🌼CĂLUŞARII NEMURITORI - HORA CĂLUŞARILOR, O CONFREERIE SECRETĂ

Hora Căluşarilor este un leac plin de energii benefice prin care se încercuieşte bolnavul şi se alungă duhurile rele sărind peste el, făcând zgomot mult prin comenzi repetate şi energice. Să nu uităm că în vechime ACEST DANS ERA SPECIFIC FEMEILOR ce-şi puneau haine bărbăteşti să amăgească Rusaliile.

Printre modalităţile de îndepărtare a urmărilor nefaste ale Rusaliilor asupra oamenilor un loc special şi energic îl are HORA CĂLUŞARILOR, o Confreerie Secretă, cu strategie secretă, arme speciale, costumaţie, jurământ, coregrafie, muzică, plante de leac, loc de instrucţie, durată, metode de selecţie a căluşarilor, ce indică interdicţia de a vorbi, precum personajul special Mutu, să nu uite că au în gură un căluş imaginar, ca o zăbală pentru cai, ce indică comenzile direcţiei. Toţi aceşti cavaleri pedeștri execută aceleaşi mişcări, în aceleaşi direcţii: cu capul, cu mâinile, cu picioarele, cu bâtele, după indicaţiile iniţiatorului Vătaf.

Hora Căluşarilor e test de mare rezistenţă, execuţia plină de înaltă măiestrie şi eleganţă, numai în mişcare, din care se distinge Plimbarea ritmică şi Mişcarea în jurul Bâtei prin sărituri, paşi bătuţi, bătăi pe loc din picioare, bătăi în pământ, sărituri peste vecinul culcat pe spate, pe faţă, o dantelă de paşi săriţi, încrucişaţi, în faţă, în spate, pe vârfuri, pe călcâie genoflexiuni, fluturări de picioare sprijiniţi pe bâtele verticale pe sol, că unici sunt Căluşarii, ce imită Norul multicolor al Rusaliilor ce nu ating pământul.

RUSALIILE PLEACĂ NUMAI ALUNGATE DE CĂTRE CĂLUŞEI, cei ce nu vorbesc, ce le indică ce au de făcut prin costumaţia multicoloră, prin bătutul pământului cu bâtele, observate prin Ciocul căluşului, de la înălţime, în care se pun plante de leac şi apoi le îngroapă pe o movilă în care pun şi sare.

Interesant este că LA SOLSTIŢIUL DE VARĂ, SÂNZIENELE au un jurământ secret de Alungare a Rusaliilor în sensul că de s-au mai ascuns câteva, să fie alungate din toate cotloanele, tot cu plante de leac, prin aerisirea camerelor, prin Hora Sânzienelor, dovadă că sunt specii de efemeride la alte date temporale.

Zilele de Rusalii sunt foarte importante din străvechime fiind considerate cele mai mari sărbători, PRELUATE de Creştinism, DIN CREDINŢELE ZAMOLSIENE BARBARE specifice numai geto-românilor. S-AU AŞTERNUT PESTE DATELE - DATINI BARBARE, ele fiind înrădăcinate temporal, pe Cultul Solar-Zamolsian străvechi, din vremuri ancestrale.

În localitatea CRĂCIUNEI, cu vechi vetre călugăreşti, se dovedeşte că acest ritual dansat de vindecare pentru Luatul de Căluş a fost preluat de călugări iniţiaţi, care colindau în vechime satele să anunţe zilele de sărbătoare, dar care NU intrau în Dansul Căluş considerat Satanic. Cea mai densă prezenţă a Căluşarilor era în Oltenia, dar și în Valahia Mare Carpatină, ştiută drept Muntenia - Ţara Românească cu iniţieri de fecunditate, fertilitate şi vindecare.

Cele mai vestite Vetre Căluşăreşti sunt consemnate în Oltenia la: Vitomireşti, Leleasca, Poboru, Coloneşti, Scorniceşti, Teslui, Oporelu, Optaşi, Priseaca, Curţişoara, Cărlogeni, Morunglav, Perieţi, Potcoava, Schitu, Movileni, Icoana, Şerbăneşti Vâlcele, Drăgăneşti, Stoicăneşti, Mărunţei, Radomireşti, Crăciunei, Dobrun, Osica de Sus, Osica de Jos, Brâncoveni, Cozieni etc.

Noutatea ce demonstrează că aceste practici erau legate de jalonarea timpului o dă existența Căluşului de iarnă de la Maglavid. Acesta prezintă note originale: în loc de cămeşa bărbătească se poartă iia feminină, bundiţa, înconjurată de 3 volonaşe albe, circulare. Betele-brâuleţul înfăşurat pe centură e prezent prin batiste de toate culorile. Pe cap poartă un clopoţel împletit cu mărgele colorate, ornat cu gogoşi ai fluturilor de mătase, tăiate ca lalelele, umplute cu lână colorată, ce ne vorbesc despre specificul Rusaliilor.
Această tipie specială are în creştetul capului un ciucure mare din fire colorate. Aceşti căluşari de iarnă poartă jambieri, ciorapi de la călcâi până sub genunchi, cu motive geometrice şi cu nojiţele de la opinci legate sus în spirală, unde nelipsiţi sunt ciucurii, bentițele peste piept, colorate în alb şi roşu, zurgălăii, clopoţeii specifici Căluşarilor nemuritori etc.

Au existat societăţi de Căluşari în Valahia şi cu 120 de membri ce invadau Europa la târgurile multinaţionale. Ceata obişnuită avea 13 membri.

Ca orice grup de iniţiaţi străvechi, Căluşarii au un coordonator şi respectă reguli stricte. Sunt admiși cu testări grele, pe o perioadă de mai mulţi ani, cu sarcini precizate. Se iniţiază separaţi de familie şi de alte influenţe timp de 9 zile până se Sparge Căluşul, păstrându-se costumul de către fiecare în lada de acasă. Stindardul se rupe în bucăţi şi se aruncă pe apă sau se îngroapă la o răscruce, pe o movilă, cu Ciocul Căluşului indicând dispariţia Rusaliilor aeriene, unde se îngroapă şi un fanion cu plante medicinale, cu sare, sărutat de fiecare. De se pierde stindardul grupul se dizolvă şi se reia de la capăt cu jurământul, dar purtătorul de stindard e exclus.

Jurământul se depune într-un loc secret protejat de dealuri, munţi, între hotare. Costumaţia reflectă spectaculos bogăţia coloristică în mişcare, comenzile hotărâte de schimbări de direcţie ce imită Norul de Rusalii ce surprinde şi învăluie prin toate mijloacele întreaga suflare de care nu scapă nici oamenii care nu au voie să se scalde în aceste zile, ori să spele rufe şi nici să treacă râul până nu trece Brâul de insecte că aceşti dansatori strigă:

„I-auzi Brâul/ Trece râul!“

Panglicele multicolore desprinse din difracţia luminii sunt pe pălării, pe poalele cămeşelor, pe cioareci, prinse Şi de Brâu şi de Curea /Şi de cingătoarea mea/, de mâneci printre clopoţei, zurgălăi, pinteni zornăitori, noduri sacre secrete.

Tot acest dans indică fertilitatea umană prin toiagul-falus fluturat de Mutu, prin ouă sparte aruncate peste nevestele nefertile etc. Cel bolnav e înconjurat, de se sare peste el şi peste bâtele cu care bat pământul în chiuturi, strigături de îndepărtare a zăpăcelii Rusaliilor.

Izbucnesc URALE când bolnavul se ridică şi joacă, iar jocul se-nteţeşte şi mai alert că ai impresia că zboară nu alta, făcând tumbe uluitoare că nu oricine-i selecţionat. Când se întâlneau două cete, se luau la întrecere în faţa obştii care hotăra cine rămâne cel mai bun și avea întâietate.
Căluşarii au avut şi cete de femei numite CRĂIŢE.

Dansul Căluşarilor este o Horă străveche geto-română ştiută şi de Moriska, indicând rotaţia de Morişcă la români, învârtită de vânt, folosită în toate Vlăhiile din lume, ca indicator meteorologic.

Poporul s-a călăuzit din străvechime după LEGILE NATURALE.

Prezenţa Căluşarilor în toată Europa, în India, în America Centrală şi de Sud, dovedeşte prezenţa strămoşilor noștri, păstori Arieni din străvechime, în aceste locuri.

În anul 2005 UNESCO declară dansul românesc străvechi al Căluşarilor drept „Capodoperă a Patrimoniului Cultural al Umanităţii alături de Doina românească (2009) şi Ceramica de Horezu (2012)”.

Este o deosebită recunoaştere a geniului şi originalităţii creative culturale româneşti și geto-române, peste care s-au aşternut evenimentele creştine, dar care NU au reuşit să le şteargă din memoria colectivă.

