicul larg în anul 2006, organizând primele expoziții în colaborare cu persoane fizice (artiști plastici) și expoziții foto-documentare cu piese reproduse, patrimoniul propriu putând fi expus abia în toamna aceluiași an datorită normelor de conservare impuse de lege. Între anii 2009 – 2011 muzeul s-a regăsit în cadrul unui program de modernizare a muzeelor naționale, program din care fac parte Muzeul Național Brukenthal – Sibiu, Complexul Muzeal Național Moldova – Iași, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” – București și Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei – Cluj-Napoca. În cadrul acestui program s-a urmărit amenajarea tuturor spațiilor muzeale ale MNCR, modernizarea acestora în vederea expunerii și depozitării patrimoniului muzeal într-un mod atractiv, asigurând totodată cele mai bune condiții de conservare a pieselor de patrimoniu. În anul 2011, de Ziua Internațională a Muzeelor această instituție a putut să prezinte publicului larg deschiderea a trei noi spații reamenajate, respectiv: „Expoziția „Așezarea preistorică Păuleni Ciuc, Dâmbul Cetății”, „Prima Școală Românească din Sfântu Gheorghe” și „Casa Memorială „Romulus Cioflec” din localitatea Araci, comuna Vâlcele. Toate cele trei expoziții sunt prezentate la secțiunea de expoziții permanente, respectiv expoziții temporare și vă așteaptă spre a vă cunoaște istoria și strămoșii.
Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

⛪MĂNĂSTIREA VORONEȚ – „CAPELA SIXTINĂ A ESTULUI”

 

Printre „perlele” moldave moștenite de la marele domnitor ȘTEFAN CEL MARE se află și Mănăstirea Voroneț, cea care este supranumită și „Capela Sixtină a Estului”. Mănăstirea Voroneț este un complex monahal medieval construit în satul Voroneț, astăzi cartier al orașului Gura Humorului (jud. Suceava). Mănăstirea se află la 36 km de municipiul Suceava și la numai 4 km de centrul orașului Gura Humorului. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai 3 luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea vreme.

De mici proporții, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica face parte dintre puținele monumente de arhitectură religioasă din nordul Moldovei care-și păstrează în mare măsură forma inițială. În anul 1547 mitropolitul Grigore Roșca, văr al lui Petru Rareș a inițiat adăugarea unui pridvor închis, pentru care adoptă o soluție unică, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat: peretele de vest al pridvorului este un perete plin fără nici o deschidere, precum și pictarea zidurilor exterioare, din temelie până în streașină, lucrări ce au dat construcției o mare strălucire.

Mănăstirea Voroneț a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, având codul de clasificare SV-II-a-A-05675. De asemenea, lăcașul de cult este inclus în patrimoniul mondial UNESCO. Din punct de vedere geografic, mănăstirea este situată la sud de orașul Gura Humorului din județul Suceava, pe valea râului Voroneț. Complexul monahal a fost înălțat pe locul unde se afla o biserică de lemn. Când lucrările de construcție se apropiau de final, Ștefan cel Mare dăruiește mănăstirii prin actul de la 17 august 1488, moșia Știlbicani. Odată cu încheierea construcției biserica a preluat vechiul hram al „Sfântului și Slăvitului Marelui Purtător de Biruință Gheorghie”. Încă de pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare, dar mai ales după 1488, mănăstirea devine un important centru de credință și cultură din Moldova medievală.

Se consideră că apariția monahului Daniil la Voroneț după o perioadă de ședere la Mănăstirea Putna și de sihăstrie a dat nu numai un impuls vieții monahale din acest lăcaș, dar a și imprimat un nivel de viață duhovnicească deosebit de înaltă. Ștefan cel Mare a fost cel ce a dăruit mănăstirii pe lângă o serie de moșii și mai multe cărți, cel mai relevant exemplu fiind „Tetraevanghelul din 1490”, dar și veșminte și odoare bisericești. Acest lucru a fost practicat și de urmașii săi la domnie, Bogdan al III-lea, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu care dăruiesc sau confirmă anumite donații către mănăstire. Deseori aceste donații se făceau cu ocazia prăznuirii hramului mănăstirii, cât și la alte sărbători religioase. În pomelnicul mănăstirii sunt înscriși spre pomenire boieri cu cele mai înalte ranguri, cu membrii familiilor lor, ceea ce arată importanța mănăstirii ca fiind unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult ale Moldovei pe parcursul secolelor XV-XVIII. În 1490 la Voroneț se fondează o „scriptoria” în care erau copiate cărțile necesare oficierii slujbei religioase, cel mai bun exemplu fiind copierea unui Tetraevanghel de la 1490 de către călugărul Pahomie, din partea locului. 

Se consideră că aici a fost înființată, ca și la alte mănăstiri, o școală de slavonie unde erau aduși pentru instruire și educație copii de boieri și de preoți care învățau pentru a deveni preoți, copiști de cărți, dieci pentru cancelariile ținuturilor și orașelor, dascăli pentru biserici și școli. Descoperirea „Psaltirei voronțene” și a „Codicelui voronțean”, i-a determinat pe cercetători să considere că de pe timpul aflării lui Grigore Roșca la Voroneț, activa o școală mănăstirească în care se studia în limbile slavonă și română.

Puține sunt însă exemplele care ar demonstra că un tînăr sau un monah și-a făcut studiile la școala mănăstirească de la Voroneț. În una din însemnările de pe Tetraevangheliarul din 1550/1551, dăruit de mitropolitul Griogore Roșca, mănăstirii Voroneț: „… unde din fragedă copilărie m-am închinat lui Dumnezeu, cu rugăciunea Sfântului părinte al nostru Daniile cel nou, și unde am primit cinul îngeresc, și unde mult m-am trudit cu sufletul”, reiese că înaltul prelat moldovean s-a format ca preot sub supravegherea monahilor din partea locului. O înviorare deosebită a vieții monahale pe diverse planuri a cunoscut mănăstirea Voroneț pe timpul egumenului Macarie (1756-1782), cînd s-au construit noi chilii, a fost reparată biserica, au fost reparate cu insistență proprietățile mănăstirești, efectuîndu-se în acest scop și întocmirea în 1775 a unei „Condici de averi de tot felul” ce a fost tălmăcit și renovat de Vartolomei Mayereanu Pomelnicul, au fost procurate cărți noi, a crescut numărul monahilor.

