MARIA CEBOTARI – UNA DINTRE CELE MAI MARI SOPRANE DIN LUME

Maria Cebotari a fost una dintre cele mai mari soprane din lume în anii ’30 și ’40 ai secolului trecut. La numai 24 de ani, a fost distinsă cu cel mai înalt titlu onorific în arta dramatică din Germania și Austria, „Kammersängerin”, iar Richard Strauss a scris special pentru ea opera „Salomeea”. Poate când o ascultați să acordați gândului o șansă de a „călătorii” către sufletul acestui mare artist care a fost Maria Cebotari. Cunoscută și ca Cibotari, sau Cibotaru, aceasta s-a născut la 10 februarie 1910, la Chișinău (Imperiul Rus pe atunci) a fost o cântăreață de operă română, una dintre cele mai mari soprane din lume în anii ’30 și ’40 ai secolului trecut. Studiază la școala normală de fete Florica Niță și la Capela Metropolitană din Chișinău condusă de Mihail Berezovschi, după care urmează Conservatorul „Unirea” din Chișinău (1924-1929) cu Maria Zlatov Gavreorie.

După terminarea studiilor la conservatorul din orașul natal, a fost angajată ca actriță la Teatrul de Artă din Moscova. Marea cântăreață româncă a cântat o vreme la Moscova, fiind căsătorită cu un rus ce deținuse un rang nobiliar, contele Alexandr Virubobov. Dar nu a stat mult aici, pentru că în 1929 a plecat la Berlin, unde a luat lecții de canto. A debutat în 1931 la opera din Dresda în rolul lui Mimi din opera Boema de Giacomo Puccini. Era luna septembrie. Sala Operei din Dresda răsuna de aplauzele și ovațiile publicului înnebunit, fascinat, fermecat de vocea incredibilă și prezența scenică de neuitat a unei artiste debutante în rolul „Mimi” din opera „Boema” de Puccini.

Criticii o numesc „o frumusețe cu totul deosebită; vocea ei, ținuta scenică nu au asemănare” și anunță plini de încântare că: „o nouă stea a apărut pe firmamentul operei mondiale”. Era Maria Cebotari, cea care a devenit și a rămas una din cele mai mari soprane ale lumii lirice. Aici a și rămas ca solistă până în anul 1943. În perioada 1935 – 1943 a dat reprezentații și pe scena operei de stat din Berlin. Ulterior a fost angajată ca solistă permanentă a operei de stat din Viena, unde a rămas până la moarte (1949).

Foarte apreciate au fost reprezentațiile sale în operele lui Mozart și Richard Strauss (care a și scris pentru ea celebra operă „Salomeea”, în care aceasta și-a interpretat rolul inegalabil). A luat parte și la festivalurile muzicale din Salzburg la invitațiile lui Bruno Walter și Herbert von Karajan. A avut mare succes în rolul contesei din opera „Nunta lui Figaro” de Mozart. Cebotari a cântat sub bagheta unor mari dirijori ca Fritz Bush, Arturo Toscanini, Clemens Krauss, Karl Böhm, Wilhelm Furtwängler. La numai 24 de ani, Mariei Cebotari i-a fost conferit cel mai înalt titlu onorific (în arta dramatică) existent în Germania și Austria din acel timp: Kammersängerin. În România anului 1943, marea artistă a primit Steaua României în grad de comandor.

Maria Cebotari este cunoscută și pentru activitatea sa în cinematografie A jucat în mai multe filme turnate în Germania și Austria, alături de vedete ale cinematografului de atunci, inclusiv alături de cel de al doilea soț al ei, Gustav Diessl. Acesta era starul interbelic al cinema-ului german. A adorat-o, a luat-o de soție și a încurajat-o să facă mai mult film, având împreună doi copii. Astfel, Maria Cebotari a jucat în 9 dintre filmele perioadei, ca actriță.

Pentru români, cel mai cunoscut film având-o pe Cebotari în rolul principal este producția româno-italiană „Odesa în flăcări” („Odessa in fiamme”; 1942). Rolele de film din Basarabia au fost distruse de către sovietici, după reocuparea acestui străvechi pământ românesc, dar o copie a sa a supraviețuit, surprinzător, în Italia. Filmul se mai numea și „Cătușe roșii”.

Gustav Diessl a murit pe neașteptate de un atac de cord la 20 martie 1948. Atunci, după război, extraordinara soprană a fost diagnosticată cu o afecțiune cruntă, malignă, nevindecabilă. Doctorii i-au indicat să abandoneze scena, să nu mai cânte, dar ea a continuat. S-a prăbușit, pe scenă, la Viena, în vreme ce își interpreta rolul în opereta „Studentul cerșetor”, iar la data de 09.06.1949, artista ce se numărase printre cele mai mari soprane ale României și ale mapamondului avea să treacă la cele veșnice.

Cortegiul său funerar a fost format din aproximativ 100.000 de iubitori ai muzicii din Viena – urbe în care există și azi o stradă ce amintește de talentata basarabeancă. Sfârșitul a venit mult prea devreme pentru Maria Cebotari. La doar 39 de ani! Cei doi fii ai săi au rămas orfani, dar au fost adoptați de un bun prieten al sopranei, pianistul britanic Clifford Curzon și soția acestuia Lucille. Maria Cebotari este înmormântată în cimitirul Döblinger (Döblinger Friedhof) din Viena. În memoria sa, la 5 octombrie 2004, la Casa Cineaștilor din Chișinău (Republica Moldova), a avut loc premiera filmului „Aria”, regia artistică fiind semnată de Vlad Druck, iar scenariul de Dumitru Olărescu. Filmul are ca subiect viața și opera sopranei Maria Cebotari.

Pentru a cunoaște scurta, dar prolifica asensiune interpretativă a Mariei Cebotari trebuie să știm că aceasta a avut o discografie foarte bogată și anume: Mozart, Le Nozze di Figaro (Böhm, 1938, Ahlersmeyer, Teschemacher, Schöffler, Wessely, Böhme) Preiser; Puccini, Turandot (Keilberth, 1938, Hauss, Buchta, Hann, Eipperle, Harlan, Schupp, Kiefer), Koch-Schwann; Schoeck, Das Schloss Dürande (Heger, 1943, Anders, Berglund, Fuchs, Domgraf-Fassbaender, Greindl, Hüsch), Jecklin; R. Strauss, Salome (Krauss, 1947, Rothmüller, Höngen), Gebhardt; Recital – Maria Cebotari cântă arii (Mozart, J. Strauss, Gounod, Puccini and R. Strauss), Preiser – LV; Maria Cebotari – Arien, Duette, Szenen (Mozart, Bizet, Verdi, Puccini), Preiser; Recital – Maria Cebotari cântă: Richard Strauss (Salome, Feuersnot, Cavalerul rozelor, Daphne, Taillefer), Preiser; Maria Cebotari: Arias, Songs and in Film, Weltbild; Recital – Maria Cebotari singt Giuseppe Verdi (La Traviata, Rigoletto), Preiser; Four Famous Sopranos of the Past (Gitta Alpar, Jarmila Novotna and Esther Rethy), Preiser – LV; Bruno Walter Vol. 1, Symphony No 2 and No 4 (1948/50), LYS; Helge Rosvaenge in Szenen aus André Chénier und Rigoletto – Duets, Preiser; Helge Rosvaenge – Duets, Preiser – LV; Grosse Mozartsänger Vol. 1 1922 – 1942, Orfeo; Von der Königlichen Hofoper zur Staatsoper „Unter den Linden”, Preiser – LV.

