ŢARA MEA – poezie de IOAN NENIŢESCU

 

Acolo unde-s nalţi stejari

Şi cât stejarii, nalţi îmi cresc

Flăcăi cu piepturile tari,

Ce moartea-n faţă o privesc;

Acolo unde-s stânci şi munţi,

Şi ca şi munţii nu clintesc

Voinicii cei cu peri cărunţi

În dor de ţară strămoşesc;

Acolo unde-i cer senin

Şi ca seninul cer zâmbesc

Femei, ce poartă l-al lor sân

Copii ce pentru lupte cresc,

Acolo este ţara mea

Şi neamul meu cel românesc!

Acolo eu să mor aş vrea,

Acolo vreau eu să trăiesc!

Acolo unde întâlneşti

Cât ţine ţara-n lung şi-n lat

Bătrâne urme vitejeşti

Şi osul celor ce-au luptat;

Şi unde vezi mii de mormane,

Sub care-adânc s-au îngropat

Mulţime de oştiri duşmane,

Ce cu robia ne-au cercat;

Şi unde dorul de moşie

Întotdeauna drept a stat,

Şi bărbăteasca vitejie

A-mpodobit orice bărbat,

Acolo este ţara mea

Şi neamul meu cel românesc!

Acolo eu să mor aş vrea,

Acolo vreau eu să trăiesc!

EPOCA DE PIATRĂ A FOST DE FAPT EPOCA BRONZULUI, VESTIGIILE UNEI ADEVĂRATE „UZINE“ METALURGICE LA MEDZAMOR, ARMENIA

Celebrul vizionar Robert Charroux în lucrarea sa „Cartea lumilor uitate” menționa despre descoperirea vestigiilor unei adevărate „uzine“ metalurgice la Medzamor, în Armenia, care a funcționat în urmă cu 5.000 de ani. „La Medzamor în Armenia( pamânt getic românesc- n.r. Carmen Pankau) Dr. Korioun Meguertchian a scos la lumină cea mai veche uzină metalurgică din lume. Expertize riguroase fac să urce construcţia sa la 5.000 de ani, cu două-trei mii de ani înainte de bronzul şi arama preistoricilor. S-au găsit la Medzamor vase şi obiecte metalice, cuţite, suliţe, săgeţi, agrafe, inele, brăţări, etc. din toate metalele cunoscute.Topitoria avea o serie de cuve tăiate în stâncă unde minereul sfărâmat, periat, spălat, se curăţa şi se îmbogăţea până la obţinerea metalului pur. 

Mai mult de 200 de cuptoare ar fi îngropate, dar 25 au fost scoase la lumină.Medzamor era un adevărat centru industrial al epocii, zise neolitică (epocă de piatră); aici se trata (se recicla) metalul de import, care era pe urmă prelucrat şi distribuit popoarelor din Orientul Apropiat. Se lucra aici arama, bronzul, plumbul, zincul, fierul, aurul, cositorul, arsenicul, manganul etc. Si de asemenea oţelul. Într-adevăr s-au găsit acolo, cleşti de oţel, mari și mici, iar unele fine şi încă strălucitoare, analoage cu pensetele noastre de depilat. Ele sunt puţin mai recente, datând numai de acum 3.000 de ani. Patruzeci de varietăţi de bronz erau topite în acestă uzină şi destinate diferitelor industri. Aceste descoperiri verificate, autentificate de Institutele stiinţifice din U.R.S.S. (Rusia și fostele țări „sovietice”), controlate de cele din Statele Unite, Franţa, Anglia şi Germania, n-au modificat câtuși de puțin unghiul de vedere al istoricilor. Adică, epoca fierului, epoca bronzului,epoca pietrei, rămân ceea ce erau și înainte(pentru că s-au scris prea multe cărți pe tema acesta, s-au luat prea multe doctorate și nu se poate schimba peste noapte un întreg sistem de cunoștiințe mondial – n.a.), chiar dacă, cu două milenii mai înainte decât se știa, undeva pe acestă planetă se topeau metale în stil industrial. Metzamor este o săpătură arheologică și muzeu de lucru în același timp, a orașului preantic cu un centru metalurgic și astronomic mare (ocupat în jurul anului 7000 î.Hr. - secolul al XVII-lea d.Hr.).

Site-ul ocupă un deal vulcanic și zona sa înconjurătoare. Cetatea în vârful dealului vulcanic are o suprafață de aproximativ 10,5 hectare, dar se crede că întregul oraș a acoperit în cea mai mare parte 200 de hectare, adăpostind până la 50.000 de locuitori. Numele de „Metsamor” sau „Medzamor” înseamnă „Mlaștină neagră” sau „Pietrișul negru”. Excavațiile începute încă din anul 1965, sunt în plină desfășurare, conduse de profesorul Emma Khanzatian. 

Cele mai recente lucrări de excavare au avut loc în vara anului 1996, de-a lungul peretelui ciclopic interior. Săpăturile au scos la lumină straturi de ocupare care au revenit perioadei neolitice (7000-5000 î.Hr.), dar cele mai remarcabile caracteristici ale sitului au fost construite în timpul perioadei medii și târzii a bronzului (cca. 5000-2000 î.Hr.).

Inscripțiile găsite în cadrul săpăturilor datează din perioada neolitică, iar o formă pictografică sofisticată de scriere a fost dezvoltată încă din 2000-1800 î.Hr. Săpăturile au scos la iveală o mare dezvoltare a industriei metalelor, inclusiv o turnătorie cu 2 tipuri de cuptoare de cărămidă (cărămidă și săpate în roca dealului).

Prelucrarea metalelor de la Metzamor a fost printre cele mai sofisticate procese industriale de acest gen la acel moment: turnătoria a extras și a procesat aur, cupru, mai multe tipuri de bronz, mangan, zinc, mercur și fier. Metalul prelucrat de Metsamor a fost râvnit de toate culturile din apropiere și și-a găsit drumul spre Egipt, Asia Centrală și China. Procesul de topire a fierului nu a fost avansat în Metsamor, probabil din cauza cantităților mari de aliaje de bronz pur, iar Metsamor a extras și a vândut minereu de fier către culturile vecine, care au profitat mai bine de proprietățile sale.