După anul 1775, când are loc anexarea teritoriului amplasat în N-V Moldovei (Bucovina) de către Imperiul Habsburgic, are loc o diminuare treptată a privilegiilor și drepturilor de care se bucurau odinioară bisericile și mănăstirile ortodoxe, lucru ce a dus la o serie de nemulțumiri. Astfel pe 13 noiembrie 1782, egumenii de la șapte mănăstiri, printre care și Inochentie al Voronețului se întrunesc pentru a alege doi delegați ce urmau să prezinte cererile lor împăratului Iosif al II-lea, pentru recunoașterea vechilor privilegii, aceleași cerințe fiind înaintate și episcopiei ortodoxe din Cernăuți; în cele din urmă la cerințe s-a răspuns printr-un compromis ce prevedea desființarea schiturilor și reducerea numărului de călugări. A fost creat un fond bisericesc ce a avut drept scop controlul veniturilor bisericilor și mănăstirilor și au fost secularizate moșiile mănăstirilor, Voronețul nefăcând excepție în acest caz. După 1785, biserica Sf. Gheorghe a Mănăstirii Voroneț a rămas să activeze ca biserică parohială pînă în 1991 și o mare parte din relicvele mănăstirii au fost transferate la mănăstirile Teodoreni, Sucevița, Putna.

După 1918, biserica fostei mănăstiri Voroneț a fost declarată de statul român drept monument istoric, statut pe care îl are până în prezent. În perioada socialistă aici s-au efectuat o serie de săpături arheologice, dar și restaurări ce au fost apreciate contradictoriu. Prin decizia nr.1 din 14 martie 1991, semnată de Î.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, pe baza adresei Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe române nr. 5373, același an, Mănăstirea Voroneț și-a reluat viața monahală după 206 ani, de data aceasta fiind obște de călugărițe.

Pictura interioară a bisericii datează în cea mai mare parte din timpul lui Ștefan cel Mare, anul 1496. În scenele din altar și din naos artistul a urmărit să redea îndeosebi sensul teologal al imaginilor, realizând un ansamblu solemn, dar cu vădit caracter de monumentalitate. Printre aceste picturi de interior atrag atenția mai ales: Cina cea de Taină, Împărtășirea Apostolilor, Spălarea picioarelor (în altar), Ciclul patimilor și tabloul votiv al domnitorului Ștefan cel Mare (în naos). Pictura exterioară a Voronețului, datând din timpul domniei lui Petru Rareș, este realizată la un înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reușit ansamblu al artei feudale moldovenești.

Figurile biblice din aceste fresce exterioare sunt apropiate de viață, însuflețite, firești. Frescele se disting prin coloritul lor viu, apropiat de cel al naturii înconjurătoare și în care predomină verdele și albastrul, prin compoziția larg desfășurată a diferitelor scene. Fațada de vest, cu impresionanta scenă a Judecații de Apoi, este alcatuită compozițional pe patru registre. În partea superioară se află Dumnezeu Tatăl, registrul al doilea cuprinde scena Deisis, încadrată de apostoli așezați pe scaune. De la picioarele Mântuitorului pornește un râu de foc în care păcătoșii își află chinurile. Cel de-al treilea registru este Etimasia Sfântului Duh, simbolizat în forma unui porumbel, Sfânta Evanghelie și Protopărinții neamului românesc – având spre nord un grup de credincioși călăuziți de Sfântul Apostol Pavel, iar spre sud grupurile de necredincioși care primesc dojana lui Moise. În registrul al patrulea, la mijloc, apare cumpăna care cântarește faptele bune și pe cele rele, lupta dintre îngeri și demoni pentru suflete; în zona de nord raiul, iar în cea de sud iadul.

O notă caracteristică a acestor fresce o constituie și bogata imaginație creatoare a realizatorilor ei, care introduc în compoziție elemente folclorice (spre exemplu arhanghelii care suflă din buciume, instrumente specifice păstorilor de munte). În interiorul bisericii rețin atenția jilțurile și stranele din secolul al XVI-lea (printre altele un jilț domnesc, o adevărată capodoperă a sculpturii în lemn), mormântul mitropolitului Grigore Roșca, din pridvor și mormântul sihastrului Daniil (Daniil Sihastrul), din pronaos.

Ca o curiozitate, aici, pe celebrele fresce pictate, printre simbolurile creștine apar și semnele zodiacale, zodii pe care de-a lungul timpului biserica le-a respins. Lângă cele 12 zodii, pictorii au aşezat doi îngeri care strâng constelaţii de pe bolta cerească asemeni sulurilor unui pergament. (la sfârșitul acestei lumi – sfârșitul timpului, pământul se va cutremura iar „…cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie” – Isaia, Cap. 34.4 – Biblia Ortodoxă; astfel Dumnezeu își va strânge cortul său).

La Voroneț, celebra culoare „albastrul de Voroneţ”, sau „albastrul azurit”, cum a fost denumit de specialişti, este culoarea care în ultimii ani a ridicat mari probleme restauratorilor. Deşi a fost folosit şi la alte mănăstiri din Bucuvina, albastrul cu care este pictată mănăstirea Voroneţ este unic, având o lumină aparte. Cercetătorii au reuşit să descopere că la baza acestei culori stă azuritul, o piatră albastră care se extrage din mine aflate tocmai în China, Franţa sau în Africa. Meşterii de pe vremuri au măcinat foarte fin azuritul pentru a obţine culoarea albastră. Praful fin de azurit a fost amestecat cu o substanţă organică pe care analizele de laborator nu o pot identifica. Datorită acestei substanţe, albastrul de pe zidurile mănăstirii rezistă de sute de ani. Există o legendă potrivit căreia meşterii care lucrau la pictarea bisericii mănăstirii erau alimentaţi cu butoaie de ţuică de prune, parte din această băutură ajungând în compoziţia culorilor. Studiile de laborator chiar au confirmat faptul că în tencuiala bisericii Mănăstirii Voroneţ există urme de ţuică. Din salba de bijuterii mănăstirești moldave, șapte biserici cu pictură murală din nordul Moldovei au fost incluse în anul 1993, pe lista patrimoniului mondial Unesco. Este vorba despre bisericile: Arbore, Humor, Moldovița, Pătrăuți, Probota, Sucevița și Voroneț.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

🦋🌿🐦ZEIŢA PROCREATOARE

CIVILIZAȚIA ZEIȚEI, CONFORM MARIJEI GIMBUTAS ÎN „THE CIVILIZATION OF THE GODDESS“:




ZEIŢA PROCREATOARE. ZEIŢA DĂRUITOARE A VIEŢII ŞI STĂPÂNA ANIMALELOR

Zeiţa care personifică forţele generatoare ale naturii.

În această categorie intră diversele aspecte de dăruire a vieţii, de naştere, de menţinere şi de stimulare a ei.

Zeiţa din paleolitic şi neolitic este parthenogenetică, generând viaţa din ea însăşi. Este zeiţa fecioară primordială, auto-fertilizatoare, care a supravieţuit în numeroase forme culturale până azi.

Prin funcţia genetică, ea este mama tuturor fiinţelor, inclusiv a animalelor. În calitate de mamă născătoare a animalelor sălbatice, epifaniile ei principale erau cerbul, elanul şi ursul.