Sursa: Elizabeth C. Prophet
Adaptare și foto: Carmen Pankau

RELATIILE GETILOR CU GALII DIN GALILEEA

Relatiile getilor cu galii din Galileea, în traditia populara este pastrata de mitul solomonarilor. Aceştia sunt preotii geti care s-au sihastrit prin munti dupa macelul roman. O mica parte au reuşit sa fuga în munti luînd cu ei si tablitele de aur şi plumb pe care era scrisa istoria, legile şi religia lor.
Traditia populara spune despre solomonari ca stapaneau foarte bine astronomia, întocmeau calendare si prevesteau uimitor vremea. Aveau puteri supranaturale de influentare a unor fenomene naturale si preziceau viitorul fiind priceputi în magie(bioenergie), erau capabili sa încalece pe balauri, sa se urce deasupra norilor pentru a aduce sau a alunga grindina.

Dupa înfatisare ei erau înalti, cu ochi bulbucati, cu par rosu, aspru si zbirlit, vesmintul era de obicei o tundra alba, zdrentaroasa. Fiecare solomonar purta o mica traista cu instrumentele magiei meteorologice: o toporisca cu care sparge gheata în ceruri pentru a face grindina; frau din coaja de mesteacan cu care este manat balaurul zburator calarit de el prin ceruri şi obligat sa arunce fulgere pe nari; Cartea Solomonariei atarnata de umar; iar pe piept o toaca de lemn cu care chema duhurile furtunilor. Solomonia era o initiere de lunga durata a învatacelului într-o adevarata arta a magiei si psihologiei umane pe care el trebuia sa o practice cu multa msaiestrie.

Dupa Lazar Saineanu, initierea se facea într-un loc sub pamânt numit Solomanta sau Solomonarie, unde se învatau toate limbile fiintelor vii, toate tainele naturii, toate formulele magice, farmecele si vrajitoriile(solomoniile). La instruire nu se primeau decît zece ucenici, care dupa 7 ani de învatatura, se alegea unul dintre ei iar acela devenea solomonar. Dupa alte legende româneşti din ceata de zece învatacei, deveneau solomonari 7 sau 9 care puteau încaleca balaurul ce varsa foc pe nari şi sa zboare cu el prin ceruri.

Traditia îi considera pe acesti oameni sfinti pentru faptele lor bune sau vinduti Dracului atunci cand aduc grindina peste semanaturi. „În timpul celor 7 ani de scoala ei învatau toata învatatura de pe lumea asta, apoi se duc într-o pestera departata din Orient unde stau la o masa de piatra, pina scriu toata învatatura din lume, într-o carte”, dupa cum arata T. Gherman în Meteorologie populara Blaj, 1928. La scoala Solomoniei pot veni numai copii cu chemare alesi de solomonarii batrini iar ucenicia nu poate depasi vîrsta de 20 de ani. Informatiile sugereaza ca aceasta scoala unde învataceii se faceau toba de carte era situata în cetatea Babarului, avind o structura didactica în frunte cu arhimandritul „Uniila”. Termenul de solomonie are sensul de scoala ascunsa sub pamânt sau pestera unde s-ar învata toate tainele naturii, farmecele si vrajile.

În limba româna avem cuvintul solomon cu sensul de sort facut dintr-un anumit tip de piele si prin extensie solomonar înseamna cel care poarta un solomon. Cetatea Babarului, unde studiaza acesti puiganei de om pentru a deveni bute de întelepciune, este cetatea luminii sau locul unde se primeste lumina sens metaforic pentru întelepciune.
În eme-gi avem cuvîntul babbar cu sensul de lumina, inteligenta, alb, rasaritul soarelui iar în mitologia emes gasim duhul Babar care aduce lumina zilei si stralucirea mintii dar şi o cetate cu acest nume.

În localitatea Sinca Veche din judetul Brasov exista un fel de biserica de o conceptie nemaiîntilnita, sapata într-un deal. Se compune dintr-o camera mai mare dreptunghiulara care comunica printr-o fereastra cu o camera mai mica circulara terminata printr-o cupola unde se oficiau slujbele şi se aduceau ofrande pe un mic altar. Cupola comunica cu cerul printr-un con vertical foarte larg sapat în spirala si care avea deasupra un acoperis special – poate un cristal pentru concentrarea luminii. Pe unul din pereti exista o firida unde este sculptat un simbol religios (identic cu „steaua lui David”) iar pe peretele din fata altarului într-o firida acest simbol se repeta dar are în interior un cerc cu doi pesti fiind simbolurile principiului masculin si feminin.

În mitologia româneasca exista o legenda care spune ca pamantul se sprijina pe doi pesti! Consider ca lacasul a fost sapat în mileniul V a.e.n. înainte de plecarea emesilor de aici pentru ca simbolul religios se gaseste identic si pe tablitele lor. În eme-gi sim are sensul de rasina aromata, fumul acestei rasini iar ca înseamna comunitate, casa, sat.
Aceasta constructie cu caracter religios dar şi pesterile adaptate pentru asemenea scopuri care se gasesc în numeroase localitati din tara, sunt adevaratele cetati Babbar.

În lacasul de la Sinca Mare s-au gasit vase mari de ceramica pline cu cenusa si oase partial arse amintind de obiceiul getilor de a-şi incinera mortii, iar cenusa o pastrau în vase de lut depuse în metocuri (mici bisericute).
În localitatea Valcepol din Bulgaria (Mesia antica) s-a descoperit o constructie funerara(?) compusa dintr-o încapere mica lipita de o încapere mare dreptunghiulara, care la rindul ei este lipita de o încapere circulara cu acoperis în forma de bolta. O constructie asemanatoare a fost descoperita în localitatea Strelcea, vechimea lor fiind pe la mijlocul secolului lV î.e.n.

Sa remarcam asemanarea constructiilor de la Sinca Veche si cele din Bulgaria ca dovada de necontestat a unitatii religioase a populatiilor de la nordul si sudul Istrului. Iar acest model de constructie religioasa se regaseste identic în bisericile noastre ortodoxe, dar care difera de bisericile celorlalti ortodocsi sau catolici.
Trebuie retinuta si asemanarea dintre vetrele de cult de la Sighisoara si Plovdiv care au în centru ca simbol al sacrului crucea înscrisa în cerc!

Tablitele stramosilor ne amintesc de galii cei roşcati care traiau în Galileea, iar J. Flavius ne spune ca esenienii (galii cei roşcati la care s-au refugiat rumunii cu trupul lui Ili mort, cum ne spun tablitele), cand intrau în comunitate, primeau pentru uz personal un vesmant alb, o cingatoare din sfoara, o toporisca si cartile sfinte pe care trebuia sa le pazeasca cu mare grija. Ei locuiau în Orient(Galileea) unde se duceau solomonarii nostri, într-un loc pietros şi cu multe pesteri, vecin cu Marea Moarta si aveau naravul de a scrie si raspindi învataturile religioase pe care le-au luat de la geti.

Amintirea acelor evenimente istorice, neamul nostru a pastrat-o în legendele solomonarilor iar legaturile românilor cu getii NU este o plasmuire!

Autor: Constantin Olariu, „Tăbliƫele de la Sinaia“
Compilare, adaptare şi foto: Carmen Pankau

DACĂ N-AR FI EXISTAT PROFESORUL ROBERT FICHEUX, AZI TRANSILVANIA AR FI FOST PĂMÂNT UNGURESC. UN MIC OMAGIU LUI ROBERT FICHEUX.

Fragment dintr-un text scris de etnologul, publicistul și scriitorul Radu Anton Roman:

"Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării Românești de la Alba Iulia din decembrie 1918 are o viziune patriotic-idilică asupra istoriei. Marile puteri victorioase, hotărâseră, destul de corect, să împartă înfrântul si destrămatul Imperiu Austro-Ungar, după criteriile populațiilor majoritare. Aveau loc recensăminte, se făcuseră hărți ale tuturor provinciilor imperiale după naționalități, se pregăteau înființarea de noi țări și frontiere. Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărți ale Transilvaniei, în care zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureș, Oaș, Hațeg, Lăpuș, Apuseni, Năsăud etc. apăreau ca pustii.

Într-o primă variantă, populația maghiară, aglomerată în orașe (acolo unde românilor le era interzis să se așeze n.r.) apărea ca majoritară în Ardeal. Este meritul unor misiuni de geografi francezi, de-a fi urcat pe toate cărările transilvane și de-a fi inventariat și anunțat existența unor numeroase comunități române, acolo unde hărțile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia marilor puteri de la Trianon (prin care Transilvania a revenit României n.r.)."

Acele misiuni de geografi francezi, despre care scria regretatul Radu Anton Roman, au fost conduse de geograful ROBERT FICHEUX. Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc.

„Omul acesta, făcuse și dăruise istorie și geografie României” scria Roman. O Românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veșnice, săvârșită acum un deceniu. N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa.

Acum, încercăm să aducem modestul nostru OMAGIU personalității lui Robert Ficheux, să povestim și altora despre cine a fost și CÂT DE MULT BINE ne-a făcut acest om, cu speranța că anii ce vor veni și poate generațiile de după noi, îl vor așeza la locul ce i se cuvine în istoria modernă a României.

Robert Ficheux s-a născut în 1898 și a absolvit studiile superioare la celebra Universitate Sorbona, fiind licențiat în istorie și geografie (1919-1920). El a fost unul dintre cei mai mari geografi francezi, un foarte bun vorbitor de limbă română și un mare prieten al României. A fost, alături de celebrul lingvist suedez Alf Lombard, unul dintre cei mai mari iubitori ai țării noastre, de când existăm ca stat „dodoloț”.

