marți, 24 noiembrie 2020

☀️AVEM O PROBLEMĂ DE IDENTITATE?


Suntem “daci” (?) Serios? Este așa de simplu?

Știu, avem încă această nedumerire, însă o au numai unii dintre noi. Problema și dilema lor este, nu pentru că nu știu, ci pentru că NU VOR să știe și refuză să se informeze, ei iau drumul „turmei“ teleghidate.
Este mult mai simplu să faci ce ţi se spune, nu trebuie să mai gândești, este chiar obositor… și se complac în „lâncezeala“ autohtonă.

Suntem ţinuţi „orbi“ și „înfometaţi“ de informaţii. Astăzi, adevărul nu mai poate fi ascuns, iese singur la suprafaţă…

Problema unora este că se încăpăţânează să fie si să rămână „daci“, nu geţi, și doresc ca ţara noastră să se numească din nou „Dacia“(!) Așa li s-a spus și ei rămân așa, "daci", pentru că... așa vor ei.

Desigur că asta se și vrea. Prin denumirea de „dac“ se renunţă de bunăvoie la vechimea MULTIMILENARĂ a poporului nostru Pelasgo-Get, și conform acestei denumiri de „dac“ „existăm“ DOAR de cca. 2.000 de ani!

Pentru cei care încă nu au aflat, prădătorii romani ne-au botezat, după cucerirea a numai 14% din suprafaţa Geţiei (potrivit calculelor lui Gabriel Gheorghe), în „Dacia“ , mai exact: „Colonia Dacia romană“.

Când poporul nostru Pelasgo-Get erau pe lume, romanii nu existau nici măcar în stare microbiană.
Iar ROMA a fost fondată tot de NOI, Geţii!

Noi NU suntem „daci“, urmasii Romei, NOI SUNTEM GEŢI!
Cu sau fără voia voastră!

☀️NIASCHARIAN! – Să renaștem!

Autor: Carmen Pankau







sâmbătă, 14 noiembrie 2020

❤️ SFINXUL - Bucegi - ROMÂNIA INIMA românilor, a geţilor, de aici a început totul...

Sfinxul din Bucegi a fost creat, la fel ca și Babele de către civilizațiile PESLAGE, strămoșii geților, deci și ai noștri. Aici se țineau ritualuri către Zeii vremurilor.
❗Sfinxul NU a fost realizat de către forțele naturii, ci de mâna omului.

Strabon scrie în “Geografia” (VII, 3, 5): 

“Tot asa și acest munte a fost recunoscut drept sacru și astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele râului care curgea alături”.

Sfinxul din Egipt este o replică a celui din Bucegi și NU invers!

Sfinxul nostru are aceeași înălțime cu Sfinxul egiptean de la Gizeh, precum și aceeași expresie.
Sfinxul românesc poartă căciulă nobiliară GETICĂ, Sfinxul egiptean poartă valul regal.

TĂRÂMURI MISTICE

Legendele Munților Bucegi se întorc în timp mii de ani. Se crede că Bucegiul este de fapt muntele KOGAION, din timpuri străvechi. Aici iși avea lăcașul ZAMOLXIS, regele suprem al GEŢILOR. După scrierile lui Strabon, Zamolxis trăia într-o peșteră în acești munţi.

Peștera trebuie să fi fost ca un labirint, legenda spune că Zamolxis dispărea pentru lungi perioade de timp, în adâncurile muntelui. O apă limpede se scurge din Kogaion, ceea ce poate fi râul NAPARIS, IALOMIŢA de astăzi. Iar peștera ce era folosită ca adăpost de Zamolxis, poate fi PEȘTERA IALOMICIOAREI. Peștera este luminată și poate fi vizitată.

Preoţii lui Zamolxis erau cunoscuţi ca ktistai (asceţi) sau kapnobatai (înghițitori de nori) ceea ce ne face să credem că de fapt Kogaion poate fi numele unui vârf. Kogaion mai înseamnă si "Capul Magnificului", ceea ce în ziua de azi este SFINXUL.

Carmen Pankau
PS: Acest articol al meu îmi este interzis de fb să îl partajez la mine în Cronică și pe Pagina mea Getia Magnifica!
Oare DE CE? De ce le este frică?







vineri, 6 noiembrie 2020

STINDARDUL GEȚILOR - INVOCATOR CULTIC DE SACRE ENERGII COSMICE 3/3

Stindardul Balaur este o sinteză de informaţii din trecutul cultic îndepărtat inventat de către geƫii noştri străbuni şi prezent pe Tăbliţele de lut de la Qumram, unde vehiculul cosmic prin care vine şi pleacă din apă Enki- Nika, făcătoarea Cerului şi a Pământului, e o rachetă cu aceeaşi formă ca Baalul aerian. Elementele ce compun stindardul getic se desprind din lumea geto-română cultică iniţiatică străveche, a începuturilor cosmogenetice, păstrate în istoria scrisă, dar mai ales nescrisă, ca Tradiţie primordială, ce se exprimă în diversitatea religiilor lumii, în veşminte specifice. Să ne oprim la prezenţa panglicelor, cordeluţelor multicolore ce-şi fac simţită prezenţa şi în zilele noastre. Homer semnalează cordelele permanente ca semn al demnităţii sacerdotale în Iliada, în Cântul I pag. 38. În Antichitate solul, vornicul, purta panglici şi năframă înălţată pe o prăjină să fie identificat pentru a putea trece spre autoritatea momentului, ne informează Virgiliu cu privire la solul lui Eneas troianul (getul- n.r. Carmen Pankau), către Latinus. Vornikul este alesul prin voia Nikăi să poarte mesajul şi-i de neatins. În dansul cultic Căluşarii sunt nelipsite panglicele, coardele multicolore în număr de 7 ori 9 indicând perioade istorice cultice de demult. Datina Cucilor păstrează în Teleorman o costumaţie plină de bentiţe multicolore. Creiţele, variantă feminină a Căluşeilor, poartă ca semn distinctiv aceste cocarde, bentiţe, panglici multicolore cultice. În Maramureş miresele poartă aninat de cununiţă panglici albe. Prăjina de brad de la nuntă este plină de panglici colorate şi se numeşte buştean. Fota-fusta din costumul popular românesc din Banat este marcată de şuviţe multicolore ce atârnă până la poale şi înviorează mişcarea dansului, a corpului în mişcare. Şuviţele multicolore înconjoară costumul naţional românesc sub numele de franjuri, care s-au transformat în colţişori. Drapelul, stindardul este tivit cu franjuri mişcătoare, expresie a energiilor care înviorează acţiunea de luptă exprimată prin cuvântul Beleben, balangă, palangă, ce se bălăngăne dintr-o parte în alta după curenţii de aer. Ce simbolic e păstrată lumina unui Nou An prin Rebelion, adică Revelion, când măştile refac vremuri demult apuse, oamenii alungă prin luptă anul vechi, să nu rămână de izbelişte, chiuie, strigă, fluieră, joacă, beau şi mănâncă bucurându-se de această mare izbândă a timpului răzbit de nemuritorii geto-români.

Soliile geto-românilor erau costumate în alb ca Baal strălucitorul, Albul şi purtau o năframă albă în vârful unei prăjini împodobită cu cordeluţe multicolore, aşa cum se prezenta solia trimisă de Eneas lui Latinus, ca semn că-s din neamul oamenilor cerului însemnat de curcubeu. Corpul balaurului nu depăşea lungimea prăjinilor de care era legat, după cum afirmă Arian, care descrie insignele scitice cu balauri (vezi lucrarea Tricolorul României). Când caii stau pe loc se văd numai bucăţi de pânză de diferite culori care atârnă. Când caii pornesc, balaurii se umflă cu aer de şuieră ca fiarele fioroase cu care seamănă. Acest stindard era purtat de regulă în armata romană de cohortele compuse din geƫi, schiţi, şi de către cohortele cu „daci romanizaţi”, în Mesopotamia, Macedonia, Spania, Italia, Britania unde 1000 de „geto-daci” au staţionat 200 de ani pe Limexul de 120 de km împotriva Scoţilor şi Picţilor. În Ţara Galilor s-a păstrat Dragonul zburător ca însemn al luptătorilor în acţiune. Împăratul Galeriu, get de origine, aşază stindardul getic - Balaurul Zburător, pe Arcul de triumf de la Salonic. În secolul al IV-lea Stindardul cu Balaur e preluat de armata romană. Stindardul cu balaur era însemn militar unic în Antichitate ce indica prezenţa luptătorilor geto-daci şi a fost prezent în Europa peste 1000 de ani. Regele Artur a ridicat în onoarea tatălui său, Uther PenDragon – Marele Dragon, un stindard cu Balaurul getic ce avea culorile: roşu, galben şi albastru în secolele V-VI.