A. ZEIŢA GESTANTĂ A CULTURILOR AGRICOLE - MAMA GLIE

Este reprezentată naturalist ca un nud cu mâinile pe pântecul umflat. Partea abdominală a corpului este totdeauna accentuată. Pântecul gravid era probabil asemuit fertilităţii pământului în epoca de început a agriculturii. Imaginea ei era asociată cu romburi, triunghiuri, şerpi şi cu două sau patru linii... Deşi este atestată în paleoliticul superior, imaginea ei nu devine Mama-Glie (Terra mater), mai devreme de epoca neolitică, atunci când apare încoronată pe tron. Este imaginea dominantă în fazele timpurii ale neoliticului. (Marija Gimbutas - Civilizaţia Europei Străvechi)

La începutul perioadei neolitice, această străveche divinitate fecundă a fost preschimbată într-o zeiţă a culturilor agricole, protectoare a tuturor roadelor câmpului, dar mai ales a grânelor şi a pâinii. Pământul fiind considerat o mamă, gestantă primăvara, apoi trecând la stadiul de recoltă, viţele sale încărcate de roade sunt văzute ca un cordon ombilical şi apoi sunt sărbătorite toamna, toate acestea sunt credinţe străvechi, multimilenare. Sclupturile neolitice ale zeiţei gravide erau decorate cu simboluri ale energiei vitale: spirale, şerpi, patrulatere, triunghiuri şi romburi.

Timp de cel puţin 8.000 de ani, animalul consacrat Mamei Glie, a fost porcul (scroafa), probabil deoarece este un animal inteligent, cu creştere rapidă, uşor de îngrăşat. Creşterea şi propificitatea acestui animal au fost asemuite abundenţei recoltelor.

Prin asocierea dintre sacralitatea feminină, maternă şi fertilitatea pământului, populaţiile neolitice au creat simbolul magic care îmbină solidaritatea mistică între om şi vegetaţie. Acest simbol este reprezentat pe două obiecte, încărcate de semnificaţii sacre, descoperite în România: PLĂCUŢA DISCOIDALĂ CU ROL DE AMULETĂ, DE LA TĂRTĂRIA şi INELUL SIGILAR DE DE LA SEIMENI.

ZEIŢA PROCREATOARE. ZEIŢA DĂRUITOARE A VIEŢII ŞI STĂPÂNA ANIMALELOR

Zeiţa care personifică forţele generatoare ale naturii.

În această categorie intră diversele aspecte de dăruire a vieţii, de naştere, de menţinere şi de stimulare a ei.

Zeiţa din paleolitic şi neolitic este parthenogenetică, generând viaţa din ea însăşi. Este zeiţa fecioară primordială, auto-fertilizatoare, care a supravieţuit în numeroase forme culturale până azi.

Prin funcţia genetică, ea este mama tuturor fiinţelor, inclusiv a animalelor. În calitate de mamă născătoare a animalelor sălbatice, epifaniile ei principale erau cerbul, elanul şi ursul.

A. ZEIŢA GESTANTĂ A CULTURILOR AGRICOLE - MAMA GLIE

Este reprezentată naturalist ca un nud cu mâinile pe pântecul umflat. Partea abdominală a corpului este totdeauna accentuată. Pântecul gravid era probabil asemuit fertilităţii pământului în epoca de început a agriculturii. Imaginea ei era asociată cu romburi, triunghiuri, şerpi şi cu două sau patru linii... Deşi este atestată în paleoliticul superior, imaginea ei nu devine Mama-Glie (Terra mater), mai devreme de epoca neolitică, atunci când apare încoronată pe tron. Este imaginea dominantă în fazele timpurii ale neoliticului. (Marija Gimbutas - Civilizaţia Europei Străvechi)

La începutul perioadei neolitice, această străveche divinitate fecundă a fost preschimbată într-o zeiţă a culturilor agricole, protectoare a tuturor roadelor câmpului, dar mai ales a grânelor şi a pâinii. Pământul fiind considerat o mamă, gestantă primăvara, apoi trecând la stadiul de recoltă, viţele sale încărcate de roade sunt văzute ca un cordon ombilical şi apoi sunt sărbătorite toamna, toate acestea sunt credinţe străvechi, multimilenare. Sclupturile neolitice ale zeiţei gravide erau decorate cu simboluri ale energiei vitale: spirale, şerpi, patrulatere, triunghiuri şi romburi.

Timp de cel puţin 8.000 de ani, animalul consacrat Mamei Glie, a fost porcul (scroafa), probabil deoarece este un animal inteligent, cu creştere rapidă, uşor de îngrăşat. Creşterea şi propificitatea acestui animal au fost asemuite abundenţei recoltelor.

Prin asocierea dintre sacralitatea feminină, maternă şi fertilitatea pământului, populaţiile neolitice au creat simbolul magic care îmbină solidaritatea mistică între om şi vegetaţie. Acest simbol este reprezentat pe două obiecte, încărcate de semnificaţii sacre, descoperite în România: 

PLĂCUŢA DISCOIDALĂ CU ROL DE AMULETĂ, DE LA TĂRTĂRIA şi INELUL SIGILAR DE DE LA SEIMENI.

În religiile agricultorilor, originea cerealelor este divină. Dăruirea de cereale oamenilor este adesea pusă în relaţie cu o hierogamie între Zeul Cerului (sau al atmosferei) şi Mama-Pământ. Inelul reprezintă, ca şi plăcuţa de la Tărtăria, un obiect purtător şi transmiţător de semnificaţii magico-religioase, de putere creatoare. 

Mama-Pământ este reprezentată ca un triunghi cu vârful în jos, asemănător reprezentării triunghiului pubian pe statuetele-idoli create în arta neolitică. Această Zeiţă a fost jertfită, iar corpul sfârtecat a fost îngropat în Pământ. Plantele alimentare sunt sacre pentru că se nasc şi cresc din trupul acestei divinităţi. 

B. ZEIŢA-PASĂRE ŞI SIMBOLURILE SALE 

Zeiţa generatoare apare în chip de pasăre (raţă sau lebădă) cu cioc sau cu nasul arcuit, gât lung, sâni de femeie, uneori exageraţi, aripi sau proeminenţe, ce sugerează aripile şi fesele femeieşti bine reliefate. Ea este Zeiţa Apei şi a Aerului, căci pare a fi existat o legătură între această divinitate şi umiditatea divină din cer şi din pământ.

Simbolurile sale sunt meandrele şi căpriorii, care pot să-i decoreze corpul ori sunt reprezentate pe obiecte asociate Zeiţei.

Animalul consacrat zeiţei-pasăre era berbecul, care a căpătat importanţă simbolică în neolitic, atunci când oaia a devenit o importantă sursă de hrană. Motivul berbecului se găseşte frecvent pe ceramica rituală şi pe opaiţe. Semnificaţia berbecului în folclorul modern este de animal magic ce aduce abundenţă, asemănătoare celei atribuite păsării acvatice.