Iată câteva repere din biografia profesorului Ficheux:

• Membru corespondent străin (1iunie 1948) și membru de onoare din străinătate (9 martie 1991) al Academiei Române.

• Încadrat, în urma recomandării lui Emmanuel de Martonne (un alt nume ilustru al geografiei), la Institutul Francez de înalte Studii din București (1924 -1927)

• Teză de doctorat cu un subiect privitor la studiul geomorfologic al întregului masiv al Munților Apuseni.

• Revenit în România în anul 1932, devine secretar general al Institutului Francez din București (până în 1935), apoi al Misiunii Universitare Franceze în România. În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, a fost numit succesor al lui George Vâlsan, la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a predat geografia fizică, până în 1938, când s-a întors în Franța.

• Între 1927 și 1996, a publicat nu mai puțin de 27 de cărți, REFERITOARE TOATE LA ROMÂNIA.

• Distins cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofițer, de către președintele Emil Constantinescu, în 1997. Două dintre cărțile lui Robert Ficheux, le dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri: „Les Motzi” (Moții), apărută în 1942 și „Roumains et minorites ethniques en Transylvanie” (Români și minorități etnice în Transilvania), apărută în 1990.

Acestui om, cvasinecunoscut marelui public, România și românii îi datorează enorm de mult. Practic, lui Robert Ficheux îi datorăm Marea Unire de la 1918 și existența țării noastre, între frontierele ei de azi.

La jubileul de 125 de ani al Academiei Române, organizat în 1991, Robert Ficheux s-a numărat printre oaspeții Academiei. A rămas memorabilă cuvântarea sa rostită în aula forumului academic al României, 

„țară ce a devenit întrucâtva și a mea”,

după cum se exprima profesorul Ficheux.

Și-a încheiat discursul (rostit în limba română) prin emoționanta urare:

„Domnilor, rogu-vă, îngăduiți acestui moț francez să vă mulțumească călduros pentru această primire amicală și să vă ureze viață îndelungată, activă și rodnică. Urez scumpei noastre Românii, pe care o iubim cu toții, un viitor pașnic, demn de trecutul ei, deseori tragic, dar mereu glorios!”

Robert Ficheux S-a stins din viață, în ziua de 1 august 2005, la vârsta de 107 ani, la Aubagne, în sudul Franței, și a fost înhumat, potrivit dorinței sale, în cavoul familiei din cimitirul parizian Montparnasse.

Un mic Omagiu lui Robert Ficheux!

Adaptare şi foto: Carmen Pankau

 

ISTORIA NOASTRĂ ASCUNSĂ ÎN MITURI

 

MITUL FORMĂRII PĂMÎNTULUI ŞI A VIEŢII

O altă legendă mioritică spune că pe meleagurile noastre în vremurile fără istorie a trăit un împărat evlavios vrednic şi mare iubitor de tradiţii strămoşeşti. Şi s-a apucat el să zidească o mîndreţe de mănăstire cum alta n-a mai fost spre veşnică pomenire şi mare cinstire, dăruită cu toate podoabele ieşite din mîna omului: icoane poleite cu aur, candelabre de argint, cărţi ferecate, odoare şi toate cele trebuincioase. Numai că supărarea a început să-l chinuie pe împărat fiindcă toate au mers bine pînă aproape de terminarea zidirii cînd turnul se surpa mereu de parcă era un mare blestem la temelia lui şi nu se putea înfăptui tîrnosirea.

Într-o noapte împăratul visă că turnul nu se va mai surpa dacă în clopotniţa lui va aduce Pasărea Măiastră de pe Tărîmul Celălalt şi o va pune împreună cu cuibul ei, care vor ocroti zidirea de rele şi lichituri. După mai multe încercări nereuşite ale fiilor săi, pasărea a fost adusă de către un ciobănaş şi aşezată în turnul monastirii iar pacea şi bucuria au coborît peste inima împăratului şi a supuşilor.

În munţii Sebeşului, pe teritoriul judeţului Alba se află sătucul Loman unde istoria încă nu a dat cu barda în spiritualitatea strămoşească, păstrîndu-se tradiţii din vremurile cînd religia geţilor nu era clintită nici de furtuni nici de întunecaţii iadului. Cimitirul acestui loc de neuitare adevărată este o pagină de istorie vie a trecutului nostru aşa cum a fost el şi nu cum ni l-au plăsmuit făcătorii de istorii. Aici la capul mormîntului bărbatului necăsătorit, se punea un stîlp de lemn plin de simboluri ale soarelui, lunii şi stelelor, lucrat foarte asemănător ca formă cu Coloana Infinitului a lui Brîncuşi. Pe vîrful unor coloane se mai văd încă cioplite păsări cu aripile deschise gata de zbor spre răsărit, simbolizînd sufletul celui decedat pregătit pentru dreapta judecată cerească, aşa cum se vede şi pe zidul de la schitul Sfînta Ana din Bucegi, la cca 100 de metri de unde au fost descoperite tăbliţele de plumb ale strămoşilor mei geţi.

Sătenii spun că sufletul mortului este luat de Gaia şi dus în înaltul cerurilor în lumea celor care au trecut în tărîmul celălalt, adică a morţilor în trup. În limba română, cuvîntul gaie înseamnă şoim hămesit. Dar zicerea trebuie analizată şi ca un compus din ga cu sensul de pămînt aşa cum îl aminteşte Eschil în expresia Ma Ga – Mama Pămîntească – şi ia de la verbul a lua. Deci mesajul vechi religios este că pe mort l-a chemat Mama Pămîntească, cea care i-a dat trup din trupul ei prin naşterea mamei şi acum călătoria lui pe pămînt s-a sfîrşit. Dar aceşti stîlpi ascund un sens mult mai profund pe care marele Brîncuşi cred că îl ştia de la ţăranii din Hobiţa; ei reprezintă coloana de lumină sau axul lumii, Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului, Arborele Vieţii ori osia lumii care uneşte cerul de pămînt şi prin care sufletele celor morţi se pot înălţa la ceruri prin vîrtejul de lumină ce este legătura sfîntă între Tatăl Ceresc şi Maica Pămîntească. Pasărea din vîrful stîlpului reprezintă atît sufletul mortului, care sub formă de pasăre se va înălţa la ceruri spre dreaptă judecată şi se va aşeza pe unul din ramurile Pomului Vieţii, dar şi Pasărea Măiastră sau Pasărea de Lumină, Fiul Omului ori Şaue în forma foarte veche care va călăuzi în ultima călătorie sufletul celui mort către Cetatea Luminii Veşnice sau Dabo Gio cum apare pe tăbliţele de plumb. În aceşti stîlpi vedem o metamorfoză absolută între viaţa pămîntească a omului supus pieirii prin trup şi viaţa veşnică a aceluiaşi om, învrednicit în fapte de cinste şi laudă cu care se duce la judecata Tatălui Ceresc pentru a primi lor de de veşnicie în Cetatea Vie.În aceste tradiţii şi cultura strămoşească mioritică îşi au rădăcinile expresiile noastre de blestem: “înghiţi-te-ar pământul” sau “lua-te-ar Gaia”!

În mitologia rusă, jar-ptiţa este o pasăre miraculoasă cu penele ce strălucesc ca aurul şi ca argintul şi cu privirea sclipitoare asemenea cristalului. La miezul nopţii ea se arată în grădini şi pe cîmpii, strălucind ca o mie de luminiţe. Se spune că o singură pană din ale ei poate lumina o cameră întreagă. Pasărea de foc mănîncă numai mere de aur care o fac veşnic frumoasă, tinără şi nemuritoare. Cînd cîntă îi cad din plisc perle, trilul ei putînd să însănătoşească pe cei bolnavi şi să redea vederea celor orbi.
Dar merele de aur se găsesc numai în Mărul Roşu din mitologia noastră care este sădit în Marea Veşniciei.

Să revin la tăbliţa rotundă de la Tărtăria. Al treilea semn din acest pătrat de cerc este format dintr-un semicerc care are în el o cruce cu braţele egale. Sensurile acestui simbol religios nu au fost desluşite pînă în prezent pentru că acolo unde este numai fals şi minciună nu mai poate fi şi adevăr. Semnificaţia grafemului este de Maica Pămîntească aşa cum ne-a lăsat de mărturie încă din secolul Vl î.e.n. poetul Eschil care spunea despre frigieni că aveau o divinitate unică Ma Ga, din care s-au născut toate celelalte şi pe care aceştia o adorau cu mare fervoare. Silaba ma cu sensul de mamă se găseşte la foarte multe popoare antice – emeşi, egipteni, aryas, geţi, frigieni, traci, pelasgi – şi este încă o dovadă în plus a migraţiilor carpatine către alte zări, în vremuri uitate de istorie. Cred că semnul care îl reprezenta pe Tatăl Ceresc de pe tăbliţa de la Tărtăria trebuie citit pentru urechile noastre ca ta pentru că această silabă a fost folosită în limba română pînă mai ieri pentru tată. 

Ca dovadă aduc zicerile vechilor greci care spunea despre sciţi că aveau o divinitate a vetrei sacre numită Tabiti(ta: tată + biti: moş), adică Tatăl Moşat aşa cum apare gigantul Getos pe un vas grecesc din secolul Vl î.e.n. iar moşul de pe creştetul capului era o caracteristică a coafurii purtată de unele neamuri arimine. În acest mic obiect arheologic, descoperim sintetizat expresia religioasă care mai tîrziu va fi preluată şi de iudeo-creştini: Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească şi Fiul Luminii, Fiul Omului sau Mielul cum apare atît în zicerile noastre tradiţionale despre lumea pentru care a fost dăruit şi în scrierile geţilor – numite şi esene – de mai jos care ar trebui să ne fie de îndreptar la acest neam.

Printre obiectele descoperite în situl de la Vinča sînt şi două statuete mici care stau aşezate în interiorul unei strachine iar bărbatul o ţine de după umeri pe femeie. Ele reprezintă prima imagine materială din istoria lumii a sfîntei familii, care era fundamentul religiei geţilor prin unirea în iubire a Tatălui Ceresc cu Mama Pămîntească din care s-a născut Fiul Omului sau al Luminii.

Pe peretele schitului Sfînta Ana din Bucegi, situat la cîţiva metri de locul unde au fost descoperite tăbliţe de plumb, este prezentată imagistic Sfînta Familie din religia strămoşească. În peretele schitului, sus, este săpată un fel de firidă rotundă aşa cum era imaginată marea cea veşnică iar în interiorul ei este săpat un dreptunghi. În interiorul acestui dreptunghi, pe fond albastru-verzui este pictat capul şi bustul unei femei. Capul este acoperit cu o broboadă specifică româncelor din zonă iar în jurul lui este pictată cu o culoare mai închisă aura. Imaginea a fost preluată în iconografia creştină numind-o Maica Domnului dar geţii o ştiau de Maica Pămîntească. Deasupra acestei firide este decupat în stîncă conturul Păsării Măiastre sau Şaue, cu un moş foarte bine conturat în spatele capului. În partea dreaptă a firidei dar mult mai sus este fulgerul Tatălui Ceresc săpat în stîncă iar în colţul din dreapta al acestuia scrie cu caractere latine FAMILIA DIVINA. Ori literele latine în scrierea românilor au fost introduse DUPĂ anii 1860, deci cel care a scris mesajul ştia ce reprezintă imaginile de pe peretele schitului iar mitul sau conceptul teologic a fost spus de către trăitorii lăcaşului de cult strămoşesc.
Peretele acestui schit vorbeşte în imagini şi forme despre o parte a adevăratei istorii getice, ocultată şi falsificată cu atîta ură de către istoricii români!

Numele de mato de pe tăbliţele de plumb pe care îl purta conducătorul laic al neamului scoborîtor din zei, reflectă în timp tocmai acest concept al grijii părinteşti a Tatălui Ceresc şi Maicii Pămînteşti pentru neamul zămislit ca să aibă sălaş de tihnă pe pămînt şi să devină OM. Cuvîntul mata folosit şi în prezent în Moldova ca formă de politeţe pentru o persoană cu o poziţie socială deosebită sau o persoană mai în vîrstă, poartă în el tocmai sensul profund din vechimea vechimilor, a cinstirii Tatălui Ceresc şi Mamei Pămînteşti ca părinţi dumnezeieşti şi protectori ai neamului mioritic.

În eme-gi cuvîntul mada a fost tradus prin ţinut, regiune, autoritate supremă şi care adus în făgaşul nostru de cuget şi simţiri ar însemna Ţara Sfîntă sau Dio Getia cum este scris pe tăbliţele de plumb ţinute la poprială de simbriaşii Satanei.

Simbolul religios al Maicii Pămînteşti ascunde în forma lui MITUL formării pămîntului şi a vieţii pe pămînt care spune că universul avea la început forma unui ou şi Tatăl Ceresc în iubirea lui faţă de existenţa din jur a dorit să-i dea viaţă şi atunci a aruncat fulgerul său de lumină în marea nemărginită. Din această izbire, marea a pornit într-o tălăzuire îngrozitoare iar spuma făcută a început să se adune încetul cu încetul, să se întărească şi să se întunece pînă s-a format pămîntul ce plutea ca o turtă în mijlocul apelor nesfîrşite. Atunci Tatăl Ceresc a încreţit această turtă şi astfel s-au născut munţii, dealurile şi văile şi a aşezat-o pe spinarea a doi peşti uriaşi ce o purtau în spinare clipă de clipă. Şi tot cu acest fulger Ziditorul a izbit pămîntul aducîndu-l la viaţă cu plante, ape, vînt şi toate celelalte fenomene ale naturii.

Dar fulgerul său a fost oprit de o piatră din care s-a născut o lumină puternică asemenea fulgerului şi a luat chip de fiinţă vie participînd mai departe, alături de Tatăl Ceresc la zidirea lumii animalelor iar la urmă la izvodit pe om, dar toate făcute din trupul pămîntului care a devenit prin darurile şi munca lui, Maica tuturor celor văzute pe pămînt la fel cum Tatăl Ceresc era izvoditorul tuturor celor nevăzute.

Semicercul reprezintă jumătatea de jos a oului, linia orizontală de la nivelul acestuia, este pămîntul în devenirea lui de zidire sfîntă din care se va naşte tot ce este viu, iar linia verticală este fulgerul Tatălui Ceresc care a însufleţit pămîntul transformîndu-l în Maica tuturor fiinţelor vii care au purces din creaţia de început pentru veşnicia zidirii dumnezeieşti. Dar cele două linii formează crucea cu braţele egale, simbol sfînt al strămoşilor noştri.

Sursa: Olariu Arimin - Biblia arimină după Eno
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

 

☀️CIVILIZAŢIA KHOTANILOR (Partea a III-a)

-Urmare-

Khotanii aveau monetărie şi foloseau bancnote din coajă de dud, când hârtia nu exista. Marele savant care a dezlegat tainele a 50 de limbaje, ca expert în limba Khotanică a transcris o mulţime de manuscrise şi a lăsat o imensă bibliotecă în India, Iran, Anglia.

Drumul mătăsii trecea prin Khotan, dar khotanii s-au bucurat de ţesătura inventată de prinţesa Leizu (2640 î. H. conform lui Confucius) - şi care a fost timp de peste 3000 de ani doar apanajul chinezilor, mult mai târziu. Khotanul devine prima reşedinţă externă a mătăsii naturale după ce soţia de origine chineză a prinţului khotanic Yutian a adus seminţele viermilor de mătase în coafură. Drept recunoaştere, regele înalţă un templu la Halabang pentru regină, iar în peştera Dunlung suverana este pictată în mărime naturală. Plecaţi din Khotan, doi preoţi nestorieni (creştini) au dus viermii de mătase în Bizanţ în secolul al VI-lea.

Nestorienii sunt preoţii Bisericii creştine orientale vechi, desprinsă de ortodoxie în secolul al V-lea. Şeful suprem al Bisericii nestoriene şi Primat al Orientului era Katolicos ce deţinea: sfântul potir, sfântul disc, evantaiul de metal.

Vestită a rămas în istorie Ţara preotului Ioan, cel ce îl venera pe Sf. Toma, rege peste Trei Indii (Khotanice) de lângă Porţile lui Alexandru, închise acestuia de Khotani, loc unde se afla Fântâna tinereţii şi a nemuririi, cum scrie la 1322 Vincent de Beauvais. Regele Preot Ioan trăia în castelul rotund fără ferestre luminat de pietrele aduse de vulturi. Marco Polo scrie că a fost ucis pe Câmpia Tenduk în 1200 de Ginghis-Han, ce i-a luat fiica în robie. Regele preot Ioan coresponda cu Papa în 1077. Scrierile sale sunt cunoscute în Evul Mediu. În Oaza Merv din Turkmenia arheologul italian G. R. Osmida a identificat în 2011 o biserică paleo-creştină, încadrată în structura mai veche a lui Haroba Kosht (Castelul în ruine), considerată a fi cea mai veche biserică creştină din Asia Centrală. Acest nucleu nestorian fondat de călugărul Bar Gheorghys în secolul al V-lea a devenit mănăstire nestoriană. Nestorienii fug de zaraostrieni în Siria. Ei au fost rechemaţi spre sfârşitul secolului al X-lea de către arabii abbasizi care căutau astfel să destindă relaţiile cu vecinii bizantini. Dinastia turcă a Seleucizilor a aplicat şi accentuat aceeaşi politică, sprijinind o restaurare masivă a mănăstirii şi, mulţumită nestorienilor, s-a reuşit stabilirea unui raport privilegiat cu Republica Veneţiei. În acea epocă – explică Rossi Osmida într-o notă, Merv era cea mai mare cetate din lume (număra mai bine de 200.000 de locuitori), bogată în palate şi monumente din care astăzi se pot admira doar ruinele. Aici s-a atins nivelul maxim de civilizaţie şi de toleranţă religioasă posibil în acea epocă. Convieţuiau în mod paşnic creştini, evrei, budişti şi musulmani. Aici îşi avea sediul una dintre cele mai mari universităţi ale Orientului, unde marele Omar Khayyam (1048-1131, părintele fondator al algebrei şi un cunoscut poet) preda matematica şi astronomia (sursa: http://scripturamirabilis.wordpress.com/2011/06/02/descoperirea-unei-biserici-paleo-crestine-in-turkmenistan).

Istoria multimilenară a Khotanului a cunoscut invazii permanente. Conform legendelor, Khotanul a fost întemeiat de Kushtana, fiul împăratului indian Ashoka, trimis aici în secolul al III-lea î. H. Khotanii s-au supus chinezilor pentru a căpăta sprijin armat (632). În 670 sunt invadaţi de tibetani, ca mai târziu să fie potopiţi de mongoli. Ginghis-Han cucereşte cel mai vechi regat arian sedentar din lume, ce-a întemeiat budismul şi l-a transmis lumii asiatice în munţii jadului. În 1227 cotropeşte Khotanul cu o numeroasă armată susţinută katafractari – kantari (catafractarii erau veritabile tancuri ale lumii antice, cavaleri sarmaţi originari din stepele de la nordul Marii Negre, ce intrau în luptă echipaţi cu zale de fier care acopereau atât calul cât şi călăreţul, modă care va fi reluată sute de ani mai târziu de luptătorii Evului Mediu).

În secolul al IX-lea mai erau regi khotani, numiţi pe artefactele de la Domoka, la est de Khotan, scrie arheologul Sven Hedin, primul care a dezgropat oraşele acoperite de nisip ale Khotanului antic, dar, mai apoi apar uigurii alungaţi din Mongolia, iar în 1006 Khotanul devine uigur.

Marco Polo a stat trei ani în Khotan (1271-1275).

Regii din Khotan aveau nume de: Khotan, Visha la 56 î.H, Văhana cel Mare 736, Vu-Zeitan,Vijaia Kriti, Sumbava, Gurgamoya, Zaman, Ban Kao, Iulian anul 56, Boyan, Ashoka, Yacob.

În zilele noastre Khotanul/Hotan este cuprins în Provincia Uigură XinJiang din vestul Chinei şi păstrează rădăcini în adâncul istoriei, aici, unde s-au altoit civilizaţiile estice asiatice tăinuite încă în secretele Shamballei. Capitala este la Urumki, o zonă de păşuni unică pe pământ, încercuită de munţi, legată de Beijing printr-o cale ferată pe mii de km.

Khotanii îşi construiau oraşe circulare, înconjurate de troiene. Îşi aşezau plaiurile pe mari înălţimi numite la români ormenişuri, aşezate strategic şi apărate cu ziduri de 4 metri grosime. Erau un popor de călugări ce au centralizat triburile-state prin religia Marilor Preotese. Dakia a fost primul stat matriarhal din lume arestat istoric unde s-a creat Religia Cerelestă, în care s-a şcolit budismul dus de preoţii khotanici în India, China, Mongolia, Coreea, Japonia, Thailanda, Filipine etc. Khotanii menţionaţi în enciclopedii de prestigiu sunt oreenii-arieni din România carpatică unde trăiesc cotanii de la începutul lumii, unicul popor guvernat de legi ale păcii.

Arienii au creat centre de civilizaţie precum Sumerul, Indul, Egiptul, Mesopotamia etc. Origene înfiinţează şcoli de katiheţi. Kauti era purtător de flacără al lui Mithra, veghetor. Kautopii erau judecători. În văile de pe Muntele Sinai mănăstirile se numeau kutila. În Biblie sunt amintite kituvimi/K'tuvim, adică scrierile cu sens de învăţături. În Marea Egee sunt ostroavele kitim locuite de pelasgi care se uneau cu macedonenii împotriva romanilor. În insula Charpatos din Grecia un dialect din vechime al pelasgilor conţine expresia Pase. Kalo - Paşte fericit, iar Kalo e prezent în numele Asăneştilor: Kalo.Ian. După Paşte la români se dă caloianul pe Apa Sâmbetei.

Istoricul latin Lucian scrie că înţeleptul schit Anacarsis se numea Dau. Khetes şi purta pe frunte o bandă cu o piatră în centru ca şi Zamolse, ca şi regii coreeni, piatră ce se poartă şi astăzi în lumea parţilor beduini. Cetatea lui Thot din Egipt, pe care nu-l născuse nimeni – Kemenea, se afla pe locul cel mai înalt numit Tato pe care se hodinise Ra, în nordul îndepărtat.

Lamaiştii din Tibet ştiu că Domnul A tot puternic locuia în Apus, pe Muntele Sfânt, înconjurat de ape şi păduri (în Pangeea, prima insulă a lumii, neatinsă de Potop). Preoţii bărbaţi ce au preluat puterea Marilor Preotese după Potop - brahmanii, rohmanii, ramanii, blajinii, au venit din Bharata pe Apa Sâmbetei, plecaţi din Carpaţi ştiind că Centrul Lumii e în nord, sub steaua polară – polul getic. Kitienii erau ramanii ce stăpâneau Iudeea. Un text al Frăţiei lui Filon din Alexandria numit Documentul Sadokit scrie că s-au dat lupte împotriva geţilor şi kitienilor, din care oştirea kiteiană a recuperat bogăţiile şi bunurile date de un preot ca mită Ierusalimului ca să obţină o funcţie deoarece, aici, în deşert, se pregăteau (Qumram) pentru funcţii în Frăţia Celui Ales.

Kitienii erau veghetorii, katiheţii ce slujeau Kogaionul/Kotayonul antic al lumii.

Sunt româncă şi am răzbit din pâcla istoriei cu numele de Cotan. Ca profesoară de filosofie apelez la urmaşii cotanici ai lumii să reclădim din cenuşa istoriei sclipirile ce ne luminează bucuria sacră a cunoaşterii strămoşilor şi să refacem altarele create de mintea nemuritorilor.

Bibliografie:
Abel-Rémusat, Jean-Pierre; Historie de la Ville de Khotan, Paris, 1890;

Bailey, Harold Walter; Codices khotanenses, Copenhagen : Levin & Munksgaard, 1938;

Idem; Zoroastrian problems in the ninth-century books, Oxford : The Clarendon press, 1943;

Idem; Khotanese texts, Cambridge : The University Press, 1945;

Idem; Khotanese Buddhist texts, London : Taylor's Foreign Press, 1951;

Idem; Dictionary of Khotan Saka, Cambridge University Press, 1979;

Idem; The culture of the Sakas in ancient Iranian Khotan, Delmar, N.Y., Caravan Books, 1982;

Cribb, J.; The Sino-Kharosthi coins of Khotan. Their attribution and relevance to Kushan chronology (Part 1) Volume: 144 (1984) 128 ff;

Idem; The Sino-Kharosthi coins of Khotan. Their attribution and relevance to Kushan chronology (Part 2) Volume: 145 (1985) 136 ff;

Dicţionarul ilustrativ al limbii române, Bucureşti, 2008;

Densuşianu, Nicolae; Dacia Preistorică, Bucureşti, 1913;

Drimba, Ovidiu; Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Bucureşti, 1984;

Eliade, Mircea; Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Bucureşti, 1991;

Emmerick, R. E.; Book of Zambasta,1968;

Idem; Tibetan Texts Concerning Khotan, London, 1967;

Gimbutas, Marija; Vestigii preistorice în sud-estul european, Bucureşti, 1989;

Eadem; Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Bucureşti, 1997;

Hedin, Sven; Through Asia, New York and London, Harper Brothers, 1899;

Kumamato, Hiroshi; Textual Sources for Buddhism in Khotan, Collection of Essays 1993, Taipei, 1999;

Idem; The Khotanese in Dunhuang, în Cina e Iran. Da Alessandro Magno alla Dinastia Tang, Florence, 1996;

Leick, G.; Dicţionar de mitologie a Orientului Apropiat, Bucureşti, 2005;

Moscati, Sabatino; Vechi imperii ale orientului, Bucureşti, 1982;

Olariu, Constantin - Arimin; Adevăruri ascunse, 2012;

Pelliot, Paul; Cotan, Notes on Marco Polo, vol. I, Paris, 1959;

Preda, C. – coord.; Enciclopedia arheologiei şi istorie vechi a României, Bucureşti, 1994-2000;

Skjærvø, P.O.; Khotanese Manuscripts from Chinese Turkestan in the British Library, London, 2002;

Stein, Marc Aurel; Ancient Khotan: Detailed report of archaeological explorations in Chinese Turkestan, 2 vols. Clarendon Press. Oxford, 1907;

Idem; Sand-Buried Ruins of Khotan, London, Hurst and Blackett, Ltd., 1904/Reprint Asian Educational Services, New Delhi, Madras, 2000; Idem;

Idem; The Thousand Buddhas : ancient Buddhist paintings from the cave-temples of Tung-huang on the western frontier of China;

Uray, G.; L’emploi de Tibétain dans les chancelleries des états de Kan-sou et de Khotan postérieurs à la domination tibétaine, JA 269/1-2, 1981;

Walker, Annabel; Aurel Stein: Pioneer of the Silk Road, London, 1995;

http://ro.wikipedia.org

http://scripturamirabilis.wordpress.com/2011/06/02/descoperirea-unei-biserici-paleo-crestine-in-turkmenistan

http://www.mitologiadacieiedenice.blogspot.com

http://www.iranicaonline.org

http://www.historia.ro

http://idp.bl.uk/

-Sfârşit-

Sursa: Olimpia Kotan
Adaptate şi foto: Carmen Pankau

☀️CIVILIZAŢIA KHOTANILOR (Partea a II-a)

-Urmare-

În cartea Ancient Khotan, Marc Aurel Stein (1862-1943) scrie că Marea Preoteasă e Khandro, veche de 30 000 de ani. În peştera Kizil, unde e venerată Marea Zână Mamă din Vest, sunt pictate numai zâne şi Mari Preotese. Statueta Femeia Polo pe un ponei e unică graţie tunicii peste pantalonii bufanţi purtată şi azi de femeile din China. În Manuscrisul Talismanul stelei polare, Ketu citea cerul şi eclipsele de pe un brâu special. La români, brâul e depozit de înţelepciune.