Dirijorul austriac Herbert von Karajan a declarat, cu referire la Maria Cebotari și inegalabila sa voce, că era „cea mai bună soprană pe care am dirijat-o de-a lungul timpului, întrecând-o chiar și pe Maria Callas”. 

Deși a trăit, datorită carierei sale artistice, mai mult printre străini, soprana Maria Cebotari avea să declare: 

„Niciodată și în nicio împrejurare nu mi-a trecut prin cap să spun altceva decât că sunt româncă din Basarabia sau, pur și simplu, româncă.”

Marele regizor rus, Andrei Tarkovsky a avut mereu o apreciere aparte pentru Maria Cebotari, care după cum consideră el a fost una dintre cele mai mari soprane din lume. Despre aceasta a povestit scenaristul și publicistul, autorul filmului documentar „Aria”, Dumitru Olărescu: „A fost o provocare. Aflându-mă în Moscova, la cursurile de estetică și teatru de film, marele regizor Tarkovsky, auzind că sunt din Moldova, mi-a spus: „Ai o avere pe care nici măcar nu o conștientizezi, iar aceasta este Maria Cebotari!”. El a vizionat filme cu participarea artistei din Chișinău și a vrut să afle detalii despre biografia ei. Spre rușinea mea, știam foarte puțin despre ea, iar asta pentru că în acea perioadă se interzicea să vorbești despre Maria Cebotari”, a mai spus regizorul Dumitru Olărescu.

Maria Cebotari a fost una dintre cele mai mari soprane din lume în secolul XX, dar și o talentată actriță de film. Dispariția sa la vârsta în care putea să mai ofere atâtea și atâtea creații unice a lăsat un loc gol, un loc pe care cu greu îl vor mai umple doar amintirile…

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

☀️CETATEA GETICĂ DE LA RACOȘ (TIPIA ORMENIȘULUI), BRAȘOV

Între Munţii Baraolt şi Munţii Perşani curge râul Olt, prin strânsura Defileului Racoşului, lung de aproape 17 km. Cetatea geto-dacică a Racoşului (din Dealul Vărăriei) – un complex de trei fortificaţii – a fost construită pentru a controla accesul în acest defileu. Locul se poate mândri cu un sit arheologic complex format din trei fortificaţii, construit pe la mijlocul secolului I î.Hr. şi incendiat în războaiele de la începutul secolului al II-lea e.n. Situl de la Racoş a fost descoperit târziu, în perioada interbelică, de către preotul din sat care a început să facă săpături clandestine şi neştiinţifice în zonă. Începând din anul 1975 a intrat şi în atenţia arheologilor. Se spune că aşezarea getică de la Racoş era cea mai mare din Ţara Bârsei, dar şi al doilea centru politico-administrativ şi religios al regatului, după Sarmizegetusa. Lucrările arheologice au scos la iveală aici construcţii dispuse în trepte, de tip zigurat. Resturile zidului getic se înfăţişează ca un val impozant în arc de cerc, ale cărui extremităţi (la N şi la E) se pierd serios şi treptat din dimensiuni, înainte de a întâlni stânca nativă şi abruptă a dealului (a mamelonului principal), punct din care aşezarea începe să beneficieze de apărare naturală, spre N şi NE, unde există o falie naturală verticală, practic insurmontabilă în antichitate, dar avansat colmatată în prezent.

O mare parte din obiectele descoperite la început au ajuns la Muzeul din Budapesta (Ungaria). Abia începând cu anul 1975, situl de la Racoş este cercetat de arheologi, unul dintre cei care şi-au dedicat, putem spune, înteraga viaţă, fiind istoricul Florea Costea. La Racoş, pe lângă cetate, există cea mai mare aşezare getică din Ţara Bârsei, dar care avea un rol extrem de important în reţeaua de fortificaţii getice. Cetatea de la Racoş este considerată de istorici ca fiind al doilea centru politico-administrativ şi religios după Sarmizegetusa. Ruinele cetăţii dacice au fost găsite pe Tipia Ormenişului, cum se numeşte zona. Importanţa aşezării este dată un sanctuar mare, circular, întregul munte fiind considerat loc sacru al geƫilor din această parte a Carpaţilor. Se pare că în sec. al V-lea î.Hr., în zona Racoşului, geƫii au ridicat o puternică cetate. Istoricul Florea Costea spune că zona era locuită de geƫii din neamul cumidavensilor, o ramură a cotensilor. Lucrările arheologice au scos la iveală la Racoşul de Jos construcţii dispuse în trepte, de tip zigurat. La Muzeul Judeţean de Istorie din Brașov există multe obiecte din ceramică, râşniţe de tuf şi de piatră, unelte de lut şi de metal, podoabe şi accesorii vestimentare, cuie şi balamale, adică acele obiecte întîlnite doar în aşezările importante.

În secolul I î.Hr. cetatea cunoscuse un grad de dezvoltare foarte mare, încât specialiştii spun că era comparabilă cu Sarmizegetusa Regia, chiar dacă numai Cetatea, în sine, nu era mare, a avut rol important de apărare. Aici era un centru de comandă al geƫilor, de unde se coordona activitatea cetăţilor învecinate. Doar aici s-au descoperit edificii care erau, fără motive de îndoială, reşedinţe ale unor însemnaţi conducători religioşi, militari şi civili. Cu trei secole înainte de intrarea legiunilor romane în Dacia (Geƫia Carpatină, denumită de cotropitori „Dacia“- n.r. Carmen Pankau), aşezarea de la Racoş avea câteva mii de locuitori. Interiorul era terasat pe 20 de niveluri, unde existau locuinţe civile ale clerului, comandanţilor militari şi căpeteniilor politico-administrative. Alte 20 de hectare cu terase erau pentru oamenii de rând, iar o cazarmă militară adăpostea circa 300 de soldaţi şi un sanctuar religios. Aici, locuitorii nu se ocupau doar de agricultură necesară subzistenţei, ci au fost găsite rămăşiţele unor ateliere de producţie, iar meşteşugarii făceau comerţ cu produsele lor, se ocupau cu mineritul şi metalurgia.
Locuinţele nu erau doar bordeie, ci şi case la suprafaţă. Locuinţele erau ridicate din lemn, piatră şi pământ, fără un liant de tipul mortarului, blocurile de calcar fiind tăiate şi îmbinate perfect.

Fortificaţiile getice din zona Racoşului, care se întind pe o lungime de cinci kilometri, sunt ridicate pe formaţiuni în formă de căciulă (tipie), amplasamente ideale pentru un sistem defensiv eficient. Arheologul Florea Costea, care şi-a publicat concluziile în cartea „Dacii din Sud-Estul Transilvaniei înaintea şi în timpul stăpânirii romane“, scrie că astfel de cetăţi „au fost destinate să reprezinte, în cazul căderii Sarmizegetusei, nu doar un ultim punct de rezistenţă, ci locul de grupare şi reluare a confruntărilor cu Traian“.

Felul în care au fost devastate cetăţile geƫilor, în special sanctuarul de la Racoş, care a fost incendiat şi demontat, îl face pe istoric să considere că ultimele bătălii dintre geƫi şi romani s-au dat chiar aici, la Racoş, în vara anului 106. Sanctuarul este o construcţie specială în cadrul cetăţii. Este interesant prin forma lui circulară, ceea ce atestă faptul că aici era celebrat soarele la solstiţii, exact ca la Sarmizegetusa. Despre „Marele Templu Rotund” de la Racoș putem spune următoarele: „Aceste temple erau de forme rectangulare, de tipul aliniamentelor de tamburi din calcar sau andenzit şi circulare, simple sau complexe. Din totalul de 30 de sanctuare descoperite pe teritoriul fostei „Dacii“, 23 sunt de tipul aliniamentelor, iar șapte aparţin celei de a doua categorii. În cadrul complexului de cetăţi „dacice“ din Munţii Şureanu, se găsesc urmele a 18 sanctuare, 15 rectangulare şi trei circulare.”

La geto-daci, însă, de cele mai multe ori, preotul era chiar regele, ceea ce face posibil ca Racoşul să fi fost chiar capitala regatului lui Oroles. Ipoteza este susţinută şi de istoricul Florea Costea, care crede că amplasarea capitalei regatului lui Oroles ţine de sud-estul Transilvaniei, undeva, pe malul Oltului, unde trăiau circa 155.000 de geƫi, din cei aproape trei milioane ai întregii Geƫii Carpatine. În faţa acestor date copleşitoare legate de construcţiile getice de la Racoş, istoricul se întreabă: „Aveau „dacii“ numai un Munte Sfînt, respectiv un Kogaionon, termen tradus prin «muntele cu altare şi sanctuare»? Părerea mea e că ne aflăm în faţa unui Munte Sfânt“. Sanctuarul, format din trei cercuri concentrice, cel mai mare având un diametru de 20 de metri, era locul sacru în care era venerat Zamolxe“, menţionează istoricul în lucrarea sa ştiinţifică.

Racoș (cunoscut ca „Pârâul Racilor”) este o comună în județul Brașov, formată din satele Mateiaș și Racoș (reședința). Ansamblul cetăţilor de la Racoşul de Jos este eşalonat pe cinci kilometri lungime din cei 17 kilometri câţi are Oltul între Augustin şi Mateiaş. Aici au fost descoperite până acum trei situri arheologice pe malul stâng al Oltului (Tipia Ormenişului, Dealul Vărăriei şi Piatra Detunată) şi unul pe malul drept (Tipia Racoşului). Dar nu trebuie să uităm și restul obiectivelor turistice aflate în cadrul Complexului Geologic Racoșul de Jos, respectiv: Cariera de scorie bazaltică din dealul Hegheș; „Lacul de smarald“ de la fosta carieră de bazalt Brazi; Coloanele de bazalt de la cariera de bazalt MTTC. Mai sunt: Locul fosilifer Carhaga; Cotul Turzunului (rezervație botanică și ornitologică împărțită cu comuna Hoghiz); Geositul Mateiaș „La Vulpi”; Tipia Racoșului (vârf din Munții Perșani); Piatra Detunată (sit cu o fortificație hallstattiană și dacică); Castelul Sükösd-Bethlen și Biserica reformată din Racoș.

Iată câte lucruri frumoase puteți vedea la o singură ieșire în natură, la care putem adăuga și o vizită la Muzeul Județean de Istorie Brașov, unde putem admira obiectele descoperite în cadrul campaniilor de săpături arheologice din Cetatea getică din Racoș.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

TRASEUL INIȚIATIC DE ÎNSCĂUNARE A DOMNITORILOR CASTEI IO DE LA NEGRU VODĂ – CETĂȚENI/METEORA ROMÂNIEI

Un articol citit de curând îmi răscolește amintirile. Este vorba despre un articol din anul 2012 scris de Adina Mutar: „Cetățeni – loc de înscăunare a domnitorilor Castei IO”. Nu știu dacă ați avut ocazia de a urca în lumea megaliților de la Negru Vodă (Cetățeni), spre mănăstirea de aici. Drumul ascendant trece printre bolovani uriași, cu forme ciudate, parcă sculptate de oameni acum mii și mii de ani. Sunt chipuri de Regine amazoane (Femeia cu sabia) săpate în piatră, sunt chipuri de uriași (Regele fără chip, sau Regele Învăluit), de sfincși, de lei, de faraoni ce stau pe tron (asemănătoare cu cele egiptene), având lângă picior statueta fiului (ca potențialitate), este un mare tron de piatră cu svastici și trident, sunt „mese” și ciuperci de piatră (babe), sunt două mari bazine de apă scobite în stâncă (acum acoperite și folosite ca rezervoare de mănăstirea de aici), sunt inscripții, sunt basoreliefuri (Cavalerul Trac), sunt urme umane de picior în piatră, sunt trepte săpate ce duc către către cer…

Am trecut printre acestea toate de câteva ori, încercând să înțeleg, să fac legături. În „Dacia hyperboreană”, Vasile Lovinescu scrie că „întemeierea țărilor române a fost făcută de inițiați în vechile mistere, moștenite de la daci, care și ei le-au luat de mai devreme”.

Cetățeni este o dovadă în acest sens. Centru sacru de pe vremea uriașilor și a legendarului Negru Vodă, Cetățeni a fost un puternic centru geto-dac (urmele cetății geto-dacice de aici o dovedește) și al voievozilor din Casta IO.

După ce traversezi din șosea firul apei, la peste 700 de metri spre schit, se află Maica Mare, simbolul zeiței primordiale, „mama a zeilor și a oamenilor”, cea care, spun legendele sumeriene (proveniƫi din Carpaƫi în urma migraƫiilor - n.r. Carmen Pankau), a rămas acolo unde a locuit înainte de Potopul cel Mare. Soțul ei era Enki, cel de pe Dealul Chipuriei din Cetățeni, sau „Uriașul” de pe Calea Zeilor ce urcă la schit. Maica Mare avea burtă de femeie însărcinată, simbolizând fertilitatea, dar oameni cu minți nebune i-au sfârtecat pântecul cu picamerele, retezându-i „pruncul”. Capul Maicii este o piatră oscilantă de câteva tone. Când se înclină, spun oamenii, e semn rău, semn de cutremur și de vremuri dramatice. Altfel, dacă Maica Mare își ținea capul drept, ea apare ca o regină. Astăzi lumea urcă la mănăstirea ce funcționează aici, aducând alinare și spirtualitate, de care este atâta nevoie. Mănăstirea Cetățuia – Negru Vodă se află la 22 de kilometri de oraşul Câmpulung Muscel, la o altitudine de 880 de metri. Ea seamănă cu Schitul Meteora din Grecia şi este considerată cea mai aspră sihăstrie românească.