Conform Glosarului de simboluri întocmit de Marija Gimbutas în Civilizatie Si Cultura - Vestigii Preistorice in Sud-estul European (Civilizatia Europei Stravechi):

"V"-uri, căpriori (chevron) - Emblema zeiţei pasăre, derivată probabil din triunghiul feminin. Ca semn, "V"-ul există deja în paleoliticul superior; ca emblemă a zeiţei-pasăre este atestat din neoliticul timpuriu şi continuă în fazele ulterioare.

SIMBOLUL „V“

În opinia lui Harald Haarman, simbolul actualei litere V, a fost considerat de locuitorii Vechii Civilizații Europene ca simbol inițiatic, care reprezenta trecerea de la perioada oamenilor vânători-culegători la cultivatori!

Ulterior acest simbol avea să devină un simbol magic care reprezenta Divinitatea, literă de Simbolistică Zeiească.

Sursa: Harald Haarmann și povestea „Descoperirii Scrisului”
Adaptare si foto: Carmen Pankau

🌼CĂLUŞARII NEMURITORI - HORA CĂLUŞARILOR, O CONFREERIE SECRETĂ

Hora Căluşarilor este un leac plin de energii benefice prin care se încercuieşte bolnavul şi se alungă duhurile rele sărind peste el, făcând zgomot mult prin comenzi repetate şi energice. Să nu uităm că în vechime ACEST DANS ERA SPECIFIC FEMEILOR ce-şi puneau haine bărbăteşti să amăgească Rusaliile.

Printre modalităţile de îndepărtare a urmărilor nefaste ale Rusaliilor asupra oamenilor un loc special şi energic îl are HORA CĂLUŞARILOR, o Confreerie Secretă, cu strategie secretă, arme speciale, costumaţie, jurământ, coregrafie, muzică, plante de leac, loc de instrucţie, durată, metode de selecţie a căluşarilor, ce indică interdicţia de a vorbi, precum personajul special Mutu, să nu uite că au în gură un căluş imaginar, ca o zăbală pentru cai, ce indică comenzile direcţiei. Toţi aceşti cavaleri pedeștri execută aceleaşi mişcări, în aceleaşi direcţii: cu capul, cu mâinile, cu picioarele, cu bâtele, după indicaţiile iniţiatorului Vătaf.

Hora Căluşarilor e test de mare rezistenţă, execuţia plină de înaltă măiestrie şi eleganţă, numai în mişcare, din care se distinge Plimbarea ritmică şi Mişcarea în jurul Bâtei prin sărituri, paşi bătuţi, bătăi pe loc din picioare, bătăi în pământ, sărituri peste vecinul culcat pe spate, pe faţă, o dantelă de paşi săriţi, încrucişaţi, în faţă, în spate, pe vârfuri, pe călcâie genoflexiuni, fluturări de picioare sprijiniţi pe bâtele verticale pe sol, că unici sunt Căluşarii, ce imită Norul multicolor al Rusaliilor ce nu ating pământul.

RUSALIILE PLEACĂ NUMAI ALUNGATE DE CĂTRE CĂLUŞEI, cei ce nu vorbesc, ce le indică ce au de făcut prin costumaţia multicoloră, prin bătutul pământului cu bâtele, observate prin Ciocul căluşului, de la înălţime, în care se pun plante de leac şi apoi le îngroapă pe o movilă în care pun şi sare.

Interesant este că LA SOLSTIŢIUL DE VARĂ, SÂNZIENELE au un jurământ secret de Alungare a Rusaliilor în sensul că de s-au mai ascuns câteva, să fie alungate din toate cotloanele, tot cu plante de leac, prin aerisirea camerelor, prin Hora Sânzienelor, dovadă că sunt specii de efemeride la alte date temporale.

Zilele de Rusalii sunt foarte importante din străvechime fiind considerate cele mai mari sărbători, PRELUATE de Creştinism, DIN CREDINŢELE ZAMOLSIENE BARBARE specifice numai geto-românilor. S-AU AŞTERNUT PESTE DATELE - DATINI BARBARE, ele fiind înrădăcinate temporal, pe Cultul Solar-Zamolsian străvechi, din vremuri ancestrale.

În localitatea CRĂCIUNEI, cu vechi vetre călugăreşti, se dovedeşte că acest ritual dansat de vindecare pentru Luatul de Căluş a fost preluat de călugări iniţiaţi, care colindau în vechime satele să anunţe zilele de sărbătoare, dar care NU intrau în Dansul Căluş considerat Satanic. Cea mai densă prezenţă a Căluşarilor era în Oltenia, dar și în Valahia Mare Carpatină, ştiută drept Muntenia - Ţara Românească cu iniţieri de fecunditate, fertilitate şi vindecare.

Cele mai vestite Vetre Căluşăreşti sunt consemnate în Oltenia la: Vitomireşti, Leleasca, Poboru, Coloneşti, Scorniceşti, Teslui, Oporelu, Optaşi, Priseaca, Curţişoara, Cărlogeni, Morunglav, Perieţi, Potcoava, Schitu, Movileni, Icoana, Şerbăneşti Vâlcele, Drăgăneşti, Stoicăneşti, Mărunţei, Radomireşti, Crăciunei, Dobrun, Osica de Sus, Osica de Jos, Brâncoveni, Cozieni etc.

Noutatea ce demonstrează că aceste practici erau legate de jalonarea timpului o dă existența Căluşului de iarnă de la Maglavid. Acesta prezintă note originale: în loc de cămeşa bărbătească se poartă iia feminină, bundiţa, înconjurată de 3 volonaşe albe, circulare. Betele-brâuleţul înfăşurat pe centură e prezent prin batiste de toate culorile. Pe cap poartă un clopoţel împletit cu mărgele colorate, ornat cu gogoşi ai fluturilor de mătase, tăiate ca lalelele, umplute cu lână colorată, ce ne vorbesc despre specificul Rusaliilor.
Această tipie specială are în creştetul capului un ciucure mare din fire colorate. Aceşti căluşari de iarnă poartă jambieri, ciorapi de la călcâi până sub genunchi, cu motive geometrice şi cu nojiţele de la opinci legate sus în spirală, unde nelipsiţi sunt ciucurii, bentițele peste piept, colorate în alb şi roşu, zurgălăii, clopoţeii specifici Căluşarilor nemuritori etc.

Au existat societăţi de Căluşari în Valahia şi cu 120 de membri ce invadau Europa la târgurile multinaţionale. Ceata obişnuită avea 13 membri.

Ca orice grup de iniţiaţi străvechi, Căluşarii au un coordonator şi respectă reguli stricte. Sunt admiși cu testări grele, pe o perioadă de mai mulţi ani, cu sarcini precizate. Se iniţiază separaţi de familie şi de alte influenţe timp de 9 zile până se Sparge Căluşul, păstrându-se costumul de către fiecare în lada de acasă. Stindardul se rupe în bucăţi şi se aruncă pe apă sau se îngroapă la o răscruce, pe o movilă, cu Ciocul Căluşului indicând dispariţia Rusaliilor aeriene, unde se îngroapă şi un fanion cu plante medicinale, cu sare, sărutat de fiecare. De se pierde stindardul grupul se dizolvă şi se reia de la capăt cu jurământul, dar purtătorul de stindard e exclus.