Turnătoria datează din epoca bronzului timpuriu (circa 4.000 î.Hr.), deși recentele săpături din zonă au descoperit semne de prelucrare a metalelor încă din anul 5000 î.Hr. Complexul 7 de cuptoare și matrițe de topire datează de la mijlocul epocii bronzului, până la epoca timpurie a fierului (3000-2000 î.Hr.). Complexul devine cu atât mai uimitor, cu cât afli mai multe despre el. Au fost descoperite câteva gropi uriașe subterane despre care se crede că au fost depozite pentru metale comune (minereuri), precum și un hambar pentru lunile de iarnă. 

Întinzându-se chiar sub și în jurul cetății superioare, turnătoriile au procesat cupru, bronz, fier, mercur, mangan, zinc și aur. Primul fier din lumea antică a fost probabil turnat aici, deși nu a fost considerat ca fiind important ca bronzul, care a asigurat saltul dezvoltării babilonienilor. Descoperirea a mii de oameni îngropați în morminte simple și în movile mari (tumuli) au dezvăluit o istorie a ritualurilor de înmormântare și o preocupare pentru ascunderea mormintelor bogate. 

Ca și faraonii îngropați în Valea Regilor, conducătorii lui Metsamor au încercat să contracareze eforturile hoților de morminte, ascunzând locurile mormintelor regale. Din fericire, hoții mormintelor de la Metzamor nu au fost la fel de norocoși ca cei din Egipt, iar mausoleele au dezvăluit arheologilor bolți intacte și inventare funerare bogate, oferindu-ne o minunată privire asupra tradițiilorîn ceea ce privește pregătirea cadavrului pentru viața de apoi. 

Printre artefactele descoperite în mormintele regale au fost găsite dovezi ale bogăției acestora:bijuterii și podoabe de aur, argint și bronz au fost găsite deasupra și lângă corpul decedatului, care a fost așezat într-o poziție fetală și așezat într-un sarcofag de mare de piatră (perioada „Metsamor devreme”), sau într-un sicriu (perioada „Metsamor târziu”). Trupurile au fost așezate cu picioarele orientate spre Est, astfel încât acestea să poată saluta soarele și să urmeze drumul înspre viața de apoi din Occident.

În morminte au fost descoperite rămășițe scheletice de cailor, bovine, câini domesticiți și oameni, presupuși a fi slujitori sau sclavi ai decedatului. Sacrificiul sclavilor și al animalelor a fost o caracteristică comună a ritualurilor de înmormântare în timpul epocii bronzului și a perioadei timpuriia fierului, deoarece acestea erau considerate necesare pentru ai asista pe stăpânii lor în viitoarea viață. În plus, față de bijuterii, ceramică și diferite artefacte, săpăturile arheologice au mai scos la lumină vase umplute cu boabe de struguri și de pere, diferite semințe, vin și ulei.

Fructele reprezenta o parte importantă a ofertelor de mâncare și sunt considerate o parte necesară a riturilor funerare. Alte obiecte funerare descoperite erau bolurile ametist rare, cuferele din lemn ornamentate cu capace încrustate, sticlele de parfum ceramice glazurate și ornamentele de aur, argint și pietre semiprețioase și pastă, cu scene mitologice tradiționale specifice tradițiilor artei locale. Obiecte egiptene, din Asia Centrală și Babiloniană au fost găsite și la locul respectiv, indicând că Metzamor se afla la intersecția căilor de călătorie care traversează câmpia Ararat și care leagă Asia Mică cu Caucazul de Nord și Asia Centrală. De la începutul epocii de fier, Metsamor a fost unul dintre orașele „regale”, un centru administrativ-politic și cultural din Valea Ararat.

Pereții ciclopici ai cetăți datează din mileniul II î.Hr., când cetatea a fost fortificată în timpul epocii Urariene (Ur). Blocurile de piatră folosite au o greutate medie de 20 de tone și au o grosime mai mare de 3 metri în anumite locuri. În perioada bronzului mijlociu (de la sfârșitul secolului III, până la mijlocul celui de-al doilea mileniu î.Hr.) a existat o creștere a dezvoltării urbane și o dezvoltare a unor forme arhitecturale complexe care au extins granițele așezării în zona de sub deal. Practic, acea zonă din interiorul zidurilor ciclopeene interioare este orașul mai vechi, iar dincolo de acestea se află zone mai noi. În secolul al XI-lea. d.Hr. orașul central a ocupat zonele joase care se întindea spre Lacul Akna și acoperă 100 de hectare.

Templele de aici sunt diferite de celelalte descoperite în Asia de Vest și în lumea antică, indicând o cultură foarte distinctă la Metsamor în timpul mileniului II-lea. În spațiile altarului se află numeroase castroane așezate în podeaua templului și o serie complexă de suporturi de lut. Foarte puțin este înțeles din ritualul care a avut loc aici, deși sacrificiul animal a fost o parte din acesta. Preoții probabil dețineau pentru ritualuri ulei rar amestecat cu smirnă și tămâie, vin purificat, grâu și fructe (semințele au fost descoperite în unele dintre bolurile puțin adânci).

Observatorul astronomic precede toate celelalte observatoare cunoscute din lumea antică. Până la descoperirea din Metzamor a fost acceptat pe scară largă faptul că babilonienii erau primii astronomi ai istoriei cunoscute. Dar observatorul de la Metzamor precede împărăția babiloniană cu 2000 de ani și conține primul exemplu de împărțire a anului în 12 secțiuni. Folosind o formă de geometrie timpurie, locuitorii din Metzamor au reușit să creeze un calendar și să-și imagineze curbura pământului. Studiul soarele, a semnelor zodiacului și a calendarele antice au predominat în regiune, în timp ce restul lumii tocmai revenea la viață, din punct de vedere cultural.

Egiptul și China erau încă zone nealterate de sălbăticie, când primele simboluri cosmice au început să apară pe versantul Muntelui Geghama în jurul anului 7000 î.Hr. La Metzamor (circa 5000 î.Hr.), se găsește unul dintre cele mai vechi observatoare din lume. Acesta se află pe marginea sudică a orașului excavat, pe un promontoriu de roci vulcanice roșii care se strecoară ca un catarg al unei nave mari în ceruri. Între 2800 și 2500 î.Hr., cel puțin trei platforme de observare au fost sculptate din roci. Observatorul de la Metzamor este o carte deschisă a astronomiei antice și a geometriei sacre. Pentru vizitatorul mediu sculpturile sunt mesaje indescifrabile. Cu Elma Parsamian, primul care deblochează secretele observatorului Metzamor ca ghid, lumea primilor astronomi revine în viață.