Alimentele, materialele şi apa se transportă până acolo cu un funicular. Ctitorul mănăstirii nu se cunoaşte cu certitudine. Se presupune că acesta ar fi fost voievodul Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I. Acesta apare în al treilea strat de frescă în naos (în bisericuța din peștera săpată în stânca de aici). Tradiţia locală susţine că primul ctitor ar fi fost Negru Vodă. Biserica din peşteră, atribuită lui Negru Vodă a fost construită în secolul al XIII-lea, odată cu cetatea Câmpulung-Muscel, prima capitală a Ţării Româneşti.

Schitul Cetăţuia este amintit în timpul lui Mihai Viteazul care a trecut pe acolo în anul 1595. Domnitorul Constantin Şerban s-a refugiat în acest loc în 1658, iar în anul 1690 şi Constantin Brâncoveanu. Atunci schitul era metoc al Mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung – Muscel. Scriitorul Petre Ispirescu spunea că la Cetăţuia „te simţi mai aproape de Dumnezeu. Un fel de teamă neînţeleasă ţi se strecoară în inimă; rămâi uimit de atâta mărire şi pari că eşti pe altă lume.”

Turistul cunoscător, care păşeşte printre stâncile argintii care ascund nenumărate taine şi ajunge în preajma Sfântului Lăcaş, este surprins de asemănarea izbitoare cu Schitul Meteora din Grecia, motiv pentru care scriitorul Mihai Rădulescu l-a numit „Meteora României”, fiind profund impresionat de acest rai de pământ românesc. La Cetăţuia se găsesc câteva miracole ale creştinătăţii. În 1996, pe când se afla în mijlocul credincioşilor adunaţi la slujbă, Icoana cu chipul Maicii Domnului a început să lăcrimeze. De atunci, mii de pelerini vin în fiecare an aici şi se roagă la icoană. Pe cel mai înalt colţ de stâncă de pe vârful Cetăţuia este o cruce, supranumită „Crucea dorinţelor”. Aici s-a rugat Negru-Vodă să scape de năvălitori. Aceeaşi legendă spune că celui care ajunge aici şi se roagă îi vor fi îndeplinite trei dorinţe. Dar aceste dorinţe trebuie chibzuite cu grijă.

Pe cărarea de piatră ce coboară de la cruce se văd nişte urme de picior săpate în piatră. Aceste urme misterioase, spune legenda, ar fi ale lui Negru-Vodă şi ale soţiei sale. Rugându-se să scape de urgia tătarilor, domnitorul ar fi cerut un semn că rugăciunea i-a fost auzită. Pe când coborau de pe vârful pe care s-au rugat, stânca s-a topit sub paşii lor, semn că rugile le-au fost îndeplinite.

La Cetăţuia nu este nicio sursă de apă. Totuşi, în Sfântul Altar, în fiecare an picură un fir de apă în perioada cuprinsă între Izvorul Tămăduirii şi Adormirea Maicii Domnului. Drumul ce duce spre mănăstire, unul extrem de dificil şi abrupt, este considerat Golgota românilor.

De la şoseaua principală se poate ajunge la mănăstire pe o potecă îngustă, aproximativ o oră. În acest lăcaş, cu numele Cetăţuia Negru Vodă, şi-au găsit refugiul la liniştea zidurilor si laolaltă în rugăciune cu sihaştrii, Nicolae Alexandru Voievod, Ioan Radu Negru Voievod, Vladislav Vlaicu, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Matei Basarab la 1634, Constantin Şerban Vodă la 1658, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu la 1690, din a cărui poruncă s-a pictat cel de al doilea strat în biserica din stânca; Stolnicul Constantin Cantacuzino, la 1775.

În mănăstire se află două biserici: biserica veche, aflată într-o peşteră naturală, şi biserica nouă din lemn, în stil maramureşean. Biserica rupestră este împărţită clasic, în Sfânt Altar, naos şi pronaos. Această biserică păstrează trei straturi suprapuse de pictură, constatate de pictorul Teodorescu în anul 1922. Mai jos de biserica rupestră se vede o cruce mare căţărată pe o stâncă înaltă şi îngustă. Despre aceasta se crede că a fost aşezată acolo de Negru Vodă. La baza crucii se află o piatră mare numită „Masa lui Mihai Viteazul”. Aici s-au nevoit numeroşi călugări sihaştri, mai ales în secolele XIV-XVIII, care au avut aceeaşi faimă şi înălţime duhovnicească ca şi cei din Munţii Buzăului. Unul dintre aceşti sihaştrii a fost descoperit în ultimele decenii, într-o peşteră suspendată pe panta muntelui. În fundul peşterii s-au găsit osemintele cuviosului, galbene, mirositoare, nemişcate de mâna omului, aşezate într-o scobitură de piatră în formă de sicriu, iar deasupra pe perete scria în piatră „Ioanichie Schimonah 1638”. Sunt singurele moaşte întregi ale unui cuvios român din secolul al XVII-lea păstrate până în zilele noastre.

În comuna Cetățeni (jud. Argeș) se află schitul Negru-Vodă (secolele al XIV-lea–al XIX-lea), monument istoric de arhitectură de interes național, ansamblu alcătuit din biserica rupestră, ruinele chiliilor rupestre și incinta. Pe lângă aceasta, ansamblul fortificațiilor și așezărilor geto-dacice și medievale, aflate pe platoul de pe malul stâng al Dâmboviței în zona satului Valea Cetățuia, între Valea lui Coman, Valea Chiliilor și monticul „Cetățuia” este clasificat ca sit arheologic de interes național, cuprinzând o fortificație și o așezare geto-dacică (perioada Latène), o așezare medievală, o fortificație, ruinele unor biserici și un cimitir, acestea patru din urmă datând din secolele al XIII-lea–al XIV-lea. În plus, cinci cruci de piatră aflate pe teritoriul comunei sunt clasificate ca monumente istorice memoriale sau funerare de interes național: una din 1657 aflată în cartierul Călinești al satului Cetățeni; una din secolul al XVIII-lea aflată „în Plai”, ambele în zona satului Cetățeni; crucea lui Socol (1647) de pe malul stâng al Dâmboviței la Lăicăi; și încă două din secolul al XVIII-lea aflate la Lăicăi, în fața Poștei și la „Cârciuma de Piatră”. În rest, alte două obiective din comună sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Argeș ca monumente de interes local. Unul este situl arheologic de „la Grigoroaia”, la vest de satul Cetățeni, cuprinzând o cetate de pământ hallstattiană; iar celălalt, clasificat ca monument de arhitectură, este biserica „Cuvioasa Paraschiva” (1793–1796) din satul Lăicăi.

Istoria „oficială” a Țării Românești începe după anul 1310, când boierii țării îl aleg domn pe Basarab I, ce-și declină obârșia din Negru Vodă. Basarabii constituiau o castă, nu o familie, după cum a lăsat mărturie Iordanes: „Primii dintre geții pileati – nobili – erau Sarabos Tereos, dintre care se consacrau regi și preoți!” Ba.Sarabos însemna „străluciții sarabi”. Aceștia se constituiau într-o castă, IO, formată din zece familii nobiliare. Basarabii se arătau aparținători de această castă, trăgându-se din Negru Vodă, după cum dovedește titulatura lui Nicolae Alexandru Basarab: „I0 Niculai Alixandru voievod, feciorul bătrânului, răposatului I0 Basarab Voievod, nepotul răposatului I0 Negru Radu Vodă”. Actul e consemnat în anul 6860, după știința inițiaților voievozi. Adică, anul 1351!

La Cetățeni, era loc de înscăunare a voievozilor, după cum lăsase taina Negru Vodă, cu ale sale tronuri uriașe de piatră. Numai la Aluniș, Bozioru (jud. Buzău), scaunul lui Negru Vodă poartă și numele de „Scaunul lui Dumnezeu”. Lângă aceste tronuri se aflau urmele de tălpi, săpate (imprimate) în piatră, și blocuri scobite cu șanț de prea-plin, pentru ritualuri sacre, așa cum găsim la Cetățeni, pe platoul – găvan de la Aluniș si pe platoul – găvan de la Vârful lui Dragomir. Aici își ascundeau comorile voievozii la vreme de răstriște, iar Basarabii aveau ce ascunde, erau „prinții aurului”, după cum îi numeau turcii. Aici a ascuns și Mihai Viteazul o parte a tezaurului țării după bătălia de la Călugăreni. Și el făcea parte tot din Casta IO, după cum ne semnalează cercetătoarea Domnița Rațiu, din Brașov: „În Catastiful – protocol al bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului (rescris la 1665) este înscris în limba slavonă pomelnicul: „Pomenește Doamne pe IO Mihail Voievod și doamna sa Stanca, IO Nicolae Voievod și sora sa Florica”. Acesta este înscris pe dosul filei cu pomelnicul Voievodului Nicolae Pătrașcu, tatăl lui Mihai.”

În anii 1960, enigmaticul profesor peruan Daniel Ruzo a vizitat complexul megalitic de la Cetățeni (numit și Meteora României) și pe cel din Bucegi-Omu (Babele – Sfinxul – Vf. Omu). După ce a vizitat acești megaliți a fost încredințat că aici s-a făurit lumea de început, antediluviană. Daniel Ruzo (1900-1991) – doctor, arhitect, filosof, istoric, frate al unui ordin internațional, și-a dedicat viața descifrării mesajelor încifrate în piatră ale civilizației de dinainte de Potop. El a semnalat cercetătorilor români, orientându-se după sculpturile megalitice străvechi, că România ascunde în munții săi dovezi neprețuite a civilizației pe care el o numește Masma – cea mai veche de pe glob, care s-a dezvoltat și a înflorit cu peste 50.000 de ani în urmă. „Aceste monumente megalitice de o uimitoare expresivitate, presărate pe tot globul pământesc au fost făcute de aceeași civilizație”, scria Daniel Ruzo.

„Tehnica sculpturii în rocă la nivelul la care a fost aplicată pentru aceste monumente nu a mai fost repetată ulterior. Linia comună care unește toate monumentele acestei civilizații străvechi este amplasarea lor pe munți sacri, temple ale unei omeniri pierite, dar amplasate astfel încât să nu dea voie urmașilor să o uite și poate aceste puncte de geografie sacră vor salva cândva sâmburii umanității de cine știe ce cataclism major, cum a fost în trecut Potopul”.

Aceste repere eterne constituie, conform demonstrațiilor arhitectului peruan, și o „cale a aurului și a mirului”, ascunse în rețelele de grote și tuneluri subterane. Iar la Cetățeni multe comori au fost găsite și multe vor fi încă nedescoperite.

Istoria Peșterii Moșului existent aici spune că însuși Zamolxis se retrăgea pe aceste meleaguri, păzite de schimnici geto-daci, unde-i învăța pe sacerdoți „tainele cerului și pământului”, cum avea să facă și Marele Preot, Deceneu, după cum scria Iordanes. Aici se inițiau regii-preoți din Casta IO. Aici era loc de pelerinaj pentru Cavalerii solarului Mitra.

Pe o stâncă în spatele cetății Negru Vodă este săpată silueta unui cavaler trac al lui Mitra, de la care încep să urce două rânduri de pași mari, imprimați în piatra nespecifică zonei sau, după unii cercetători, un ciment special făcut pentru a arăta calea sacră. Legendele locului povestesc că ar aparține legendarului Negru Vodă, eroul de o statură impresionantă, căruia îi sunt dedicate tronurile de piatră de pe culmi. Despre Negru Vodă se spune că avea un cal înaripat, cu care supraveghea întreaga zonă, că ridica stăvilare pe Dâmbovița ca să inunde valea, în calea dușmanilor, că ridica fortărețe în locuri inaccesibile.

Probabil cel ce își dorea coroana sau titlul de IO, devenind membru al castei, trebuia să urmeze traseul inițiatic, printre stâncile sculptate cu simboluri, urcând spre culme la cetatea lui Negru Vodă, printre zei și uriași, zeițe mame, balauri și cavaleri, personaje ce îi îngreunau sarcina dată, până la ultimii pași de uriaș „turnați” în piatră, în vârful stâncii, unde îngenunchea și primea „botezul” castei.

Deloc de mirare, aceleași taine de încoronare le regăsim și la britanici. În „Religiile păgâne ale Insulelor Britanice”, de Ronald Hutton, este scris că piatră de încoronare a regilor britanici, „Piatra virtuții”, a fost adusă în sud-vestul Scoției de coloniști cimerieni veniți în 330 î.Hr. dinspre Marea Neagră. Piatra a fost folosită la încoronarea mai întâi a regilor irlandezi din Tara, într-o zonă deluroasă sacră, numită Argyll, ce se remarcă prin megaliți, urme de picior imprimate în piatră, lângă un bazin scobit în piatră, folosit ca baie ritualică în ceremonialul de încoronare. În fața urmei de picior era pusă „piatra de încoronare”, astfel ca, atunci când era încoronat, regele stătea pe Piatra Virtuții, cu piciorul pe urma sacră, privind monumentele megalitice. Obiceiul de a pune talpa într-o urmă de piatră datează de pe vremea când aceste urme erau făcute de uriași, oameni care au trait înainte de potop. În mitologia românească se spune că, cine se scaldă în apa ce umplea urma unui picior de uriaș capătă puteri miraculoase.

Miraculoasă a fost și istoria noastră, reușind să supraviețuim aici la răscruce de drumuri europene și asiatice, datorită unor personaje ce s-au sacrificat pentru țară, punând înaintea interesului personal, interesul colectiv. Începând cu lumea antedeluviană și până la lumea postdeluviană, sunt zone din țara noastră care mai poartă taină și mistere de atunci, de acum peste 50.000 de ani, pe unele vârfuri montane.

Geto-Dacii au uimit lumea romană cu filosofia lor de viață, aceștia ridicându-le statui colosale în inima imperiului. Aceste statui sunt împrăștiate acum prin întreaga lume, în marile muzee. În Roma, pe Arcul de Triumf al lui Constantin, sunt opt statui de „daci“ în picioare ce privesc peste Roma, liberi și senini. Armata dacă apare învingătoare, cu steagurile draconare fluturând în vânt, pe Arcul de Triumf al lui Galeriu de la Salonic (Grecia). Popoarele nord-europene se declară mândre a avea urmași „daci“ (dani). Numai aici la noi nimeni nu se întreabă ce este cu acest popor mai vechi decât istoria cunoscută…

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

Negru Vodă

Mormântul lui Negru Vodă (Curtea de Argeş)

Negru Vodă

MORMÂNTUL LUI VLAD ŢEPEŞ, ÎNTRE LEGENDĂ ŞI ADEVĂR

În naosul Mănăstirii Snagov, în fața ușilor împărătești, se află o lespede funerară presupusă a fi a voievodului Vlad Țepeș, ucis în anul 1476, în pădurea din preajma Băltenilor (de aceea există și ipoteza că mormântul acestuia se află de fapt la Schitul Bălteni, de la Periș, Ilfov). Una dintre legendele locale spune că mănăstirea ar fi devenit faimoasă după presupusa înmormântare a domnitorului Vlad Țepeș în incinta acesteia. Conform legendei, după moartea lui Vlad Țepeș, survenită în urma bătăliei cu turcii din 1476, care îi susținuseră pe Dănești pentru obținerea tronului Valahiei, călugării mânăstirii i-ar fi găsit și ascuns trupul domnitorului, iar apoi l-ar fi înmormântat creștinește după „limpezirea apelor”. Înmormântarea s-ar fi petrecut pe ascuns și fără nici un fast, din cauza noului domnitor instalat de turci, care era din familia Dăneștilor.

Ipoteza a fost desigur cercetată, dar adevărul nu poate fi încă stabilit cu precizie. Mormântul găsit în pranaosul acestei biserici, care avea piatra funerară de acoperire îndepărtată încă din vechime, conținea în sicriul său putrezit osemintele unui bărbat îmbrăcat în straie scumpe. Istoricii însă infirmă „ipoteza Snagovului” și afirmă cu probe cocludente (!) că mormântul său ar putea fi mai degrabă la ctitoria sa de la Comana (Mănăstirea Comana din județul Giugiu). „Falsa legătură dintre Țepeș și Snagov nu are nici un temei”, spune, în opinia sa, reputatului medievist Constantin Rezachevici.

Dacă ar fi să stabilim traseul locurilor marcate de periplul domnitorului Vlad Ţepeş, în timpul vieții sale tumultoase, ar trebui să începem cu Sighişoara, locul său de naştere, apoi să facem un popas la Castelul Bran, să coborâm la Cetatea Poenari, apoi la Cetatea de Scaun Târgovişte, să ajungem la Curtea Domnească de la Bucureşti şi în final să ne oprim la Mănăstirea Snagov, unde se pare că domnitorul şi-a găsit odihna de veci. Unele legende spun că, după ce domnitorul a fost ucis în 1476, de către boierii valahi, în pădurea de la Bălteni, călugării mănăstirii i-ar fi luat trupul şi l-ar fi înmormântat în secret în incinta bisericii. În mănăstire există o plăcuţă care atestă faptul că sub o lespede de piatră, aflată chiar în faţa altarului bisericii, se găseşte mormântul marelui domnitor.

Nu contează dacă mormântul este aici sau nu, pentru că aşezământul este oricum încărcat de istorie, cultură şi credinţă.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

EXTRAORDINARUL ROMÂN JUSTIN CAPRĂ – INVENTATORUL RUCSACULUI ZBURĂTOR

L-am văzut de căteva ori trecând cu mini mașina lui pe D.N. 1. Toată lumea întorcea capul după buburuza metalică ce gonea pe șosea. „Este Capră, inventatorul!” spunea lumea. Apoi l-am ascultat într-un interviu la TV și a urmat liniștea… Drumul către stele. Ca un omagiu târziu scriu… Inventatorul, profesorul şi inginerul român Virgilius Justin Capră s-a născut la 22 februarie 1933, la Măgureni, în județul meu natal, Prahova. A rămas cunoscut pentru numeroasele sale invenţii, printre care: rucsacul zburător (jet pack), triciclul electric Oblio şi Troty, cea mai mică maşină din lume – Soleta (cu un consum de 0.5l/100km), primul rachetonaut, automobilul cu motor de avion „Virgilius” şi multe altele. La Măgureni a copilărit împreună cu familia, respectiv tatăl său, Constantin care a fost învăţător cu pregătire teologică, mama sa, Ecaterina şi sora sa, Georgeta Viorica. A urmat şcoala primară şi liceul, început, în 1944, la Liceul „Dimitrie Barbu Ştirbei” din Câmpina (din 1957 își schimbă numele în Liceul Nicolae Grigorescu), după care a promovat examenul de capacitate (1948) şi apoi încă patru clase – cursul superior – făcute la Şcoala Tehnică Petrol din Câmpina, specialitatea Foraj, urmate de bacalaureat (1952). S-a înscris la Şcoala Superioară de Aviaţie din București, unde a absolvit ca subinginer în aviaţie. În 1974, la insistențele ministrului Octavian Groza, s-a prezentat la Institutul Politehnic din Bucureşti pentru echivalarea studiilor, primind, abia atunci, şi diploma de inginer.

Ideile nu i-au dat pace din copilărie, când și-a construit un set de păpuși mecanice (numite „Hora păpușilor de lemn”). La 17 ani a realizat un bob, care aducea noutăţi în ce priveşte suspensia şi direcţia. În 1956, când avea doar 23 de ani, a realizat primul rucsac zburător, un aparat individual de zbor care se găseşte expus la Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” din Capitală (nu a intrat niciodată în producția de serie). Deşi invenţia lui a fost una foarte importantă, Justin Capră nu şi-a brevetat-o din cauza regimului de la Bucureşti, care interzicea cetăţenilor să deţină aparate zburătoare. 1956 a fost anul când după o idee năstrușnică din timpul stagiului militar, a conceput primul aparat individual de zbor: renumitul „rucsac zburator”. Ideea se materializează, fiind transmisă tocmai în SUA, unde va fi brevetată șapte ani mai târziu, de către americanii Wendell Moore, Cecil Martin și Robert Cumings. După ce, la 22 februarie 1962, americanii și-au brevetat aparatul de zbor, identic cu cel imaginat cu șapte ani mai devreme de Justin Capră, în toamna aceluiași an, la Expoziția Transporturilor de lângă Herăstrău, Wendell Moore și-a prezentat aparatul de zbor independent. Nu erau diferite decât culoarea și denumirea. Acum cu un alt model de astfel de rucsac zburător se deplasează soldații Marii Britanii, dar și astronauții în afara navelor spațiale.

Dar Justin Capră a fost și inventatorul celui mai mic autoturism, Soleta, care consumă doar 0,5 litri la suta de kilometri, dar şi al unei motorete care funcţionează cu acumulatori. Motoreta are 37 de kilograme şi străbate 80 de kilometri cu 30 km/h. Soleta 150 Ecor, un micro-autoturism, cântăreşte 95 de kilograme şi este capabil să străbată 100 de kilometri cu doar jumătate de litru de combustibil. Modelul următor, Soleta I.C.200, a fost o îmbunătăţire a modelului anterior şi ajungea la viteza de 67 km/h. O altă mare invenţie este „Virgilius”, un automobil cu două roţi echipat cu un motor de avion, de 105 cp, ce atingea peste 300 km/h, iar greutatea automobilului era de 250 kg.