Jurământul se depune într-un loc secret protejat de dealuri, munţi, între hotare. Costumaţia reflectă spectaculos bogăţia coloristică în mişcare, comenzile hotărâte de schimbări de direcţie ce imită Norul de Rusalii ce surprinde şi învăluie prin toate mijloacele întreaga suflare de care nu scapă nici oamenii care nu au voie să se scalde în aceste zile, ori să spele rufe şi nici să treacă râul până nu trece Brâul de insecte că aceşti dansatori strigă:

„I-auzi Brâul/ Trece râul!“

Panglicele multicolore desprinse din difracţia luminii sunt pe pălării, pe poalele cămeşelor, pe cioareci, prinse Şi de Brâu şi de Curea /Şi de cingătoarea mea/, de mâneci printre clopoţei, zurgălăi, pinteni zornăitori, noduri sacre secrete.

Tot acest dans indică fertilitatea umană prin toiagul-falus fluturat de Mutu, prin ouă sparte aruncate peste nevestele nefertile etc. Cel bolnav e înconjurat, de se sare peste el şi peste bâtele cu care bat pământul în chiuturi, strigături de îndepărtare a zăpăcelii Rusaliilor.

Izbucnesc URALE când bolnavul se ridică şi joacă, iar jocul se-nteţeşte şi mai alert că ai impresia că zboară nu alta, făcând tumbe uluitoare că nu oricine-i selecţionat. Când se întâlneau două cete, se luau la întrecere în faţa obştii care hotăra cine rămâne cel mai bun și avea întâietate.
Căluşarii au avut şi cete de femei numite CRĂIŢE.

Dansul Căluşarilor este o Horă străveche geto-română ştiută şi de Moriska, indicând rotaţia de Morişcă la români, învârtită de vânt, folosită în toate Vlăhiile din lume, ca indicator meteorologic.

Poporul s-a călăuzit din străvechime după LEGILE NATURALE.

Prezenţa Căluşarilor în toată Europa, în India, în America Centrală şi de Sud, dovedeşte prezenţa strămoşilor noștri, păstori Arieni din străvechime, în aceste locuri.

În anul 2005 UNESCO declară dansul românesc străvechi al Căluşarilor drept „Capodoperă a Patrimoniului Cultural al Umanităţii alături de Doina românească (2009) şi Ceramica de Horezu (2012)”.

Este o deosebită recunoaştere a geniului şi originalităţii creative culturale româneşti și geto-române, peste care s-au aşternut evenimentele creştine, dar care NU au reuşit să le şteargă din memoria colectivă.

Sursa: Elizabeth C. Prophet
Adaptare și foto: Carmen Pankau

RELATIILE GETILOR CU GALII DIN GALILEEA

Relatiile getilor cu galii din Galileea, în traditia populara este pastrata de mitul solomonarilor. Aceştia sunt preotii geti care s-au sihastrit prin munti dupa macelul roman. O mica parte au reuşit sa fuga în munti luînd cu ei si tablitele de aur şi plumb pe care era scrisa istoria, legile şi religia lor.
Traditia populara spune despre solomonari ca stapaneau foarte bine astronomia, întocmeau calendare si prevesteau uimitor vremea. Aveau puteri supranaturale de influentare a unor fenomene naturale si preziceau viitorul fiind priceputi în magie(bioenergie), erau capabili sa încalece pe balauri, sa se urce deasupra norilor pentru a aduce sau a alunga grindina.

Dupa înfatisare ei erau înalti, cu ochi bulbucati, cu par rosu, aspru si zbirlit, vesmintul era de obicei o tundra alba, zdrentaroasa. Fiecare solomonar purta o mica traista cu instrumentele magiei meteorologice: o toporisca cu care sparge gheata în ceruri pentru a face grindina; frau din coaja de mesteacan cu care este manat balaurul zburator calarit de el prin ceruri şi obligat sa arunce fulgere pe nari; Cartea Solomonariei atarnata de umar; iar pe piept o toaca de lemn cu care chema duhurile furtunilor. Solomonia era o initiere de lunga durata a învatacelului într-o adevarata arta a magiei si psihologiei umane pe care el trebuia sa o practice cu multa msaiestrie.

Dupa Lazar Saineanu, initierea se facea într-un loc sub pamânt numit Solomanta sau Solomonarie, unde se învatau toate limbile fiintelor vii, toate tainele naturii, toate formulele magice, farmecele si vrajitoriile(solomoniile). La instruire nu se primeau decît zece ucenici, care dupa 7 ani de învatatura, se alegea unul dintre ei iar acela devenea solomonar. Dupa alte legende româneşti din ceata de zece învatacei, deveneau solomonari 7 sau 9 care puteau încaleca balaurul ce varsa foc pe nari şi sa zboare cu el prin ceruri.

Traditia îi considera pe acesti oameni sfinti pentru faptele lor bune sau vinduti Dracului atunci cand aduc grindina peste semanaturi. „În timpul celor 7 ani de scoala ei învatau toata învatatura de pe lumea asta, apoi se duc într-o pestera departata din Orient unde stau la o masa de piatra, pina scriu toata învatatura din lume, într-o carte”, dupa cum arata T. Gherman în Meteorologie populara Blaj, 1928. La scoala Solomoniei pot veni numai copii cu chemare alesi de solomonarii batrini iar ucenicia nu poate depasi vîrsta de 20 de ani. Informatiile sugereaza ca aceasta scoala unde învataceii se faceau toba de carte era situata în cetatea Babarului, avind o structura didactica în frunte cu arhimandritul „Uniila”. Termenul de solomonie are sensul de scoala ascunsa sub pamânt sau pestera unde s-ar învata toate tainele naturii, farmecele si vrajile.

În limba româna avem cuvintul solomon cu sensul de sort facut dintr-un anumit tip de piele si prin extensie solomonar înseamna cel care poarta un solomon. Cetatea Babarului, unde studiaza acesti puiganei de om pentru a deveni bute de întelepciune, este cetatea luminii sau locul unde se primeste lumina sens metaforic pentru întelepciune.
În eme-gi avem cuvîntul babbar cu sensul de lumina, inteligenta, alb, rasaritul soarelui iar în mitologia emes gasim duhul Babar care aduce lumina zilei si stralucirea mintii dar şi o cetate cu acest nume.