La nordul Dunării, obştile săteşti au păstrat Balaurul Zburător şi cele trei culori ale curcubeului ca simbol al permanenţei istorice impuse de Obiceiul pământului, multă vreme după ce creştinismul s-a impus, ca dovadă că este simbol ceresc divin. Steagul cu balaur s-a menţinut până în Evul Mediu târziu în Europa odată cu cele trei culori ale sale. În bătălia de la Burford din anul 752 lordul Wessex purta stindardul cu Dragon. În Tapiseria de la Bayeux, 1066, regele Harald avea stindard cu Dragon. Vlahii din Balcani, sub conducerea fraţilor Asăneşti, purtau chipuri de balauri în vârf de suliţe, dar cel mai bine se păstrează în costumaţia şi bâtele Căluşarilor, în Cetele Junilor, Jienilor şi în Dansul Crăiţelor şi în proporţie de masă în zilele noastre pe măciulia bâtelor păstoreşti, pe toiagul sacru al sânzienelor, al căluşarilor, pe toiagul patriarhilor.

Balaurul, sinteză cultică străveche, este doborât de creştinism sub suliţa Sfântului Gheorghe, cea mai grăitoare icoană a momentului de impact dintre credinţele păgâne şi creştine. Acum 2000 de ani balaurul era reprezentat ca pe stindardul getic fără nicio legătură cu capul de lup.

Pe Columna Geƫilor de la Roma, iniţial colorată, stindardul avea partea din faţă, indicată de gura larg deschisă, de culoare roşie. Raymond Drache arată că un vehicul cosmic din vechime avea numai gură, nu şi cap, întocmai cu stindardul geto-român. Toată omenirea ştie că la intrare în atmosferă, prin frecare cu aerul, vehiculele cosmice se acoperă cu flăcări. Meteoriţii se transformă în bulgări înflăcăraţi, iar cometele se topesc provocând ploi precum cele de la Potopul lui Noe. Cerul ce se reflectă în apele pământului are culoare albastră, aşa cum Pământul văzut din Cosmos e Planeta albastră. Partea din mijloc era galbenă, luminată de soare, iar partea terminală e albastră ca cerul, indicând originea energiilor cosmice, care se împletesc cu cele telurice.

Moştenirea coloristică a tricolorului românilor este astfel sacră. În revista Dacia Magazin (nr. 63) Marius Bizerea scrie că în Novela XI dtă de împăratul Iustinian la 14 aprilie 553 sunt precizate culorile de pe stema Episcopiei Justiniana Prima, descriind practic culorile ce se regăsesc în drapelele Ardealului, care e albastru, al Valahiei – galben, al Moldovei - purpuriu.

Oranii sunt urmaşii Marilor Preotese OrNike de la care au preluat înţelepciunea Oran, ce a transmis-o prin fiii si fiicele sale, Titanii şi Titanidele. Pe Tăbliţele de la Sinaia, Oroliu personaj important, se întoarce în cetate pe cal purtând stindardul getic ca o gură imensă, fără a se deosebi capul, indicându-l pe Ball, gura de energii cosmice. Stindardul getic, numit Draca, era sacra Zână Ora, vorbitoare a Soarelui. Dracontas însemna în vechime descântec, rugăciune invocatoare a energiilor benefice. Drăcarii erau instructori militari. Draca era comandantul a 100 de luptători, cărora le transmitea prin gura aurită ordinele, orândele, legile militare pe care nu la comentează nimeni nici în zilele noastre. Romulus Vulcănescu scrie în „Mitologia Română” că Nefârtatul a scos din abisul apelor un brad cu pământ pe rădăcinile ramificate pe care era încolăcit şarpele, adică energiile cosmice. Salamandra, şopârla sunt reptile care nu pot fi distruse uşor fiindcă îşi refac părţile corpului rănite, iar de sunt aruncate în foc ies o mulţime de pui din cenuşă. Sunt considerate sacre fiindcă apără omul de rele. Şopârla e numită şi Sburullus.

În folclorul românesc şarpele, balaurul sunt la feminin: Tu şarpă, balaură, / Cu solză de aură / Cu nouă limbi mişcătoare / Cu nouă cozi împungătoare. Iată că şarpa e balaură şi are limbi mişcătoare, adică flăcări, cum ştim din basmele româneşti, că Zmeul scotea flăcări pe gură - limbi mişcătoare. Aflăm din poezia populară că Balaura - Şarpă era dotată cu 9 cozi împungătoare, adică arme cu care dobora tot ce-i stătea în cale în 9 situaţii cultice, explicaţie a eşarfelor, a ciucurilor prinşi de corpul Dragonului.

Cuvântul Dragon este o sinteză getică, este un cod cultic al sacralităţii Soarelui ca generator de energie: Deea – Ra Go, Gaia - Pământ şi On - lumină. Iată că Dragon înseamnă: de la Soare la Pământ, pe lumină şi energie sacră. De la Orizont Lumină pentru Tină, adică pentru cei pământeni din câmpie, codat în cuvântul OLT. On este stâlpul de lumină, expresie multiplă a Zânei energiilor graiului cosmic ce se exprimă prin rolul cultic al bâtelor, regăsit şi la căluşari, şi în dansul prin care se bate pământul, şi în toponime cum este Bâtca Doamnei, trimiterea este la toiagul Marilor Preotese preluat şi de preoţii zamolsieni. Drumul cultic este de la bâta, reazim, armă de luptă şi apărare, la stindard numit Prapor şi Dragon tridimensional cu multiple roluri, la flamură cu dragon, ca să se retragă la origini ca bâtă cu cap de dragon pe care păstorii geto-români o aşezau chiar şi în sicriu.

Din Geƫia-România au fost dislocaţi un mare număr de luptători împreună cu armele şi însemnele lor. Columna vitejiei geƫilor de la Roma a făcut nemuritor unicul stindard Dragon de pe pământ, cu care geƫii au înfruntat cea mai măreaţă forţă militară a lumii antice. Luptătorii geƫi şi-au păstrat individualitatea prin acest stindard de sub semnul Dragonului sacru printre trupele staţionate în capitala imperiului - cele de pretorieni, cei născuţi în Geƫia Carpatină.

În manuscrisul „De Bello Dacico”, al împăratului Traian, tradus de Simeon Lugojan, este descrisă Stema Geƫiei, ce se afla pe poarta sacră de intrare în temple, unde Soarele străpuns de un Spic de grâu este străjuit de Doi Balauri. Stindardul cu Balaurul Zburător a fost pecetluit cu sigiliul Romei, scrie istoricul Aurel David. Geto-Dacii, soldaţi în armata imperială, erau însoţiţi în toate părţile imperiului de Balaurul Zburător de renume ce indica şi rolul soldatului de Draconar, purtător de steag. Draco era cuvântul ce individualiza geƫii soldaţi din imperiul Romei. Emblema cu Dragon a fost adoptată de ordine cavalereşti în Europa medievală şi s-a făcut cunoscută şi prin Vlad „Dracul”, domnitorul valah cu putere de dragon. Ca.balerii erau statul major al armatei antice getice, ai mesei rotunde din vremea regelui Artur, luctani aflaţi în poziţii egal distanţaţi de cel recunoscut ca fiind Dece.Ballus, liantul secret al nemuritorilor geto-daci. Steagul bisericesc numit Prapor (preluat de „Creştinism” este mult mai vechi şi vine din vremea Marilor Preotese Ore.

Praporul este desfăcut în trei părţi şi are o singură faţă aşezată vertical în zilele noastre, dar în vechime era un gonfalon cu flamura fusiformă, lungă şi îngustă, decupată la capătul terminal şi liber în trei fâşii, păstrate în desenele cu steagurile de pe turnurile străvechi.

În final putem concluziona: stindardul geto-dacic este un vehicul cosmic asimilat de mitologie nu cu lupul, ci cu Dragonul, cu Zmeul, prin care se invocau prin multiple mijloace forţele cosmice sacre, indicând forţa şi energia oamenilor cerului străvechi. Dragonul ca stindard getic face apel la energiile cosmice fără formă materială vizibilă, ce se află numai în mişcare, ce biciuiesc pământul cu lumină şi căldură. Şarpele, Dragonul, Zmeul, Balaurul sunt simbolul vieţii veşnice la geto-români.

Cuvinte cu trimitere la Baal: Baal, Boly, Bele, baladă, bălădor, bălan, bolofan, balaferă, bolovan, balamuc, balangă, balans, balintă, bălănuş, balaoacheş, balaur, balast, balâc, bolboacă, balcanik, balcon, baldachin, bale, balegă, baliaj, bolenar, balenă, bolonioară, balercă, balet, balistic, baliverne, baliză, balmoş, balnear, balon, bolat, balotaj, balsam, baltag, balţ, baltă, baltic, baluba, balustradă, bell, belaliu, belciug, bellea, bele, beldie, belea, belfer, belios, beligerant, belita, belşug, beltea, (dracul ghem), Albania, Belgrad, Balcana, Baltica, Belucistan, Belfast, Belgium, Bolivia, Balgaria etc.

Bibliografie:
Armin Olariu, Tăbliţele de la Sinaia, studiu pe internet;
Adrian Bucurescu, Tainele tăbliţelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, Bucureşti, 2005
A. Berciu-Drăghicescu, T. Walter, G.D. Iscru, A. David; Tricolorul Românesc, Ed. Sigma, Bucureşti, 1995
E. C. Popescu, Regatul titanikor I şi II, Ed. Tempus Comtera, Bucureşti, 2010
I. Ghinoiu, Panteonul Românesc – dicţionar, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001
I. Olimpiu Luca, Gramatica limbii traco-geto-dacă, Ed. Tempus, Bucureşti, 2010
M. Al. Oprescu, Soarele Carpaţilor, Ed. Amurg Sentimental, Bucureşti, 2010
P. M. Kendrich, Pietrele dacilor vorbesc , Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

-Sfârşit-

Sursa: Olimpia Cotan – Prună
Adaptare și foto: Carmen Pankau





joi, 5 noiembrie 2020

STINDARDUL GEȚILOR - INVOCATOR CULTIC DE SACRE ENERGII COSMICE 2/3

În Dicţionarul geto-dac al lui Mihai Vinereanu cuvântul Lup pentru acest animal carnivor nu există, nici în limba pre-indo-europeană (getică – n.r. Carmen Pankau), nici în sanscrită, nici în avestică şi nici la alte popoare din străvechime. Corect a demonstrat autorul că Mircea Eliade se înşeală considerând că „Dac vine de la Lup”, animal sălbatic ca totem şi această eroare de fond trebuie combătută şi avem argumentele istorice. Stindardul de la baza Columnei Geƫilor de la Roma are clar gură de Dragon, iar pe corpul şerpilian sunt numai simboluri ale energiilor ondulatorii. Pe moneda lui Decius e un soldat cu stindard purtând balaurul ca luptător al davei. Dace-balo în Tăbliţele de la Sinaia este luptătorul din cetate: dage, dabă, davă (C. Olariu). Istro-românii păstrează numele de Zabellie pentru cel ce aprinde candela şi unge luptătorii cu ulei-mir, prin care susţine roata vieţii şi rânduieşte orientarea către universul energiilor şi cine are mai multă nevoie de energie decât luptătorul, dage-balul? Geograful antic Strabon constata că numele străvechi al „dacilor” era Dai şi Dav. Primele lăcaşuri s-au numit oraş, orăştină, grădişte şi erau pe locuri înalte, insule, picioare de plai, unde în timp erau şi cetăţile, întăriturile, unde se antrenau luptătorii numiţi în Tăbliţele de la Sinaia Dage-ballo, aşa cum era şi Decebal, şi Regalian, adică regele galat Ioan.

Spun istoricii că Caesar este primul ce îi numeşte pe geto-români în scrierile istorice antice „Daci” şi că se învecinează cu celţii (celƫii îşi au originea în Geƫia CarpatinA- n.r. Carmen Pankau). Chiar regele celţilor, Vecin.get.orex, ne indică faptul că era vecin cu orii geţi. Caesar se interesa de luptătorii din dave, dar numele „dacilor” (geƫilor – n.r. Carmen Pankau) era prezent la filozofii antici cu sute de ani înainte, ca de exemplu la Democrit. Răspunsul este în Tăbliţele de la Sinaia unde luptătorii, componenţii armatei, erau numiţi dage-ballo, de care cezarul era cel mai interesat. Ca dovadă însoţitorii de stindard se numeau soto, coto ballo tot pe Tăbliţele de la Sinaia, luptătorii „dacei, daci”. Un mare preot cu numele de Coto ballo este prezent şi el pe Tăbliţele de la Sinaia.

Este îndreptăţită această idee fiindcă şi în zilele noastre geto-românii au datina urcatului pe munte, să întâmpine soarele marilor sărbători dar şi datina luptei dintre deleni şi văleni, ca în toponime, Muntenii Buzău, Vălenii de Munte, Valea Dragulu etc.

Ideea că stindardul getic este simbolul lupului o găsim la Mircea Eliade, care consideră că strămoşii noştri geto-daci au trăit sub semnul lupului, apoi la A. Busuioceanu care spune că în Libia lupul este numit Daoi şi transformă „neamul dacilor” în lupi, fără să facă precizările necesare, idei preluate şi insuficient argumentate pe multiple planuri de cunoaştere istorică zis românească, prin care ni se contestă dreptul la istoria veche. Filozoful antic chinez Lao-Tzi foloseşte cuvântul Dao ca lege obiectivă, iar geto-românii erau apreciaţi în scrierile antice ca fiind „cei mai drepţi dintre traci”, ce-şi trăiau viaţa după Legile belagine. Heraclit spune că toate din Univers ascultă de Logos, o denumire de comandă verbală pentru legitatea obiectivă. Filozoful se exprimă concentrat afirmând că Lumea este un foc veşnic viu, care se aprinde şi se stinge după Măsură. Iată că Focul - Soarele e imaginea existenţei energetice. Soarele, focul veşnic viu, se aprinde şi se stinge după măsură. Din vechime se ştie că lupul se teme de foc, în acest mod era îndepărtat când ataca omul şi animalele domestice, iar lupul nu e aerian deloc. Geƫii cunoşteau legităţile cosmice, adică Dao, exprimate în Legile belagine lăsate moştenire de Zamolsele femei, Marile Preotese antice geto-române, de la care s-au inspirat toţi legiuitorii pământeni, mai ales că existau şi reginele luptătoare numite Kino Boilla, ca Tamiris ori Genoveva, soţia lui Ramunh, din Vechea Troie, oraşul Roman (D. Bălaşa). Numai la noi, urmaşii geƫilor, există numele de Iordake, adică Iorii daky, cu sensul de pământenii, ce trăiesc sub acelaşi cerc susţinuţi de aceleaşi energii cosmice.

Oreii erau geƫii, care şi azi trăiesc lipiţi de munţi şi nu după legile lupilor. Geƫii erau Filipii în ipostaza de luptători iniţiaţi ca luctani, adică luptători, aducători de belşug, cei care apără ce-au agonisit oamenii sedentari ai cetăţii. Piatra meteorică de la Corbii de Piatră din Argeş, are o inscripţie în care apare cuvântul Philip cu sensul de Fiii lui Pan, ai Doamnei, Marea Preoteasă, de unde se poate înţelege de ce în Oltenia femeile ţin Zilele de Filipi fără abateri şi le lasă moştenire fiicelor şi nurorilor. Îndemnul străvechi este Fii.lu.pan, urmaşi ai domniilor înţelepte. În Calendarul Babelor, al înţelepciunii celei vechi, sunt 30 de zile dedicate Filipilor. Geƫiii luptători erau Philipii, fiii luptei, sub niciun motiv nu erau lupi, dar să-şi mai facă totem din acest animal, atât de ameninţător pentru un neam de păstori? Stindardul lor era dragonul. Iată motivul pentru care stindardul getic este o piesă cultică getică cu sensuri complexe şi nu-şi merită renumele de „Lup dacic”, expresie generică plantată de cei ce scriu cărţi din cărţi şi care consideră că dacă n-ai zeci de referiri biografice într-o lucrare şi dacă îţi expui propriile idei izvorâte din studiul personal şi logica elementară nu eşti de nivel academic.

Luptătorii iniţiaţi, Filipii, invocau vibraţiile, luminile, strălucirile energiilor cosmice, de la care se încarcă bateriile vitejiei, în orice tip de luptă, darmite în lupta directă pe viaţă şi pe moarte. Lucin e sărbătoarea luminii în calendarul străvechi şi n-are legătură cu lupul. În cel mai fericit caz este ziua iluminaţilor, eroilor, a luptătorilor, a filipilor, fiii de luctani, fiindcă geƫii erau cei mai viteji dintre „traci”( exonim al Geƫilor n.r. Carmen Pankau). C. Brăiloiu aduce în atenţie rolul lupului consemnat de literatura populară unde se precizează că e vorba de un lup special de care să nu te spăimânţi că ştie toate cărările şi potecile…şi-ţi va fi de folos, că-i iniţiat în aceste taine şi are nume codat, care păzeşte locurile sacre şi-i vorba numai despre iniţiaţii Filipi. Cei ce susţin o întreagă ştiinţă pornită de la lupul prădător, confundă planurile. Geƫii şi-au luat în luptă lângă ei divinităţile celeste reprezentate de Balaurul Zburător, mesagerul energiilor sacre ale cosmosului. Ballo, Belloro, Bellus, Bellum însemna rival în război, duşman, oponent. A fi bellicos înseamnă a fi războinic, la noi, românii, urmaşii geƫilor. Învingătorii erau cântaţi în Ballade, iar cei căzuţi pe câmpul de apărare erau duşi de către Balkirii, amazoane, femei luptătoare, în Blakulla, casa lui Baal unde se antrenează alături de martiri sub comanda lui Odin pentru ultima zi a Universului când zeii îi vor înfrunta pe uriaşi (L. Căescu: Istoria preistoriei). Memoria colectivă păstrează în zona gheţurilor veşnice referiri la Blaculla care este culla rezervată luptătorilor în casa de pe câmpie, într-o fermă pe o lucină, o ţară creată de zei pentru eroi, dar câmpii în nordul îngheţat mai rar...Ballos însemna şi bătălie, luptă, iar arma de temut din vechime era Paloş. Când se face referire la război, se folosesc expresii: Ante.bellic şi Post.bellic, indicând denumirea veche din Baal, Balaurul geto-românilor, cum scrie I. Olimpiu Luca, în Dicţionarul traco-geto-dac. Rebel este luptătorul permanent, excepţia de la regulă. Belea este năpastă, necaz, ce determină antrenare complexă pentru revenirea la viaţa normală. Ai răzbit, ai ieşit la lumină din belele, atunci când l-ai îndepărtat pe cel cu care eşti în răzbell, pe care poporul îl exprimă şi prin cuvântul tărăboi. Sabello, zeul războiului păstrat ca nume pe Tăbliţele de le Sinaia şi pentru comandantul armatei geto-românilor din vremea lui Decebal, e luptătorul cel mai bun. De la Sabellio, arma de bază din timpurile vechi a rămas Sabia. Ballo este şi război.nik, adică cel din cetele sacre de îndepărtare a atacatorilor, ajutaţi de Nika. Redbellum, război este şi azi numit Răzbell la români, unde z e zânul lui Ra. Daci ball este luptătorul get din dabă – tabără militară a cetăţii, iar caballus este calul de luptă special antrenat. Bellua era şi monstrul, bruta, aşa cum devenea luptătorul în tărăboiul pe viaţă şi pe moarte ce înzecea forţele omului de a supravieţui. Iată cât de implicat şi diversificat este cuvântul Ball, Ballaur, în viaţa strămoşilor noştri. Şi totul are corespondent şi în toponimie ori onomastică. În Ardeal se află localităţile Belin, Belioara, Gura Beliei. Fiica lui C. Brâncoveanu se numea Bălaşa. În Dobrogea există localitatea Bălăşeşti. Există localitatea Balcic ce ne indică o cetate de luptători sub stindardul lui Baal. În satul Bălăceanca, de lângă Bucureşti, se află spitalul de boli psihice numit în popor Balamuc, cei rătăciţi după răzbellul minţii. Numele celei mai vestite zâne iniţiate din vechimea geƫilor carpatini era CyBella, iar Balabancea e localitate de lângă ape. „Dracul gol” este expresia specifică numai nouă românilor şi semnifică agerimea, orientarea în teren, numai în acţiune şi cu rezultatul scontat. La români această expresie este laudativă ca inventivitate în atingerea ţelului. Expresia opusă – „Am făcut pe dracu ghem”, exprimă dezamăgirea nereuşitei, a lipsei de acţiune că n-ai loc de mişcare şi astfel ne apropiem de adevărata semnificaţie a stindardului geto-român, semnalată codat de către cercetătorul P.L.Tonciulescu.

Stindardul getic este un captator de energii cosmice şi reprezintă invocarea forţelor sacre ale cerului, ale puterilor mega energiilor universale. Strămoşii noştri trimiteau semnale energiilor celeste şi se apărau prin multiple mijloace pe care le făceau cunoscute în obiceiuri, datini, verbe – proverbe, interdicţii, ghicitori, zicători etc. Energiile cosmice coboară în spirală ca brăţările getice. Puterile sacre, celeste, n-aveau chip, dar aveau nume. Li se înălţau rugi de pe altare aşa cum a făcut şi împăratul lumii, Alexandru Macedon, înainte să treacă Dunărea, rugându-se la Nika (Zim Nicea), zâna energiilor pământene, de lângă apă. (Calul lui Alexandru se numea Duciball, cel care duce luptătorul, războinicul.) Această rugă era adresată şi de către romani zânei geto-române reprezentate de Hestia, să le permită intrarea în ţara oamenilor sacri, ce aveau ca super divinitate pe OraNika ce se dăltuieşte şi astăzi pe stâlpul de la căpătâiul celor duşi pe tărâmul celălalt. Nika Fanisca la geto-români este Pasărea Fenix, pe care se disting cele trei culori din stindardul geto-român, are în jurul gâtului culoarea roşie, un cerc pe care se sprijină capul acestei păsări ce indică cerul şi se termină cu ciocul parcă special să spintece în viteză aerul. Creasta e roşie, pântecul şi picioarele sunt galbene, iar aripile au pe margini culoarea albastră. Pasărea Fenix este un vehicul aerian, consemnat de istoricii antici cu multiple semnificaţii, apariţie rară la 500 de ani, cu o fabuloasă istorisire mitologică. Istoria antică ne informează despre amestecul direct al zeilor în luptele dintre pământeni ca în războiul dus de greci împotriva Cetăţii Troia, unde zei ca Afrodita, Apollon, Artemisa (Zei getici „împrumutaƫi” de greci - n.r. Carmen Pankau), se deplasau cu vehicule cosmice, care de foc, utilizau săgeţi de foc, bulgări de foc, expresia energiilor celeste. În mitologie dragonul - Ballaurul mai este asimilat şi cu luptătorul de frunte, primul, prinţul, conducătorul şi nu trebuie să ne minunăm că regii Egiptului antic purtau Cobra pe frunte că şi mayaşii aveau un zeu şarpe cu pene. Stindardul getic de forma lui Baall era acoperit cu şindriliţă, plăcuţe subţiri de lemn ca şi acoperişul caselor în zilele noastre, apoi din metal subţire, dar şi din pânză impregnată cu răşini, ce aveau forma solzilor de peşte indicând strălucirea, de care erau prinse şuviţe din piei de animal pe ţesături, de care atârnau eşarfe lungi în culori de curcubeu ce reprezintă difracţia luminii în atmosfera cu particule de apă.

-Va urma-

Sursa: Olimpia Cotan - Prună
Adaptare şi foto: Carmen Pankau




miercuri, 4 noiembrie 2020

STINDARDUL GEȚILOR - INVOCATOR CULTIC DE SACRE ENERGII COSMICE 1/3

Din vechime pe însemnele reprezentative ale statelor independente existau simboluri distinctive ce individualizau specificul cultic, totemic, mitologic, majoritatea indicând energiile cosmice, telurice sub formă de păsări ale înălţimilor, de vehicule cosmice, de balauri, de monştri, vâlve etc.

În simbolurile mitologie sunt prezenţi Zmeii cu pene, cu multe capete ce varsă foc pe limbile mişcătoare. Pentru lumea geto-dacă BALAURUL ZBURĂTOR a devenit stindard şi e unic în istoria lumii, dăinuind mii de ani.

Istoricul A. Deac consemnează în „Istoria Adevărului Istoric „(pag. 201) că în judeţul Prahova la Vadu Săpat, comuna Fântânele, s-a descoperit în 1980 un fragment ceramic din sec IV î.H., pe care este incizat în pasta crudă stindardul getic cu dragon ce are coada penată. Iată că stindardul getic cu dragon este mai vechi cu 500 de ani decât consemnările istoricilor romani.

Unii istorici şi gânditori români numesc stindardul getic „Lupul dacic”. Mă voi opri asupra unor aspecte de fond cultic, ce contrazic această ipoteză. Lingvistic este doar o atingere între lup şi lucta, mai ales că filipii nu sunt lupi, ci tinerii iniţiaţi în tainele luctei – luptei, îndeletnicire a sedentarilor păstori - agricultori geto-daci. Lupul nu putea fi luat ca model de către getii sedentari care-şi apărau zona moştenită din moşi-strămoşi fiindcă e animal de pradă, atacă în haită şi e temut de păstori. Lupul singuratic, o raritate, nu putea fi luat ca model nici de vitejie, nici ca forţă pentru neamurile păstorilor.

Lycantropia - concepţie antică despre strălucire, luminozitate, nu se referă la lup, care nu-i nici pe departe luminos, chiar de ar fi pus pe lângă zâni. În latina veche (limba Getă – n.r. CarmenPankau) „Bollias” înseamnă strălucitor, luminos. Din bătrâni se pomeneşte despre MARELE LUP ALB, ca despre o realitate din vremuri de demult. S-a păstrat în acest sens expresia De când lupchii alghi.

LUPUL ALB este semnalat numai în preajma Marelui Preot ca Apollo, Zamolse, Sfântul Andrei şi Sfântul Petru pentru că este de fapt comandantul iniţiaţilor Filipi luctani, adică luptători. Aceste informaţii ne trimit la semnificaţii codate în sensul că iniţiaţii Filipi erau mereu în preajma marilor iniţiaţi şi purtau numai veşminte albe, ca toţi preoţii geţi, cavalerii minţilor strălucitoare ale celor de lângă Zamolse. Filipii sunt păstraţi în toponime în toate zonele geografice româneşti. În OLTENIA, Filipii sunt cel mai bine păstraţi. În vechiul calendar există toponime ce se păstrează şi în zilele noastre: Filipaşul de sus, Filipaşul de jos, dar şi Filitelnik, ce ne indică zonele în care trăiau şi anume pe Telul Nikăi, deci pe înălţimile de filieră sacră a zânei Nika făcătoarea cerului şi pământului, cu cele 8 megaenergii ale sale, măcinikele, din mitologia română.

Geto-dacii numeau lupul - vulpe sau fărcaş, denumiri păstrate în zilele noastre în Ardeal. La toate neamurile getice, de la Marea Baltică în nordul Africii, lupul era numit prin cuvântul VULPE. În pre-indo-europeană (getică – n. r. Carmen Pankau) era numit ULCUOS, în sanscrită vrca, în avestică vahrha, în iliră ulcudins, în gotică (getică) wulfs, în lituaniană vilcas, în letonă vilks aşa cum ni le aduce în atenţie Mihai Vinereanu în Dicţionarul etimologic al limbii române de indo-europenistică (2008). În Sudan trăieşte un lup despre care românii vor spune cu precizie că-i vulpe.

Aşa zisa Licantropie nu are nicio legătură cu lupul, ci cu strălucirea, în sensul că este luminat de ceva. Apollo este însoţit de lupul strălucitor şi e un cod cu sensul de luminat, luminător, ce nu-i totem.

Filipii geţi iniţiaţi în tainele de luptă, erau fiii luctei, cuvânt din proto-indo-europeană (getică- n.r. Carmen Pankau) păstrat în calendarul vechi geto-dac ca zile ale Filipilor, cărora li se dedică 7-8 zile şi de Sfântul Petru al lupilor de iarnă la 16 ,17 şi la 18 ianuarie şi de Gădineţ - lupul cel şchiop, dar şi de Lupul cel mare de la Ovidenie 21 noiembrie etc. În mod eronat etnologul I. Ghinoiu consideră că Filipii din calendarul geto-dac sunt personificări ale lupilor. În dicţionarul sub titlul „Panteonul geto-dac” îi numeşte şi Martinii de iarnă, ştiut fiind că Moş Martin este numit ursul la noi, la români. Lupta este cuvânt geto-dac cu originea în pre-indo-europeanul lucta (M. Vinereanu). Numai în Geƫia Carpatină nord dunăreană există cuvântul lup pentru acest animal de pradă, ce poate fi asemănat cu luctanii, luptătorii iniţiaţi în tainele luptei. În limba pre-indo-europeană (getică- n.r. Carmen Pankau) există cuvântul lucta cu sensul de a rupe, a sparge, din care lupta şi luptător. Lup, luptă, luptător semnifică tenacitatea celor ce izbândesc parcurgerea etapelor de iniţiere care erau încercărcări de temut pentru cei nechemaţi. Adevărat este că de multe ori luptătorii geto-români pedeştri îşi puneau piei de lup ca să alunge atacatorii călăreţi. Cabalinele simt mirosul lupului ca o primejdie şi nu mai ascultă călăreţul.

Pe vechile icoane cu Sfântul Gheorghe, capul balaurului este identic cu cel de pe stindardul geto-dac de acum 2000 de ani şi nu-i în niciun caz lup. V. Pârvan în Getica (pag 518) scrie că Balaurul „Dacic” e reprezentat pe Columna Traiană cu cap de lup, prelungit în chip de Şarpe, cu nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi formau o flamură serpentiformă orizontală. Acesta susţine că Trupul de şarpe e imaginea furtunii, divinitate cerească, cu origine în Asia anterioară, deci nu în „Dacia”, dar istoria antică îl contrazice, fiindcă Dragonul getic este Hieroglifă, nume pentru divinitate, pentru Dumnezeu, aşa cum argumentează L. Teleoacă în comentariile la Legenda Aureea, scrisă de Iacob Voragine după anul 1200 şi răspândită mai mult decât Biblia, care alterează grav semnificaţia religioasă a hieroglifei numită „Dragonul dacic”, semn tutelar al identităţii cu 1000 de ani î. H. ce-a pregătit calea mântuitorului pe Pământ. L. Teleoacă atrage atenţia asupra acestui fals uriaş prin care I. Voragine a distrus arhetipul religios al lumii Vechii Europe - localizată unde trăieşte azi poporul român de către savanta americană de origine lituaniană M. Gimbutas.

Pe caduceul patriarhului României doi şerpilieni afrontaţi comunică energiile celeste Yn şi Yang ale credinţei nemuritoate străveche a geƫilor. Sub acest semn benefic lumea a progresat neîntrerupt mii de ani din care 2500 sunt atestaţi din Persia până în Bretania. Am văzut în expoziţia de icoane de la Muntele meteorelor din Grecia o iconiţă în care Sf. Gheorghe ţinţeşte cu suliţa apa îndicând unitatea universului cosmic uman Precum în cer, aşa şi pe pământ, unde apa este oglinda cerului.

Dragonul Getic, invocatorul de energii sacre, este prezent şi în zilele noastre în bisericile creştine, pe obiectele de cult, dar şi pe veşmintele preoţeşti în muzeul de broderii al Mânăstirii Santa Maria de Guadalupe, ca dovadă că cercetătorul L. Teleoacă are dreptate că hieroglifa noastră sacră din strămoşi a fost calomniată şi i s-au adăugat însuşiri monstruase ce au dus la o biografie contrafăcută a Sf. Gheorghe, ştiut fiind că sfinţii au fost oameni normali ce s-au luptat cu păcatele omeneşti, care n-au atacat fiinţe supranaturale. În Legenda Aureea, dragonul este târât în mijlocul cetăţii unde este decapitatat atrăgând ura asupra acestei hieroglife sacre.

Deci, stindardul străvechi al geƫilor nu reprezintă, nici cel puţin stilizat, lupul. Capul la care se face trimitere e hieroglifa sacră din vechime, invocatoarea de energii cosmice. Convingătoare este statueta de la Constanţa numită Glycon, în care Şarpa Balaură are cap de cerb cu plete de lumină, ca eşarfele stindardului getic din vechime. Antichitatea este traversată de Cerberiţa cu picioare de bronz ce proteja Delta Dunării. Dorienii, Oreenii, Hiperboreenii erau cerbi, erau andros, codare cultică. Mitologia chineză prezintă dragonul împodobit şi expresiv, ondulând masiv, purtat de forţe multiple ca să nu atingă pământul, fiindcă el este simbolul cosmosului.

Balaurul Zburător al geto-dacilor este cilindric şi fusiform, unduind numai în mişcare în zbor, pe căi atmosferice. Este vizibil, sonor şi util pentru orientarea luptătorilor numai în mişcare, în aer. Are gura mai largă decât corpul, precum reptilele, care pe stindard reduce la minimum rezistenţa în contact cu aerul şi e uşor de purtat la înălţime. Produce sunete vibratorii ce se amplifică în iureşul bătăliei. Stindardul getic este un cilindru fusiform din materiale elastice şi uşoare ca să se poată face ghem. Pe corpul său tridimensional sunt solzi şi nici vorbă de blană. În vechime corpul stindardului getic numit „Draco” era din foi subţiri de ţesături, împletituri din plante apoi din fire şi mai târziu din bronz, ori din argint, prin care se amplificau vibraţiile aerului, din care s-a născut prima trompetă de luptă a omenirii, ce era purtată uşor de către draconar, care era subordonat lui Sabelio, comandantul armatei, cum ne informează Tăbliţele de la Sinaia. Zaballon înseamnă sanctuar din vârful muntelui. Bellerafon era imagine feminină ce călărea Pegasul – calul cosmic şi, bineînţeles, înaripat din cer.

Stindardul getic era piesă importantă din arsenalul militar getic şi prin specificul său unitar cu costumul de luptă al geƫilor, regăsit în armura de catafractari, acoperită cu plăcuţe metalice în formă de solzi lucitori şi pentru luptător şi pentru calul de luptă, spre deosebire de ale romanilor care erau plăcuţe dreptunghiulare. Călăreţii catafractari din bazinul Prutului şi Jijiei erau blindatele antichităţii,se menţionează în Enciclopedia Britanică, şi aveau prins de coiful similar căciulilor geto-dacilor, panglici, pe care le regăsim în stindardul getic până târziu d.H. Geƫii invocau Balaurul, numit şi Baal, lucitor, strălucitor ce poate fi asimilat numai cu forţele Luptătorului Alb, lucitor, păstrat în basmele românilor, unde caii năzdrăvani erau numai albi. La geto-români, apoi la români, de Bobotează, sunt binecuvântaţi cu aghiasmă mai întâi caii.

Baal este expresie a forţelor cosmice sacre, ca vehicul cosmic prin care pământenii geto-români invocau forţele mesagerilor cerului. Înţelepciunea fiilor cerului era înmagazinată în diverse moduri şi transmisă de către sacrii geţi, adică trăitorii de pe înălţimile ce ajungeau, spuneau ei, până la cer. Divinitatea cosmică la celţi se numea Esus, adică pe înălţimi, altfel cum să fi existat Kogaionul, cum să fi existat zânii munţilor şi rugile de pe munţii cei mari, unde era sălaşul Tatălui Nostru, numit la geto-români Tato Nipal, căci cine nu ştie că Nepalul, străveche vatră de cult a omenirii, este pe cel mai înalt munte de pe pământ? Sboruri, care aeriene sunt semnalate în India – Vimana, în Tibet - Caii zburători, în China – Dragonii Cereşti, deasupra Japoniei - Balansoare cereşti, Roţi înaripate în Babillon etc.

Dragonii sunt asociaţi Învăţătorilor din spaţiu, reprezentaţi prin oameni cu coadă şi cap şerpilian precum King – Kung, un monstru cu coarne de ţap şi trup de şarpe, care distruge un stâlp al cerului şi schimbă orientarea Pământului faţă de Cer, spune Rajmond Drake în lucrarea Pământul zeilor (pag. 90) unde se arată că Baal avea profeţi, printre care şi Ilie, prezent şi pe Tăbliţele de la Sinaia, care invoca focul din cer, vorbea cu îngerii, şi-a fost luat din faţa lui Eliseu de către un vifor de cerc luminos. Tubul Dragon absoarbe şuvoaie de energii cosmice consemnate şi de Romulus şi de Enoch. Într-un papirus găsit în hărţile lui Albert Tulli de la Vatican este consemnată prezenţa unui Cerc de foc ce avea o răsuflare rău mirositoare, aluzie la arme extraterestre. Să nu uităm că în Antichitate legile, rânduielile, erau transmise de pe munte ca dovadă numeroasele toponime derivate de la Ora – Oranus, numele cerului.

-Va urma-

Sursa: Olimpia Cotan - Prună
Adaptare şi foto: Carmen Pankau








miercuri, 21 octombrie 2020

ZECI DE FOSILE DE MAMUT DESCOPERITE LA PERETU

În lunile iulie-august ale anului 2014 pe malul râului Vedea (cu sens de „Cel care vede – A”, adică „Noul Început ce va veni”) în dreptul comunei PERETU, din judeţul Teleorman, după retragerea apelor care au inundat zona, au ieşit la iveală numerose fosile de mamut. Mai exact măsele, oase femurale, un fildeş şi alte fragmente osoase. Tânărul Mădălin Almăjanu, care până acum era pasionat doar de numismatică, a trecut prin zonă și a descoperit peste 30 de fosile de mamut, toate conservate într-o stare foarte bună, ținând cont că acestea datează din ERA GLACIARĂ. Astfel tânărul descoperitor avea să simtă curând și fiorul studiului paleontologic și arheologic, încercând să afle ce a descoperit și cât de importantă este descoperirea sa. El s-a adresat forurilor competente în studiul unor astfel de fosile vechi de cel puțin câteva zeci de mii de ani, dar din păcate autorităţile locale abilitate NU AU DAT NICI UN RĂSPUNS ferm la solicitările acestui domn de a fi cercetată zona.Doar o singură publicație locală din Alexandria (ziarul Mara) a menționat într-un articol această descoperire, iar apoi blogspotul „Știința pentru toți”. Mădălin Almăjanu a postat și pe facebook un album cu pozele făcute fosilelor de mamut. O parte din fosile au ajuns la Şcoala Gimnazială din Peretu, care deţine şi ea acum, câteva fosile de mamut, în Muzeul Şcolar. O altă parte a fost expusă la Secția Numismatică din Alexandria, iar o altă parte se află acasă la descoperitorul lor.

Privim cu tristețe fotografiile și ne întrebăm: oare nici un muzeu din Teleorman, sau din România nu este interesat de astfel de fosile, spre a le prezenta în vitrinele sale?

Ca exemplu, un schelet aproape complet de Mammuthus Primigenius (mamut lânos) a fost vândut cu 240 de mii de euro în Marea Britanie, la o licitație. Mamutul, care a ajuns în posesia unui colecționar britanic, a avut o greutate de aproape șase tone. Scheletul avea o înălțime de 3,5 metri și o lungime de 5,5 metri (!) Se presupune că această specie a dispărut în urmă cu zece mii de ani. Strămoșii elefanților, mamuții aveau corpul acoperit cu blană și au populat zone întregi în perioada glaciară. Noi lăsăm – iată – la mâna hazardului o adevărată comoară paleontologică descoperită la Peretu, în județul Teleorman.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau






duminică, 11 octombrie 2020

☀️CIVILIZAŢIA PELASGĂ sau PELASGO-GETICĂ, CEA MAI VECHE CIVILIZAŢIE A LUMII

Cât de bine cunoaștem trecutul îndepărtat al țării noastre? Nu atât de bine pe cât am crede. Rădăcinile noastre pe aceste meleaguri sunt mult, mult mai adânci decât am învățat la școală. Nenumărate dovezi arheologice atestă existența unei civilizații foarte vechi, în urmă cu mult mai mult de 10.000 de ani înaintea erei noastre, care își avea zona de origine pe pământurile actualei Românii.

Patrimoniul românesc abundă de monumente, opere de artă, artefacte, documente vechi, care sunt mărturii ale unei EPOCI PLINE DE GLORIE, cu o civilizație foarte înaintată.
Majoritatea istoricilor consideră cu multă aroganƫa şi ignoranƫă, în pofida dovezilor existente, că primele civilizații de pe glob s-au născut în Mesopotamia, Egipt, valea Indusului, Shang (Valea fluviului Galben) și Mezoamerica și Anzii sud-americani. Însă CIVILIZAȚIA PELASGĂ, care s-a FORMAT ÎN JURUL BAZINULUI DUNĂRII, este cu mult anterioară tuturor civilizațiilor care au înflorit în aceste cinci zone geografice.

PELASGIA își are originea în zona bazinului fluviului Dunăre, expansionându-se și cuprinzând în aria sa ținuturi care aparțin în zilele noastre Ucrainei (cele din dreapta Niprului), Basarabiei (Moldovei dintre Prut şi Nistru), României, Bulgariei, Serbiei, Macedoniei, Muntenegrului, Herţegovinei şi Bosniei, Croaţiei, Sloveniei, Albaniei, Greciei, Turciei, Ungariei, Austriei, Cehiei, Slovaciei, Elveţiei (partea răsăriteană), Italiei, Germaniei (partea sud-estică), Poloniei, extremitatea sudică fiind marcată de insulele Sicilia, Creta, Cipru etc., dar şi de părţile anatoliano-egeiene, de la vestul Ankarei.

Vechea Civilizație Europeană este CEA MAI VECHE CIVILIZATIE A LUMII, ea este CIVILIZAŢIA PELASGĂ, sau PELASGO-GETICĂ. Ea a apărut între anii 10.000-8.000 î.Hr., și s-a întins de-a lungul mai multor milenii, până în anul 106 d.Hr., transformându-se ulterior în civilizaţia GETO-ROMÂNEASCĂ.

În anii 1970, Franklin Murphy, cancelarul Universităţii California din Los Angeles (UCLA), a avut inițiativa de a realiza un studiu asupra resturilor arheologice din mileniul V înaintea erei noastre, în toată Europa. A trimis-o în acest scop în Europa pe Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la Universitatea din California. În mod surprinzător, investigațiile au arătat că în Spania, Franța, Anglia, Germania NU EXISTĂ resturi arheologice din mileniul V. Excepție făcea TERITORIULUI CARPATIC.
Concluzia transmisă la UCLA de Marija Gimbutas a fost că:
”Nu ne este clar de ce în Europa nu găsim nimic. E un deşert pur şi simplu în mileniul V înaintea erei noastre, dar în România am găsit peste 30.000 de statuete.”

Harta descrierii arealului arheologic din studiul Marijei Gimbutas indică foarte clar care este realitatea. Studiul publicat de doamna Gimbutas se numește “The Goddesses and Gods of Old Europe” și se referă la Europa Veche, Europa carpatică şi zonele pericarpatice. Datele obținute pe baza probelor arheologice arată că în mileniile V, IV, III înaintea erei noastre (deci acum mai mult de 6.000 ani) existau pe teritoriul carpatic culturile Cucuteni, Ariuşd, Vădastra, Boian, Gumelniţa, Hamangia, Petreşti, Turda, Vinca şamd.
Pe vremea aceea NU EXISTAU Franţa, Anglia, Germania, Marea Britanie, iar Roma a fost fondată abia cu multe milenii mai târziu, în anul 653 î.Hr.

În anul 1922 a apărut la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, o lucrare intitulată „The Cambridge History of India“. Lucrarea a apărut în contextul în care la începutul secolului XX englezii aveau colonii în Africa, în America de Nord și în Asia, care erau de regulă popoare inferioare lor din punct de vedere al dezvoltării sociale și culturale. Și totuși indienii le erau superiori din punct de vedere cultural. Atunci au vrut să știe ce este cu acești indieni: de unde vin, care le este istoria? A fost întreprinsă o cercetare pe baza cărților vedice (care sunt cele mai vechi monumente literare ale umanității) și s-a făcut observația elementară că în Vede nu există mențiuni despre fauna specific indiană actuală (lei, tigri, cămile, elefanți), însă există în schimb multe mențiuni despre fauna carpatică (urs, lup, vulpe).

Și atunci, pe baza acestor date dar și a altora, Universitatea din Cambridge a stabilit în volumul I pagina 68 (au apărut șase volume până în 1926) că nu există decât o singură arie în Europa de unde ar putea să provină indienii și anume aria mărginită la est de Carpați, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei și la nord de munții care fac legătura cu Carpații. Adică TRANSILVANIA, care apărea astfel ca LEAGĂN AL CIVILIZAȚIEI de unde au plecat toate popoarele. Textual, la pagina 71, se afirmă clar:
”Din acest spațiu (Transilvania) au plecat indienii, persanii, grecii antici, latinii, celții, germanii și slavii.”

La un congres internațional de istorie ținut la Edinburgh, capitala Scoției, prin anii 1970, la care a participat și arheologul român, doctorul Vasile Boroneanț și profesorul Clyde Bolsal (de la Universitatea din Edinburgh) a fost stabilit UNDE au apărut cele mai vechi urme privind îndeletnicirea agriculturii. Determinarea s-a făcut pe baza cercetărilor a patru universități celebre: Oxford, Groningen, Berlin și Bohn. S-a concluzionat că în anul 7.800 î.Hr. exista agricultură la Porțile de Fier, România.
Iată date concrete de la care s-a putut pleca. Este important pentru că, așa cum spune scriitorul grec Diodorus Siculus: ”agricultura a fost cea care i-a scos pe oamenii din starea de sălbăticie”.

Să vedem ce mai spune Paul MacKendrick privitor la STATUETELE DE LA HAMANGIA, care sunt datate cu o vechime de peste 6.000 de ani. El observă, de exemplu la GÂNDITORUL, realismul arhaic și simplitatea liniei demnă de invidia oricărui sculptor modern, care denotă O DIMENSIUNE SPIRITUALĂ NEMAIÎNTÂLNITĂ ÎN ARTA DE PÂNĂ ATUNCI și rareori atinsă după aceea.

O spune cine? Paul MacKendrick, profesor de istoria artelor la Universitatea americană din Wisconsin, a scris o carte intitulată „Pietrele dacilor vorbesc“. Dar înainte de a publicarea acestei cărƫi, el a scris mai multe cărți din aceeași serie: Pietrele grecilor vorbesc, Pietrele romanilor vorbesc, Pietrele ibericilor vorbesc, Romanii perini șamd. Deci el cunoștea toate civilizațiile și vizitase mai ales vestigiile, construcțiile mari rămase de pe urma acestor civilizații.

Și iată ce spune, la pagina 8:
”Sarmisegetuza dacică, cetatea și locul sfânt al lui Decebal din creierii munților este una din cele mai impresionante așezări pe care le-am văzut până acum.” 
Deci văzuse tot ce e în Grecia, tot ce e în Roma, în Latium și în Italia, în Spania și așa mai departe.

Și la pagina 9 spune:
”Îmi consacru cartea acelor oameni ai antichității române și istoriei lor de peste șase milenii.”

Să cităm un mic paragraf din lucrarea sa ”PIETRELE DACILOR VORBESC”, la pagina 13:
”Sanctuarele cu acoperișurile în două ape, împodobite cu ornamente acretelia, prezintă pe coamă și la marginile frontonului un rafinament arhitectonic pe care templele grecești îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani.”

Spuneam că TOATE POPULAȚIILE SUNT PLECATE DE AICI. Ei bine, grecii sunt plecați de aici. E hilar că unii vorbesc de influențe grecești în limba română. Cum să fie influențe grecești în limba română când ei au plecat cu limba română? EXISTĂ SUTE DE CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN GREACA VECHE.
Clement Alexandrinul, unul dintre părinții Bisericii greci, născut la Atena (nu era ”protocronist” român!) spune în „Stromatele“: ”Grecii au luat totul de la barbari.”

Ei bine, ACEȘTI GRECI AU PLECAT DE AICI prin mileniul doi-trei. Referitor la aceasta, un mare elenist francez, Pierre Leveque, a publicat într-o carte, „L’AVENTURE GRECQUE“ (Aventura greacă), HARTA PLECĂRII GRECILOR DIN SPAȚIUL CARPATIC. Nu este spus de noi, ci o spune un mare elenist francez.
Să-l mai cităm și pe Collin Renfrew, unul dintre cei care au introdus DATAREA CU RADIOCARBON 14 (carbon radioactiv 14). NATIONAL GEOGRAPHIC i-a publicat în noiembrie 1977, un articol intitulat Europe changing past – EUROPA ÎȘI SCHIMBĂ TRECUTUL. În acest articol se arată că:
”Date radiocarbon revizuite relevă o metalurgie înfloritoare în lungul Dunării pe la 4.000 î.Hr. În estul Europei uneltele de cupru – care au fost datate în comparație cu cele găsite în Grecia pe la 2.300 î.Hr. – au fost făcute în ceea ce sunt azi România, Bulgaria, pe la 4.500 î.Hr..”

Iată deci că sunt mai mult de 6.000 de ani. Toată lumea este de acord că avem o civilizație de 6.000 de ani. Dar istoria oficială din România pornește de acum mai puƫin de 2.000 de ani, de la Traian și Decebal.

Să mai cităm și din GORDON EAST, GÉOGRAPHIE HISTORIQUE DE LʼEUROPE (Geografia istorică a Europei):
”Regiunea cuprinsă între Alpii austrieci la vest și Dobrogea la est forma O PROVINCIE DE CULTURĂ FOARTE AVANSATĂ al cărui centru teritorial era TRANSILVANIA.”

GEȚIA se întindea până la Marea Baltică și să îl cităm pe profesorul TRINKOVSKI, un mare istoric polonez, care spune:
”Noi, polonezii, suntem urmașii daco-geților care s-au întins până la Marea Baltică”. Acelaşi kucru o spun și alți profesori, care recunosc că STRĂMOȘII LOR SUNT GEȚII.

Revenim la GORDON EAST:
”Invaziile scyte, venite din sudul Rusiei, pe la 700 î.H. au pus brusc sfârșitul civilizației foarte dezvoltate a epocii Bronzului din țările carpato-danubiene.”
Niciun savant străin nu spune altceva.

Profesorul RALPH ROWLETT, profesor de antropologie la Universitatea din Missouri, Columbia, SUA a participat în decurs de 20 de ani la cercetări pe diverse situri arheologice din România. Și el spune:
Pe teritoriul României pot afla prin intermediul arheologiei, informații despre cea mai mare parte a preistoriei europene. Teritoriul României, situat în centrul geometric al continentului, a servit deseori drept pod între Europa de Est și cea de Vest, Europa de Nord și cea de Sud. De aici, din spaţiul carpatic, respectivele culturi s-au răspândit înspre Europa de Vest, spre Marea Mediterană, Orientul Mijlociu şi Asia de sud”.

ANDRE PIGANIOL, profesor la SORBONA spune:
”Civilizaţia Europei este o civilizaţie târzie cu excepţia Balcanilor. Civilizaţia acestor țări din Europa trebuie căutată la nordul Peninsulei Balcanice.”

Să observăm, mai în glumă mai în serios, că toți aceşti istorici nu s-au vorbit între ei, ci spune fiecare ce a descoperit în cercetările făcute.
Foarte succint, și câteva aspecte despre limbă. Domnul GABRIEL GHEORGHE a publicat multe lucrări în care a prezentat dovezile că limba română veche este limba indo-europeană comună. Domnul Gheorghe afirmă că DIN EA SE TRAG TOATE LIMBILE EUROPENE. De ce? În primul rând pentru că NUMAI ROMÂNA ARE RĂDĂCINI PROPRII. Limba trebuie să aibă rădăcini proprii. Franceza nu are rădăcini, latina nu are rădăcini, germana nu are rădăcini. Că LIMBA ROMANĂ ESTE LIMBA PRIMORDIALĂ rezultă din foarte multe aspecte.
Iat
ă câteva referiri la originile popoarelor, care așa cum spune profesorul Gabriel Gheorghe, au plecat din zona teritoriului vechii Geții:

ENGLEZII
Care este originea englezilor La şcoală am învăţat că ei sunt anglo-saxoni care veneau de prin Danemarca. Însă există o CARTE DE ISTORIE ENGLEZĂ de 550 de pagini, scrisă în latină, care se numește „DE ANGLORUM GENTIS Origine Disceptatio“ (Cercetare asupra originii neamurilor englezeşti) și care a fost scrisă de profesorul ROBERT SHERINGHAM. În această carte se spune că:
”Strămoşii noştri sunt geţii” și că ”GEŢII sunt cei mai puternici, sunt civilizaţi, au obiceiuri vechi şamd.”
CARTEA ESTE UN IMN DE GLORIE ADRESAT GEŢILOR. Acest autor este o celebritate în epocă pentru că este citat şi de Carolus Lundius, precum şi de o serie de alţi autori.

Deci iată că STRĂMOŞII ENGLEZILOR SUNT GEŢII. În Londra există „Dacorum Campus“ (câmpul dacilor), apare pe hartă, este un oraş universitar.

În revista „People of all nations“ (nu a fost publicată în România) Florand Farboreaux scrie:
”În timp ce vechii britoni alergau sălbatici prin păduri cu corpurile vopsite, pradă celor mai degradate superstiţii, civilizația de pe teritoriul actualei Românii era una avansată, având ordine, disciplină şi cultură.”

GERMANII

GERMANUS înseamnă în latină FRATE BUN, din aceeași părinţi. Nu este o realitate etnică, este un GRAD DE RUDENIE, ei au fost numiți așa de către CEZAR, împăratul Romei. Probabil pentru că vorbeau aceeași limbă cu ei.

Iată o dovadă: În 1567 Heinrich Pantaleon publică în Elveția o carte numită „Cartea eroilor naţiunii germane“. Cine sunt eroii naţiunii germane? SE POATE VEDEA SCRIS NEGRU PE ALB: Dacus, Zamolxis, Dromihete, Burebista, Deceneu, Decebal şamd.

Deci ACUM 500 DE ANI, aceștia erau CONSIDERAȚI de Pantaleone, care era un mare savant german, EROII NAȚIUNII GERMANE!
În mod similar, în anul 1667 Laurentius Toppeltinus publică cartea (scrisă tot în latineşte):Despre originea şi căderea transilvănenilor, unde spune clar:
”STRĂMOŞII GERMANILOR SUNT DACII.”

Exact ca Strabon, care confirmă acest adevăr, ROMÂNII SUNT GEȚI, iar dacii sunt germanii de la izvoarele Dunării, și care acum 2000 de ani vorbeau o limbă comună.
Și LEIBNITZ, care a fost o glorie a umanităţii, în cartea sa “Collectanea Etymologica“ (publicată la Hanovra în anul 1717) spune și el că STRĂMOŞII GERMANILOR SUNT DACII ŞI GEŢII.

Profesorul Reynolds în anii după 1970, publică o carte „THE GEAT OF BEOWULF“. BEOWULF este cea mai veche epopee britanică, scrisă în sec IX, dar se referă la fapte şi din sec.VI.
Rezultatul cărţii: ”GEAŢII sunt GEŢII!”

Profesorul Reynold scrie: ”Geţii sunt desemnaţi în sursele latine ca fiind CEL MAI STRĂLUCIT POPOR DINTRE TOATE POPOARELE GERMANICE.”

SPANIOLII

Cine sunt strămoşii spaniolilor? Cronicile spaniolilor spun că nu puteai fi rege al Castiliei sau nobil castilian (Castiliza era zona care reprezenta Spania în vremea aceea) DACĂ NU DOVEDEAI CĂ TE TRAGI DIN GOŢI. Dar s-a făcut multă vreme confuzie cu acești aşa-zişi „goţi“. Ei bine, într-o carte celebră a istoricului Iordanes, „Despre originea şi faptele geţilor“, se arată foarte clar că GOȚII SUNT GEŢII. Şi peste 40 de autori sunt de acord că cei pe care înainte îi numeam geţi îi numim acum goți. Deci este o schimbare de vocală, NU ESTE UN ALT POPOR, nu avea de unde să apară.

LATINII

Mommsen, care scrie Istoria Romei în 7 mari volume (dintre care numai 4 sunt traduse în România) spune clar: „Nici vorbă de legenda lui Eneas de la Troia”. TROIENII SUNT PLECAŢI DIN CARPAŢI, LA FEL CA ŞI GRECII. A fost un război FRATRICID (războiul greco-troian). În concluzie ŞI LATINII SUNT PLECAŢI DIN CARPAŢI. O spune Mommsen clar. Au venit prin Europa, au mers prin Alpii Austriei şi au coborât către sud.

PIA LOZA ZAMBOTTI, o profesoară de la Universitatea din Milano, spune clar (într-o carte publicată în 1947): ”Din spaţiul carpatic au venit în Italia, traversând fie Marea Mediterană, fie prin Munţii Alpi coborând în sud şi AU DAT NAŞTERE LATINILOR.”

Sursa: Basarabia Literara
Adaptare şi foto: Carmen Pankau