Descoperirea „observatorului” astronomic la Metzamor și prezența gravurilor care au fost denumite în mod speculativ „creaturi zodiacale” au dat crezare afirmației că figurile antice ale constelațiilor au fost probabil create de popoare antice care trăiesc în valea Eufratului și în apropierea Muntele Ararat din estul Anatoliei și din Armenia.

Charroux a fost luat în derâdere de către istorici, care nu au reconsiderat mersul istoriei. Dar iată că, peste mulți ani după moartea lui Robert Charroux, dintre filele încă necitite ale istoriei noastre ascunse în colbul miilor de ani, arheologii sârbi au găsit, tot la Pločnik, Serbia (Pământ getic - n.r. Carmen Pankau), un atelier de lucru, în suprafață de 25 mp, împrejmuit cu ziduri de lut, datat între 5.400 - 4.700 î.Hr., în care „oamenii epocii de piatră” prelucrau metale.

Atelierul era dotat cu un cuptor și multe instrumente necesare, printre care o daltă din cupru și un ciocan cu două capete (ciocan – topor). Arheologul Julka Kuzmanović-Cvetković surprinsă la rândul ei de unicitatea acestei descoperiri neașteptate avea să declare: „Acest lucru s-ar putea dovedi că epoca de cupru a început în Europa, cel puțin 500 de ani mai devreme decât ne-am gândit.” Arheologii au mai găsit în sit un furnal, urme de cupru și recipiente în care oamenii culturii româneşti Turdaș - Vinča au topit metalul, toate acestea indicând că acest sit a fost probabil un important centru metalurgic.

Un alt lucru ciudat semnalat de arheologi a fost faptul că meșterii foloseau în tehnologia lor și o serie de coloranți minerali, fapt dovedit de resturile aflate într-o oală de amestec. Folosirea coloranților minerali ca agenți de vopsire de către neoliticieni a fost confirmată și prin descoperirea acestora într-o oală de lut scoasă la lumină la Cristian (jud. Sibiu) și datată cca. 6.000 î.Hr.. Tot aici s-a descoperit și prima mască realizată de mâinile umane, care i-a stupefiat pe cercetătorii români. Arheologii au mai descoperit în apropierea râului Mlava, Serbia (pe atunci Pământ românesc- n.r. Carmen Pankau), cea mai veche mină de exploatație din care comunitatea se aproviziona cu minereu metalifer. Ulterior a fost descoperit și un topor din cupru lângă orașul Prokuplje, într-un sit neolitic, fiind datat din anul 5.500 î.Hr..

Bibliografie:
1) Brian Haughton – „Istoria secretă – Civilizații pierdute și mistere străvechi” – Editura Polirom, București, 2009;
2) Robert Charroux – „Cartea lumilor uitate” – Editura Elit Comentator, Ploiești, 1993.

Surse: George V Grigore, adevaruldespredaci. ro; sfatul batranilor. ro; descopera. ro; adevarul. ro; gandul. info; f-bg.academia. edu; evz. ro; istoriefurata. istorieveche. ro.
Adaptare: Carmen Pankau

MAREA TRADARE: 23 AUGUST 1944 – ZIUA ÎN CARE ARMATA ROMÂNĂ A FOST TRĂDATĂ!

Nu doresc să intru în culisele actului de la 23 august 1944, când Regele Mihai I a orchestrat o lovitură de stat împotriva conducătorului statului, Mareşalul Ion Antonescu. Detaliile conspiraţiei şi întoarcerii armelor la ordinul tânărului rege sunt arhicunoscute. Un grup minor de consilieri regali şi politicieni veroşi şi ambiţioşi au pus la cale o lovitură de stat prost gândită şi slab organizată. 

Regele Mihai I A ARUNCAT ROMÂNIA în braţele URSS fără să negocieze un armistiţiu, decât abia pe 12 septembrie 1944, prin comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, la Moscova. 

De la 23 august până la 12 septembrie 1944, România a fost practic o ŢARĂ OCUPATĂ ŞI FĂRĂ APĂRARE ÎN FAŢA TRUPELOR SOVIETICE.

În câteva zile ruşii au ajuns să defileze la Bucureşti, pregătindu-se să comunizeze ţara, cu aportul fostului suveran. Din punct de vedere istoric şi al diplomaţiei internaţionale, România a fost percepută ca o ţară ce trădează o alianţă şi bagă cuţitul pe la spate celui cu care a bătut palma pentru o înţelegere. Ieşirea din Axă nu a fost, paradoxal, bine văzută nici de către Aliaţi, care au refuzat României statutul de cobeligeranţă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 şi a supus-o unor împovărătoare despăgubiri de război.

DE ATUNCI, ţara noastră e percepută în cancelariile lumii ca NAŢIUNEA CARE-ŞI TRĂDEAZĂ ALIATUL.

În perspectivă diplomatică şi al relaţiilor internaţionale o ţară care îşi respectă până la capăt angajamentele, chiar dacă e înfrântă în război, e percepută mai bine de opinia publică şi cancelarii. Vezi Germania după 1945, Polonia sau chiar Ungaria. O regulă de bază în dreptul internaţional este respectarea cuvântului dat şi loialitatea faţă de o înţelegere. Regele Mihai I A ÎNCĂLCAT ACEASTĂ CUTUMĂ DIPLOMATICĂ şi a dat o LOVITURĂ DE CUŢIT PE LA SPATE, chiar ARMATEI ROMÂNE, care lupta vitejeşte pe front şi care, în 1941, DEZROBISE Basarabia de sub ocupaţia sovietică.

La 23 August 1944 NU A FOST NICIO INSURECŢIE MILITARĂ, nici una POPULARĂ şi nici o REVOLUŢIE SOCIALĂ de eliberare cum ne-a îndoctrinat în anii 70-80 istoriografia comunistă, ci pur şi simplu O LOVITURĂ DE PALAT DATĂ DE REGELE MIHAI I, după modelul italian din 1943, prin care Conducătorul Statului Antonescu a fost destituit şi arestat, apoi predat unor persoane particulare cu carnet PCR, aflate în ilegalitate, ce l-au trimis la Moscova.