Sir Aurel Stein, cunoscător a şase limbi străine, conducător a patru expediţii arheologice în zona Taklamakanului, autor a unsprezece lucrări pe tema locuitorilor de odinioară a acestei zone, aduce lumii ştiinţifice din Occidentul Europei hărţi celeste vechi de 20 000 de ani, tablouri cu indienii şi hunii albi Karakum, peste 10 000 de manuscrie Khotanice din Peştera celor 1000 de Buddha, redactate în limba sanscrită vulgară pali (dialect indo-arian cunoscut drept limba celor mai vechi canoane budiste). Catalogul colecţiilor sale se află astăzi în Biblioteca Academiei din Budapesta. De asemenea, a adus în Occident Gramatica Khotanese care se studiază şi azi în Iran. Poemul sanscrit Ramayana e scris în text Khotanik.

Aurel Stein a adus din Khotan prima carte tipărită cu 600 de ani înainte de Johannes Gutenberg, cu numele Diamantul Şutra, un cod de înţelepciune tipărit de P. I. Seng, cel care a inventat o presă mobilă din lut şi care nu era chinez, ci khotan. A adus cântece din Khotan şi a descris dansuri războinice semnalate şi de Mircea Eliade ca aparţinând khatarnici-lor din nordul Indiei, specifice unor societăţi secrete bărbăteşti, nişte căluşari precum cabirii, cabalerii, dioscurii, fraţii asvini, curiaţii, corenţii, colisarii, orăcenii etc. La Eliade, cultura Ciu-Ku-tien e semnalată de mii de ani în ocrul de pe cadavrele şi craniile din toată lumea. Ceramica de Cukuteni (Cucuteni-Trypillia) veche de 9000 de ani se regăseşte şi la graniţa vestică a Chinei.

În scrierile khotanice dakinii sunt alaiul îngeresc al Marii Preotese din Ţara Dakin, unde Marea Mamă are aripi şi vine din Cer (vezi artefactul din muzeul londonez ce reprezintă o zână cu doi sâni mari ca o Artemisă etruscă înfăţişată cu pieptul plin de sânii nemuririi). Femeile care zboară sunt în mitologia noastră Rusaliile din Geƫia carpatină sunt Ielele, Vântoasele, Doamnele. Budismul e plin de zâne, iar preoţii tibetani aclamă îngerii dakini, alaiul Mamei Dakin. În zona Turfan sunt sute de altare cu Buddha înconjurat, ca într-o tablă de şah, de alte 25 de statui.
Preoţii vedici slujesc Cerul părinte. Prima familie Asura-magii sunt conduşi de către Deva, iar Vrăjitoarele trăiau în Haptahinda şi Harapa, unde mai bântuie încă fantomele Marilor Preotese.
Tradiţia legendară din zonă mai afirmă că Shamballa este aşezată pe râul Sita, cunoscut ca Tarim, în Asia Centrală, apa găsindu-se şi azi la nord de Taklamakan.

Khotanii-călugări au bătut Calea jadului şi Drumul Mătăsii ţesută manual. Ei sunt creatorii manuscriselor pe hârtie, al covoarelor, broderiilor, picturilor rupestre, dar mai ales al Budismului Mahayana etc. În Muzeul de Antichităţi din Khotan (azi China), numit Hetian, sunt artefacte vechi de 9000 de ani cu o dioramă a unei case numită kuthia (chilia ascetică), cufundată parţial în nisip. Khotanul e Tărâmul poporului de călugări arieni, e centrul budismului mondial din vechime, Budismul Mahayana, original şi unic. La Dun Yong, în scrierile Avesta – Zaraostru, e prezent zeul Mithra, superiorul acestuia, şi se ciocnesc ouă roşii primăvara, ca şi la români.

Buddha era din neamul Gotama/Gautama Sakiya/Dakia, din zona Khotanică, şi a plecat să înveţe de la Bodh-Gaya din vest, Marea Preoteasă, unică în lumea vechii Europe (vezi Maria Gimbutas). Armin Olariu identifică în persanul Gomtaro de pe tăbliţa a cincea de la Sinaia prezenţa lui Buddha la Sarmizegetusa, când un preot bătrân dorea să-i cânte rugăciuni pentru Calea OM către Cer (împărtăşirea dinaintea morţii).

Khotanul a fost pivotul religiilor – dovadă stau sutele de statui ale lui Buddha, al schimburilor economice şi culturale. La nord de Kabul se află cea mai mare unitate monastică cu o statuie a lui Buddha de 35 m, unică în lume, şi centrul şcolii Budismului Mahayana (Marea Gayana/Gaya/Geea). Călugării budişti din Khotan, precum Faxian, Huanjian etc, au răspândit această religie în China, India, Punjab, Sri Lanka, Nepal, Coreea, Japonia şi dincolo de Oceanul Pacific. În toate oazele Asiei Centrale este puternică prezenţa iniţiaţilor Khotanici. Preotul filozof sufit Khodya are un templu înălţat de Tamerlan, un Mecca al Orientului, cu un cazan de botez din 7 metale, unic în lume.

La geƫii carpatici rugăciunea Tatăl nostru este Tato Nipal dus în tărâmul Nepal, la porţile Shambalei, în grotele din Xinjiang, în Cercul de la Taklamakan de înaintaşii noştri, creatorii Lumii vechi. V. Thomson, danez de origine, a descoperit la Orkhan, în 1893, alfabetul aramaic cu semne din Hinjiang – Khotan, din epoca bronzului şi fierului, exact ca în stepa pontică şi de pe Tisa. D. Diringer din New York studia în 1948 alfabetul aramaic pentru limbi altaice din Khotan, zis uigur mai târziu, şi aprecia că: Acest alfabet e cheia istoriei omenirii. Scrierea e identică cu cea din Insulele irlandeze Orknei, de pe Arborele Celtic unde sunt prezente nume ce îi amintesc pe khotani: Catuu, Kunanetas, Katabar. Alfabetul coreean, numit scriere corectă, e o adaptare a celui sanscrit. În Irlanda vestică există localitatea Kokeri, numele unei zâne locale. Aici atrag atenţia discuri cu inscripţii circulare precum cel de la Faistos, din Creta, dar şi cele din China – de la tribul Dropa, pigmei cu pielea galbenă, cu capete alungite, ori din Coreea şi Orkhon - Mongolia. Kata e nume vechi pentru Tata ca în Mahayana sanscrită având în vedere că ascetul acestei religii era un Khotan (282 î.H.). Ginghis-Han foloseşte alfabetul saca khotanic de la Sogdian, păstrat în Afganistan. La Ulan Bator se păstrează 80 de manuscrise - xilogravuri Sutre budiste şi 270 de documente khotanice, cât şi inscrisuri ariene.

În estul Mongoliei, în nordul Chinei şi al Coreei se afla în străvechime Kitania. În Sri Lanca o pagodă – stupa (templu de veneraţie) are numele Kotavehera. În Tibet există localitatea Khathiavar. În Altai curge râul Katun, pe valea sa existând multe grote şi tumuli funerari. Există râul Khotan – Daria, iar o parte a oraşului Djakarta se numeşte Koto. Kantay e lângă Calcutta.
În Coreea, prinţesa Ananda vine în anul 48 pe apă, prin sud, şi aduce cu ea statui şi călugări khotani - budismul. Ea întemeiază primul stat, Kara, cu capitala Gaya, şi înalţă pe muntele Pun San un templu. Tot în Coreea, în anul 372 d. H., cele trei regate - Koguryeo, Paekche, Silla s-au unificat sub stindard budist. Despre acest eveniment vorbesc cei 80.000 de buşteni cu gravuri păstraţi pe muntele Heinsa Gaya (vezi Tripi Taka). În localitatea Kanki exista un rege budist. Sutex- Kutex, Sotan sunt denumiri de oraşe şi regi în Coreea, Japonia, Egipt, Fenicia, cu sensul de uriaşi.
În Afganistan, regele Khotian şi urmaşii din dinastia Hotaki existau şi în 1700.
În Japonia, budismul e introdus de regele Kudra care aduce statui ale lui Buddha, covoare, scrieri, preoţi etc. Pe la 621 d. H. se întemeiază civilizaţia japoneză de către Sotoch - Kotok prezent în poemul Kataoca, găsit la Mănăstirea Horiuzi. La Osaka se preda cândva limba sanscrită de către preoţi khotanici. În cele două cronici nipone, Nihon-Koku şi Ruyju-Kokusi, bumbacul – numit astăzi şi cotton/koton/khotan, e wata din sanscrită. La Kyoto se află Pavilionul de aur, templu identic cu cel din Amristar India. În Hokaido trăiesc ainii ce au temple ca cel de la Kami-Khotan, circular şi cu acul specific al orienilor carpatici de pe soarele de andezit de la Sarmizegetusa.

Imperiul lui Alexandru Macedon s-a oprit la graniţa cu teritoriul Khotan, dar împăratul şi-a luat un călugăr khotanic din împrejurimi. Scribul său descrie dansatoarele lui Dionyssos cu iţari şi veşminte-tunici, cămeşoaie, brâuri de care atârnă cuţitul sika - specific geto-dacilor, acestea fiind îmbrăcate asemănător cu personajul statuetei amazoane de pe ponei - deja amintită.
În Orientul Mijlociu Khotanic oamenii erau cei mai longevivi. Mumiile cu ADN european sunt aşa de numeroase că pot fi întâlnite în toate peşterile pictate din Taklamakan. Specială e mumia Frumoasa din Loulan din estul deşertului, veche de peste 6000 de ani, ce fascinează lumea arheologică cu aliura ei europeană ce se observă şi în vestimentaţie, cu părul său lung, blond- castaniu-roşcat, învelită cu coverturi-tartan. E înaltă de 2 m, cu un inel special, cu pantofi de piele, de fapt opinci, şi cu o pălărie cu pene de gâscă, într-un coş de nuiele cu cereale.

Unică este şi mumia schitică numită Zâna Gheţii, găsită la Pazyryk, în Altaiul rusesc, în tumulul îngheţat, aproape identic cu cel de la Agighiol din Delta Dunării. Marea zână avea 25 de ani şi era înaltă de 5-6 picioare, blondă şi cu o coafură imensă prinsă cu agrafe în formă de lebede albe. Avea brodat pe haine un pom al vieţii cu păsări, cămile, pisicuţe, clopoţei, panglicuţe etc. Lângă zână era o măsuţă cu picioare din corn de yac, sculptată cu lei pe înălţime, iar pe platou se păsrează, probabil ca ofrande, carne de yac şi oaie. Corpul, acoperit cu tatuaje, era în poziţia culcat într-un trunchi de zadă scobit, probabil o pirogă, iar aceasta era postată pe verticală în mormânt, pe direcţia dintre cer şi pământ ca Pomul vieţii brodat pe veşmintele tinerei. La picioarele fetei erau şase cai sacrificaţi, bătrâni după dinţii tociţi, ca la noi românii unde: calul de dar nu se caută de dinţi. În mormântul plin cu gheaţă erau covoare, carpete, picturi şi un arc schitic composit vestit în lumea veche. Cimitirele din ţara Khotanilor erau o pădure de stâlpi înalţi de 4m sub care se aflau pirogile, sicrie îngropate în nisip cu stâlpul de la capul mortului regăsit la geto-daci, şi ele sunt venerate ca loc de cult şi azi.

ADN-ul tinerei schite este similar civilizaţiilor ariene de acum 5000 de ani de pe Valea Indului şi din toată lumea Orientului Mijlociu Vechi şi nu numai. Prezenţa ei, reprezentantă a oamenilor albi, a fost consemnată mereu în istoria antică. Pliniu cel Bătrân scria în vremea împăratului Claudiu despre oamenii albi din nordul Chinei. Cumanii - C.Om.Anii sunt caucazieni, ce revin de pe Fluviul Galben, în secolul al XI-lea, conduşi de Kuta. În Kutea se vorbea în versuri scrie în Codexul Khotanic Marc Aurel Stein.
Khotanii n-au învăţat sanscrita de la nimeni. Sanscrita e limba civilizaţiei iniţiaţilor Khotanici din Carpaţi. Vedele sunt istOrie ariană. Ortografia şi alfabetul Asiei Centrale sunt preluate din limba saca-Khotan a iniţiaţilor arieni. Sanscrita şi româna au origine comună consideră M. Bărbulescu-Dacul (1936) şi Armin Olariu (2011) în urma cercetărilor pe care le fac.

La Qumram se descoperă în 1947 texte Vedice precum Apocriful genezei şi altele. Preoţii khotanici au adăpostit aici scrieri unicat din calea distrugătorului Ginghis-Han şi nu numai. Preoţii budişti khotanici traduc scrieri sanscrite precum Avatumsaka Sutra şi Deva Prajna dintre care au ajuns până la noi doar 80 de exemplare salvate în limba khotanică.
Sir H. W. Bailey (1899-1996) a descifrat din scrierile khotaneze provenienţa popoarelor de la curtea regală din Oaza Khotan şi a prezentat primele monede cu Gurgamoya, regele regilor khotanici, în scriere Khorasthi. În 1938 scrie la Copenhaga Codicele khotanez după texte khotanice duse la Cambridge, Londra, Berlin etc. În 1945 scrie Dicţionar de Saca- Khotan studiind manuscrisele khotanice ariene. Khotaneza sau saca este o limbă indo-europeană din grupa indo-iraniană vorbită în secolul al VII-lea în Turkestanul oriental, în regatul budist Khotan, cunoscută prin manuscrisele Dunghuang descoperite în Peşterile Mogao în veacul XX în zona Khotan (azi XinJiang, China) şi care sunt traduceri ale textelor budiste. În 1938 R. E. Emmerick descifrează cel mai vechi text khotanic numit Zambasta.

Va urma!

Sursa: Olimpia Kotan
Adaptate şi foto: Carmen Pankau

☀️CIVILIZAŢIA KHOTANILOR (Partea I)

Cercetarea istorică a dezvăluit traseele Oreenilor – Arieni din centrul Europei, cea mai tumultoasă prezenţă a acestora pe traseele refăcute de arheologia secolului XX fiind Civilizaţia Khotanilor din Takla Makan/Taklamakan, Asia Centrală.

Arheologii occidentali ocolesc problematica legată de descoperirile din această parte asiatică, iar intelectualii români ce-au răzbit în Occident, contemporani cu colosalele descoperiri arheologice din Taklamakan, nu s-au arătat interesaţi nici măcar tangenţial de subiect, iar istoricii români slăvesc istorii străine, neglijând arborele carpato-danubiano-pontic al arienilor.

Prezenţa Khotanilor pe toate meridianele Lumii vechi este demonstrată de urmele din toponime, hidronime, oronime ei purtându-le pe drumurile storiei de pe întreg pământul în calitatea lor de creatori ai civilizaţiei universale. Oamenii sacri au pornit de unde Tatăl Ceresc a pus Rai în Eden, din Vatra Vechii Europe, din cotitura Munţilor Carpaţi, în timpul în care restul continentului nostru era doar o imensă pată albă, după cum dovedeşte savanta Maria Gimbutas, iar urmele se păstrează în mituri, legende, datini, obiceiuri zidite de cultul arian ancestral. Istoria descoperirilor arheologice din veacurile trecute reface căile fluxului arian demografic al lumii, încă din Neolitic, de acum peste 10.000 de ani, flux ce poartă pecetea poporului de călugări Khotanici.

Arienii sunt oreenii din centrul Europei vechi, oamenii albi din lumea veche, oameni sacri, nemuritori, ce au roit în căutare de condiţii climatice de existenţă, la început paşnic, apoi s-au impus prin forţă în condiţiile creşterii demografice, marcând căile vieţuirii pe Insula Pangeea, unică sub cerul începuturilor. Retragerea gheţurilor, duse de oceanos potamos, cel pe care a plutit Noe aducând vieţuirea pe Terra, s-a păstrat în memoria colectivă drept potop şi urmele lui se descoperă mereu în arheologia lumii.

Khotanii de odinioară, urmaşi în timp ai oreenilor, cunoscuţi drept hiperboreeni, pelasgi, apoi – în alte etape istorice, geto-daci etc. au dus mai departe Civilizaţia iniţială matriarhală a Marilor Preotese patronate de NIKA - Zâna Dumnezee. Acestea au creat şi civilizat omenirea, au conceput limbajul, scrisul, simbolistica - pecetea lumii, păstrată din vechime, învăluită în ceaţa uitării în perioada patriarhatului ce le-a urmat. În centrul Europei sunt o mulţime de localităţi, nume de ape şi munţi, de văi şi câmpii, picioare de plai unde se trăia, se întărea, se îngrădea un ormeniş. Ora era Marea Preoteasă ce slujea pe RA- Soarele prin invocaţiile sale, iar poporul său erau oreenii, arienii, ormenii, într-un cuvânt oamenii etc.

Imperiu oreean-arian de limbă sanscrită, a cărui cultură şi civilizaţie este concentrată în scrierile vedice Ramayana şi Mahabharata, a avut şansa climatică, geografică, economică, demografică, cultică de a conserva măreaţa civilizaţie a Khotanilor, un arbore colosal al lumii vechi, păstrată în nisipurile Asiei Centrale, în Egiptul Antic, în civilizaţiile Inca, Maya, Ainice, Sumeriană, Babiloniană etc. Svastica, crucea rotată sau gamată (în sanscrită svasti = noroc, binecuvântare), este simbol carpatin încă din Neolitic, de când scrierea de la Tărtăria străbate lumea, de peste 7000 de ani, pe când şi la vest de China mai era Tărtăria Khotanică, nucleul iniţiatic în est. Panteonul vedic carpato-dunărean al Khotanilor pătrează cea mai veche religie şi mitologie din lume. Svastica din Vincea geto-dacă ajunge în Tibet. Legenda Meşterului Manole există în mitologia kurzilor arieni.

Khotanii, unii plecaţi spre Asia, alţii rămaşi în cotitura Munţilor Carpaţi, au păstrat informaţia despre cei plecaţi pe un alt Tărâm. Astfel, în Bazinul Tarim din Asia Centrală s-au descoperit cele mai grăitoare manuscrise, artefacte unicat de civilizaţie cultică, artistică, meşteşugărească şi comercială ale arienilor. N. Densuşianu aduce în atenţie Cotanii din Carpaţii de curbură, care fac trimitere la mari zeităţi antice de pe tot pământul, începând cu NikaOra, Oradeea, Kotiora, Oran, Cotos, Kotan. De exemplu hekatonkirii aveau puteri urieşeşti. Khotar şi Haşiş sunt făuritori ai sălaşului Zapon pentru zei şi fac arme pe măsura acestora. Faraonul Tutankamon era numit şi Tuthan Khaton, ca o reverenţă. (vezi Dicţionarul cu 99 de personalităţi mitologice). Khotanii din Asia sunt cei mai longevivi având vârste ce depăşesc frecvent 100 de ani.

Kothanii, popor de călugări atât de prezent în toată lumea antică, a jalonat traseele colosalului exod demografic al oamenilor albi din lumea veche, cei ce au dus civilizaţia din Carpaţi în Asia Centrală şi în întreaga lume. La sfârşitul secolului al XIX-lea, caravane de arheologi occidentali au dezvelit din nisipuri civilizaţia Khotanilor arieni despre care nici un şcolit român plecat în vestul Europei nu scoate o vorbă, deşi primul istoric român ce a identificat Geƫia Carpatină, (România de azi - n. r. Carmen Pankau) ca primă patrie a arianismului a fost, la 1901, profesorul Teohari Antonescu de la Universitatea din Iaşi.

Primii arheologi ce-au dezvăluit istoria Khotanului au fost: suedezul Sven Hedin, germanul Albert von Le Coq şi Marc Aurel Stein – englez prin adopţie, urmaţi de zeci de cercetători. Arheologii români se prefac a nu-l cunoaşte pe românul Marc Stein, botezat Aurel, născut la Budapesta, autor a zeci de cărţi de arheologie despre Khotanii antici încă din 1905, cel ce a introdus Khotanii arieni în Enciclopedia Britanică. Cercetătorii răsfoiesc de sute de ani artefactele Orientului Mijlociu, scriu istorii ale religiilor, dar nu ştiu că acest popor de călugări, Khotanii/Cotanii din Carpaţi, sunt fondatorii civilizaţiei universale.

M. A. Stein a descoperit o reală bibliotecă în Peşterile Dunhuang, Kizil, Turfan, Niya din zona Asiei Centrale. A dus copii şi originale la Londra, New York, Berlin, Paris, Boston, Budapesta încă din 1907, într-o perioadă în care N. Densuşianu scria în Dacia Preistorică despre khotanii arieni, lucrare interzisă studenţilor de V. Pârvan.

Condiţiile climatice din Bazinul Tarim au păstrat dovezile multimilenare ale existenţei civilizaţiei ariene Khotanice, iar artefactele aduse de aici umplu muzeele lumii. Studii de istoria Khotanilor sunt scrise pe mii de pagini de savanţi ruşi, chinezi, indieni, japonezi, englezi, francezi, suedezi. Doar românii păstrează o suspectă tăcere.

Arienii Khotanici au făurit o civilizaţie cu rădăcini adânci în toată lumea, a căror urme nu au putut fi şterse nici din India - unde Rabindranath Tagore, poetul ce a fost onorat cu primul Nobel pentru literatură din Asia, şi care avea o Academie tip Platon în grădina Santi.niketan cu semnificaţia Sacra Nika a Khotanikilor, îşi dorea să vadă România, ţara de origine a strămoşilor săi, nici din China – în a cărei zonă vestică se învaţă că ei sunt urmaşii geţilor, nici în Coreea - unde cetăţi străvechi poartă numele Kotan, nume al Yoanii-lor Oreeni străvechi, nici în Japonia - unde ainii Kotani au Peninsula Kotan, iar în Hokaido ainii trăiesc în datini vechi din Carpaţi ce-au traversat nordul arctic până în Americile occidentului - unde dacoţii sunt numiţi indienii albi, iar scoţii, irlandezii din Insulele Orknei sunt sacrii choţi. În Yukatan şi pe Amazon, în Patagonia şi Peru s-au descoperit mumii roşcate cu pielea albă vechi de 12000 de ani precum vestita Zână Lucy. Iuezii şi iacuţii sunt arieni după tradiţii şi limbă aşa cum denotă inscripţiile din Valea Orkhan din Mongolia. Armenii sunt o rezultantă a horiţilor arieni din nord-vestul Mării Negre.

Oaza Khotan din sud-vestul deşertului Taklamakan, având aria cea mai extinsă - 85.000 kmp, rămâne un centru de civilizaţie mai vechi decât Egiptul Antic. Arheologii ruşi, chinezi, indieni, japonezi, suedezi, englezi, germani au descoperit zdrobitoare dovezi ale civilizaţiei Khotanice în sutele de grote din perimetrul cercetat printre care artefacte unicat precum: pluguri şi seceri din piatră, car pentru cai şi cu jug pentru boi, roata olarului - duse din Carpaţi, ce jalonează oriunde în lume, drumul arienilor antici. Acestora li se adaugă mumiile speciale păstrate de deşertul rece. Unic în lume este biberonul din corn având drept tetină un mamelon de capră lângă mumia mamei şi a unui sugar.

Bazinul Tarim deţine un noian de informaţii multiple, de necontestat, cu privire la cultul morţilor, scrieri khotanice, arta covoarelor khotanice numite azi de Samarkand, cultivarea pământului, viticultură, minerit, creşterea animalelor şi viermilor de mătase. Comerţul cu zone îndepărtate ale lumii era înfloritor, aici fiind descoperite monede romane din vremea împăratului Valens (secolul al IV-lea). Bogăţia de jad, păşunile, sarea, climatul tropical deşertic unde cresc nuci vechi de 500 de ani şi smochini de 400 ani, un ţinut alpin cu gheţari la peste 6000 m, păduri veşnic verzi la peste 4000 m, petrolul, gazele naturale, cărbunele, fierul, iată tezaurul natural al ţinutului Khotan.

Spectaculoasă e înfăţişarea strămoşilor noştri khotani din Asia Centrală, cu nimic mai prejos decât cea a cotanilor/coensii/coţi din Carpaţi, de unde khotanii asiatici îşi au obârşia, lucru clar dovedit şi de similitudinile dintre arta Cu-Kutienilor de la Cucuteni, judeţul Iaşi şi vasele descoperite în spaţiul Taklamakandului. Tocharienii erau massageţi, scrie Strabon, arieni schiţi roşcaţi – khot arienii - veniţi din nordul Mării Negre, din Ural.

Khotan e Hotan, Hoten, Hetian, Yutian, Kutan, Yorkhan, Sutan, Thokar. Khotan se poate citi şi în denumirile de Khatonian, Khoten, Khotinsc, Khotin, Khoting, Kotchevici, Cholkata, Khantay, dar şi în toponime ce conţin particula Ora şi Oara (Ora.deea, Or.nika, Oră.ştie).

Astăzi Khotanul este provincia XinJiang (devenită Uigură, în vestul Chinei) ce înseamnă Ţara în cerc şi de graniţă, kraina din jurul deşertului Tacklamakan, unde sunt multe centre cultice de iniţieri străvechi duse din Carpaţi. În această zonă sunt sute de situri arheologice, un tezaur istoric al lumii vechi. Special este Orkhon, capitala veche a hunilor albi, arienii nord-dunăreni de pe Valea Orkhon, unde locuinţele oraşului erau cu două etaje, aveau încălzire prin pardoseala de gresie, erau înconjurate de şanţuri–troiene ce urcau în serpentină ca la cetatea neolitică din Insula Orknei - Irlanda sau la cetatea Costeşti - România. Complexul funerar e sprijinit pe stâlpi din piatră cu înscripţii runice şi războinici cu potirul în mâna dreaptă, conţine coifuri, cercei, brâuri, iar osemintele amintesc de aliura ariană: nas lung, gura mică, mustaţă, orientate cu faţa spre răsărit.

Va urma!

Sursa: Olimpia Kotan
Adaptate şi foto: Carmen Pankau