În localitatea Sinca Veche din judetul Brasov exista un fel de biserica de o conceptie nemaiîntilnita, sapata într-un deal. Se compune dintr-o camera mai mare dreptunghiulara care comunica printr-o fereastra cu o camera mai mica circulara terminata printr-o cupola unde se oficiau slujbele şi se aduceau ofrande pe un mic altar. Cupola comunica cu cerul printr-un con vertical foarte larg sapat în spirala si care avea deasupra un acoperis special – poate un cristal pentru concentrarea luminii. Pe unul din pereti exista o firida unde este sculptat un simbol religios (identic cu „steaua lui David”) iar pe peretele din fata altarului într-o firida acest simbol se repeta dar are în interior un cerc cu doi pesti fiind simbolurile principiului masculin si feminin.

În mitologia româneasca exista o legenda care spune ca pamantul se sprijina pe doi pesti! Consider ca lacasul a fost sapat în mileniul V a.e.n. înainte de plecarea emesilor de aici pentru ca simbolul religios se gaseste identic si pe tablitele lor. În eme-gi sim are sensul de rasina aromata, fumul acestei rasini iar ca înseamna comunitate, casa, sat.
Aceasta constructie cu caracter religios dar şi pesterile adaptate pentru asemenea scopuri care se gasesc în numeroase localitati din tara, sunt adevaratele cetati Babbar.

În lacasul de la Sinca Mare s-au gasit vase mari de ceramica pline cu cenusa si oase partial arse amintind de obiceiul getilor de a-şi incinera mortii, iar cenusa o pastrau în vase de lut depuse în metocuri (mici bisericute).
În localitatea Valcepol din Bulgaria (Mesia antica) s-a descoperit o constructie funerara(?) compusa dintr-o încapere mica lipita de o încapere mare dreptunghiulara, care la rindul ei este lipita de o încapere circulara cu acoperis în forma de bolta. O constructie asemanatoare a fost descoperita în localitatea Strelcea, vechimea lor fiind pe la mijlocul secolului lV î.e.n.

Sa remarcam asemanarea constructiilor de la Sinca Veche si cele din Bulgaria ca dovada de necontestat a unitatii religioase a populatiilor de la nordul si sudul Istrului. Iar acest model de constructie religioasa se regaseste identic în bisericile noastre ortodoxe, dar care difera de bisericile celorlalti ortodocsi sau catolici.
Trebuie retinuta si asemanarea dintre vetrele de cult de la Sighisoara si Plovdiv care au în centru ca simbol al sacrului crucea înscrisa în cerc!

Tablitele stramosilor ne amintesc de galii cei roşcati care traiau în Galileea, iar J. Flavius ne spune ca esenienii (galii cei roşcati la care s-au refugiat rumunii cu trupul lui Ili mort, cum ne spun tablitele), cand intrau în comunitate, primeau pentru uz personal un vesmant alb, o cingatoare din sfoara, o toporisca si cartile sfinte pe care trebuia sa le pazeasca cu mare grija. Ei locuiau în Orient(Galileea) unde se duceau solomonarii nostri, într-un loc pietros şi cu multe pesteri, vecin cu Marea Moarta si aveau naravul de a scrie si raspindi învataturile religioase pe care le-au luat de la geti.

Amintirea acelor evenimente istorice, neamul nostru a pastrat-o în legendele solomonarilor iar legaturile românilor cu getii NU este o plasmuire!

Autor: Constantin Olariu, „Tăbliƫele de la Sinaia“
Compilare, adaptare şi foto: Carmen Pankau

DACĂ N-AR FI EXISTAT PROFESORUL ROBERT FICHEUX, AZI TRANSILVANIA AR FI FOST PĂMÂNT UNGURESC. UN MIC OMAGIU LUI ROBERT FICHEUX.

Fragment dintr-un text scris de etnologul, publicistul și scriitorul Radu Anton Roman:

"Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării Românești de la Alba Iulia din decembrie 1918 are o viziune patriotic-idilică asupra istoriei. Marile puteri victorioase, hotărâseră, destul de corect, să împartă înfrântul si destrămatul Imperiu Austro-Ungar, după criteriile populațiilor majoritare. Aveau loc recensăminte, se făcuseră hărți ale tuturor provinciilor imperiale după naționalități, se pregăteau înființarea de noi țări și frontiere. Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărți ale Transilvaniei, în care zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureș, Oaș, Hațeg, Lăpuș, Apuseni, Năsăud etc. apăreau ca pustii.

Într-o primă variantă, populația maghiară, aglomerată în orașe (acolo unde românilor le era interzis să se așeze n.r.) apărea ca majoritară în Ardeal. Este meritul unor misiuni de geografi francezi, de-a fi urcat pe toate cărările transilvane și de-a fi inventariat și anunțat existența unor numeroase comunități române, acolo unde hărțile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia marilor puteri de la Trianon (prin care Transilvania a revenit României n.r.)."

Acele misiuni de geografi francezi, despre care scria regretatul Radu Anton Roman, au fost conduse de geograful ROBERT FICHEUX. Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc.

„Omul acesta, făcuse și dăruise istorie și geografie României” scria Roman. O Românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veșnice, săvârșită acum un deceniu. N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa.

Acum, încercăm să aducem modestul nostru OMAGIU personalității lui Robert Ficheux, să povestim și altora despre cine a fost și CÂT DE MULT BINE ne-a făcut acest om, cu speranța că anii ce vor veni și poate generațiile de după noi, îl vor așeza la locul ce i se cuvine în istoria modernă a României.

Robert Ficheux s-a născut în 1898 și a absolvit studiile superioare la celebra Universitate Sorbona, fiind licențiat în istorie și geografie (1919-1920). El a fost unul dintre cei mai mari geografi francezi, un foarte bun vorbitor de limbă română și un mare prieten al României. A fost, alături de celebrul lingvist suedez Alf Lombard, unul dintre cei mai mari iubitori ai țării noastre, de când existăm ca stat „dodoloț”.

Iată câteva repere din biografia profesorului Ficheux:

• Membru corespondent străin (1iunie 1948) și membru de onoare din străinătate (9 martie 1991) al Academiei Române.

• Încadrat, în urma recomandării lui Emmanuel de Martonne (un alt nume ilustru al geografiei), la Institutul Francez de înalte Studii din București (1924 -1927)

• Teză de doctorat cu un subiect privitor la studiul geomorfologic al întregului masiv al Munților Apuseni.

• Revenit în România în anul 1932, devine secretar general al Institutului Francez din București (până în 1935), apoi al Misiunii Universitare Franceze în România. În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, a fost numit succesor al lui George Vâlsan, la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a predat geografia fizică, până în 1938, când s-a întors în Franța.

• Între 1927 și 1996, a publicat nu mai puțin de 27 de cărți, REFERITOARE TOATE LA ROMÂNIA.

• Distins cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofițer, de către președintele Emil Constantinescu, în 1997. Două dintre cărțile lui Robert Ficheux, le dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri: „Les Motzi” (Moții), apărută în 1942 și „Roumains et minorites ethniques en Transylvanie” (Români și minorități etnice în Transilvania), apărută în 1990.

Acestui om, cvasinecunoscut marelui public, România și românii îi datorează enorm de mult. Practic, lui Robert Ficheux îi datorăm Marea Unire de la 1918 și existența țării noastre, între frontierele ei de azi.

La jubileul de 125 de ani al Academiei Române, organizat în 1991, Robert Ficheux s-a numărat printre oaspeții Academiei. A rămas memorabilă cuvântarea sa rostită în aula forumului academic al României, 

„țară ce a devenit întrucâtva și a mea”,

după cum se exprima profesorul Ficheux.

Și-a încheiat discursul (rostit în limba română) prin emoționanta urare:

„Domnilor, rogu-vă, îngăduiți acestui moț francez să vă mulțumească călduros pentru această primire amicală și să vă ureze viață îndelungată, activă și rodnică. Urez scumpei noastre Românii, pe care o iubim cu toții, un viitor pașnic, demn de trecutul ei, deseori tragic, dar mereu glorios!”

Robert Ficheux S-a stins din viață, în ziua de 1 august 2005, la vârsta de 107 ani, la Aubagne, în sudul Franței, și a fost înhumat, potrivit dorinței sale, în cavoul familiei din cimitirul parizian Montparnasse.

Un mic Omagiu lui Robert Ficheux!

Adaptare şi foto: Carmen Pankau

 

ISTORIA NOASTRĂ ASCUNSĂ ÎN MITURI

 

MITUL FORMĂRII PĂMÎNTULUI ŞI A VIEŢII

O altă legendă mioritică spune că pe meleagurile noastre în vremurile fără istorie a trăit un împărat evlavios vrednic şi mare iubitor de tradiţii strămoşeşti. Şi s-a apucat el să zidească o mîndreţe de mănăstire cum alta n-a mai fost spre veşnică pomenire şi mare cinstire, dăruită cu toate podoabele ieşite din mîna omului: icoane poleite cu aur, candelabre de argint, cărţi ferecate, odoare şi toate cele trebuincioase. Numai că supărarea a început să-l chinuie pe împărat fiindcă toate au mers bine pînă aproape de terminarea zidirii cînd turnul se surpa mereu de parcă era un mare blestem la temelia lui şi nu se putea înfăptui tîrnosirea.

Într-o noapte împăratul visă că turnul nu se va mai surpa dacă în clopotniţa lui va aduce Pasărea Măiastră de pe Tărîmul Celălalt şi o va pune împreună cu cuibul ei, care vor ocroti zidirea de rele şi lichituri. După mai multe încercări nereuşite ale fiilor săi, pasărea a fost adusă de către un ciobănaş şi aşezată în turnul monastirii iar pacea şi bucuria au coborît peste inima împăratului şi a supuşilor.

În munţii Sebeşului, pe teritoriul judeţului Alba se află sătucul Loman unde istoria încă nu a dat cu barda în spiritualitatea strămoşească, păstrîndu-se tradiţii din vremurile cînd religia geţilor nu era clintită nici de furtuni nici de întunecaţii iadului. Cimitirul acestui loc de neuitare adevărată este o pagină de istorie vie a trecutului nostru aşa cum a fost el şi nu cum ni l-au plăsmuit făcătorii de istorii. Aici la capul mormîntului bărbatului necăsătorit, se punea un stîlp de lemn plin de simboluri ale soarelui, lunii şi stelelor, lucrat foarte asemănător ca formă cu Coloana Infinitului a lui Brîncuşi. Pe vîrful unor coloane se mai văd încă cioplite păsări cu aripile deschise gata de zbor spre răsărit, simbolizînd sufletul celui decedat pregătit pentru dreapta judecată cerească, aşa cum se vede şi pe zidul de la schitul Sfînta Ana din Bucegi, la cca 100 de metri de unde au fost descoperite tăbliţele de plumb ale strămoşilor mei geţi.

Sătenii spun că sufletul mortului este luat de Gaia şi dus în înaltul cerurilor în lumea celor care au trecut în tărîmul celălalt, adică a morţilor în trup. În limba română, cuvîntul gaie înseamnă şoim hămesit. Dar zicerea trebuie analizată şi ca un compus din ga cu sensul de pămînt aşa cum îl aminteşte Eschil în expresia Ma Ga – Mama Pămîntească – şi ia de la verbul a lua. Deci mesajul vechi religios este că pe mort l-a chemat Mama Pămîntească, cea care i-a dat trup din trupul ei prin naşterea mamei şi acum călătoria lui pe pămînt s-a sfîrşit. Dar aceşti stîlpi ascund un sens mult mai profund pe care marele Brîncuşi cred că îl ştia de la ţăranii din Hobiţa; ei reprezintă coloana de lumină sau axul lumii, Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului, Arborele Vieţii ori osia lumii care uneşte cerul de pămînt şi prin care sufletele celor morţi se pot înălţa la ceruri prin vîrtejul de lumină ce este legătura sfîntă între Tatăl Ceresc şi Maica Pămîntească. Pasărea din vîrful stîlpului reprezintă atît sufletul mortului, care sub formă de pasăre se va înălţa la ceruri spre dreaptă judecată şi se va aşeza pe unul din ramurile Pomului Vieţii, dar şi Pasărea Măiastră sau Pasărea de Lumină, Fiul Omului ori Şaue în forma foarte veche care va călăuzi în ultima călătorie sufletul celui mort către Cetatea Luminii Veşnice sau Dabo Gio cum apare pe tăbliţele de plumb. În aceşti stîlpi vedem o metamorfoză absolută între viaţa pămîntească a omului supus pieirii prin trup şi viaţa veşnică a aceluiaşi om, învrednicit în fapte de cinste şi laudă cu care se duce la judecata Tatălui Ceresc pentru a primi lor de de veşnicie în Cetatea Vie.În aceste tradiţii şi cultura strămoşească mioritică îşi au rădăcinile expresiile noastre de blestem: “înghiţi-te-ar pământul” sau “lua-te-ar Gaia”!

În mitologia rusă, jar-ptiţa este o pasăre miraculoasă cu penele ce strălucesc ca aurul şi ca argintul şi cu privirea sclipitoare asemenea cristalului. La miezul nopţii ea se arată în grădini şi pe cîmpii, strălucind ca o mie de luminiţe. Se spune că o singură pană din ale ei poate lumina o cameră întreagă. Pasărea de foc mănîncă numai mere de aur care o fac veşnic frumoasă, tinără şi nemuritoare. Cînd cîntă îi cad din plisc perle, trilul ei putînd să însănătoşească pe cei bolnavi şi să redea vederea celor orbi.
Dar merele de aur se găsesc numai în Mărul Roşu din mitologia noastră care este sădit în Marea Veşniciei.

Să revin la tăbliţa rotundă de la Tărtăria. Al treilea semn din acest pătrat de cerc este format dintr-un semicerc care are în el o cruce cu braţele egale. Sensurile acestui simbol religios nu au fost desluşite pînă în prezent pentru că acolo unde este numai fals şi minciună nu mai poate fi şi adevăr. Semnificaţia grafemului este de Maica Pămîntească aşa cum ne-a lăsat de mărturie încă din secolul Vl î.e.n. poetul Eschil care spunea despre frigieni că aveau o divinitate unică Ma Ga, din care s-au născut toate celelalte şi pe care aceştia o adorau cu mare fervoare. Silaba ma cu sensul de mamă se găseşte la foarte multe popoare antice – emeşi, egipteni, aryas, geţi, frigieni, traci, pelasgi – şi este încă o dovadă în plus a migraţiilor carpatine către alte zări, în vremuri uitate de istorie. Cred că semnul care îl reprezenta pe Tatăl Ceresc de pe tăbliţa de la Tărtăria trebuie citit pentru urechile noastre ca ta pentru că această silabă a fost folosită în limba română pînă mai ieri pentru tată. 

Ca dovadă aduc zicerile vechilor greci care spunea despre sciţi că aveau o divinitate a vetrei sacre numită Tabiti(ta: tată + biti: moş), adică Tatăl Moşat aşa cum apare gigantul Getos pe un vas grecesc din secolul Vl î.e.n. iar moşul de pe creştetul capului era o caracteristică a coafurii purtată de unele neamuri arimine. În acest mic obiect arheologic, descoperim sintetizat expresia religioasă care mai tîrziu va fi preluată şi de iudeo-creştini: Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească şi Fiul Luminii, Fiul Omului sau Mielul cum apare atît în zicerile noastre tradiţionale despre lumea pentru care a fost dăruit şi în scrierile geţilor – numite şi esene – de mai jos care ar trebui să ne fie de îndreptar la acest neam.

Printre obiectele descoperite în situl de la Vinča sînt şi două statuete mici care stau aşezate în interiorul unei strachine iar bărbatul o ţine de după umeri pe femeie. Ele reprezintă prima imagine materială din istoria lumii a sfîntei familii, care era fundamentul religiei geţilor prin unirea în iubire a Tatălui Ceresc cu Mama Pămîntească din care s-a născut Fiul Omului sau al Luminii.

Pe peretele schitului Sfînta Ana din Bucegi, situat la cîţiva metri de locul unde au fost descoperite tăbliţe de plumb, este prezentată imagistic Sfînta Familie din religia strămoşească. În peretele schitului, sus, este săpată un fel de firidă rotundă aşa cum era imaginată marea cea veşnică iar în interiorul ei este săpat un dreptunghi. În interiorul acestui dreptunghi, pe fond albastru-verzui este pictat capul şi bustul unei femei. Capul este acoperit cu o broboadă specifică româncelor din zonă iar în jurul lui este pictată cu o culoare mai închisă aura. Imaginea a fost preluată în iconografia creştină numind-o Maica Domnului dar geţii o ştiau de Maica Pămîntească. Deasupra acestei firide este decupat în stîncă conturul Păsării Măiastre sau Şaue, cu un moş foarte bine conturat în spatele capului. În partea dreaptă a firidei dar mult mai sus este fulgerul Tatălui Ceresc săpat în stîncă iar în colţul din dreapta al acestuia scrie cu caractere latine FAMILIA DIVINA. Ori literele latine în scrierea românilor au fost introduse DUPĂ anii 1860, deci cel care a scris mesajul ştia ce reprezintă imaginile de pe peretele schitului iar mitul sau conceptul teologic a fost spus de către trăitorii lăcaşului de cult strămoşesc.
Peretele acestui schit vorbeşte în imagini şi forme despre o parte a adevăratei istorii getice, ocultată şi falsificată cu atîta ură de către istoricii români!

Numele de mato de pe tăbliţele de plumb pe care îl purta conducătorul laic al neamului scoborîtor din zei, reflectă în timp tocmai acest concept al grijii părinteşti a Tatălui Ceresc şi Maicii Pămînteşti pentru neamul zămislit ca să aibă sălaş de tihnă pe pămînt şi să devină OM. Cuvîntul mata folosit şi în prezent în Moldova ca formă de politeţe pentru o persoană cu o poziţie socială deosebită sau o persoană mai în vîrstă, poartă în el tocmai sensul profund din vechimea vechimilor, a cinstirii Tatălui Ceresc şi Mamei Pămînteşti ca părinţi dumnezeieşti şi protectori ai neamului mioritic.

În eme-gi cuvîntul mada a fost tradus prin ţinut, regiune, autoritate supremă şi care adus în făgaşul nostru de cuget şi simţiri ar însemna Ţara Sfîntă sau Dio Getia cum este scris pe tăbliţele de plumb ţinute la poprială de simbriaşii Satanei.

Simbolul religios al Maicii Pămînteşti ascunde în forma lui MITUL formării pămîntului şi a vieţii pe pămînt care spune că universul avea la început forma unui ou şi Tatăl Ceresc în iubirea lui faţă de existenţa din jur a dorit să-i dea viaţă şi atunci a aruncat fulgerul său de lumină în marea nemărginită. Din această izbire, marea a pornit într-o tălăzuire îngrozitoare iar spuma făcută a început să se adune încetul cu încetul, să se întărească şi să se întunece pînă s-a format pămîntul ce plutea ca o turtă în mijlocul apelor nesfîrşite. Atunci Tatăl Ceresc a încreţit această turtă şi astfel s-au născut munţii, dealurile şi văile şi a aşezat-o pe spinarea a doi peşti uriaşi ce o purtau în spinare clipă de clipă. Şi tot cu acest fulger Ziditorul a izbit pămîntul aducîndu-l la viaţă cu plante, ape, vînt şi toate celelalte fenomene ale naturii.

Dar fulgerul său a fost oprit de o piatră din care s-a născut o lumină puternică asemenea fulgerului şi a luat chip de fiinţă vie participînd mai departe, alături de Tatăl Ceresc la zidirea lumii animalelor iar la urmă la izvodit pe om, dar toate făcute din trupul pămîntului care a devenit prin darurile şi munca lui, Maica tuturor celor văzute pe pămînt la fel cum Tatăl Ceresc era izvoditorul tuturor celor nevăzute.

Semicercul reprezintă jumătatea de jos a oului, linia orizontală de la nivelul acestuia, este pămîntul în devenirea lui de zidire sfîntă din care se va naşte tot ce este viu, iar linia verticală este fulgerul Tatălui Ceresc care a însufleţit pămîntul transformîndu-l în Maica tuturor fiinţelor vii care au purces din creaţia de început pentru veşnicia zidirii dumnezeieşti. Dar cele două linii formează crucea cu braţele egale, simbol sfînt al strămoşilor noştri.

Sursa: Olariu Arimin - Biblia arimină după Eno
Adaptare şi foto: Carmen Pankau