Justin Capră are un portofoliu ce cuprinde 114 invenţii, dintre care 72 sunt prototipuri de autoturisme cu consum foarte mic, șapte aparate de zbor şi 15 motoare neconvenţionale.

Invențiile sale au fost acceptate sau nu de societate, dar cu toate astea, el a continuat să lucreze în magazia lui, lipită de locuința de pe strada Aurel Vlaicu, fosta Țăranilor, și să născocească alte și alte mașini, aparate de zbor, dispozitive antigravitaționale. În anul 2000, invențiile lui însumaseră 77 de mașini, una mai năstrușnică decât alta, multe fiind prioritați la nivel mondial. 57 de prototipuri de automobile, dintre care zece cu propulsie electrică, 13 motorete – opt cu propulsie electrică, șapte aparate de zbor neconvenționale – un elicopter miniatural, de dimensiuni foarte mici – câteva studii ale unor sisteme noi de sustentație și cercetări fundamentale. Câte o năzdrăvănie pusă pe roate sau în mișcare în fiecare an, câte un aparat de zbor la fiecare zece ani de viață.

A primit de-a lungul vieții diferite distincţii şi premii importante precum: Premiul Arca, Premiul Ifia Eco pentru cea mai bună invenţie ecologică – Triciclu electric sau hibrid (împreună cu Marian Velcea); Diploma Eureca Gold Medal (pentru același aparat; împreună cu Marian Velcea); Diploma Salonului Internaţional de invenţii de la Geneva, Premiul Dan Voiculescu şi multe altele. În 2008 a fost decorat cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler.

Justin Capră a murit la 19 ianuarie 2015, la Ploieşti. La Măgureni un bust de bronz ridicat în fața Primăriei amintește de legătura acestei localități cu marele inventator. Ca parte din nemurirea sa există și răspunsul lui Justin Capră la întrebările legate de domeniul în care a activat: „Eu nu sunt inventator, Dumnezeu e inventator, noi făcând parte din Imitatio Cristi”, sau „Cine vrea găsește soluții, cine nu, găsește scuze.” Concluzionând mai spunea: „De meserie eu sunt român, iar la asta eu nu voi renunța niciodată!” Și după cum vedem s-a ținut de cuvânt! Onor!

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și : Carmen Pankau

LACUL CU NUFERI ȘI LOTUȘI TERMALI DIN BĂILE FELIX – UNIC ÎN EUROPA

 

Situat la doar opt kilometri de oraș, lacul cu nuferi din Băile Felix este un paradis. Lacul, unic în Europa, bogat în ape termale, oferă un spectacol inediat al nuferilor și lotușilor. Florile delicate, care plutesc pe apă, își deschid petalele pe timpul zilei, ca mai apoi, pe înserat, să se închidă la privirile curioșilor ce nu se mai satură de admirat. Grație apei calde, în lacul din stațiunea Băile Felix trăiesc și numeroase broaște țestoase și pești exotici. Aici, într-un microclimat unic în Europa datorită izvoarelor termale, cresc specii rare precum Nufărul alb (Nymphaea Alba), Lotusul Sacru (Nelumbo Nucifera), Nufărul termal (Nymphaea lotus var. Thermalis) și Chiparosul de Baltă (Taxodium distichum).

Nufărul alb (Nymphaea Alba) este o plantă erbacee, perenă, ocrotită prin lege, din familia nimfeaceelor (Nymphaeaceae), răspândită în Europa (inclusiv în România), Caucaz, Siberia, Asia Centrală. În România este o specie rară. Nufărul alb, cea mai cunoscută specie, preferă apele de adâncime relativ mică, de circa 30-150 centimetri. Frunzele sale verzi au o formă circulară caracteristică şi pot atinge diametrul de 30 centimetri.

Nuferii sunt florile cu cele mai multe semnificații în mitologie, simbolizând: forța de creație, nemurirea, sănătatea, gloria sau liniștea sufletească. Înflorirea începe în prima decadă a lunii iunie. Tot o specie de nufăr este și Lotusul Sacru (Nelumbo Nucifera) care are flori asemănătoare, dar se deosebește prin forma frunzei. Lotusul Sacru se înalță deasupra apei, în timp ce nufărul plutește pe ea. Tulpinile sunt lungi, conţin aer şi reuşesc să străbată nivelul apei pentru a-şi desface la suprafaţa ei frunzele ce stau răsucite ca sulurile de papirus. Frunzele sunt verzi, de formă circulară şi au diametrul de până la 60 cm. Florile cu diametrul de până la 20-25 cm se ridică la câţiva cm deasupra apei, sunt parfumate şi au culoarea roz sau alb. Ele se deschid dimineaţa şi se închid seara, iar după aproximativ 5 zile se scutură. Pe lângă proprietatea de a se menţine în permanenţă curat, cercetătorii din domeniul biologiei au descoperit recent că lotusul îşi reglează temperatura florilor, menţinând-o între 30°C – 35°C (86°F-95°F) atunci când cea a mediului scade către 10°C (50°F).

O altă însuşire aparte a lotusului este longevitatea seminţelor şi puterea lor de germinare după lungi perioade de timp. Se pare că s-a obţinut germinarea unor seminţe de lotus găsite într-un lac secat din China, seminţe care au fost datate ca având vechimea de câteva sute de ani.

Lotusul roz este cea mai renumită și prețuită floare dintre toate câte există, fiind asociată cu însuși Budda. Înflorirea are loc între aprilie și octombrie. Nufărul termal (Nymphaea lotus var. Thermalis) este o specie de nufăr care trăiește doar în zona Băilor 1 Mai. Se consideră că această specie ar fi, probabil, un relict terțiar. Specia a fost descoperită în anul 1789 de botanistul P. Kitaibel, iar numele l-a primit ceva mai târziu, în 1908, când J. Tuzson îi dă această denumire deoarece se aseamănă cu nufărul de Nil. Datorită unicității ei (situl Lacul Pețea este singurul areal unde se întâlnește această specie), Nymphaea lotus var.

Thermalis a fost declarată încă din 1931, monument al naturii, în urma demersurilor profesorului Alexandru Borza. Scăderea nivelului apei din Lacul Pețea a determinat acțiuni de salvare a nufărului termal, care s-au finalizat în 2015 cu mutarea primelor plante în Rezervația Naturală „Lacul cu Nuferi” din Băile Felix. Acestea s-au adaptat la noul mediu și se dorește popularea unui întreg bazin exclusiv cu acest frumos monument al naturii.