Istoricii EVITĂ să vorbească ce s-a întâmplat cu trupele române de pe front între 23 august şi 12 septembrie 1944. Sute de mii de soldaţi români au fost DEZAARMAŢI de ruşi şi duşi în SIBERIA. Majoritatea dintre ei au murit pe drum sau în lagărele de muncă îngheţate.

Regele Mihai I ARE PE CONŞTIINŢĂ moartea a SUTE DE MII DE TINERI SOLDAŢI ROMÂNI luaţi prizonieri datorită actului său imatur şi iresponsabil de la 23 august 1944. Se poate uita Regele Mihai I cu privirea senină în ochii familiilor şi urmaşilor a celor peste o sută de mii de schelete ale sodaţilor români răpuşi în Siberia?

Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, şi a crescut în special după anul 1943. Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie. Unii dintre prizonieri erau originari din BASARABIA și BUCOVINA de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră niciodată declarați cetățeni sovietici. 

În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine. În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea fiviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic.

În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste. Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944. Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români.

Între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat armistiţiul, armatele sovietice au făcut prizonieri între 130.000 – 160.000 de militari români şi AU SCOS DIN ŢARĂ BUNURI ÎN VALOARE DE 2 MILIARDE DE DOLARI AMERICANI. Această poziţie a fost consolidată din punct de vedere militar prin reducerea forţelor poliţiei române, la 2 octombrie 1944, de la 18.000 la 12.000 de oameni, iar la 26 octombrie şi a armatei române din interior, de la 13 divizii complete la 3 divizii cu efectiv redus, în total 10.000 de oameni.

De asemenea, efectivele de grăniceri şi jandarmi au fost reduse de la 74.086 la 58.018 oameni. În ansamblu, forţele armate române au fost reduse, de la 419.000 de oameni în mai 1945, la doar 136.000 de oameni în decembrie 1947. În schimb, numărul trupelor sovietice staţionate în România a crescut de la 80.000, la 8 mai 1945, la 615.000, la 1 martie 1946. Deşi, treptat, numărul lor a scăzut (400.000 la 1 iunie 1946 şi 240.000 la 1 noiembrie 1946), ele au reprezentat elementul esenţial în desfăşurarea evenimentelor politice şi de altă natură ce au avut loc în ţara noastră, conform documentelor istorice publicate.

Prin actul de la 23 august 1944, Regele Mihai I A TRĂDAT ARMATA ROMÂNĂ, care lupta pe front pentru apărarea graniţelor şi suveranităţii naţionale. Soldaţii români s-au trezit pe front, în urma acţiunii regale, dezarmaţi, umiliţi şi luaţi prizonieri de către ruşi.

La 23 august 1944 DRUMUL spre ocuparea ţării de către ruşi şi comunizarea României fusese DESCHIS cu nonşalanţă de către Regele Mihai I.

Pentru tot mai mulţi istorici români, actul de la 23 august 1944 e perceput ca o zi a trădării Armatei Române. O parte a generalilor Armatei Române şi-au dat seama de trădarea conducerii de la Bucureşti, care OFEREA ŢARA PE TAVĂ COMUNIŞTILOR RUŞI şi au dorit să fugă în iarna lui 1945 în liniile germane din Cehoslovacia şi să se pună în slujba Guvernului Naţional condus de Horia Sima la Viena. Generalul Avramescu a fost arestat şi ucis de ruşi, ceilalţi generali români au fost închişi de către comunişti până la decretul de eliberare din 1964.

LA TOŢI VETERANII DE RĂZBOI care au luptat pe frontul de est LI S-AU LUAT GRADELE şi NU au primit pensie până în anul 1990, cu câteva excepţii în vremea lui Nicolae Ceauşescu.

În acest context actul de la 23 August 1944 este din punct de vedere istoric O DRAMĂ MILITARĂ ŞI POLITICĂ pentru poporul român, de fapt începutul calvarului comunist de 40 de ani.

În această zi ar trebui COBORÂT în beznă Tricolorul în unităţile militare de pe cuprinsul patriei noastre.

Sursa: Ionuţ Ţene

Adaptare: Carmen Pankau

GETO-DACII ÎNVINGĂTORI DE PE ARCUL LUI GALERIU DIN SALONIC (2/2)

-Urmare-

Trec turiștii români prin Salonic (Grecia) și văd un monumental Arc de Triumf tocit de vremi și vremuri, văd o ciudată biserică rotundă și văd ruinele unui mare palat imperial, dar taina acestora nu o cunosc în totalitate. Toate acestea sunt legate de existența împăratului roman cu origini geto-dace Galeriu, cel care nu a uitat când a ajuns pe tronul imperial cine este cu adevărat și de unde a plecat pe lungul drum al vieții.

Profesorul și scriitorul Ion Coja avea să spună în lucrarea sa „Transilvania – invincibile argumentum”: „Acest Galeriu, care ar merita mult de la cunoștiința noastră românească, este un nume perfect necunoscut pentru elevii noștri și chiar și pentru mulți profesori de istorie”. Împăratul Galeriu, fost Cezar în perioada 293-305 și Augustus între anii 305-311, a comandat construcția acestor două structuri (Arcul și Rotonda) ca elemente ale unui ansamblu arhitectural imperial, legat de palatul său din Salonic, lângă care se afla și un mare hipodrom. Aceste trei structuri monumentale au fost conectate printr-un drum care trecea prin arc care se încrucișa cu drumului principal al orașului. Arcul lui Galeriu sau Kamara (fiind o structură acoperită, era asemănătoare cu o „cămară”), cum îi spun localnicii – din care se păstrază mai puțin de jumătate – se află pe ceea ce este acum strada Via Egnatia & Dimitrios Gounari, într-un vechi cartier al orașului Salonic (Săruna, cum îi spuneau geto-dacii, sau vlahii actuali). Magnificul monument a fost construit în perioada 298-299 d. Hr. și dedicat în 303-304 d.Hr., pentru a sărbători victoria tetrarhul Galerius asupra uriașei armate a perșilor sasanizi și capturarea căpeteniei lor, Ctesifon, în 297-298. Structura sa este de octopylon (opt-stâlpi; semn al octogonului), formând un arc triplu, care a fost construit cu un miez de zidărie și cu panouri de marmură împodobite sculptural. Interesant este faptul că pe Arcul de Triumf, în unele din scenele sculptate pe pilaștrii, soldații care îl însoțesc pe împăratul Galerius poartă steaguri dacice în formă de balaur.

Deschiderea centrală a arcului a fost de 9,7 m lățime și 12,5 m înălțime, iar deschiderile secundare de cealaltă parte, au fost de 4,8 m lățime și 6,5 m înălțime. Arcul central era calibrat pe partea din Via Egnatia (drumul roman primar, ce conducea de la Dyrrhacium, la Bizanț), care a trecut prin oraș ca un Decumanus (stradă mare, est-vest). Pilaștrii centrali, printre care trece Via Egnatia, susțineau o cupolă, iar pilaștrii laterali susțineau câte un arc. Deasupra pilaștrilor mari existau nișe arcuite în care erau amplasate statuile celor patru împărați ai Tetrarhiei: Dioclețian și Galerius în nișele dintre est și Maximilian și Constantin Chlorus în partea dinspre vest, fiecare dintre statui fiind orientată spre provincia guvernată de fiecare dintre împărați. În zilele noastre se mai pot vedea trei pilaștri: doi centrali și unul lateral, fiecare dintre pilaștrii păstrându-și încă decorațiunile sculptate. Exista un drum de legătură (alee cu porticuri) între Arcul de Triumf și Biserica Rotundă (125m nord-est) unindu-le cu complexul Palatului Regal și al Forumului (235m sud-vest), ce trecea prin arc de-a lungul axei sale lungi. Numai din partea de nord-vest, trei din cei opt piloni și părți ale miezurilor zidăriei de la arcade au mai supraviețuit. De exemplu, întreaga parte de est (patru piloni) și cea mai sudică – unul dintre pilonii occidentali – sunt pierduți. Există o consolidare extinsă, cu cărămidă modernă, care s-au efectuat pe miezurile de zidărie expuse, pentru a proteja monumentul. Cei doi piloni care flanchează coridorul boltit central păstrează dale de marmura sculptate, care descriu războaiele lui Galerius împotriva perșilor, în linii mari, ca un panegiric.

Dintre scenele păstrate putem aminti „Galerius (L) atacă Narses (R)”, „Familia imperială la jertfa de mulțumire” și „Tetrarhii îmbrăcați la unison cu o Victorie ce deține o coroană de flori la victoria Augustă”. Înțelegerea programului sculptural inițial al arcului este limitată de pierderea majorității panourilor de marmură, dar ce a rămas poate da o impresie de ansamblu. Patru registre de decor sculptat așezate vertical au fost realizate pe fiecare stâlp, fiecare separat de muluri elaborate (ca symbol al numărului 4, al celor 4 zări, al celor 4 colțuri ale Lumii). Ceea ce rămâne de constatat este că prezența arcului afirmă gloria tetrarhiei (al numărului 4) și proeminența lui Galerius în cadrul acestui sistem. Arcul sărbătorește Imperiul Roman, ca parte a victoriei lui Galerius asupra împăratului sasanid.

În 303-304 Senatul Romei dedică monumentul de care vorbeam pentru a glorifica victoria cezarului Galeriu împotriva perșilor din 297-298, în care corpul de armată de bază a fost format din compatrioții săi daci, luptători neînfricaţi şi posesori de arme redutabile. Metopele monumentului îi arată pe daci ca factor decisiv al victoriei, fapt recunoscut de toţi istoricii, începând cu danezul K.F. Kinch, autorul lucrării L’Arc de Triomphe de Thessalonique (Paris, 1890), piatră unghiulară pentru toţi ceilalţi istorici care au tratat subiectul. (Victor Stancu, L’Arc de Triomphe de Galere a Salonique et ses metopes representents des troupes des Daces, 1982). Apariția acestor daci sculptați în marmură la anul 300 este o dovadă în plus a existenței, încă, a poporului dac și a corpului de armată dac, ce putea face față unor asemenea încercări imperiale majore. Manualele de istorie din școlile românești nu pomenesc nimic despre acestea toate. Prima metopă reprezintă atacul cavaleriei dace în bătălia din ţara kurzilor. În fruntea cavaleriei se afla Cezarul însuşi. De altfel, dacii sunt prezenţi în toate bătăliile importante, în prima linie, dragonul dacic apărând totdeauna înaintea însemnelor legiunilor romane, absente complet din multe alte scene de bătălie. Ca un semn de continuitate, putem să menționăm Codexul Rohonczi care vorbește despre o țară, o armată și o religie a Blackilor – Vlahilor la anul 1100.

Să privim încă o dată către monumentalul Arc de Triumf aflat pe Calea Egnatia din Salonic. Profesorul emerit Niels Hannestad afirma în lucrarea sa „Monumente publice ale artei romane” (București, Editura Meridiane, 1989; traducere Mihai Gramatopol), că „…cel mai important dintre monumentele tetrarhice care s-au păstrat, este Arcul lui Galerius de la Salonic, orașul de reședință al împăratului”. Dacă cunoscuta Columnă a lui Traian de la Roma și Tropheumul Traiani din Dobrogea erau considerate monumente ale înfrângerii poporului geto-dac de către romani, acesta monumental Arc de Triumf din Salonic rămâne peste veacuri ca un însemn major al triumfului romano-geto-dac. Deși unii cercetători nu au dorit să cunoască acest magnific edificiu, el se impune totuși prin însăși existența sa. Fiind una dintre construcțiile reprezentative ale lui Galeriu, care s-a conservat în proporţie de aproximativ 50 la sută până în zilele noastre, Arcul de Triumf din Salonic, unul dintre centrele culturale religioase și politice ale traco-geților de peste 2500 de ani, stă în soarele amiezii și domină orașul.

Și acum în regiune se mai păstrează urme ale limbii, portului și obiceiurilor urmașilor vechilor traco-daco-geți, descendenți ai pelasgilor vechi, cei dintâi locuitori ai zonei. Câteva zeci de mii sau sute de mii de vorbitori de aromână și megleno-română își mai duc traiul încă prin văile și pe piscurile munților din apropiere, ca urmași vașnici ai Geților de Aur primordiali, nerecunoscuți de concetățenii greci și neajutați de România. Grecia – țară membru al UE, cunoscută ca locul unde a apărut pentru prima dată oficial democrația în antichitate și întâiul stat orthodox declarat oficial – prin însăși constituția sa, impune faptul că nu pot exista și alte neamuri, ci doar greci, pe teritoriul său. Desigur, alta era situația acum 1700 de ani, când la conducerea Imperiului Roman, deci a lumii de atunci, se aflau și strămoșii noștri traco-geto-daci. Acum, chiar dacă participăm la conducerea Europei bruxelleze, doar facem act de prezență… și de reverență!

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

GETO-DACII ÎNVINGĂTORI DE PE ARCUL LUI GALERIU DIN SALONIC (1/2)

Dacă Monumentul de la Adamclisi și Columna lui Traian sunt mărturii în piatră ale pierderii unor bătălii sau războaie de către geto-daci, există și un monument ce celebrează o victorie a acestei armate: Arcul de triumf al lui Galeriu din Salonic (Grecia). Salonicul, numit transliterat și Thessaloniki, în macedoneană și bulgară fiind numit Solun, în aromână Sărună, în meglenoromână Săruna, mai este denumit și Selânik (în turcă), Salonika sau Salonica, fiind al doilea oraș ca mărime din Grecia și principalul oraș din regiunea Macedonia (regiune traco-getă). Acest oraș are azi o populație de aproximativ 800.764 locuitori incluzând suburbiile. Oraşul a fost stăpânit de-a lungul istoriei sale zbuciumate de către romani, bizantini, veneţieni, otomani şi greci. Tesalonicul, Solun sau Săruna, este unul din locurile unde a propovăduit apostolul Pavel, dar şi un fel de capitală a unei regiuni în care s-au scris pagini importante din istoria păstorilor vlahi (români), urmași ai Geților de Aur primordiali.

Despre legenda numirii aromâne și megleno-române a acestui oraș, aceasta face trimitere la cuvântul „SARE”, ca sursa a numirii sale (referitor la ieșirea sa la mare). De menționat este faptul că specialiștii spun că numele este moștenit direct din latinescul Salona, pentru că noi – vlahii, aromânii, meglenoromânii, sau pur și simplu românii de pretutindeni – nu am avut cuvinte în limba noastră, așa cum nu prelucram nici aurul, nu aveam nici fortificații, nici nume de botez, ci așteptam la „MINUNEA ROMANĂ” să ne dea cuvinte și minte. Eu cred că de la ei, de la vlahii primordiali, ȘI NU DE LA GRECII care AU VENIT MAI TÂRZIU pe aceste meleaguri (este o regiune clară a vlahilor), AU PRELUAT denumirea bulgarii și grecii, care astăzi îi zic SOLUN. Numele actual al orașului a fost dat după frumoasa Thessalonica, soră a lui Alexandru cel Mare (tracul get) – cel care a fondat orașul – și soție a lui Cassandru. Ea a fost numită așa de tatăl ei Filip al II-lea, pentru că atunci când a auzit de nașterea ei, tocmai repurtase victoria asupra locuitorilor din Focida, cu ajutorul thessalilor (Tesalia-Nike).

După cucerirea romană (146 î.Hr.) a fost capitala provinciei Macedonia și era condusă de un praetor. Potrivit lui Strabon, Tesalonicul a fost înființat pe locul unei terme antice, fiind format din unirea a douăzeci și cinci de mici sate. Orașul antic a fost proiectat de către Hippodaminan, în blocuri rectangulare. Dezvoltarea saa fost încurajată de către existența portul său important și, în timpul perioadei romane, prin faptul că a fost numit capitală a Macedoniei. Când romanii au legat celebra Via Ignatia, drumul istoric ce unea Răsăritul și Apusul, de Salonic, orașul a devenit și mai prosper. Aici a fost exilat cunoscutul orator roman Cicero (58-57 î.Hr.). Sub Caesar Augustus, Salonicul a devenit cel mai important centru militar din Macedonia. Mai târziu, orașul a servit ca reședință lui Pompei și trupelor sale 49 î.Hr., când a trebuit să se refugieze aici de Iulius Caesar. Orașul a prosperat în continuare sub împărații Adrian, Traian și Dioclețian, îmbogățindu-se în temple și clădiri monumentale.

În secolul al III-lea d. Hr. (254) Salonicul avea să iasă învingător în confruntarea cu atacul goților (geţii - n.r. cp.). Împăratul Galeriu a trăit în acest oraș, după ce a devenit împărat al jumătății răsăritene a Imperiului Roman, sub conducerea lui DIOCLEȚIAN. GALERIU (de origine getă – n. r. cp.) a fost și cel care a instituit persecuții împotriva puternicei comunități creștine din Tesalonic, el fiind adept al vechii religii daco-traco-gete. Unul dintre martirii acelor timpuri a fost Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, devenit ulterior ocrotitorul orașului. Tetrarhia din care făcea parte și Galeriu (de la grecescul „tetra”, patru și „arhos”, șef; semn al numărului patru, al Iglisiei, al Vechii Biserici Valaho-Egiptene, al Tetrapilonului, al „Celor patru colțuri ale Lumii”, ca semn al fixării acestuia) era un sistem de guvernare și de administrare a „Imperiului Roman”, conceput de Dioclețian, în anul 293 (GAIUS AURELIUS VALERIUS DIOCLEȚIANUS („Gaius” de la Mama Gaya Vultureanca (era get, la origine, adept al acestei religii, ca și Galeriu de altfel); 244–311), cunoscut drept Dioclețian, a fost împărat roman de la 20 noiembrie 284 până la 1 mai 305). În acea vreme Imperiul a fost condus de doi auguști (Dioclețian la Nicomedia (azi Izmit, în Turcia) și Maximian (la Milano, în Italia)) și doi cezari (Galerius la Sirmium, în Panonia, și Constantin Chlorus, la Treviso). Însă, între aceștia, exista o ierarhie. Dioclețian îi domina pe colegii săi, și fiecare cezar trebuia să fie succesorul augustului său.

Dioclețian a crezut că astfel rezolvă dificultățile administrative și judiciare, pe care le crea un Imperiu devenit prea mare pentru un singur împărat și o singură administrație: tetrarhia îi părea ca o soluție sigură de a asigura permanența, eficiența și unitatea puterii imperiale. Sistemul său nu a supraviețuit; după abdicarea lui Dioclețian, în anul 305 d.Hr., el s-a deteriorat rapid, ducând la anarhie și războaie civile, care nu vor înceta decât în anul 312, o dată cu victoria lui Constantin asupra rivalilor săi. Odată cu împărțirea „Imperiului Roman” în „pars Orientis” și „pars Occidentis”, Salonicul se va afla inclus în viitorul „Imperiu Bizantin”. Sub împăratul Constantin cel Mare, construirea unui nou port artificial, cât și alte îmbunătățiri aduse celui vechi, dar și începerea construirii fortificațiilor orașului, au condus la considerarea acestuia drept cel mai important oraș aflat în nordul Greciei.

Totuși, fondarea orașului-capitală Constantinopol și concentrarea puterii politice și religioase în acest oraș va îndepărta Salonicul de rolul central la care putea să spere prin poziția sa geografică privilegiată. Teodosie cel Mare (379-395) s-a convertit la creștinism în acest oraș în timpul unei epidemii. Mai târziu acesta a emis EDICTUL DE LA TESALONIC (380) care a interzis cultul păgân. În anul 390 Teodosiu I a dispus masacrarea populației care se revoltase, atunci existând între șapte și zece mii de victime. Începând din secolul următor, Thessalonica a devenit capitala prefecturii Illyricum, vastă circumscripție a imperiului, care îngloba cvasitotalitatea Peninsulei Balcanice. Începând din secolul al VI-lea, numeroase triburi slave s-au instalat în regiunea Tessalonicăi. Mai multe atacuri au avut loc contra orașului de-a lungul întregului secol al VII-lea, iar imperiul, foarte angajat pe frontul oriental, intervine cu slăbiciune. În anul 904, Salonicul a fost asediat și ocupat de către saracini (pirații arabi), care au luat 22.000 din cetățenii săi ca sclavi.

Salonicul s-a aflat inclus în Imperiul Bizantin, până când a fost cucerit în Cruciada a IV-a (1204) și a devenit capitală a Regatului Cruciat al Salonicului. În ciuda invaziei a devenit cel mai mare fief al Imperiului Latin, care acoperea cea mai mare parte din nordul și centrul Greciei. Orașul a fost dat de împăratul Baldwin I, rivalului său Bonifaciu de Montferrat, fiind ocupat încă o dată de către despotul bizantin Theodor Comnen Dukas, conducătorul grec de Epir, în anul 1224. În 1235, țarul Ivan Asen al II-lea al Bulgariei a subjugat Despotatul de Epir și a făcut pe conducătorii Salonicului vasalii săi. Orașul a devenit subordonat Imperiului de la Niceea în 1241, fiind pe deplin anexat în 1246. La anul 1264, Salonicul este recuperat în totalitatea sa de către Imperiul Bizantin. Orașul a căzut apoi sub ocupația turcilor otomani în anul 1387, urmând câteva secolele de control turc.Aceștia au pierdut această cucerire în urma înfrângerii lor în Bătălia de la Ankara împotriva lui Tamerlan, în anul 1402, când turcii învinși au fost obligați să restituie un număr de teritorii bizantinilor. Neputând să se apere împotriva IMPERIULUI OTOMAN, aflat în permanentă expansiune, despotul bizantin Andronikos Palaeologus vinde orașul puternicii Veneții în anul 1423, cea care îl va păstra sub autoritatea sa până în anul 1430.

În acel an, sultanul turc Murad al II-lea, după un asediu de trei zile preia controlul asupra orașului. În toată această perioadă, în ciuda invaziilor intermitente, Salonicul a susținut o populație numeroasă și un comerț înfloritor, care rezultă și din efortul intelectual și artistic, care pot fi urmărite în numeroase biserici și fresce din epocă și de titlul de savanți și profesori existenți acolo, cum ar fi Thomas Magististos, Demetrios Triklinios, Nichifor Choumnos, Constantin Armenopoulos și Nil Kabasilas. Exemple de artă bizantină au supraviețuit în oraș, în special mozaicuri în unele dintre bisericile sale istorice, inclusiv în Bazilica Hagia Sofia și Biserica Sfântului Gheorghe.

În 1492, aproximativ 20.000 de iudei care au fost exilați din Spania, au repopulat orașul. În secolul al XVI-lea, evreii se spune că ar fi fost încă majoritari în oraș. Suleiman I Magnificul a efectuat reparații extinse și adăugiri cunoscutului Turn Alb (1430), care a fost la început parte a ansamblului de apărare din zona de coastă, iar mai târziu închisoare. În timpul primului război balcanic, Salonicul a fost eliberat de ocupația turcă, în anul 1912, orașul fiind cedat Greciei. Salonicul este orașul natal al lui Mustafa Kemal, cunoscut ulterior ca Ataturk, părintele Turciei moderne. Casa în care s-a născut este în prezent muzeu, fiind și sediul Consulatului Turciei la Salonic. În anul 1997 Salonicul a fost Capitală Europeană a Culturii. În Salonic se află în prezent cea mai importantă Universitate din Grecia, având mai mult de 60.000 de studenți. Monumentele paleocreștine și bizantine aflate în Salonic au fost înscrise în anul 1988 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. În localitățile din împrejurimile Salonicului locuiește și astăzi o importantă comunitate de aromâni și meglenoromâni (vlahi, români), cărora statul român ar trebui să le acorde o mai mare atenție, dar și cetățenie.

-Va urma-

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

Arcul lui Galeriu din Salonic

Luptători geto-daci pe Arcul lui Galerius

Arcul lui Galeriu din Salonic. Cele patru registre sculptate.

PEȘTERA BACHO KIRO, BULGARIA, PE ATUNCI PĂMÂNT GETIC-ROMÂNESC ȘI URMELE UMANE DE ACUM 45.000 DE ANI DESCOPERITE AICI

Peștera Bacho Kiro se află în apropiere de mănăstirea Dryanovo, de lângă orașul Veliko Târnovo, Bulgaria (pe atunci Pământ Getic-Românesc- n.r. Carmen Pankau).

Aici cercetările specialiștilor au dus la descoperirea unei prezențe umane destul de importante. Câteva fragmente osoase și un molar cu o vechime de aproximativ 45 000 de ani, descoperite în peștera Bacho Kiro din Bulgaria, demonstrează că Homo Sapiens a pătruns în Europa mai devreme decât se credea până acum. ADN-ul prelevat de la aceste fosile descoperite a arătat că aparțineau unor oameni moderni, Homo Sapiens, nu oamenilor de Neanderthal.

În peștera Bacho Kiro, situată la circa 30 de kilometri sud-vest de Veliko Târnovo, au fost descoperite o serie de artefacte remarcabile, printre care unelte din piatră din os și pandantive realizate din dinții urșilor de peșteră. Resturile umane descoperite în peșteră au o vechime ce variază între 43 000 și 46 000 de ani, în timp ce artefactele asociate datează din urmă cu până la 47 000 de ani, a precizat paleoantropologul Jean-Jacques Hublin, directorul Departamentului de Evoluție Umană de la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evolutivă din Germania. Acest studiu dovedește că Homo Sapiens, specie care a apărut în Africa în urmă cu aproximativ 300.000 de ani și apoi s-a răspândit în restul lumii, a ajuns în Europa cu câteva mii de ani mai devreme decât se credea anterior. Până la acea dată, Europa era populată de neandertalieni, specie umană care trăia de câteva sute de mii de ani pe continent. Această descoperire arată că cele două specii umane au populat simultan Europa timp de 8.000 de ani înainte de dispariția neandertalienilor. Aceste descoperiri arată că neandertalienii au interacționat cu Homo Sapiens și chiar au împrumutat aspecte culturale de la aceștia din urmă.

O echipă internaţională din care fac parte şi doi cercetători români de la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” a secvenţiat în anul 2021 genomurile celor mai vechi oameni moderni din Europa, care au trăit cu circa 45.000 de ani în urmă în peştera Bacho Kiro din Bulgaria. Comparând aceste genomuri cu cele ale oamenilor care au trăit ulterior în Europa şi Asia, cercetătorii de la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluţionară (Leipzig, Germania) au demonstrat că oamenii din Bacho Kiro au transmis genele urmaşilor, cu precădere celor din estul Asiei. Cercetătorii au identificat, de asemenea, secvenţe importante de ADN neanderthalian în genomul oamenilor de Bacho Kiro, demonstrând ca aceştia au avut strămoşi neandertalieni cu cinci-șapte generaţii înainte.

Descoperirile sugerează că încrucişarea dintre omul modern şi cel de Neanderthal nu era nicidecum o excepţie pentru primii oameni moderni ajunşi în Europa din Africa. Până în prezent, singurul om modern timpuriu despre care se demonstrase că a avut strămoşi neandertalieni era cel din Peştera cu Oase din România.

Peştera se află la doar 300 şi ceva de metri de mănăstirea Dryanovo. Primii turişti au intrat în această peşteră în anul 1938. Numele peșterii vine de la Bacho Kiro, așa cum era numit revoluționarul Kiro Petrov Zanev. Acesta era doar un învăţător, un om de litere, care s-a făcut cunoscut în cadrul Revoltei din Aprilie. Peştera are cca. 3.600 de metri, dar nu toate galeriile sunt deschise turiştilor. Unele mai periculoase sunt închise, unele sunt declarate rezervație, iar altele sunt în proces de consolidare.

Aceasta ar fi una dintre cele mai vizitate peşteri de pe teritoriul Bulgariei. Prima sală a fost cea mai „darnică” pentru speologi. Acolo s-au găsit urmele oamenilor ce datează încă din Paleolitic. La intrare poţi alege între 2 tipuri de bilete: pentru turul mai lung de peşteră, sau pentru cel scurt. Temperatura din interior este de 13 grade mereu, iar umiditatea este în jur de 90 la sută. Surprinzător este că au fost găsit urme care atestă coexistenţa omului cu animalele. În mare parte traseul este foarte bine luminat încât nu ai probleme în interior. Doar pe alocuri, când treci dintr-o „cameră” (sală) în altă trebuie să acorzi puţin mai multă atenţie pereţilor şi tavanului de care te poți lovi.

Cum drumul spre peşteră este, practic, prin curtea mănăstirii, se poate admira micul colţ de paradis de aici. Călugarii au amenajat o mică gradină zoologică, unde poți admira păuni, bibilici, ponei, iepuri şi tot felul de animaluţe. După ce ne-am plimbat puţin pe acolo, am pornit spre peşteră. Pentru vizita în peșteră se iese din curtea mănăstirii şi se traversează podul peste râul Dryanovska. Drumul trece prin fascinantele canioane ale râurilor Adara şi Dryanovska şi se termină undeva lângă o superbă cascadă. Peştera se află la capatul unor scări săpate în stâncă.

Din fericire sunt destul de late treptele, aşa că urcarea lor nu te pune în dificultate. Înainte de scări se află un alt indicator. În interior este puțin răcoare. Am înțeles că ar fi în jur de 12-13 grade înăuntru. Peştera este iluminată şi accesul se face cu ghid, dar mare atenţie pentru că este una din cele mai umede peşteri şi traseul este puţin mai dificil. Se spune că aici s-au descoperit cele mai vechi dovezi ale existenţei umane din Peninsula Balcanică, iar pentru aceasta la intrare a fost amenajată o zonă ce înfăţișează oameni ai peşterilor într-o posibilă tabără – așezământ.

Există două trasee prin peşteră. Unul scurt, pentru care am optat şi noi şi unul mai lung, dar care, din câte am înteles se face fără ghid, doar cu o torţă. Spre traseul lung se deschide poarta doar la cerere. Galeriile sistemului carstic se întind pe patru niveluri şi însumează undeva la 3.200 metri. Noi am vizitat doar primii 700 metri, acesta fiind traseul scurt. Posibil ca cercetările viitoare e vor avea loc în acest system carstic să ne aducă noi dovezi despre existența aici a omului preistoric și despre istoria evoluției sale în timp.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau