ISTORIA NOASTRĂ ASCUNSĂ ÎN LEGENDELE LOCALE

O parte din ținutul de munte al județului Buzău din Curbura Carpaților, este numită de către localnici ȚARA LUANEI, iar această denumire se găsește în mai multe LEGENDE locale transmise din generație în generație prin glasul bătrînilor, din care am să dau în continuare ceva ziceri cu folos. Aceste povestiri evocă locurile ansamblului rupestru format din bisericuța lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcătorul, Agatonul Mic, Agatonul Mare și Fundul Peşterii, pe pereții căreia se află incizate misterioasele scrieri încă nedescifrate și simboluri străvechi, precum crucea malteză, peștele, un fel de pumnale sau vîrfuri de lance și altele.

Zic legendele că în vremurile fără de început, acest tărîm minunat era stăpînit de un bătrîn mai înțelept și mai vechi decît timpul, care domnea peste o cetate puternică înălțată în piscul muntelui ale cărei ziduri sprijineau cerul. Iar cetatea era vegheată zi și noapte de un soare strălucitor care o și apăra de răi sau rele. Tot pe aceste tărîmuri binecuvîntate de Ziditorul cerurilor și pămîntului, erau mai multe izvoare cu ape tămăduitoare unde boala era alungată prin îmbăierea în ele sau spălarea ori descîntarea cu apa lor făcătoare de minuni. Însă totul era sub veșnica veghere a bătrînului LUANA, iar cei care se încumetau să tragă ceva cîștiguri pe ascuns folosindu-se de puterea tămăduitoare a apelor, se îmbolnăveau fiindcă nu știau și descîntecele sau rugăciunile care trebuiau spuse odată cu spălarea sau îmbăierea în ele. De mare grijă se bucurau în ochii bătrînului înțelept și părinte ocrotitor, cei răniți în războaie cu mișeii pofticioși de avere sau putere, ei fiind vindecați cu mare grijă, iar atunci cînd mureau bătrînul înțelept îi stropea cu apă vie luată din Valea Izvoarelor pentru a-i aduce din nou la viață. Aceste locuri binecuvîntate la propriu de natură (la vechii egipteni cuvîntul ,,natura” însemna chiar divinitate) sau Ziditor, situate în zona Nucu, sînt și astăzi o adevărată vale a apelor tămăduitoare.

Dar bunăstarea și liniștea locuitorilor a fost nimicită de către vrăjmași înzăuați veniți în care de foc ca să doboare soarele Luanei. Mare prăpăd a fost atunci pe pământ care s-a cutremurat din toate încheieturile. Zidurile cetății şi împrejurimile au fost arse, iar ținutul a rămas pustiu multă vreme nefiind călcat de vreun animal sau pasăre venită din cer. Ca o amintire de neșters a vremurilor trecute în arealul muntos arătat, se găsește PEŞTERA ÎNŢELEPTULUI, unde este tăinuită bine toată cunoașterea care ne-ar duce pe cale adevărului după zisa legendelor.

Să încercăm a aduce lumină și asupra acestui bătrîn îmțelept care le-a fost vrednic cîrmuitor poporului din curbura Carpaților multă vreme pînă ce cetatea lui și soarele care o lumina, au fost nimicite de către vrăjmașii înzăuați. Numele de LUANA îl găsim în istoria mitică a emeșilor/sumerienilor fiind purtat de către un lugal ce a domnit în acele locuri înainte de Potopul cel Mare, iar legenda spune că au fost Alulim de Eridu(g) care a domnit 8 sars(28.800 ani), Alalgar de Eridug a domnit 10 sars(36.000 ani), En-Men-Lu-Ana din BarTabira a domnit 12 sars (43.200 ani) și En-Men-Ana despre care nu se știe cît a domnit. Cum emeșii au plecat din ținuturile carpatine, iar studiul comparativ pe care l-am făcut între cele două limbi arată că cele mai multe cuvinte sînt comune cu graiul din Moldova, povestea bătrînului înțelept Luana din munții Buzăului are fire nevăzute cu En-Men-Lu-Ana din mitologia emeșilor. Să ne deslușim pe îndelete cu aceste legende care au în miezul lor ceva adevăr istoric ce se cheamă a fi scos la lumină.

Cei plecați din Carpați în prima migrație în tărîmul dintre fluviile Eufrat și Tigru care a avut loc pe la mijlocul mileniului Vl î.e.n. nu ne-au lăsat răvășele ca să știm ce gîndeau și ce ziceau. Dar al doilea val de migratori a dus cu ei și năravul scrisului, astfel că timpul ne-a lăsat o scînteie din viața acestor pribegiți în lumea albastră, găsindu-se mii de tăblițe, iar unele precizează lista regilor din Larsa care începe așa:

"Cînd împărăţia a coborît din ceruri, împărăţia se afla la Eridu. În Eridu era rege Alulim, a domnit 28.800 ani. Alalcar a domnit 36.000 ani, alţi doi au domnit 64.000 ani. Eridu a fost nimicit, regatul lui a fost mutat în Badtabira. În Badtabira a domnit Enmenluana 48.200 ani’’ pînă a ,,venit potopul lumii, iar după potop au preluat puterea regii popoarelor din munţi’’.

Și astfel aflăm despre ei că se considerau NEAM SCOBORÎTOR DIN ZEI, isteți și cu darul glagoriei acasă nu ca românii de azi. Își spunea sang-gi care are sensul de neam ales de Ziditorul cerurilor și pămîntului (sang: neam, clan + gi: nobil, ales) iar noua baștină au considerat-oţară sfîntă, Ki-en-gi(ki: pământ, ţarină, aşezare + en: profet, strămoş + gi: nobil, ales). Dar numele En-Men-Lu-Ana înțeles prin semantica eme-gi are sensul de profetul/preotul care a condus neamul creat de Dumnezeu(en: demnitate, preot, strămoş + men: putere regală, faimă, cinste + lu: om, soț, familie, neam, a locui, puternici, bărbat, a se naște, supărare, necaz, chin, a aprinde focul; + Ana: Creatorul, Ziditorul lumii), iar scaunul lui de domnie din Bad-Tabira însemna ,,cetatea Tatălui Ceresc”(bad: zid, a împrejmui cu ziduri + ta: tată + bir-a: a străluci, căpetenia păstorilor) ca o amintire de neșters în mentalul colectiv al celor plecați din curbura Carpaților, a cetății Ziditorului lăsată în acești munți sau a Raiului cum zice mitul lui Ziusudra.

Sensul larg al cuvîntului En-Men-Lu-Ana așa cum l-au scris sumerologii, cuprinde tocmai conținutul legendei cunoscută de țăranii din munții Buzăului. ȚARA LUANEI din legendele noastre înseamnă Țara binecuvîntată de Tatăl Ceresc sau Țara Sfîntă așa cum apare pe tăblițele de plumb expresia Dio Geta sau Dio Gitii cu același sens religios.

Și bătrînul înțelept din legenda noastră este cîrmuitorul unui loc iubit de Ziditor, iar faptul că cetatea lui se înalță pînă la cer, arată că chiar el era puterea divină supremă.

În zona comunei Bozioru, unde se află aceste vechi așezări rupestre, cea mai importantă ca valoare a informațiilor ce le deține este Fundul Peșterii, pe a cărei pereți se văd incizate vîrfuri de lance, săbii scurte și o mulțime de litere puse în ordine care formează cuvinte, iar majoritatea sînt identice sau asemănătoare cu cele folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Aici găsim și imaginea explicită că zona se numea ,,CETATEA LUI DUMNEZEU” cum ne-a fost transmis prin legendele locale care au răzbătut pînă la noi. Pe perete este zgîrîiat un cerc cu un punct în mijloc și care în simbolistica strămoșească însemna Tatăl Ceresc, iar în alfabetul get era litera T(a), sens identic pentru cuvîntul ,,TATĂ” așa cum s-a folosit pînă mai ieri în Moldova. Sub acest semn este un altul care seamănă cu litera E puțin modificată. Dar semnul mai seamănă cu un jug cu capetele ridicate din care lipsește partea de jos, divinitățile emeș erau reprezentate purtînd pe cap un fel de pălărie cu mai multe nivele, iar borurile erau ridicate în sus.

Și altarul descoperit la Trușești – Botoșani are tot trei spații distincte în soclu, iar marginile acestuia sînt ridicate în sus ca niște coarne, trimitere fără echivoc la taurul ceresc. În emegi litera ,,e” avea și rolul unui cuvînt de sine stătător cu mai multe sensuri din care dau în continuare cîteva: casă, locuință, cetate, autoritate supremă, templu, a conduce, origine, naștere, a izvorî, adică taman ce spune legenda noastră că zidirea era cetatea Ziditorului tuturor văzutelor și nevăzutelor, fiindcă în teozofia străbunilor mei, Creatorul era un bătrîn bun și plin de înțelepciune față de neamul omenesc. Însă numele lui în timpul cînd s-au făcut scrijelările pe pereții peșterii nu era nici Dumnezeu, nici Senta, Santa ori Sîntu, ci AN sau ANU și GOG.

Dar cuvîntul An așa cum apare la noi incizat în situl de la Fundul Peșterii a fost scris de emeșii pe mii de tăblițe fiindcă era duhul principal al panteonului lor, dovedind vechimea acestor așezări religioase ale strămoșilor noștri care înaintează în timpul încă nescris pe răboj, undeva la trecerea dintre mileniile lV-lll î.e.n. fiindcă apar pentru Ziditorul lumii ambele cuvinte: An și Gog!

Mai avem din mitologia emeș o altă confirmare că legendele noastre privitoare la cetatea Ziditorului din munții Buzăului, au o parte de istorie adevărată a neamului carpatin ce a trăit în străvechime pe aceste meleaguri. Găsim în teologia lor că sufletele celor vrednici se duceau în ținutul Dilmun, iar Enlin(cerul sau Tatăl Ceresc de la noi) este unit cu Enki(ținutul pămînt sau Maica Pămîntească) prin muntele Dilmun, unde nu este moarte, nu este decît fericire și bucurie, fiind un loc luminos și strălucitor plin cu pomi fructiferi și ape răcoritoare, flori și plante hrănitoare, iar oamenii sînt veșnic tineri la fel animalele nu se omoară între ele și nici nu sînt omorîte de oameni. Dilmun este raiul sau grădina lui Dumnezeu. Din acest munte sfînt Dilmun curge apă vie, și tot aici s-a născut neamul duhurilor cerești și al oamenilor în a noua zi de la începuturile zidirii.

O poveste de-a noastră ne spune că în a noua zi de trudă Dumnezeu a făcut Pămîntul și îl așează să plutească pe marea de început iar în mijloc este cetatea lui care ajunge pînă la cer. Și tot nouă siluete de om sînt pe altarul descoperit la Trușești, dovedind fără putință de tăgadă că primul calendar care era și cel religios, avea săptămîna de cîte nouă zile, iar emeșii cînd au plecat în Ki-en-gi a doua oară, teologia lor era bine conceptualizată.

Un alt sprijin este legenda lui Ziusudra(Zin Suddu), considerat în mitologia lor ca un vrednic pămîntean care a salvat neamul omenesc de la dispariție din calea unui mare potop, iar după ispravă a fost chemat în ceruri pentru dreaptă judecată:

,,În ținutul de trecere/ în muntele Dilmun/ locul unde se înalță Sfintul Soare/ ei l-au pus să locuiască”.

O altă variantă a textului spune că Ziusudra s-a prezentat înaintea lui An închinîndu-se de la care a primit veșmîntul de OM, fiind așezat în ,,muntele Dilmun, locul unde soarele răsare”.

Pe altă tăbliță se precizează că în muntele Dilmun a ajuns Ziusudra ,,trăitor spre est, peste munţi” iar dacă raportăm conținutul textului la poziția geografică a cetății Dilmun, adică toriștea străbună cu CARPAȚII DE CURBURĂ unde se afla și cetatea lui Anu sau Dumnezeu, dar și Raiul, Ki-en-gi/Sumer era în est și atunci totul se limpezește. Mai multe inscripții de pe tăblițele de lut descoperite în Iraq arată faptul că strămoşii emeșilor sau sumerienilor au venit din ținutul Dilmun pe malurile Tigrului și Eufratului, si că în vechea lor baștină, au învăţat a scrie!!!

O altă legendă despre Țara Luanei spune că LUANA era o fată foarte frumoasa care a coborît din cer venind cu un car de foc. Pe acest tărîm ea a prins drag de un localnic și nu a mai vrut sa plece de aici, învățîndu-i pe băștinași medicina, scrisul, cititul, vindecîndu-i de toate bolile. După ceva vreme fostul ei iubit a găsit-o și făcîndu-se chibrit de supărare a venit hotărît să distrugă ținutul. Din dragoste pentru neamul omenesc Luana i-a învățat pe localnici să se ascundă sub stînci acolo unde nu ajungea focul aruncat de ofuscatul iubăreț, ceea ce ar explica existenta asezărilor rupestre de la Bozioru. Se înțelege din conținutul legendei că atunci cînd unul dintre localnici era atins de foc, Luana il vindeca pe loc cu apa moartă și apa vie. Stîncile sau peșterile unde se ascundeau localnicii sînt cele din zona Cozanei, iar atacul s-a petrecut pe PLATOUL MARTIREI. Cred că această formă a legendei conține în fapt vechiul Mit al geților privind formarea neamului omenesc și implicit al geților scoborîtori din zei, fiindcă ei se considerau că vin din Maia, una din fiicele titanului Atlas cu Pleona, iar strămoșii mei spuneau că sînt scoborîtori din pleiade.

La vechii romani, înainte de a-i aburi șmecherii greci cu limba lor koine (și nu greaca), Maia era o divinitate străveche a renașterii naturii, adică a primăverii, anotimp după religia strămoșească cînd s-a zidit neamului omenesc.

Fiul titanului Iapet, Atlas(ad : strămoș, tată, cer + laze: tăietură în pădure, poiană defrișată cu toporul sau prin foc) a fost primul dintre regii mitologici ai tărîmurilor de la nordul Istrului avînd împreună cu Pleione, fiica lui Oceanos și Thetis șapte fete pe care antichitatea greacă le-a numit pleiade. Cea mai frumoasă și mai cunoscută dintre ele, pe care o găsim și în scrierile sanscrite din India, este Maia, iar aici în toriștea carpatină au fost găsite zeci de monede care purtau pe ele această inscripție Maia. În timp Maia a fost asimilată numelui de Luana, după țara pe care o zidise Anu în jurul Carpaților și astfel mentalul colectiv al românilor, a păstrat atît substratul religios getic peste care s-a suprapus un eveniment istoric la fel de vechi ca și legenda. CARUL DE FOC cu care a venit Maia pe pămînt este în fapt acel vehicul de lumină ce ajuta sufletul să urce la Judecata Tatălui Ceresc fiind amintit în toate scrierile esene și gnostice, iar pe teritoriul țării noastre găsindu-se zeci de asemenea care unde se punea urna cu cenușă a mortului, dar și ca dispozitiv pentru incinerare.

Pentru bunătatea arătată față de localnici, aceștia i-au dăruit Luanei o LENTILĂ DE CHIHLIMBAR dintr-un singur bulgăre de chihlimbar după cum ne spune altă legendă a locului, aceasta fiind de mărimea unei coroane regești, adică o semisferă foarte mare după înțelegerea de azi. Poate că legenda s-a născut datorită zăcămintelor de chihlimbar din zonă și a descoperirii unor pietre de mărimi impunătoare pe care le puteau merita numai persoanele foarte importante. Legenda legata de lentilă precizează faptul că Luana era o femeie venită din ceruri, nemăritată – la fel ca Maia – și care s-a comportat ca o mamă față de băștinașii carpatini. Pentru cîte i-a învățat pe localnici, aceștia, după ceva vreme, i-au dăruit obiectul șlefuit, fără a bănui puterea lui miraculoasă. Culoarea galben spre alb a lentilei, asemănătoare cu cea a părului Luanei, priceperea deosebită cu care era șlefuită și felul în care era ținută față de cel cercetat, toate acestea făceau ca aura celui privit să se vadă limpede prin lentilă, apărînd în frumusețea naturală dacă persoana era sănătoasă și cu neregularități dacă aceasta avea vreun beteșug la vedere sau nu.

Cereasca ființă Luana folosea în chemarea puterii cerești, praf asemănător cu culoarea lentilei și tot cu acest praf își întreținea părul avîndu-l totdeauna acoperit cu bulbucei și inele. Mai spune legenda că miraculosul obiect avea mîner diferit ca culoare de cea a lentilei, dar tot din chihlimbar, străpuns de un tunel, iar partea dinspre mînă de unde se ținea mînerul, se termina cu un fel de semisferă. Un alt tunel intra în ghiventul semisferei și chiar mai adînd în aceasta, rostul lor fiind ca odată cu mișcarea lentilei să apară lumile chemate, unii le-au spus ape, iar alții flăcări în mînerul de chihlimbar. Dacă obiectul era mișcat continuu, atunci flăcările se mișcau mereu într-un fel de dans, cunoscut de localnici ca DANSUL FOCULUI ÎN CHIHLIMBAR.

Aceste legende vorbesc de existenta altor douăsprezece lentile mici ce formau suita pentru lentila principala, așa cum dovedește și fotografia de mai sus, dar fiecare avea o alta nuanță și era folosită cu un scop diferit decît celelalte. Fiecare lentilă mică din cele douăsprezece avea un scop unic, iar lentila mare folosea la a fi văzută aura cuiva. Rama de prindere a lentilei se compune din douăsprezece bucăți de forma cilindrică așa de măiestrit șlefuite la capete că numai nuanțele diferite ale chihlimbarului făceau posibilă observarea locului de îmbinare. Prin inima ramei trecea un tunel tot de forma rotundă; rama era prinsă în vergele răsucite de chihlimbar care mergeau în spirală după forma semisferică a obiectului. LUANA i-a învățat pe localnici arta vindecării, iar legenda spune că prescria leacul pentru fiecare bolnav în timp ce privea prin lentila mare, numai dacă era simțită nevoia mai erau cercetate și unele lentile din cele mici. Legenda mai spune că după Luana, mai toți conducătorii geților și marii lor preoți au ținut în mînă această lentilă, chiar și unii domnitori ai românilor. Ultimul, spune legenda, ar fi fost A. I. Cuza, care vizitînd în mare secret ținutul, călugărul păstrător al lentilei și al credinței străbune i-ar fi vorbit privind prin lentila și de cele trecute, dar și de cele prezente, precum și cele viitoare cu așa corectitudine încît domnitorul ar fi oftat adînc la sfîrșitul expunerii.

Legenda se termină spunînd că lentila miraculoasă a Luanei se află undeva într-o ascunzătoare plină ochi cu bulgări de chihlimbar, iar valoarea ei este cît greutatea în aur a Carpaților de Curbură. Tot în acești munți, în spațiul localităților Bozioru-Fisici Nucu este locul cunoscut de specialiști ca ,,cer straniu”, datorită faptului că cerul capătă o strălucire mult peste normal. Și tot aici a fost culeasă balada sufletului neamului nostru Miorița, născută din durerea păstorilor din Muntenia, Moldova și Transilvania care se întîlneau aici. Spune ea că faptele s-au petrecut ,,Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai”, taman cum zic și vechile izvoare că aici era Cetatea lui Dumnezeu și Raiul unde se întorceau și sufletele emeșilor la baștina străbună.

În vechile noastre basme și povești, există o confuzie vădită între Maica Pămîntească (sau Cybele cum o numeau frigienii) și Maica Domnului încît aceasta din urmă pornește în căutarea fiului ei pierdut sau ucis, motiv cosmogonic dezvoltat și în Miorița unde se regăsesc părți din mitul emeș al divinităților Dumuzi și Inana. Dar aici în munții Buzăului, vechile locuri păstrează zeci de cruci, unele cu un braț mai lung și diferite litere puse la îmbinarea celor patru direcții, altele avînd forme aparte sau identice cu crucea malteză apărută însă DUPĂ mai bine de 3 000 de ani față de cele incizate aici.

Să pornim a ne scrie un dram de istorie dar din cea adevărată și nu făcută de către cei năimiți a ne distruge ființa duhului ceresc din noi ca să robim pe vecie lui Ucigă-l Toaca și cioporului de sutași ai întunericului care ne învață de ceva vreme cine sîntem, de unde venim și încotro trebuie să ne îndreptăm.

În munții Buzăului, acolo unde în străvechimea lumilor era cetatea lui Anu sau Gog de care s-a ales praful și peste care s-a așezat cea mai cumplită uitare și nepăsare.

Dacă purtătorii mesajelor spirituale, adunate într-un amplu sistem de valori morale și religioase, ar fi părăsit aceste meleaguri împinși de răutățile vremurilor sau a oamenilor, aceste simboluri care se găsesc din abundență și pe veșmintele românilor, a ornamentelor cu care își împodobesc casele, a ceramicii și alte obiecte cotidiene, nu mai puteau fi aduse pînă în zilele noastre să facă parte încă din cultura tradițională românească!

Prea ne credeți proști și ne batjocoriți amintirea strămoșească păstrată în sufletul atîtor generații, în ciuda urîcioșilor, leprelor, tîrîturilor și trădătorilor de Neam și Țară.

Sursa: Olariu Arimin (Si pietrele vorbesc adevărul)
Compilare adaptare şi foto: Carmen Pankau

ARDEREA CĂRŢILOR, MANUSCRISELOR ŞI PAPIRUSURILOR

Împăraţi, papi şi regi au ars milioane de cărţi, suluri şi manuscrise preţioase, astfel încât noi să nu ştim adevărata istorie a omenirii! 

R.Charroux în cartea sa „Stăpânii lumii” scria următoarele:
„Ar fi fost mai puțin dificil să reconstituim istoria necunoscută a omenirii dacă egiptenii, grecii și evreii nu ar fi relatat evenimentele în fabule și dacă primii catolici nu ar fi distrus documente străine de doctrinele lor”.

Nimic mai adevărat. Poate că din această cauză istoria omenirii e plină de necunoscute şi asta pentru că cele mai multe din cărţi şi documente istorice au fost distruse de-a lungul timpului.

UN ÎMPĂRAT CHINEZ DISTRUGE MULTE DIN CĂRŢILE ISTORICE ŞI ŞTIINŢIFICE
Vom începe cu Shi Huang-ti (c.259-c.210 î.Hr.), care a fost primul împărat al dinastiei Ch’in și fondatorul primului imperiu chinez care a unificat întreaga țară. Shi Huang-ti a dezvoltat un guvern central puternic și o armată puternică. El a menținut stabilitatea prin frică şi control strict asupra vieții oamenilor. Unul dintre cei mai mari dușmani ai împăratului erau învățăturile filozofice și etice ale lui Confucius – „Maestrul Kung” (551-479 î.Hr.). Shi Huang-ti nu a fost de acord cu învățăturile lui Confucius. Astfel, el a distrus şi a ars toate lucrările ştiinţifice, istorice, de artă şi muzică.

ARDEREA CĂRŢILOR SIBILICE
Un număr mare de cărți profetice antice au fost arse în antichitate. Printre ele se numără Cărţile Sibilice ale preoților zeului Apollo, unul dintre cei 12 zei care au fost veneraţi de către vechii romani. Probabil scrise pe frunze de palmier, cărțile au rămas în custodia statului și sub control strict. Publicului nu i s-a permis să le inspecteze. Cărţile Sibilice au fost consultate de romani pentru mai mult de o mie de ani, fiind păstrate la baza statuii lui Apollo, în templul lui Jupiter Capitolinus. Ele erau păzite de 10-15 soldaţi, în fiecare zi și noapte.

Dar, cineva a decis să distrugă aceste lucrări neprețuite și a reușit s-o facă. Cărţile Sibilice au pierit în arderea templului ce a avut loc pe 6 iulie 83 î.Hr. Doar fragmente din ele au mai supraviețuit. Cărţile Sibilice au fost în mod deliberat distruse.

SUTE DE MII DE VOLUME ARSE ÎN BIBLIOTECILE ANTICE
Papirusurile bibliotecii egiptene a Templului lui Ptah din Memphis au fost pierdute total, probabil datorită distrugerii clădirii. Aceeași soartă au suferit 200.000 de volume din biblioteca Pergam din Asia Mică. Orașul Cartagina, distrus de romani în incendiu în 146 î.Hr., se spune că a posedat o bibliotecă de jumătate de milion de volume.

Dar arderea bibliotecii din Alexandria în războiul purtat de Iulius Cezar este considerată a fi cea mai mare pierdere din istoria omenirii. Au fost complet distruse de foc 700.000 de suluri considerate a constitui cea mai mare colecție de cărți din antichitate. Totuşi, o bună parte din blibliotecă a mai reuşit să supravieţuiască timp de 700 de ani, până când Omar al II-lea, calif al islamului, a decis să folosească sulurile preţioase ale bibliotecii pentru a încălzi baia orașului, în anul 640 d.Hr.

CĂRŢI ARSE DE REGI, PAPI ŞI ÎMPĂRAŢI
Cărţile, sulurile și manuscrisele au fost vânate permanent de autorităţi. Inchiziția Evului Mediu a redus şi mai mult numărul de manuscrise antice, dar şi împăraţii au făcut acelaşi lucru. Leo Isaurianul (c. 680-740), un împărat bizantin, nu doar că a interzis venerarea icoanelor, dar a și ars trei sute de mii de manuscrise din Bizanț.

Celebrul Charlemagne, mare împărat al Sfântului Imperiu Roman a ordonat distrugerea tuturor cărţilor care făceau referire la riturile păgâne ancestrale.

Papa Grigorie I, papă la sfârşitul secolului al VI-lea, a ordonat ca toate lucrările unor autori ca Cicero, Titus Livius, precum și mulţi alţii, să fie arse pentru simplul motiv că tinerii trebuie să citească doar scripturile creștine.

Împăratul roman Diocletian (AD 240 – 311 d.Hr.) a ars în anul 296 bibliotecile cu documente preţioase de la egipteni și greci. Un alt împărat roman, Augustus (27 î.Hr.-14 CE) a ordonat ca numai puţin de 2.000 de cărți să fie arse pentru că sunt „superstiţioase”.

Datorită unor asemenea personaje istorice, astăzi omenirea nu poate şti multe din secretele vechi ale istoriei…

Sursa: Lovendal
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

CHEMARE LA UNITATE - RĂDĂCINI

„Daci“, „traci“, geƫi şi cum vreƫi să vă mai numiƫi, NU VĂ LĂSAȚI DEZBINAȚI niciodată!
Toƫi suntem fraƫi şi avem aceeaşi Mamă, aceeaşi Țară, acelaş Neam, aceiaşi Istorie măreată, aceleaşi rădăcini. Luptaƫi împreună şi nu unul împotriva celuilalt!

Susƫineƫi-vă reciproc, respectaƫi-vă şi iubiƫi-vă (din nou) Neamul şi Țara!
Numai prin UNIRE vom trece peste aceste vremuri grele care s-au abătut, din nou, peste noi.

Avem rădăcini foarte puternice şi vom reuşi şi de această dată să supravieƫuim, împreună, ca de fiecare dată!

☀️NIASCHARIAN! Să renaştem!

Carmen Pankau

24 IANUARIE 1859: MICA UNIRE – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB ALEXANDRU IOAN CUZA

24 ianuarie 1859, data la care a avut loc Mica Unire. Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român.

Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

În Moldova, ALEXANDRU IOAN CUZA a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859, reprezentantul „Partidei Naționale”, urmând ca ulterior într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate,

În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial ROMÂNIA pentru ca la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se actualul stat.

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. El este trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. În 1844 s-a căsătorit cu ELENA ROSETTI.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri.

El a luat cuvântul la adunarea de la hotelul “Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; el a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii îndeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorala, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrara, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, dar Marea Unire a avut loc în 1918 în Alba Iulia.

Sursa: Ziarul Unirea
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

☀️DOREŞTE BINE ŞI AŞA VA FI!

„A fost cândva şi nu va mai fi niciodată“ - sunt afirmaƫii pe care le întâlnesc cu tristeƫe tot mai des pe pagina mea şi pe grupuri pe fb. Aceste afirmaƫii negative, nefondate, sunt răuvoitoare şi NU au voie să se dezvolte!

De unde atâta negativitate şi reavoinƫă şi de ce? De ce nu va mai fi pentru că… aşa vor ei? Pentru că anumiƫi indivizi nu îşi pot imagina şi nu acceptă că totul este posibil?
Nu ne trageƫi înapoi!

Dacă îƫi iubeşti şi să îƫi susƫii ȚARA şi NEAMUL trebuie să îi doresti tot binele din lume şi NU să cobeşti de rău!

Noi, ceilalƫi, cei care ne iubim, respectăm şi susƫinem Țara şi Neamul, MERGEM ÎNAINTE împreună zâmbind cu iubirea în inimă şi suflet şi cu zâmbetul pe buze, până la capăt, indiferent unde este acel capăt.

Neamul nostru Pelasgo-Getic nu este întâmplător Poporul Primordial şi este o Creaƫie a Luminii.
Noi avem o misiune de îndeplinit pe acest pământ, aşa cum am mai îndeplinit-o deja şi o vom face şi în viitor. 

Să nu uitaƫi asta niciodată!

NIASCHARIAN! Să renaştem!

Carmen Pankau

ARDEREA CĂRŢILOR, MANUSCRISELOR ŞI PAPIRUSURILOR

 

Conducătorii lumii au ars sute de mii de cărţi, manuscrise şi papirusuri pentru ca omenirea să nu-şi cunoască adevărata origine şi istorie.
Ne mirăm de ce istoria noastră e plină de atâtea secrete? De ce cunoaştem atât de puţine lucruri despre noi? Adevărul este: din cauza existenţei unor conducători nebuni, ignoranţi sau care au dorit să păstreze secretele şi care s-au apucat să ardă documente, cărţi şi papirusuri ce conţineau mărturii despre vechile civilizaţii ale omenirii.

IULIUS CEZAR poartă greaua responsabilitate al primului incendiu al BIBLIOTECII DIN ALEXANDRIA, unde literatul Ptolemeu adunase 700.000 de volume care constituiau atunci totalitatea tradiţiei transmise şi a ştiinţei umane.

Patru secole mai târziu, al doilea incendiu aprins de hoardele dezlănţuite a pustiit aceeaşi bibliotecă, ce a fost definitiv arsă în anul 641 DIN ORDINUL CALIFULUI OMAR. Se spune că, întrebat de căpitanii săi ce soartă va fi rezervată cărţilor, şeful musulman ar fi răspuns: „Dacă ceea ce spun ele se află în Coran, sunt inutile şi puteţi să le ardeţi. Dacă ceea ce spun nu se află în Coran, atunci trebuie distruse ca dăunătoare şi nelegiuite”.
Preţioasele manuscrise au servit timp de câteva luni drept combustibil în sobele din clădirea băilor din Alexandria. Doar câteva au scăpat de la distrugerea prin foc.

În 240 î.Hr., un incendiu asemănător a fost ordonat de împăratul chinez TSIN CHE HOANG, care a pus să fie distruse toate cărţile de istorie, de astronomie şi de filosofie existente în imperiul său.

În secolul al III-lea, la Roma, DIOCLEŢIAN a pus să fie căutate şi distruse toate cărţile care conţineau formule pentru făcut aur, sub pretext că arta transmutării ar fi putut să permită cumpărarea de imperii.

NOUL TESTAMENT (Faptele Apostolilor) dezvăluie că SFÂNTUL PAVEL a adunat la Efes toate cărţile care se refereau la „lucruri ciudate” şi le-a ars în piaţa publică.

Unii CĂLUGĂRI DIN IRLANDA, ignoranţi, au pus să fie arse zece mii de manuscrise runice scrise pe scoarţă de mesteacăn, conţinând toate tradiţiile şi analele rasei celtice.

În secolul al XVI-lea, fanatismul religios, aliat cu o ignoranţă criminală, a dat foc manuscriselor din Yucatan.

EPISCOPII SPANIOLI, în secolul al XVI-lea, au pus să fie arse cantităţi enorme, şi numai datorită intervenţiei unui franciscan francez, Jacques de Testera, s-a putut opri distrugerea ultimelor documente.

Viceregele Perului, FRANCESCO TOLEDO, pe la 1566, vorbeşte în rapoartele sale de stofe incaşe şi de tăbliţe pictate de o mare bogăţie narativă: istorie, ştiinţă, profeţii etc. El a pus să fie aruncat totul în foc.

Autor: necunoscut
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

DATINI STRĂVECHI DE CRĂCIUN ŞI ANUL NOU

Cuvântul CRĂCIUN există în toate limbile din Balcani, dar şi în centrul şi estul Europei. Crăciunul se ţinea la date diferite, dar asociat cu arderea butucului de stejar (stă jarul) lăsat să ardă până în primăvară, ca sursă de energii pe timpul geros, cum consemnează dr. M.Vinereanu în Dicţionarul etnologic al limbii române. Crăciunul celebrează solstiţiul de iarnă cu origini pre euro indiene ca fiind Ker, dar şi Kerkion la proto-geto-daci, apoi de la Kerkun la românescul Crăciun.

Crăciunul este de origine geto-dacă, cu caracter agrar, neolitic, şi s-a păstrat la toate popoarele din centrul şi estul european ce îşi au numele de la crăcile, crenguţele aprinse de pe vatra Zeiƫei gete Hestia, Crăciuniţei prin care vestele şi nevestele duceau focul pe vetrele din jur, semnalând Noul An.

Aşa cum şi în zilele noastre se sting sursele de lumină ca să se reaprindă de la sursele mai noi ale fiecărui timp - cum au fost odinioară luminikele, opaiţele, felinarele, lămpile cu feştilă, iar astăzi sunt becurile electrice de toate dimensiunile, toate invocă Soarele. Sărbătoarea este precreştină şi a fost asimilată în secolul IV şi de către Roma.

Crăciunul există în datinile străvechi ale geto-dacilor de mii de ani şi se păstrează NUMAI la români şi la popoarele din jur sub nume înrudite precum Kerekuny Veceri ce înseamnă Ajunul Crăciunului. La cehi se numeşte Krăcun, ca şi la slovaci, iar la unguri se numeşte Karacson. La ruşi se numeşte Rozdjestvo, adică Naştere Sacră, la ucraineni Rizduo, la poloni Boze Narodjenie, la sârbi, croaţi şi sloveni Bozio, la bulgari Bozic, la slovaci Vianoce.
Interesant că la ruşi karacon se referă la o perioadă de vară.

În răsăritul Europei naşterea şi botezul lui Iisus se sărbătoreau la 6 ianuarie, după năpraznicul Ger al Bobotezei. Botezul cel Mare a fost al Pământului când gheaţa se topeşte prin încălzirea aerului. S-a dezvelit uscatul, urmat de dezgheţuri repetate şi de durată, aspect cosmogonic păstrat în mitologia Babei Dokia la geto-daci. Naşterea lui Iisus este un eveniment cosmic asimilat şi înnoit din forţa păstrării ştirilor despre Facerea Lumii. Biserica armeană cât şi creştinii ortodoxiei răsăritene sărbătoresc naşterea şi botezul lui Iisus şi în zilele noastre pe 6 ianuarie, de Bobotează – Cel mai mare Botez. Primii creştini s-au străduit să înlăture sărbătoarea romană de la solstiţiu de iarnă, când ziua începea să crească, numită Natalis, solis invictis, când Soarele iese învingător, şi au mutat naşterea lui Iisus pe 25 decembrie, ca şi naşterea lui Mithra, cu rădăcini în neolitic, sărbători euro-indiene străvechi înrădăcinate la geto-daci fiindcă aici era Axiopolis, aici era AXIS MUNDI, aici era polul getic cum scria Ovidiu, exilatul de la Tomis.

Naşterea lui Mithra, lui Sabazios, Zaratustra sunt asemănătoare cu naşterea lui Iisus, semnificând reînnoirea. La albanezi se aprinde o buturugă, numită crencia. La francezi butucul ce arde în noaptea de Crăciun, care era în fapt Anul Nou, se numeşte Chalendal, iar la români Colindău. Mitologia românească păstrează personalitatea Marii Preotese Crăciunika, de care susţinătorii patriarhali se feresc, dar care şi-a păstrat locul secund prin care prinde patriarhatul contur şi sens.

La români CRĂCIUNUL este o personalitate mitică ANTERIOARĂ CREŞTINISMULUI din vremea Marilor Preotese. Crăciunika este acea Mare Preoteasă ce patrona cumpăna dintre ani, asigurând echilibrul energiilor ce se stingeau pentru vechiul An, dar mai ales păzea lângă butucul de jar, simbolul de conservare a energiilor necesare unui Nou început de la care vestalele aprindeau crăciunelele, crenguţele pe care le duceau aprinse la vetrele caselor şi încingeau focul pe vatră.

Butucul ardea până-n primăvară, dar Zamolsa Crăciunikă întocmea o lumânare de ceară încolăcită ce avea în centru două fire împletite, unul alb şi altul roşu, adică energie calorică şi energie luminoasă. Era bine măsurată să ardă până la Bobotează de la care oricine putea aprinde o luminică, o privighetoare de lumină ce a fost preluată în cultul morţilor fiindcă veghea noaptea dintre Anul vechi, sleit de energii ca un pod dintre întuneric şi lumină, între viaţă şi moarte, căpătând multiple semnificaţii cum am argumentat în studiul Luminica veghetoare. Am căutat prin toate cărţile de datini şi obiceiuri scrise de sute de ani şi am aflat că, cu un alt prilej sacru, se făcea un colac în formă umană cu rochie, deci o femeie, pe care îl jucau în horă în jurul focului din seara de mucenici numit Uitata, ce se împărţea bătrânelor să le uite moartea, ocolind fetele şi băieţii să nu-i uite dragostea. Este un UNICAT acest tip de colac la noi urmaşii geto-dacilor.

În vechimea matriarhală, androgină, fiecare perioadă din Anul calendaristic era patronată de către o Mare Preoteasă din subordinea Zânei Nika, similar cu Dokia, când Anul avea 8 luni, dar mai târziu se ajunsese la 13 luni, patronate de 13 Preotese din care patriarhatul a păstrat numai numărul de 13 pe care l-a populat cu Cei 13 Moşi în Islanda, Ţara de gheaţă. Luna decembrie în vechime se numea Neyos ce indică pe Nika - zâna începuturilor, şi pe toate cotele existenţei. Începând cu Sfântul Nicolae, timp de o lună, se perindă prin multe ţări europene Sărbătorile de Iarnă, din care nu lipsesc moşii, dar şi babele, acestea numai în plan secund. La italieni vine mai întâi La Bufana, o bătrână cu daruri pentru copii, apoi Moşul deapănă amintiri din trăirile de demult, de la matriarhat la patriarhat.

Denumirile străvechi pentru lunile anului, pentru zilele săptămânii au nume feminine la strămoşii noştri geto-daci printre care: Marta, Floralia, Dumitrika-Demetra, Ceresnika-Ceres, Drăgaica, Sânziana, Iliana, Rusănika, Lunika, Deaianika, Joimăriţa, Crăciunika etc. Este vizibil că toate zânele vechi includ cuvântul Nika ori se întregesc prin acest cuvânt. Strămoşii noştri ne-au transmis acest cuvânt pe pistornik, ştampila cu care se sacralizează prescura, pâinea sacră. Numele acestei zâne se mai dăltuieşte încă pe stâlpii din cimitire şi pe crucile creştine.

Din legendele Greciei Antice am aflat că Nike este Zeiţa Victoriei. Am regăsit acest nume într-o mulţime de oronime, toponime, hidronime, în toate cărţile de mitologie ce mi-au ieşit în faţa ochilor şi când am văzut ce prezenţă codată are în limba geto-dacă veche mi-a venit ideea să-mi explic ce măreaţă realizare este Victoria, Izbânda, care o face să fie atât de Unikă.

M-a scos din încurcătură Eugen Delcea când în subsolul unei pagini din cărţile sale, ce se apropie de 200, vorbea despre Zaharia Sitkin şi tăbliţele de lut sumeriene în care e prezentă Enki - Nika noastră, scrisă codat, anagramat. Am înţeles că iniţiaţii noştri străvechi aşa protejau ştiinţa veche din Carpaţi. În cărţile de învăţătură ale acestui editor, iubitor de adevăr întru istoria omenirii, am înţeles ce este octogonul sacru, de ce strămoşii considerau că cifra 9 este magnifică. Din datina mucenicilor am înţeles că este vorba despre cea mai măreaţă izbândă, prin care Nika, secondată de cele 8 megaenergii ce sunt prezente în toate mitologiile din lume, au dizlocat o calotă de gheaţă şi-au spulberat-o făurind cerul-atmosfera. În imensele gropi de pe Terra s-au scurs apele provenite din gheaţa lichefiată de aceste imense energii cum ne spune poezia populară că: La 9 martie, mucenicii-s câte 8 la joc voinicii, ca în patriarhat. Ce joc şi ce voinici-voiniki?

Ziua începuturilor era în vechime la solstiţiul de iarnă, dar în calendarul din zilele noastre fenomenul cosmic este mutat la 1 martie când încep zilele Babelor, după care patriarhatul a adăugat zilele moşilor. Schimbările de climă şi de calendar în timp, au determinat o dată convenţională, stabilită în Creştinism la 25 decembrie, o naştere sacră, o reînnoire a timpului, aşa cum s-a întâmplat de mult cu naşterea Dokiei din cojoacele de gheaţă, cu Gemenii divini Artemisa şi Apollo, cu naşterea lui Mithra şi Naşterea lui Iisus.

De ce oare Crăciunul, ca eveniment cosmic precreştin, este prezent numai pe aria vechii Geƫii-România şi numai cu trimitere la gheaţă, ger, frig, zăpadă? Toate religiile au în ritual Apa Vieţii ca formă materială de nemurire. Iisus a preexistat ca fiu al Sântului get, al Domnului, iar în Galileea s-a întrupat ca purtător de mesaj sacru, rău primit, chiar exterminat fizic, aşa cum spun Tăbliţele de la Sinaia ce aşteaptă decodarea integrală de la cei ce le deţin, ca să fie înnodată istoria reală a geto-dacilor, aşa cum scrie Arimin Olariu.
Florile dalbe sunt florile de gheaţă. Anul începea la echinocţiul de primăvară şi colindele îndemnau la arat şi semănat pe lângă citirea semnelor bune ale acestuia citite în foile de ceapă.

Marea mamă sacră ce a născut Cerul şi Pământul era numită, Mărita, Măria fecioară. Apollo înseamnă Albul, strălucitorul – lumina, iar Artemisa e numită Roşia – energia, ceea ce reprezintă îngemănarea dintre lumină şi energia cosmică. Ei sunt Fiii Cerului – Cher.sones, denumire străveche geto-dacă ce a dat numele Crăciunului asimilat cu crengile, încrengăturile, fascicolul de lumină împletit cu energia, ca funia de mătase, mărţişorul împletit în colindele noastre.

Sărbătorile de iarnă încep la Sfântul Nicoară, Nikolae, Nika Leto şi se încheie la Bobotează - Marele botez ce s-a produs prin topirea gheţii ce-a dezvelit uscatul – Pangeea. Din vechime Ştefan era limita, cota Anului vechi de unde începea Anul Nou. Renaşterea naturii în zona nordică era la solstiţiul de primăvară, în vremea florilor de măr, la 21 martie, cum se precizează în colindele româneşti.

Leto, mama sacră, naşte o lume nouă, bisexuală, prin cei doi gemeni divini de sex opus fără de care omenirea nu mai putea avansa. Maica Domnului e Maria fecioară în Creştinism care naşte băiatul, minunea unei noi lumi. Acest aspect induce ideea că în genomul vieţuitoarelor este încriptată formula de autoreproducere în cazul pericolului de dispariţie al speciei, că nu în zadar Creatorul îi spune lui Hiperion din Luceafărul lui Eminescu: Dar piară oamenii cu toţi / S-ar naşte iarăşi oameni/.

Moş Crăciun se converteşte la Creştinism, convins de o minune, când Maica Domnului i-a pus mâini de aur Crăciuniţei, prima moaşă a omenirii, iar de atunci toate moaşele au mâini de aur. De ce oare aşa-zişii istorici ocolesc mitologia geto-dacă, o fascinantă Istorie Paralelă a omenirii. Motivaţiile creştine au la bază minunile dumnezeieşti pentru că ştiinţa nu este capabilă să stăpânească prin logica sa multe domenii ale existenţei. Creaţione nu-i în contradicţie cu vechile credinţe, dar la români se spune Creciune-Crăciun.

Sărbătorile legate de solstiţiul de iarnă s-au tot mişcat în calendar şi aşa se explică din vechime gruparea Moşilor, sfinţilor bătrâni, în jurul Crăciunului, care şi-au obârşiile în civilizaţia Marilor Preotese străvechi, aspect ilustrat în datini şi obiceiuri cum este şi Colindul Moşoaielor din seara de Moş Nikolae, care poartă numele Zânei Nika, ce se mai păstrează în satul Luncaviţa din nordul Dunării, lângă Tulcea.

În vestul Europei, Odin, zânul din Carpaţi, are barbă albă şi călătoreşte într-un car tras de un cal alb cu 8 picioare, imagine desprinsă din legenda Zânei Nika cu cele 8 măcinike ale sale, din Calendarul Babelor din mitologia geto-dacilor.

Zeul germanicilor este Wotan care nu-i altul decât Cotan, zânul cotinilor, semnalaţi de Ptolemeu pe harta Geƫiei-României vechi, ce trăiesc cu numele de Cotani la Întorsura Buzăului. Kekaumenos (secolul al XI-lea) scria că în Elveţia trăiesc comanşii - oameni liberi, kothmenii. În Elveţia există de peste 4 milioane de ani altarul Piatra Lumii unde Crăciunul era însemnat din anul 1089 î.H.

Anul Nou Getic era la 20 noiembrie de Ovidenie, Obrejenie, Vovidenie, fiindcă avea 8 luni, dar cu 45 de zile, perioadă temporală identică cu cea a Crăciunului din zilele noastre.

Emigranţii europeni din America au sărbătorit Crăciunul la sfârşitul lui noiembrie de pe vremea lui Linkoln până în anul 1941. Crăciunul era Pelz Nichel adică Îmblănita Nike, similară cu încotoşmănata Dokia cu 9 cojoace, iar numele de Nikolae este cultic preluat de la Zâna Nika.

În mitologia nordică este numit Santa Claus şi-i asimilat cu un elf, o fiinţă aeriană, fantastică, invizibilă aşa cum englezii îl numesc Dark Helper adică Ajutorul întunecat, codat, nevăzut, că la începuturi a fost întuneric, că Soarele a fost creat în ultima zi, motiv pentru care Nika a venit cu luminika ce-a dat-o oamenilor. Santa Claus, elful, este purtat într-o sanie trasă de 8 reni zicem noi, dar Răzvan Hoinaru şi M. Antoaneta Neag demonstrează în revista Istorie şi Civilizaţie nr. 15 din 2010 că sunt femele singurele ce au coarnele mari în această perioadă a anului. Această sanie mai are un aşa zis ren de rezervă, numit Rudolf, care orientează călătoria pe ceaţă, iată ce special este derulată ştiinţa despre Facerea lumii de către Nika şi cele 8 megaenergii din datina Muceniţelor din Carpaţi! Interesant că cea de a noua prezenţă intervine în condiţii speciale ce depăşesc puterile asistentelor sale. Renul ghid are botul roşu nu pentru amuzament ci indică energiile cosmice calorice de care are nevoie o asemenea misiune în condiţiile pământului îngheţat, de la începuturi.

Toate datinile specifice sărbătorilor de Crăciun ale geto-dacilor se regăsesc în locurile unde trăiesc mesagerii neamului nostru, purtătorii civilizaţiei şi culturii străvechi de la Dunăre şi din Munţii Carpaţi, Vechea Vatră Europeană, dar şi opoziţia patriarhală, ce păstrează nucleul de ştiinţă.

În datini este prezentă CAPRA care la noi, în cultul de Sarabă, are 8 picioare ca pe potirul de la Agighiol, şi-i atât de prezentă în jocul său din sărbătorile de iarnă. Se reţine şi prezentarea Satanikăi diabolică indicând coarnele şi implicare fortuită, ca monstru Krampus, cu coarne, să sperie copiii că-i bagă-n sac şi-i duce-n iad până la Anu dacă nu ştiu scriptura, patriarhală desigur, adaptare târzie. La şamani Nika e o bestie neagră cu coarne, iar Nika este Satanika de la Sancta Nika, ce călăreşte o capră monstru, dar la noi cerbul şi capra sunt prezenţe luminoase, vesele, bucuroase.

E prezentă şi nuieluşa, dar ca obiect de tortură, nu ca purtătoare de energii luminoase şi termice de la începuturi, nu ca avertisment cum se mai păstrează la noi.

Moş Crăciun vine pe sus şi intră prin hornul casei amintind că în vremuri foarte îndepărtate se circula pe vibraţiile cosmice, dovadă fiind construcţiile fără uşi, fără ferestre, fără acoperiş, fără scări, ca la Casa Del Monte din Sicilia, rotundă şi cu 8 pereţi.

În noaptea de Anul Nou se deschidea cerul de se auzea şi toaca-n cer de către cei credincioşi, când vorbeau şi animalele şi se priveghea cu lumânarea încolăcită, serpentina, spirala, lângă o strachină cu apă de leac. Se făceau observaţii astronomice, previziuni meteo prin calendarul de ceapă când se desfăceau 8 sau10 foi rânduite pentru fiecare lună, în care se punea sare şi dimineaţa unde era mai multă apă luna aceea era ploioasă, şi se citeau pe rând şi se însemnau pe răboj. În noaptea de Anul Nou se spunea că lupul poate să-şi vadă coada mişcându-şi capul.

În Ajunul Crăciunului se mănâncă numai seara o plăcintă cu 9 turte subţiri, făcute din făină de grâu coapte pe plită, înmuiate în sirop de zahăr şi între ele se punea nucă pisată. În Dobrogea se numeşte Turta Vacii, în alte zone Scutecele Domnului, iar în Moldova şi Basarabia se numeşte Pelinci. Am auzit la bunica mea că le spunea Poalele Dokiei. Geƫii din sudul Dunării o numesc Cerniţe, adică asistentele Nikăi din cer, şi e nelipsită din ziua de Ajunul Crăciunului, cu trimitere la cele 9 cojoace, rochii, poale, veşminte ale Terrei acoperite de gheaţă, lepădate la comanda Zânei Nika, ce le regăsim la veşmintele adamice de care au devenit conştienţi numai când au simţit că nu mai sunt protejaţi şi disconfortul s-a instalat obligându-i să-şi acopere corpul, ca să nu dispară. Urmele de vieţuitoare şi de plante sunt mai vechi decât oamenii. Iisus este alături de bovine în ieslea acestora, care suflau peste el căldură, ba mai mult, vacile îşi curăţă viţelul ieşit din placentă cu limba şi cine ştie câte scutecele l-au protejat înainte de naştere şi nu mă mai mir că la noi, în Dobrogea, această turtă specială din Ajun de Crăciun se numeşte turta vacii, inducându-ne ideea acestei turtiţe subţiri, pojghiţe de gheaţă, ce s-au lichefiat, s-au evaporat, aşa cum numai în atingere cu limba vaca îşi pregăteşte viţelul pentru noua existenţă. Placenta este o casă de piatră, urare adresată numai la noi, la români, tinerilor căsătoriţi, e plină de celule protectoare pentru muguraşul de viaţă, iar înţeleapta mamă o adună ca să i transmită imunitate în lapte prin celulele stem .

Din aceeaşi datină fac parte şi plăcintele cu brânză ca nişte buzunăraşe numite Poale-n Brâu, care se fierbeau în apă clocotită, cu trimitere la cojoacele Babei Dochi cu poale lungi, ce se topesc numai în fiertură, dar se şi întăresc aşa cum din gheaţă a ieşit piatra peste care s-a depus huma, tina în milioane de ani din dezintegrarea plantelor, animalelor şi oamenilor.

Legenda Zânei Dokia ne spune că aceasta a urcat pe munte îmbrăcată cu 9 cojoace. Urcuşul greu şi cojoacele o încălzeau de era nevoită să lepede rânduri, rânduri de pelinci, piei de gheaţă. Dokia nu se dezbracă ca un om obişnuit să le reîmbrace la nevoie, ci le leapădă, le consideră de nefolosit că s-au evaporat. Când ajunge pe vârful muntelui unde era aşa de frig, s-a făcut stană de piatră, împreună cu oile sale în zona golaşă de vegetaţie, fără condiţii de vieţuire. Să nu ne surprindă că Moş Crăciun este de fapt ieşit din zăpadă, că are plete dalbe, barbă albă şi mustăţi ce par ninse, pline de promoroacă, fiindcă este personajul ieşit din tainele iernilor ce-au acoperit pământul cu troienele de zăpadă. Veşmintele sale sunt roşii fiindcă sunt energii.

De ce s-a transformat Dokia în piatră şi nu în gheaţă? Fiindcă acest mit ne păstrează istoria Facerii lumii, de când pământul era acoperit cu gheaţă şi era ger de crăpau şi pietrele. Mult mai târziu, Dokia s-a putut transforma în piatră când s-a lichefiat gheaţa şi s-a dezvelit uscatul, stanele de piatră, steiurile de munte, insulele, piciorul de plai, gurile de Rai.

În calendarul românesc este semnalată această transformare cosmică prin Ajunul Bobotezei, zi în care este ger de crapă pietrele, şi ziua de Bobotează, când e moină şi Dokia a crezut-o pe nora ei că afară e de mers cu oile, dar mai este un secret: dacă urci pe munte te încălzeşti, dar la înălţime este tot mai frig fiindcă razele de Soare duc energiile cosmice către Pământ, de la care se încălzeşte aerul şi cu cât urci aerul e tot mai rece.

De Bobotează au loc multe datini fiindcă Filipii alungă strigoii, se botează animalele domestice cu prioritate caii, se merge cu ordănitul - iordănitul de mii de ani. Feciorii ies înaintea fetelor şi le stropesc cu aghiasmă, azi parfum, apă sfinţită, pentru care sunt răsplătiţi cu colăci numiţi boboroade. Exista obiceiul ca unele popoare (ţiganii) să îşi boteze nou-născuţii în zăpadă.

La Braşov, o vecină de-a surorii mele mi-a spus că în luna mai este frig şi se pomenesc Sfinţii de Gheaţă în calendarul străbun şi că, la ei în munte, reformaţii au în Calendar aceste personalităţi care de fapt sunt femei ca: Marghita, marea Gheaţă, ce s-a transformat în Gheţu, masculinizat, iar gândul m-a adus la Harghita, har Gheţii, binecuvântată e gheaţa, că aici, în această zonă românească e Gerul cel mare.

Când s-a mai încălzit clima şi s-a mai dezgheţat pământul a fost posibil Botezul Pământului care se face numai cu apă, nu cu gheaţă, şi bineînţeles că era numai Botezul efectuat de Zâna Cosmică care a lichefiat gheaţa de 9 ori până a ajuns aici în Nordul Hiperborean unde Glaciaţiunea Wurm, ultima constatată de geologi, mai acoperea încă acum 10 000 de ani Europa nordică şi urme de existenţă omenească s-au descoperit numai în locul unde trăieşte azi poporul român, după cum demonstrează geologul savant Maria Gimbutas.

La români se mai păstrează Legenda ghiocelului, unde un tată a rămas văduv cu 8 copii. Copiii protejaţi de Mama Zăpadă s-au transformat în flori albe, iar tatăl – ghiocelul, îi aduce la soarele primăverii. Omătuţe este numele străvechi al ghioceilor, primele flori de primăvară, ce ne spun că viaţa este protejată de apă sub multiplele ei forme şi la temperaturi pe o scară încă neştiută. Avem o altă faţetă a Octogonului sacru transmis de către Mama Zăpadă, tatălui Omăt, aşa cum toată înţelepciunea străveche a fost transmisă patriarhatului.

Iisus este un nou venit pe lume, că în colinde Maica Domnului era îngrijorată că n-are scutece să-l protejeze, aşa cum Adam şi Eva nu aveau veşminte speciale, un fel de aură protectoare, deosebite de veşmintele umane din zilele noastre, cum magii veniţi cu Steaua Călăuzitoare ne asigură că este mititel înfăşăţel, protejat de energiile cosmice. În Oltenia este obiceiul numit Crăciun în mijlocul satului când se aprinde un foc mare lângă care este adusă de către preot icoana cu Iisus, urmată de alaiul întregii comunităţi, unde se ţine Liturghia de Crăciun. Aşa a preluat Creştinismul credinţele străvechi de pe vremea frigului năpraznic de mereu se face apel la o sursă de energie.

Adam şi Eva erau acoperiţi cu un văl care s-a destrămat, de au realizat că sunt goi. Ceva s-a întâmplat de le-a dispărut aura protectoare în care trăiau ca în sânul lui Avram, în Raiul pus de creator în Eden, o zonă împrejmuită, protejată de energii speciale. Izgonirea din Rai ne spune de fapt că s-au schimbat condiţiile de climă, de au fost nevoiţi să se acomodeze, să se protejeze. Mai întâi îşi acoperă zonele sexuale ale corpului, fiind cea mai nouă invenţie necesară vieţuirii de cuplu care să asigure perpetuarea şi numai în acest moment se dă verdictul final: Trăiţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi Pământul, în sensul că realităţile cosmice au surprins chiar şi pe Demiurg. Acest eveniment s-a produs aici unde trăieşte azi poporul român.

Putem înţelege că e trecerea de la androginie la viaţa bisexuală, o noutate în universul uman, care a lăsat speranţa infinirii înscrisă în codul genetic, a ADN-ul mitocondrial ca măsură de prevedere că nu întâmplător Demiurgul îi spune lui Hiperion că: Piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni aspect semnalat în mitologia popoarelor, în practicile Marilor Preotese, a vestalelor şi asceţilor ce aveau ca interdicţie severă viaţa sexuală ca fiind o cerinţă sacră pentru viitorul nebănuit şi culmea, călugăriţele speră şi azi să nască un Mesia, fecioare fiind prin statutul asumat.

Colindele care în vechime se numeau corindele sunt oraţii, anunţuri ale măreţului eveniment cosmic, când Soarele e lăudat şi rugat să se înalţe ca lumea să nu fie pierdută în pustiuri de gheaţă. Aceste evenimente s-au păstrat în datini şi obiceiuri ca modalităţi ale însuşirii învăţăturilor despre condiţiile de viaţă de pe Terra. Naşterea primului bărbat este un eveniment cosmic, ce declanşează o nouă eră în existenţa umană şi icoanele Maicii Domnului, recunoscută numai prin omniprezenţa pruncului deosebit numit în istorie în multe feluri, se păstrează la toate popoarele.

Cel mai cunoscut colind la români se numeşte FLORILE DALBE, florile albe, ce apar din întuneric. În copilărie am văzut în pădurile din jurul satului Neatârnarea din judeţul Tulcea un bujor sălbatic alb în desişul întunecat ce lumina ciudat şi fascinant. La lumina soarelui toată viaţa am admirat numai bujorii de un roşu aprins şi minunea cu bujorul alb e o raritate deoarece albul, strălucitorul, e alcătuit din toate culorile potrivit intensităţii energetice cosmice. Florile dalbe invocă lumina solară susţinătoare energetică înţeleasă cultic de către oameni. Crăciunul este pregătit şi anunţat cu mult înainte, ca oamenii să fie puşi în temă cu evenimentul cosmic din cea mai scurtă zi a anului. Cine anunţa aceste evenimente şi în ce scop?

Calendarul creştin ortodox prin Sfântul Nicolae, varianta patriarhatului pentru Zâna Nika, NikoLeta, NikaOră – Nicoară, similară cu Dokia, marchează evenimentul din 8 în 8 zile. În Ajunul Crăciunului începe ceremonialul la care participă toată suflarea ce include oameni, animale, plante, seminţe etc. ce refac drumul orogenetic prin datini, obiceiuri, practici cultice străvechi, ce au sădit în memoria colectivă vremuri istorice reluate mereu şi mereu în timpul relativ repetabil sub forma anotimpurilor anului, determinate de energiile cosmice. Vestirea Crăciunului se face din vreme cu urarea de Bună Dimineaţa la Moş Ajun, şi Mâine cu bine la Moş Crăciun, urare ce indică Începutul Lumii. Sunt zone în România unde se dă bineţe numai cu expresia Bună Dimineaţa, indiferent de momentul zilei. Colindul Bună dimineaţa la Moş Ajun era anunţul adus de asceţii de pe înălţimi ca oamenii să nu treacă pe lângă aceste mari evenimente calendaristice nepăsători fiindcă numai răbojul mai consemna aceste evenimente în scris, dar întreaga înţelepciune se transmitea oral din străvechime. În Ajunul Crăciunului se ţine post negru, se ajunează, adică se bea numai apă, desemnând importanţa evenimentului.

În noaptea de Crăciun se dă foc unui buştean, pe apă, însoţit de un colind: / Măi Anule, măi bătrâne, / Astăzi te-ngropăm pe tine / Haideţi toţi cu mic cu mare / Să ducem Anul la vale / Şi să-l băgăm în produc / Pe el să punem butuc / O, Anule ,o bătrâne / Du-te de la noi cu bine / Meri pe apa Sâmbetii / Şi-napoi să nu mai vii / C-o veni altu Anu / Şi-o fi ca tine mai bunu ! (I.Ghinoiu)

Buşteanul este de fapt tulpina copacului din care s-au păstrat crenguţele, crăciunelele ce se dădeau aprinse în noaptea dintre ani semnificând mlădiţele energetice, temeliile nemuririi geto-dace. La eveniment participă toată lumea ţinându-se de mâini în cerc, adorând soarele în dansuri cultice, hore de solstiţii şi hore de echinocţii. Horele sunt prezente la sârbi cu numele de colesca, la ruşi horovod, la polonezi colomeică, la bulgari coro, la greci choreia, la albanezi valla. Tipuri de coregrafie horală des întâlnite sunt: Hora închisă la români, Hora deschisă-spirală la macedoneni, Hora iniţiatică a sânzienelor, paparudelor, lioarelor, Hora pe vârste şi sex: Hora fetelor, Hora Feciorilor – Brâul, Hora copiilor, Hora Mică, Hora Mare, Hora nevestelor, Hora mamelor, Hora moaşelor, Hora soacrelor, Bătrâneasca, Hora babelor, Sârba moşilor, Sârba ofiţerească etc.

Hora însoţeşte datinile: Rustemul Rusaliilor, Hora moşilor, Hora Sânzienelor, Hora Drăgăicilor, Căluşarii, Hora de pomană, Hora miresei, Nuneasca-hora Nunilor. Există Hore, grupări ale Orilor, şi pe meserii - Hora breslaşilor, Sârba ofiţerească, dar şi hore pe handicap - Şchioapa, Strâmba, hore pe naţionalitate - româneasca, bulgăreasca, sârbeasca, ţigăneasca, macedoneasca, hora pe direcţie: Hora în două părţi, Hora stângă, Hora dreaptă etc.

Crăciu.Nika e Zâna ancestrală din ceremonialul de la cumpăna anilor din matriarhatul poleolitic. Această Mare Preoteasă al cărui nume a rămas în nume de cetăţi străvechi, cum este Crăciuna din sudul Moldovei, ce ne trimite tot la matriarhat prin Mol – femeie, şi Dava sau Daba - vatră. Marea Preoteasă Crăciunika aprinde cu ultimele energii ale Anului vechi buşteanul de stejar în care să stea jarul până la primăvară cum spun bătrânii. În noaptea din Ajunul Crăciunului singurul foc de pe vetrele geto-dacilor este buşteanul aprins, că e buşteanul de rugă. La miezul nopţii, când se crapă zorile, Zâna Crăciunika aprinde 8 crăciunele şi le împarte celor 8 vestale, care la rândul lor aprind crăciunelele, crenguţele adunate de pe buşteanul ce arde zile întregi ca transmiţător de energii, care sunt duse de neveste ca focurile lor pe vetrele străvechi. Crengile au fost înlocuite cu lumânărele, adică lumi.nike din ceară de albine pentru care geto-dacii erau vestiţi. În zilele noastre se invocă şi energiile cosmice prin adorarea Stelei ce răsare, ca o taină mare, indicând evenimentul cosmic al naşterii. În satele dobrogene se merge cu Ajunul Babelor şi se încheie datina cu Moşul şi Baba, nişte măşti expresive, vesele, cu bâte strâmbe şi noduroase, cu cingătoarea plină de clopote răsunătoare de urlă toţi cânii din sat. Au cojoacele mari şi lăţoase, iar copiii şi tinerii îi necăjesc nevoie mare, iar aceştia îi alungă cu chiuituri, zicători, pun câinii pe ei, că şi-au trăit traiul.

Creştinismul a adaptat Crăciunul vremurilor ortodoxiei, când însinguratul şi nesociabilul Crăciun străvechi nu deschidea porţile nici unei fiinţe nou venite în lumea lui, care este motivaţia că vechile datini şi obiceiuri nu pot fi desfiinţate, ci numai adaptate. Când Iosif cere adăpost pentru soţia care naşte el îi alungă, dar soţia Crăciunika îi găzduieşte pe ascuns în ieslea boilor, fiindcă numai femeile născătoarele înţeleg noul, schimbarea, fiindcă orice mamă se schimbă cu fiecare nou-născut, iar ceilalţi sunt trecuţi pe alte planuri.

Crăciunul, cumpănă dintre ani, e marcat şi prin Carnavalul măştilor, o reînviere a timpurilor socio-umane străvechi, care înconjoară un car aflat în mişcare ce poartă lunile anului în straie multicolore semnificative. În fruntea acestui alai cultic flăcăii poartă buşteanul plin de eşarfe multicolore, numai pe verticală, semnificând energiile cosmice, în cântece, chiuituri, bătaia pământului cu bâtele, în sunetul trâmbiţelor şi tobelor, cu plesniturile biciului, ce alungă slabele energii ale oricărui sfârşit, pe fundalul buhaiului ce imită vuietele universului, când totul se transformă într-un teatru liturgic, prin care se îngroapă buşteanul ori se împinge pe Apa Sâmbetei, sacrificiu însoţit în optimismul general de calambururi, umor şi focuri ce se pierd târziu în noapte.

Pragul dintre ani este cel mai important eveniment din datinile geto-dacilor ce marchează Calendarul străvechi ajuns până la noi sub numele de Calendarul Babelor.

Carnavalul, invocare a obiceiurilor şi costumaţiei din trecut, prezent şi viitor, e sărbătoarea ancestrală totală, anterioară Creştinismului în Europa, care invocă timpul mitic prin: mascaţi, teatru liturgic, rituri de sacrificii mimate, calambururi demonice, umor. Ne stau mărturie arheologică carul votiv descoperit la Orăştie, la Vădastra, Vârşag, Braşov, la Bujoru din Teleorman, la Hârşova sub Biserica Sfinţii Constantin şi Elena.

Nava şi bărcile rituale cu lunile anului pe numele străvechi, cu bunele şi relele sale, cu Anul Nou copil şi Anul Vechi bătrân, fac trimitere la vremurile când apele înconjurau insulele pe care supravieţuiseră Potopului, pe care trăiau atlanţii a căror civilizaţie s-a salvat aici, în Carpaţi, de către civilizaţia Orelor, Marile Preotese ale Soarelui Carpatic şi ale civilizaţiei Oreenilor atât de prezenţi în istorie de la Atlantic la Pacific numai pe insule numite picioare de plai. Cea mai înaltă insulă şi singura după retragerea apelor a fost recunoscută de istoricii antici ca fiind Pangeea – Hiperboreea, unde s-a făurit civilizaţia Marilor Preotese Oraniene.

Iată că întreaga noastră mitologie, exprimată în datini şi obiceiuri, este istoria existenţială.

În zonele montane bradul este nelipsit din datinile româneşti şi indică cerul înalt de deasupra norilor, semnale străvechi de pe cele mai înalte insule montane unde vieţuia Civilizaţia Orelor, a oreenilor - arienilor care erau Hiperboreenii ce s-au răspândit pe tot pământul. Împodobirea bradului veşnic verde în care clopoţeii de gheaţă sclipesc ca steluţele şi pe care dansează bucuriile vieţuirii în lumină din toată Europa şi peste tot în lume unde trăiesc fiii strămoşilor geto-daci, cei ce păstrează învăţăturile de demult ale sacrilor trăitori de pe meleagurile noastre străbune.

Sursa: Olimpia Cotan-Prună
Adaptare şi foto: Carmen Pankau