Nufărul termal apare pe oglinda apei din aprilie până la sfârşitul lui octombrie. Florile de nufăr îşi desfac în amurg petalele alb-gălbui, iar dimineaţa, între orele 10-12, când temperatura apei urcă până la 34 de grade Celsius, florile se închid în aşteptarea serii. Chiparosul de Baltă (Taxodium distichum) este o specie exotică, putând atinge 50 metri în înălţime şi până la patru metri în diametru. Este originar din sud-estul Americii de Nord, unde are un areal destul de restrâns, în vecinătatea Golfului Mexic. În România, este cultivat prin parcuri şi grădini botanice (Cluj, Timişoara, Simeria, Bucureşti etc.). El este adaptat la climate oceanice, calde şi umede, în Europa suportând climatele mai reci şi mai uscate. Nufărul nu rezistă la geruri puternice şi secete prelungite, iar faţă de sol manifestă o mare putere de adaptare (pneumatofori în mlaştini). Este cel mai longeviv arbore, poate ajunge și până la 6000 de ani. Înfloreşte în aprilie.

Lacul cu Nuferi și Lotuși oferă un spectacol inedit al naturii pe toată perioada anului. Situat în inima stațiunii Băile Felix, este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice. Nuferii îi veți găsi înfloriți tot anul, iar lotușii oferă o priveliște unică doar trei luni pe an, în perioada iunie-august. Lacurile sunt populate cu numeroase specii de pești exotici care trăiesc doar în aceste ape termale, iar pe lângă pești, întâlniți și broaștele teștoase, alți rezidenți ai acestor lacuri. Nymphaea Lotus Thermalis este o specie subtropicală despre care se crede că a supravieţuit perioadei de glaciaţiune.

În Băile Felix au mai fost aduse și alte două specii de nuferi, Nufărul alb şi Lotusul Indian, acesta din urmă fiind o specie adusă din Asia de S-E.

Acest mic colț de rai, cu ape termale pline de viață și de culoare atrag turiștii în număr tot mai mare. Păstrarea acestui mirific lac și promovarea sa, va face ca natura să capete altă însemnătate în agenda viitorului nostru tot mai tehnologizat.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

PEŞTERA POLOVRAGI, CA UN TĂRÂM AL ZEILOR…

Dacă sunteți în zona Peșterii Muierii, puteți vizita un alt cavernament interesant. Este vorba despre Peștera Polovragi. Acesta este amplasată în Munții Căpățânii, pe malul Oltețului, la o altitudine de 670 metri și la 20 metri înălțime față de talvegul râului, pe teritoriul comunei Polovragi între localitățile Horezu și Baia de Fier (jud. Gorj).

Pornind de la Mănăstirea Polovragi, cea care străjuiește ca o barieră capătul străzii principale aferentă comunei, îndrăznim să urcăm în chei, inițial de-a lungul Pădurii Polovragi, arie naturală protejată pentru castanul comestibil și vegetația de tip mediteranean. Ieșind din dreptul pădurii, malul abrupt din dreapta – Muntele Căpățânii și străjerul din stânga – Muntele Parâng, vestesc intrarea în Cheile Oltețului.

Drumul forestier, de utilitate publică, urcă lin, paralel cu râul Olteț, care, din abisul albiei sale, desparte cei doi munți frați, săpând încă veritabile chei, cu pereți verticali, pe lungimea totală de trei kilometri. După 200–300 metri de urcuș prin Cheile Oltețului, în dreapta, se deschide o poartă de dimensiuni impresionante, a cărei amenajare ne îndeamnă să intrăm. Recunoaștem numele: același Polovragi…

Aflăm că, în conștiința localnicilor, se păstrează vie o credință conform căreia, liderul spiritual al geto-românilor, Zalmoxe, ar fi locuit în Peștera Polovragi. Tot aici, vracii prelucrau o plantă rară, numită povragă, polvragă, sau polovragă, întrebuințată în popor ca remediu împotriva bolilor. Este posibil ca denumirea localității și implicit a peșterii și mănăstirii, să fie de origine getică, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, despre vreo concepție a strămoșilor noștri referitoare la credința lor religioasă sau la practicile medicale atât de răspândite în viața lor.

Această legendă este consemnată și de Alexandru Vlahuță în a sa „România Pitorească”, 1901, prin descrierea zeului protector Zamolxe, care îndemna poporul get la luptă, pentru apărarea gliei strămoșești împotriva cotropitorilor, iar „stropii ce se preling și picură și azi din steiurile acestea sunt lacrimile lui”, care deplâng soarta poporului get cucerit de romani.

Într-adevăr, grota este o peșteră caldă și umedă (temperatură constantă – 9 grade și umiditate medie – 90 la sută), care „plânge” cu picături din infiltrații, apă bogată fie în carbonat de calciu, fie în bioxid de siliciu, oxid de fier etc., în funcție de straturile pe care le străbate, le „spală” și le readuce, cu îndelungă răbdare, în propria-i excavație. În funcție de impuritățile pe care le transportă apa în galeria principală, aceasta își schimbă culoarea din aval către amonte, pe porțiuni care au căpătat, în timp, denumiri precum: Bolta însângerată, Camera Albă, Sala Divină etc…

Cei 800 de metri de galerie vizitabilă (din cei peste zece kilometri cartați de speologi din amonte către aval) reprezintă marea vărsare, iar poarta turistică este avalul, ceea ce explică dimensiunile impresionante de la intrare și, totodată, necesitatea opririi vizitării începând cu porțiunea inaccesibilă publicului larg. Primul sector al galeriei (aproximativ 400 metri de la intrare) prezintă o încărcătură emoțională de excepție deoarece, fiind cea mai accesibilă porțiune, a fost de-a lungul timpului un refugiu al localnicilor: geƫi, vraci, călugări, fiecare având marcat cel puțin câte un simbol distinct.

Astfel, Scaunului lui Zalmoxe din interior îi corespunde la suprafață, după cca. 350 metri copertă de roci, fosta cetate dacică „Cetățuia”, cuptoarelor de ardere a plantei polvraga le corespunde rădăcina uriașă a plantei dispărute dar împietrită în tavanul peșterii drept mărturie, iar locul ascezei călugărilor (1505-1968) este marcat de o pictură realizată de către un călugăr, în tehnica negru de fum, reprezentând simbolul morții. Cronologia istorică se încheie cu Izvorul Speranțelor, un gur care nu seacă niciodată, din spatele căruia ne „privește” Maica Domnului cu Pruncul în brațe, poate cea de la mănăstirea vecină, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Începând cu sectorul al doilea, Sectorul Ogivelor, poziționat între Culoarul Stâlpilor și Culoarul Sufocant, peștera devine tot mai interesantă din punct de vedere geomorfologic: dantelării de țurțuri stalactitici, coloane intermediare, domuri, pâlcuri de stalagmite, bazine adânci, scurgeri parietale argiloase, ocru de peșteră etc., unele dintre forme căpătând chiar denumiri, grație spectaculozității lor.

Peștera Polovragi aparține de Primaria Polovragi (din martie 2019) și este deschisă pentru vizite în fiecare zi de la ora 08:00. Peștera găzduiește o colonie de hibernare de aproximativ 300 de lilieci de peșteră din Ordinul Microchiroptera, Genul Rhynophus, numit popular liliacul cu potcoavă, datorită formei de potcoavă a pliului ce le înconjoară nasul. Peștera Polovragi este un complex carstic în care pot fi văzute elemente speciale și unice, pe care nu le poți vedea în nicio altă peștera din România, pentru că este grevată și de trecut său istoric.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau