🌳🐴🌿PĂDUREA LETEA, SPAȚIU MAGIC AL DELTEI DUNĂRII

Pădurea Letea, cea mai veche rezervație naturală din România şi cea mai nordică pădure subtropicală din Europa, se află în nordul Rezervaţiei biosferei Deltei Dunării şi este situată la aproximativ 20 km nord de Sulina în județul Tulcea.
Letea, una dintre printre primele rezervații din România, se întinde pe o suprafață de 5.246,8 ha, din care 2.825 ha au fost incluse zonelor strict protejate încă din anul 1930, este raiul cercetătorilor, al biologilor marini, al botaniștilor și al iubitorilor de natură pură.

Pădurea Letea, cu un peisaj ca din poveşti, este cea mai nordică pădure subtropicală din Europa şi este formată pe grindul nisipos Letea din fâșii de pădure (hasmacuri) dezvoltate printre dunele de nisip. Când mergi prin pădure peisajul se schimbă, de la pădure subtropicală la deșert, în numai 200-300 de metri.

În Delta Dunării, cea mai umedă zonă a Europei, se află una dintre puținele păduri de nisip din România, în pădurea Letea. Aici găsim aproape 2.000 de specii de copaci, 500 de specii de plante, peste 3.000 de specii de animale, dintre care mai mult de 2.500 sunt insecte, reprezentând 70% din speciile de animale din Rezervația Biosferei Delta Dunării (RBDD), moluște, reptile, amfibieni și mamifere, peste 300 de specii de păsări care trăiesc fie tot anul în Deltă, își petrec toată vara aici înainte de a reveni în Africa, sau se odihnesc și petrec un timp în drumul lor spre ƫările calde.

Pădurea Letea, împreună cu Pădurea Caraorman și Delta Dunării reprezintă al treilea loc din lume ca număr de specii de plante și animale, după Arhipelagul Galapagos și Marea Barieră de Corali.

Pădurea Letea, cu un peisaj exotic de vis, este cunoscută şi pentru aspectul ei straniu, magic, copacii seculari, ca din basme, par fermecați, au trunchiurile noduroase și contorsionate, aplecate spre apă, lianele atârnă sau cresc înfăşurând copacii. Aici stejarii de sute de ani au crengile răsucite, încârligate, aici cresc liane, ale căror lungimi pot ajunge până la 25 de metri, iar vița de vie sălbatică o întâlnim peste tot. Vegetația este formată din stejari de luncă, stejari brumării, plopi albi și negri, frasini de luncă, frasini de baltă, peri, tei albi, ulmi și mai rar arini negri, completată de un subarboret bogat. Pe lângă acestea mai sunt și plantele cățărătoare, care au dat faima acestor locuri: Periploca graeca, Hedera helix, Vitis silvestris, Humulus lupulus, Clematis vitalba. În covorul vegetal se întâlnesc și alte specii rare: volbura de nisip sau brândușa de nisip.

La fel şi fauna, care vieƫuieşte aici, pare venită din poveşti. Berzele negre, foarte rare, vulturul Codalb, o pasăre uriaşă cu întinderea aripilor de circa 2,5 metri, șoimulețul de seară, pupăza, lopătari, țigănuși, eretele mici și mari, stârcul mare, eretele de stuf, stârcul roșu, galben, pitic sau cel de noapte, privighetori, ciocănitorile, dumbrăveanca, prigoria, șoimul încălțat, sticleți, caprimulg, buha, ciocănitoarea pestriță, vânturelul roșu sau cel de seară, gaia sură, gaia neagră, șorecari, uliganul pescar, dumbrăvencele, prigorii, și multe, multe alte specii de păsări. Câteva rarități herpetologice fac parte din această faună: șopârla de nisip și vipera de stepă.

Jacques-Yves Cousteau a făcut cercetări prin anii 1990-1991, timp de 6 luni în Delta Dunării împreună cu o echipă de peste 30 de persoane. În urma studiilor făcute de el, pădurea Letea a intrat în patrimoniul UNESCO și a fost înființată Administrația Rezervația Biosferei Delta Dunării. Ulterior au fost aduse multe specii de plante, pe care specialiștii le-au cultivat în Pădurea Letea, pe nisip. Ghidul de turism Mihai Călin spune că pepiniera de pini a fost cultivată în pădurea Letea în 1977-1978, în urma probelor de sol luate de acolo, copacii s-au aclimatizat, iar acum se află aici o pădure mare de pini. Pădurea nu este compactă, așa cum sunt pădurile de deal, există fâșii de copaci și dune de nisip longitudinale, orientate de la nord la sud, în sensul în care s-a retras marea. De asemenea, sunt și dune circulare, care au rămas ca niște valuri congelate, marea s-a retras și au rămas dunele foarte mari, care pot fi văzute chiar şi în pădure, povestește ghidul Mihai Călin.

În urmă cu 6.000 de ani, locul în care se află astăzi Pădurea Letea, îl ocupa marea, de aceea găsim aici multe dune de nisip, cele mai înalte dune de acolo, au ajuns la un moment dat la 22 de metri, povestește ghidul de turism Mihai Călin. Și aceasta, din cauza vântului, care le spulberă pe timpul iernii. Dunele sunt formate din scoică marină, iar nisipul este alb și extrem de fin. Deoarece pe dune nu există vegetație, vara temperatura crește uneori până la 60 de grade Celsius.

O singură plantă s-a adaptat şi creşte pe dune: ”Cârcelul de nisip”, sau ephedra distachya, care are rădăcina sub formă de rizomi, astfel stabilizând planta cât de cât şi coboară până la apă. La sfârşitul lunii iunie această plantă face fructe de culoarea roşie, care seamănă cu murele, dar au un gust de pepene roşu. Dunele primesc astfel culoarea roşie, de la acele fructe, care sunt, nu numai comestibile, ci și foarte gustoase, afirmă Mihai Călin.

CAII SĂLBATICI DIN PĂDUREA LETEA

O altă atracƫie, pe lângă dunele și copacii seculari, este si cea a miilor de cai sălbatici şi sălbăticiți, care trăiesc aici, în cea mai veche rezervație naturală a României. Ce poate fi mai spectaculos, decât o herghelie de cai sălbatici ce trec în galop peste dunele de nisip.
Localnicii povestesc că în timpul comunismului, caii au fost abandonaƫi, fie pentru că nu mai aveau cu ce să-i hrănească, fie că a fost declarată ”anemia infecțioasă”, ceea ce i-a determinat pe mulți deținători de cai să își abandoneze animalele. Aşa s-au înmulƫit de-a lungul timpului, în prezent se estimează că există între 3.000 și 5.000 de cai în toată rezervația și aproape 2.000 de exemplare în zona Letea.

CE SE POATE VEDEA ÎN PĂDUREA LETEA

Pădurea Letea oferă peisaje de o frumusete uluitoare, şi asta în toate anotimpurile. O zonă unică in lume, cu o vegetaƫie atipică, un deşert în lumea apelor, un deşert în pădure, o pădure în deşert. O lume a contrastelor.

Primavara: Covoare de orhidee se întind pe pajiştile verzi. Caii sălbatici pasc fericiƫi iarba proaspătă. Putem vedea armăsarii luptând şi chiar primii mânji ce pășesc alături de mamele lor. Temperaturile plăcute sunt propice explorării acestor locuri unice

Vara: Odată cu creşterea temperaturii, pesajul pădurii Letea se transformă, contrastul dintre zonele de pădure verde şi cu zonele desertice maronii, acoperite cu vegetaƫie uscată, se accentuează. Se simte arşiƫa deşertului şi umbra pădurii, vegetația luxuriantă a pădurii, marea diversitate a florei, acompaniat de ciripitul şi cântecul păsărilor de pădure ne încântă sufletul. Caii sălbatici sunt mai greu de vazut pe timpul verii. Ziua, pe arşiƫă, stau în pădure la umbră şi pasc mai mult noaptea.

Toamna: Odata cu scăderea temperaturilor şi cu creşterea umidităƫii, vegetaƫia are o noua etapă de dezvoltare, iar caii se întorc pe pajişti. Florile de toamnă ne încântă privirea, iar copacii şi restul vegetaƫiei încep să-şi schimbe culoarea, de la galben până la arămiu, se pregătesc de iarnă, însă aici, în comparaƫie cu restul ƫării, în septembrie totul este încă verde, până la jumătatea lui octombrie, când se poate observa coloritul toamnei în pădure.

Pădurea Letea, un colƫ de Rai în mijlocul Deltei Dunării, acolo unde Natura este la ea acasă, te îmbie să o vizitezi, dar cu multă dragoste şi respect pentru Natură şi vietăƫi.

Surse informaƫionale: descoperă Delta Dunării, sos delta, drum liber, discover Dobrogea.

Carmen Pankau

Foto: discover Dobrogea

Foto: Mihai Călin

Cai sălbatici din pădurea Letea

SCHELA CLADOVEI, ROMÂNIA, CEA MAI VECHE AŞEZARE UMANĂ STABILĂ DIN EUROPA, DE CIRCA 9.000 DE ANI

Am ajuns în acest colț de țară udat de apele fluviului Dunărea și am vizitat Muzeul Regiunii Porţilor de Fier, cel ce – surpriză – propune un discurs expoziţional despre oamenii preistorici de la Schela Cladovei, cei care s-au constituit în nucleul celei mai vechi aşezări stabile din Europa. Trecând prin sala lungă a muzeului cu diferite artefacte istorice așezate în translucide vitrine, am fost conduși către liftul ce coboară către sala turbinelor, acolo unde uriașii metalici se rotesc năucitor, transformând puterea apelor în energia electrică atât de necesară civilizației umane actuale, am văzut o pereche de uriași de peste 1,90 metri înălțime, ce stăjuiesc neclintiți peste întreaga sală. Sunt două reprezentări în mărime naturală a vechilor locuitori de acum 9.000 de ani, de la Schela Cladovei, botezați Corbu și Pesca. Acest moment expoziţional este realizat în cadrul proiectului cultural „Selfie cu omul preistoric de la Schela Cladovei”, implementat de Muzeul Regiunii Porţilor de Fier în parteneriat cu Primăria Drobeta Turnu Severin şi Şcoala Gimnazială Nr. 5 de la Schela Cladovei, proiect co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

Acest unic sit arheologic, ce relevă cultura mezolitică de la Schela Cladovei, deşi este de importanţă naţională şi europeană (putem spune mondială), găsind o similitudine doar pe malul sârbesc la Lepenski Vir, nu este cunoscut la nivel local decât de arheologi și istorici. Pentru informarea „incipientă” a comunităţii locale şi a turiştilor care tranzitează această zonă, cu privire la notorietatea culturii „Schela Cladovei” şi a comunităţii mezolitice de aici (numit de către specialiști și „Homo sapiens sapiens Schela Cladovei”), precum şi pentru a crea premisele unui itinerariu turistic cultural în această zonă a sitului arheologic, a fost pregătită acestă campanie de „redescoperire” a omului preistoric de la Schela Cladovei, ce constă în realizarea unui pachet integrat de materiale de promovare neconvenţională, ca o alternativă faţă de metodele clasice, uzitate în mod curent.

Expoziţia de la Pavilionul Multifuncţional al Muzeului Regiunii Porţilor de Fier sugerează câteva aspecte din viaţa mezolitică de acum 9.000 de ani de la Schela Cladovei şi anume înfățișarea oamenilor preistorici de la Schela Cladovei (prin manechine, măşti personalizate, vestimentaţie, podoabe), dar și unelte şi arme preistorice. Replicile expuse aici au avut ca sursă de inspirație bunurile culturale aflate deja în patrimoniul Muzeului Regiunii Porţilor de Fier. Expoziţia se dorește a fi o invitaţie modestă în „atmosfera” preistorică de la Schela Cladovei. Dacă veți vizita pagina de facebook „Selfie cu omul preistoric de la Schela Cladovei”, puteți vedea că aici sunt găzduite fotografiile celor care doresc să îşi facă un selfie cu reprezentanţii celei mai vechi aşezări umane stabile din Europa.

Despre Cultura Schela Cladovei ce putem spune oare? O cultură arheologică reprezintă totalitatea vestigiilor vieţii materiale şi spirituale dintr-o anumită perioadă a istoriei vechi. Cultura Schela Cladovei s-a dezvoltat între 8.000 î.Hr. şi 5.500 î.Hr. (perioada dintre 10.000 și 7.500 de ani vechime, când nu exista Egiptul faraonic, nici Mesopotamia, nici…), numele ei fiind luat după un cartier al oraşului Drobeta Turnu Severin. Aici, la Schela Cladovei a fost descoperită cea mai veche aşezare umană stabilă din Europa. Această populaţie nu cunoştea ceramica şi îşi confecţiona diferitele obiecte pe care le folosea din piatră, os şi corn de animal. Descoperirile inițiale de la Schela Cladovei au fost făcute în anii 60, mai exact în anii 1964-1965, când un colectiv de cercetare care trebuia să verifice această zonă din Regiunea Porților de Fier a găsit aici material arheologic, care la momentul respectiv era reprezentat doar de factura neolitică. În urma săpăturilor efectuate ceva mai târziu, începând din 1965-1966, s-au descoperit și artefacte mai vechi dintr-o perioadă anterioara neoliticului, este vorba de epipaleolitic sau, după părerea altor speciliști, mezolitic, a căror vechime se ridică undeva chiar la 10.000-11.000 de ani, lucru confirmat de analizele cu carbon 14, realizate pe o serie de materiale organice prelevate din așezarea de la Schela Cladovei. „Și după cum este cunoscut faptul că aceste analize cu carbon 14 reprezintă pentru perioada preistorică cele mai importante metode prin care se poate data, atunci majoritatea specialiștilor au fost de acord că așezarea de la Schela Cladovei este printre cele mai vechi așezări umane din Europa (în sensul de așezare stabilă). Adică este vorba despre o așezare unde o comunitate umană și-a întemeiat primele locuințe, locuințe care au și fost descoperite în urma cercetărilor efectuate în perioada următoare, fiindcă începând cu anii 60 și până în zilele noastre, aproape an de an, cu excepƫia câtorva campanii, la Schela Cladovei s-au făcut săpături”, ne spune Marin Neagoe Iulian, muzeograf în cadrul Muzeului Regiunii Porților de Fier.

Încă de la debutul acestor săpături, lucrările au fost coordonate de un reprezentat al Institului de Arheologie din București. Este vorba de renumitul arheolog Vasile Boroneanț, doctor în istorie, iar după anul 2.000, acestea au fost continuate de asemenea, de un alt reprezentat al Institului și apoi de fiica domnului profesor Boroneanț, de Adina Boroneanț, în parteneriat cu Muzeul Regiunii Porților de Fier. Prestigioasa instituție muzeală din Drobeta Turnu Severin colaborează de altfel, de mulți ani cu Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucuresti în ceea ce priveste șantierul arheologic de la Schela Cladovei și nu numai.

După o primă campanie de săpături desfășurată în anul 1965, cercetările au fost reluate în 1967 și 1968. Odată cu avansarea lucrărilor la barajul de la Porțile de Fier, eroziunea malului s-a accentuat. Caracterul urgent al săpăturiilor de salvare din alte așezări din amonte (care urmau să fie acoperite total de ape) și fondurile limitate au dus la întreruperea cercetărilor pâna în 1982.

De atunci și pâna în 1997 cercetările au continuat în fiecare an, fiind reluate în perioada 2001-2002 și apoi, din nou din 2006, în cadrul unui proiect comun de cercetare româno-britanic, având ca parteneri Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Universitatea din Edinburgh și Muzeul Regional Porțile de Fier din Drobeta Turnu Severin. Zona care a supraviețuit din situl arheologic Schela Cladovei – punct Canton (km 854) este localizată pe prima terasă a Dunării, la o înălțime de 2-4 m față de nivelul actual al fluviului, spre ieșirea în direcția Orșova din municipiul Drobeta Turnu Severin. Tradițional, se consideră că situl arheologic se întindea pe o lungime de circa 1 km, între fostul canton de cale ferată 1 și o stație de pompare a apei. La construcția celor două hidrocentrale, Porțile de Fier I și II, situl a fost puternic afectat, creșterea nivelului apei distrugând o mare parte din el. „Evident că asemenea descoperiri nu se rezumă doar la acest punct, adică doar la cartierul municipiului Drobeta Turnu Severin. Sunt mult mai multe așezări, localități pe Dunăre, unde au mai fost descoperite vestigii ale acestor culturi. După descoperirile din anii 60, descoperirile de la noi, cât și de pe malul drept al Dunării, din Serbia, au primit denumirea de Cultura Schela Cladovei – Lepenski Vir, după numele celor două așezări eponime din România, respectiv Serbia”, mai spune muzeograful Marin Neagoe. Descoperiri aparținând acestei manifestări culturale au mai fost înregistrate fie în zona Porților de Fier, la Icoana, la Răzvrata, fie ceva mai jos la Ostrovul Corbului, la Ostrovul Mare, unde, de asemenea, s-au făcut cercetări în perioada construirii celor două hidrocentrale. „Din nefericire, foarte multe situri au fost distruse în urma fluctuațiilor nivelului Dunării. Inclusiv așezarea de la Schela Cladovei a suferit periodic distrugeri importante, mai ales în perioada de dinainte de amenajarea lacului de acumulare pentru hidrocentrala Porțile de Fier II, însă din fericire mai există o suprafață necercetată din această așezare, care poate oferi rezultate spectaculoase”, declară muzeograful severinean. Întreaga zonă a fost locuită încă din epipaleolitic, constituind nivelul cel mai valoros din punct de vedere documentar-istoric. Cultura Schela Cladovei-Lepenski Vir conturează o civilizație bine definită, dunăreană, încadrată cronologic cel mai bine între anii 7.000-5.000 î.Hr., evoluând de-a lungul mai multor faze. Pe parcursul cercetărilor au fost descoperite locuințe, vetre rituale și morminte. Corespunzător acestui nivel de viață sedentar au fost descoperite unelte agricole (săpăligi și plantatoare din corn de cerb). Purtătorii acestei culturi aveau locuințe de formă rectangulară, vetre pentru încălzit și pentru prepararea hranei, vetre rituale și practicau înmormântări de înhumație în apropierea locuinței. Se ocupau cu cultivarea primitivă a plantelor și cu vânătoarea.

„Vestigiile arheologice de aici sunt o adevarată comoară pentru patrimoniul istoric național și pentru cel internațional. Datarea cu carbon radioactiv a uneia dintre cele mai vechi așezări de pe continentul european, confirmă vârsta de circa 8.750 de ani. Apariția ei a fost favorizată de climatul sud-mediteranean instalat după perioada glaciară în Defileul Dunării. Dezvoltarea vieții în această zonă numită, în literatura de specialitate, clisureană pentru paleoliticul superior și Cultura Schela Cladovei – Lepenski Vir pentru epipaleolitic, a fost influențată de existența elementelor de floră și faună care au permis comunităților omenești să se perpetueze și dezvolte”, a arătat prof. Adina Boroneanț.

Principalele unelte descoperite aici sunt realizate din silex, cuarțit, dar mai ales din os. Manifestarile artistice constau mai ales din incizii geometrice pe diferite obiecte din os, folosite ca amulete sau pandantive. Interesant este că această așezare pare să fie cel puțin până în prezent și cea mai veche așezare omenească stabilă distrusă printr-un conflict armat. În timpul cercetărilor, când erau descoperite peste 60 de morminte de înhumație, s-a constatat că scheletele defuncților, datorită consumului de carne crudă în general – spun cercetătorii -, par ale unor uriași (de regulă, aceștia aveau peste 1,90 m înălțime). Iată cum scrierile marelui istoric și om de cultură Nicolae Densușianu – declarat fantast de către unii colegi de breaslă -, ce menționează existența uriașilor titani în zona Porților de Fier ale Dunării în a sa voluminoasă „Dacie preistorică” se adeveresc.

În cele circa 1.200 de pagini ale volumului amintit autorul dezvoltă teoria unei civilizații preistorice avansate, pe care el o numește „civilizația pelasgă” (de după Marele Potop planetar), cu leagănul în spațiul României de astăzi și care ar fi dat naștere (în viziunea autorului) întregii civilizații europene (Geții de Aur primordiali, așa cum i-am numit eu). Ceea ce constituie însă caracterul aparte al acestui sit pentru zona Porțile de Fier, dar și pentru întreg mezoliticul sud-est european, o reprezintă latura sa funerară. În urma cercetărilor arheologice au fost dezvelite până în prezent circa 100 de morminte. Aproximativ o cincime dintre ele au apărut în timpul primei perioade de săpături (1965, 1967 și 1968). Uneltele de os sunt numeroase, remarcându-se străpungătoarele, uneltele de tip linguriță, spatulele și dăltițele. Industria litică este reprezentată de lame și lamele, trapeze, gratoare și racloare din silex, sau mai rar din radiolarit. Se remarcă în număr semnificativ greutățile de plasă de pește. Dăltițele și toporașele apar în număr mai mic. Dacă pentru orizontul prim al vechimii așezării nu se întâlnește ceramica, de acestă dată, urcând în timp, ceramica neolitică timpurie este extrem de bine reprezentată. Uimește varietatea formelor și decorurilor: „impresso”, incizii cu motive liniare sau în rețea, ciupituri, benzi aplicate, alveolari, butoni, diverse tipuri de mânere. O mare parte a ceramicii prezintă un slip roșiatic, este bine arsă și lustruită. Relativ frecvent apar fragmente din vase/cupe cu picior, precum și fragmente de altar (varietatea cu patru picioare și recipient circular – simbol al „Pământului fixat” în cele patru colțuri și al „cercului care se închide” la un moment dat). Ceramica pictată este relativ rară, fiind reprezentată de fragmente de dimensiuni variabile, pictate cu negru pe un fond roșu, lustruit. Ca plastică se remarcă un mic fragment – partea inferioară a unei figurine antropomorfe, decorată pe „talpă” cu incizii liniare, scurte și adânci, formând un motiv în zig – zag.

„În ultimii ani, rezultatele sunt mai mult calitative, în sensul că de ani buni de zile se săpa doar într-o suprafață de 25 de metri pătrați, dar se săpa foarte meticulos pentru a înregistra absolut totul și pentru a se recupera în întregime, dacă pot să spun așa, materialul arheologic sau să se preleveze diferite probe”, precizează muzeograful Marin Neagoe. Cercetările anterioare de la Schela Cladovei (1992-1996, în cadrul unui prim proiect de colaborare cu Universitatea din Edinburgh, condus tot de prof. Clive Bonsall) au pus în evidenţă locuiri din epoca mezolitică şi neolitică timpurie, situate cronologic între 7.000-6.300 î.Hr., respectiv 6.000-5.500 î.Hr. Proiectul româno-britanic aflat în desfăşurare în momentul de faţă (şi având ca parteneri IAB, Universitatea din Edinburgh, MRPF Turnu Severin) umăreşte obţinerea unor informaţii cât mai detaliate referitoare la stilul de viaţă, arhitectura, tehnologia şi practicile de înmormântare ale ambelor tipuri de comunităţi menţionate.

Universitatea din Edinburgh a fost reprezentată în anul 2009 de o echipă de 12 studenţi de conduşi prof. Clive Bonsall. Aceştia şi-au efectuat pe şantierul Schela Cladovei practica de specialitate arheologică necesară pentru completarea studiilor, ei constituind principala forţă de muncă necesară desfăşurării activităţii şantierului. Studenţii britanici au participat atât la cercetarea arheologică de teren, cât şi la procesarea materialului arheologic rezultat (sortare pe categorii de material, desen şi realizare de planuri de şantier, completarea bazei de date a descoperirilor). S-a redeschis secţiunea denumită SVII (dimensiuni 5 x 5 m), pe proprietatea lui Dragoş Iacob, la dreapta fostului pârâu (sector B), acum canalizat. Materialele arheologice rezultate reprezentate de fragmente ceramice, obiecte de os şi piatră, chirpic, resturi osteologice umane, elemente de faună (oase de mamifere şi peşti, scoici, cochilii de melci de apă dulce). Între descoperirile remarcabile se numără resturile de fabricaţie ale unor mărgele de culoare verde, realizate din malachit (descoperite în număr mare şi în diverse stadii ale procesului de fabricaţie, de la materie primă la produsul finit). Acestea apar într-un număr semnificativ de cazuri asociate unor micro-persoare/sfredele (piercers) din silex prebalcanic, folosite probabil la realizarea mărgelelor. Este probabil vorba de un mic atelier local de producere a acestor mărgele. Acestea din urmă au formă circulară, de circa doi milimetri, cu o mică perforaţie în mijloc. În aceeaşi zonă cu mărgelele şi micro-persoarele apar şi numeroase resturi de debitaj provenite din prelucrarea silexului – este posibilă şi existenţa unui atelier pentru producerea acestui tip de unealtă specializată. Un alt aspect interesant o reprezintă sursa de provenienţă a acestui tip de materie primă, postulat ca fiind de origine de la S de Dunăre, din Bulgaria de N. Din acelaşi tip de silex sunt fabricate lame retuşate, vărfuri pe lame, gratoare, etc. Prezenţa obsidianului (prin aşchii, fragmente de lame şi chiar nuclee) este şi ea demnă de menţionat. La fel de importantă (dar mult mai numeroasă) este ceramica neolitică timpurie. Se remarcă un tip de vas, foarte des întâlnit la Schela Cladovei, dar pănă acum observat doar în alte două alte situri (şi în număr foarte mic) – vasul de tip cuptor (a mai fost semnalat la Ajmana (Serbia), Ostrovul Banului şi la Ostrovul Corbului). Cercetările continuă…

Omul preistoric de acum 9.000 de ani de la Schela Cladovei stă drept mărturie a perenității noastre pe aceste meleaguri ospitaliere. Omul preistoric de acum 9.000 de ani de la Schela Cladovei stă drept mărturie a perenității noastre pe aceste meleaguri ospitaliere. Un asemenea mormânt al „uriașului” din Schela Cladovei stă conservat și în Muzeul Regiunii Porților de Fier. Tot aici există reconstituirile antropologice, realizate de savantul român Cantemir Riscuția, asupra unor cranii ale locuitorilor acestei comunități epipaleolitice. Materialele arheologice descoperite demonstrează că locuirea a fost neîntreruptă din neolitic, epoca bronzului și prima epoca a fierului.
În anul 1984 – ca semn de continuitate – avea să se descopere și un tezaur de monede și podoabe din evul mediu la Schela Cladovei.

Omul preistoric de la Schela Cladovei a mai „făcut” un pas și a depăşit graniţele judeţului Mehedinţi, ajungând şi la Craiova, unde „şi-a spus povestea” în cadrul Târgului de Turism „Promovăm Oltenia”, organizat de Universitatea din Craiova, în data de 17.05.2018. Așa, pas cu pas, poate într-o zi află și Europa că aici, în România, există de 9.000 de ani umanitate stabilă: cea mai veche așezare umană din Europa.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

 

CASTELUL HUNIADE, CEA MAI VECHE CLĂDIRE DIN TIMIȘOARA

O clădire cu mari capitole de istorie este și CASTELUL HUNIADE, aceasta fiind cea mai veche clădire din Timișoara. Construit între anii 1308–1315 de Carol Robert de Anjou și reconstruit după cutremurul din 1443 de către Ioan de Hunedoara, castelul medieval a fost distrus în timpul asediului Timișoarei din 1849 și refăcut în forma actuală în 1856. Astăzi adăpostește Muzeul Banatului. În contextul frământărilor politice din Regatul Ungariei al secolului XIV, regele Carol Robert de Anjou a decis, în urma unei vizite în 1307, să-și stabilească provizoriu, reședința la Timișoara. S-a impus astfel necesitatea edificării unui castel care să facă față necesităților regelui.

Construcția a fost realizată probabil de constructori italieni și terminată cel mai probabil în 1315, pentru că, în 1316, regele era deja stabilit în noul său castel. Acesta a locuit aici pentru aproape 8 ani. Edificiul s-a dezvoltat în jurul unei curți patrulatere cu turnuri cilindrice de colț. Așezat fiind pe o insulă, era legat de orașul Timișoara, fortificat și el de către același rege, printr-o punte mobilă. A cunoscut refaceri importante în timpul comitelui Pippo Spano.

Între 1441 și 1456, comite de Timișoara a fost Ioan de Hunedoara. Acesta și-a stabilit aici reședința și a dispus edificarea unui nou castel, pe ruinele vechiului palat-castel regal, grav avariat de un cutremur. O contribuție la edificarea lui a fost adusă de arhitectul italian Paolo Santini de Duccio, aflat în acea perioadă în serviciul lui Iancu de Hunedoara. Atât castelul cât și fortificațiile orașului au fost dotate cu turnuri în plan semicircular adaptate artileriei. A servit drept reședință nobiliară pentru toți regii care până în 1552 au poposit la Timișoara. În perioada ocupației otomane (1552-1716), a servit drept reședință a beglerbegilor Pașalâcului de Timișoara. Datorită asediului imperialilor, care a dus la recucerirea Banatului, castelul a fost deteriorat, astfel că după 1716 s-a impus renovarea lui. Însă funcția lui a fost schimbată, fiind transformat în cazarmă de artilerie și depozit militar. În anul 1849, revoluționarii maghiari, asediind Timișoara, au distrus castelul din temelii, până la punctul în care a fost nevoie de o reconstruire a edificiului.

Lucrările de reconstrucție și renovare s-au terminat în 1856. Edificul a fost mult modificat, în special în ceea ce privește fațada. În ciuda numeroaselor modificări, castelul și-a păstrat organizarea în jurul unei curți patrulatere, poziția turnului-donjon și „Sala Cavalerilor”, detalii care care se regăsesc și la Castelul Corvineștilor de la Hunedoara. Fațada principală a fost refăcută într-un stil romantic. Ferestrele, terminate în arc în plin cintru, dar cu decorație neogotică deasupra, au luat locul orificiilor pentru piesele de artilerie, iar fațada a fost realizată în cărămidă aparentă. Primul etaj, construit pe înălțimea a două caturi normale conține două săli boltite în stil neogotic, una cu trei nave, iar cealaltă cu două, ce sunt construite din cărămidă și susținute de un șir de coloane masive. Clădirea se termină în plan vertical printr-un etaj mansardă, iar din punct de vedere al plasticii exterioare, în partea superioară a fațadei se află un coronament crenelat.

Turnul castelului este de formă rectangulară, de mică înălțime, cu ferestre mici și decorat cu creneluri la extremitatea superioară, astfel încât acoperișul nu este vizibil. Intrarea principală a fost modificată și este flancată de doi pilaștrii masivi ce au în partea superioară câte o colecție de arme specifice Evului Mediu care contribuie la aspectul gotic al castelului. Cele două capete ale fațadei principale sunt prevăzute cu rezalituri, ale căror colțuri sunt accentuate printr-o imitație în tencuială a sistemului constructiv din piatră. Din anul 1947, castelul a fost atribuit Muzeului Banatului și găzduiește secțiile de istorie și de științe ale naturii. Castelul se află din nou în renovare, dar sperăm să își regăsească repede splendoarea de altă dată și să atragă din nou mii și mii de turiști.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto Carmen Pankau

🗡ISTORIA NEAGRĂ: TRĂDAREA LUI VLAD ȚEPEȘ

Vlad Țepeș este domnitorul român cel mai cunoscut din istoria românilor. Faima sa a depășit demult timp granițele țării, însă, din păcate, NU într-un sens pozitiv. Dincolo de legendele și fabulațiile care s-au scris despre el, există cronicile scrise de către istoricii care au respectat adevărul. Cunoscut ca fiu al lui Vlad dracul, descendent al FAMILIEI BASARABILOR, pe Vlad Țepes l-a caracterizat spiritul justițiar și dorința de a instaura ordinea în societatea în care a domnit. O perioadă de timp Vlad Țepeș a fost protejatul regelui Ungariei, Matei Corvin, la curtea căruia a pribegit o vreme. Cu ajutorul regelui, căruia îi jură credință, Vlad Țepeș reușește să-și recapete tronul părintesc în Țara Românescă, după ce îl învinge și îl ucide în luptă pe domnitorul Vladislav II, pe care îl considera responsabil de uciderea tatălui său.

După înlăturarea lui Vladislav II se mai ivise un pretendent la tron, numit Danciul, pe care domnitorul Țepeș îl ucide sprijinit de o oaste de luptători sibieni și brașoveni, iar pe negustorii sași care i-au oferit sprijin rivalului său, îi pedepsi cu cruzime. Se spune că domnitorul, vrând a răzbuna moartea tatălui său, invită la masă toți boierii care participaseră la complot și se răzbună pe ei ucigându-i. Aliindu-se cu ungurii și refuzând să plătească tribut turcilor, domnitorul român îl trase în țeapă pe Beiul de la Nicopole, Hamza-Pașa, după ce acesta plănuise să-l atragă într-o cursă mortală, după care, Vlad trecu Dunărea și atacă Șiștovul, omorând deopotrivă o mulțime de turci și bulgari din acest oraș (circa 23.000). Prin această expediție victorioasă, Vlad Țepeș a reușit să distrugă toate forțele armate turcești de pe teritoriul Bulgariei, ceea ce i-a determinat pe mulți dintre turci să părăsească partea europeană a continentului pentru a se stabili în Anatolia.

Capturarea și uciderea lui Hamza-Pașa și victoria împotriva turcilor a avut ECOU ÎN TOATĂ EUROPA. În statele italiene și până în insulele Rodos, soldații au onorat victoria domnitorului Vlad Țepeș. Aceste relatări au fost scrise de către pelerinul englez Wiliam Wey la trecerea prin Insula Rodos. La 26 aprilie 1462, vrând să-și ia revanșa împotriva lui Vlad Țepeș, sultanul Mehmet II pregăti o expediție de cucerire a Valahiei, însoțit de o oaste numeroasă de soldați – 150.000 - 300.000 – după unele estimări. În locul domnitorului Vlad Țepes fusese pus pe tron fratele vitreg al acestuia, Radu cel Frumos, care era credincios sultanului. Aflat într-un moment de cumpănă, domnitorul român cere ajutor protectorului său, regele Matei Corvin, care, deși primise bani de la Papă pentru a-i oferi ca suport material lui Vlad Țepeș, i-a cheltuit în scopuri personale.

În noaptea de 16 spre 17 iunie 1462 în apropierea Târgoviștei, domnitorul român Vlad Țepeș lansează faimoasa luptă diversionistă rămasă în istorie cu denumirea de ATACUL DE NOAPTE, adoptată ca tactică foarte eficace datorită faptului că și-a îmbrăcat ostașii cu uniforme turcești, purtând torțe aprinse, reușind să semene confuzie în tabăra adversă. În marea învălmășeală produsă reușesc să-i facă pe turci să se ucide între ei. Ostașii lui Vlad Țepeș au pătruns în cortul sultanului cu gând să-l ucidă, dar, din fericire pentru el, acesta nu se afla înnăuntru. Până la urmă, armata turcă reuși să se mobilizeze și să-l alunge pe Vlad Țepes. Mulți dintre boierii care-l sprijiniseră pe Vlad, se dădură de partea lui Radu Cel Frumos. Aflat în dușmănie cu domnitorul moldovean, Ștefan cel Mare, din cauza că acesta dorea să rețină Cetatea Chilia pentru dânsul, neavând nici un sprijin din partea protectorului său, regele Ungariei.

Vlad Țepeș cade victimă unui alt complot, pus la cale de către inamicii lui, care scriseseră scrisori în numele lui, ce atestau că acesta îi jurase credință sultanului în schimbul întoarcerii lui în scaunul de domnie, iar scrisorile ajunseseră dinadins în mâinile regelui, care, după aflarea conținutului, îl acuză de trădare pe Vlad Țepeș și porunci să fie întemnițat. Timp de 12 ani de zile, Vlad Țepeș a stat prizonier în inchisoarea de la Buda în Vișegrad. Regele Ungariei, dându-și seama că a greșit față de Vlad Țepeș când l-a aruncat în închisoare, deoarece toți pretendenții la tronul Valahiei l-au trădat rând pe rând, hotărăște să-i redea libertatea și să-l reașeze pe tron după ce îi oferă sprijin să-l alunge pe Laiotă Basarab din Țara Românească.

A doua domnie a lui Vlad Țepeș a fost una destul de scurtă, de doar trei luni. Fiindcă turcii văzură în el un supus credincios al regelui Ungariei, hotărî să-l înlăture definitiv. În cele din urmă căzu victimă unei alte trădări venite din partea boierilor care, prin complot, acceptară să fie introdus un slujitor turc în garda domnitorului. Într-o zi când Vlad Țepeș călărea de unul singur, turcul instruit cu misiunea asasinatului, îl străpune cu sulița pe la spate.

Cronicarul austriac Jacob Unrest scria în cronica sa despre acest episod al trădării, o variantă care a fost confirmată de Mihail Bacicgnoli. În tabăra domnitorului român s-au aflat permanent trădători care au pus la cale înlăturarea sa.

Vlad Țepeș, la fel ca și alți mari domnitori români, s-a sfârșit din viață în urma unui act de trădare cu scopul readucerii pe scaunul domnesc a lui Laiotă Basarab.

Sursa: Andreea Arsene
Adaptare și foto: Carmen Pankau

ISTORIA NOASTRĂ – ISTORIA VOASTRĂ, UN PERTINENT PUNCT DE VEDERE, PE LÂNGĂ ALTE PUNCTE…

Reciteam zilele trecute articole și informații selectate de-a lungul timpului, mai noi și mai vechi, rând cu rând sau pe diagonală, ca într-o plimbare de plăcere pe aleile unui parc bucureștean înflorit primăvăratic. Așa mi-a tras atenția un articol ce cuprindea un punct de vedere al Prof. dr. Maria-Luminița Roll, de la Universitatea din Edinburgh. Domnia sa ținea să menționeze faptul că „În Europa de Vest, nu se cunoaște istoria României și cei care o vizitează acum văd sărăcia materială de astăzi și nicidecum, milenara ei bogăție culturală și spirituală.”

Așa este. Am constatat personal prin vizita pe care am făcut-o la Madrid, în 2014, că spaniolii au avut doar un MINIM CONTACT cu personalități din România, necunoscând prea multe despre cultura și istoria poporului român.

„În plus, propaganda maghiară din SUA se bazează pe milioanele de dolari ale d-lui Soros, care finanțează edituri și opinii la București, în timp ce, în Elveția, am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) că Transilvania a apărut în secolul XIII și de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) că poporul român a dispărut timp de 1000 de ani, ca să reapară, ca prin miracol (subit), în secolul XIV!”

Într-adevăr, suntem un popor miraculos și prin faptul că am supraviețuit atâtor și atâtor vicisitudini, timp de mii și mii de ani. Fiind VATRA PRINCIPALĂ A EUROPEI, a rasei albe caucaziene, de unde au roit toate popoarele la un moment dat, acest pământ este dorit de toți.

Cu toate acestea, nimeni nu menționează că CEA MAI VECHE SCRIERE DIN EUROPA a fost atestată arheologic în 1961, tot în TRANSILVANIA, în satul TĂRTĂRIA, pe râul Mureş, în județul Alba, de către Profesorul NICOLAE VLASSA, de la Universitatea din Cluj. În afara României, „Tăblițele de la Tărtăria”, datate 4.700 î.e.n., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) și au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Deși românii știau să scrie acum aprox. 7.000 de ani, acest detaliu esențial nu este nici în ziua de azi – după mai mult de 40 de ani – cunoscut publicului românesc și NU APARE în MANUALELE DE ISTORIE. Ce ne spun specialiștii din Romania?

În 1998, s-a publicat „Istoria Romaniei” (Editura Enciclopedică, București), de către un colectiv academic sub conducerea unei „autorități în materie”, Prof. dr. Mihai Bărbulescu – culmea culmilor, DE LA ACEEAȘI UNIVERSITATE (din Cluj) – CARE NU SPUNE că Profesorul Vlassa a descoperit „Tăblițele”! La pagina 15 a acestui impresionant volum, „Tăblițele de la Tărtăria” sunt menționate CU SEMNUL ÎNTREBĂRII într-o foarte scurtă frază, fără nici un comentariu:
„Într-o groapă de cult de la Tărtăria, s-au găsit (!) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere?), cu analogii în Mesopotamia.”

Dar dl. Barbulescu nu-și aduce aminte, oare, că scrierea PROTO-SUMERIANĂ apare cu 1000 de ani MAI TÂRZIU și că cea cicladică, proto-greacă, după 3000 de ani?
El a uitat că metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3.500 î.e.n.?
Că geţii sunt primul mare popor “indo-european” care re-intră în Europa (pentru că ei s-au născut aici în România- n.r. Carmen Pankau) – tot în jur de 3.500 î.e.n., cu mai mult de două milenii înainte ca celții, etruscii, romanii, germanii, sau slavii să apară pe harta Europei?

Și că geţii ocupau tot teritoriul între Munții Ural și Tatra, de la est la vest și de la Marea Baltică la Dunăre și Marea Neagră, de la nord la sud?

De asemenea și în același context, NICI UN SPECIALIST în istoria României NU ATRAGE ATENȚIA asupra altui „DETALIU” primordial, și anume că limba getică este CU MII DE ANI ANTERIOARĂ LATINEI (care apare abia în sec. VI î.e.n.) și că, în consecință, LIMBA ROMÂNĂ NU SE TRAGE DIN LATINĂ, pentru că, deși din aceeași familie, există istoric ÎNAINTEA LATINEI, deci este o limbă proto-latină.

Latina se formează din etruscă și greacă, limbi care, deși amândouă “indo-europene”, sunt scrise cu un alfabet fenician, răspândit în lumea mediterană a epocii. În plus, etruscii ei înșiși erau o branșă a celților, coborâți în sudul Alpilor, în jur de 1200 î.e.n. La rândul lor, celții erau o branșă a geţilor care migrau spre vestul Europei și erau numiți ca atare, adică geto-iliri, până în sec. VI î.e.n., când se deplasează din Noricum (Austria) spre Alpii elvețieni, unde se numesc helveți.

Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea și însăși existența poporului român dau de gândit. Cine schimbă și interpretează istoria României?

În mozaicul de limbi și popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9.000 de ani pe același teritoriu și o scriere de 7.000 de ani, SUNT ROMÂNII DE AZI.

Transilvania NU A FOST MAGHIARĂ și nici nu putea fi, când strămoșii maghiarilor de azi LOCUIAU ÎN NORDUL MONGOLIEI, sursa TURCO-FINICĂ nu numai a UNGURILOR, dar și a BULGARILOR (care năvălesc în România și în teritoriile Bizantine din sudul Dunării, în secolul VI), a turcilor și a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pătrund în Europa, până la Paris, Roma și Constantinopole, sub Atila, în secolul V, dar se retrag spre Ural, până în secolul IX, când năvălesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea dată de geţii liberi (80 la sută), amestecați cu slavii (20%). Poporul și limba getă sunt, deci, CU MULT MAI VECHI decât poporul roman și limba latină, dar cele două limbi erau foarte asemănătoare, și de aceea, asimilarea s-a făcut atât de repede, în câteva secole.

Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mării Negre, nu numai că a învățat geta imediat, dar, în șase luni, scria deja versuri în limba lui Zalmoxis! Invadarea Geţiei Carpatine, de fapt – a unui coridor spre Munții Apuseni – a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care împăratul Traian (de origine iberică) le-a dus la Roma, ca să refacă tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1.000 de ani, după căderea Constantinopolului sub turci, în 1453, tributul plătit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formă de „țechini”.

Și tot în aur se plătesc, în ziua de astăzi, anumite interese în România, după ce TEZAURUL NAȚIONAL de 80 tone-aur A FOST VÂNDUT DE CEAUȘESCU la licitație în Zürich și cumpărat de BANCA ANGLIEI.

Cele 14, nu care romane, ci MILIOANE DE ROMÂNI din afara României înțeleg și simt acum, mai bine ca niciodată, sensul versurilor transilvane „Munții noștri aur poartă,/ Noi cerșim din poartă-n poartă!”

În aceeași ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest DORMEA sub JUGUL BISERICII ROMANE și al ANALFABETISMULUI, este COMPLET NECUNOSCUT pe aceste meleaguri.

Cultura și civilizația europeană și-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole, în 330, când Bizanțul devine capitala Imperiului Roman. Deși se studiaza istoria și limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat „BARBAR” și „INCULT”.

Nici un istoric elvețian nu a fost capabil să-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici măcar Ana Comnena ("istorică" - n.r. Carmen Pankau)! Nimeni nu cunoaște aici cultura și civilizația Bizantină, religia ortodoxă („orthodox” este, în limbile occidentale, un termen peiorativ), și cu atât mai puțin, istoria și tradiția română. Faptul esențial că analfabetismul nu exista în Bizanț, dar exista în Europa de Vest, în aceeași perioadă, este și mai necunoscut.

Academiile „păgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice etc.) au fost toate ÎNCHISE în secolul VI, iar când, în cele din urmă, universitățile au început să apară în Occident, în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova), ele erau CONTROLATE de BISERICA ROMANĂ și studiau teologia. Numai călugării și clericii știau carte, se îmbogățeau – prin exproprierea de pământuri în favoarea mănăstirilor – și luau puterea în toate țările vestice, prin misionarism și prozelitism – la început (prin teroare și Inchiziție – mai târziu), până în secolul XI, când ultimul ținut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale. Renașterea italiană apare, ca o consecință clară și directă a căderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masă a savanților Bizantini către Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primește 5.000 de savanți exilați din Bizanț, într-un singur an, la Florența – acolo unde, în curând, vor scrie Petrarca, Dante și Boccacio și unde vor picta Michelangelo și Leonardo da Vinci.

Între timp, cultura Bizantină este păstrată și cultivată în țările Române (de exemplu, la Putna), care nu numai că își păstrează autonomia față de Imperiul Otoman, plătind-o în aur (ca de obicei), dar voievozii români trimit anual aur în GRECIA, pentru a susține mănăstirile ortodoxe (de exemplu, la Muntele Athos). În Occident, o scurtă istorie a României apare în 1943, scrisă de Mircea Eliade, în engleză, la Lisabona și publicată la Madrid („The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943) și republicată peste alți 50 de ani în România („The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, București, 1992).

În timp ce prima istorie serioasă a Bizanțului apare, tot în engleză, de-abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, „A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toată bunăvoința lui de a reabilita „misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire, nici măcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv că nu știe greaca – nici veche, nici nouă.

În final, se pune întrebarea de ce nouă (9) milenii, atestate arheologic, de CIVILIZAȚIE NEÎNTRERUPTĂ pe teritoriul ROMÂNIEI sunt IGNORATE, nu numai în Europa de Vest, dar și în România?
Cu ce se ocupă istoricii români? Și reprezentanții României peste hotare? Cine promovează cultura milenară a României?

Dacă dentiștii – și nu profesorii de română – vor să facă școli în română la Geneva, să nu ne mirăm dacă profesorii vor deschide, în curând, cabinete dentare în același oraș. În 1996, când am fost la București pentru a face cercetari în mitologia tracică, la Academia Română, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea DE CE MĂ INTERESEAZĂ TRACII ȘI DACII (“tracii” și “Dacii” sunt denumiri regionale ale Geţilor – n. r. Carmen Pankau), când acesta era subiectul de predilecție a lui Ceaușescu, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mă întreb ce contează 50 de ani de comunism, în comparație cu cele 9 milenii de istorie românească?” – (Prof. dr. Maria-Luminița Roll, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mythology).

Acest pertinent punct de vedere al Doamnei Prof. dr. Maria-Luminița Roll, de la Universitatea din Edinburgh, vine cumva să contrabalanseze ceea ce se întâmplă acum în țara noastră și anume discuțiile despre inițiativa DE A SCOATE ISTORIA din PROGRAMA ȘCOLARĂ ROMÂNEASCĂ.

Probabil printre alte justificări puerile ale acestui act incredibil, o putem pune și pe aceasta: dacă tot nu se cunoaște istoria României în Vest, de ce să nu venim noi, umili și preaplecați, în întâmpinarea Vestului și să ștergem („Delete”) informațiile despre trecut? Astfel Vestul nu va mai trebui să își „încarce” memoria (RAM) și cu istoria milenară a noastră, a celor din VATRA VECHII EUROPE, istorie ce le aparține de fapt și lor. Istoria noastră este și istoria voastră, pentru că ACESTE MELEAGURI au adăpostit oameni și popoare din zorii civilizației umane, fără întrerupere, până în prezent. Dar, dacă acum ștergem istoria din memoria colectivă națională, ce ne mai rămâne? După această operație de trepanație națională vom fi din nou proaspeți în fața istoriei, în fața întregii Europe, reșapați, remodelați, precum o „reconsiderată” fată mare în noaptea nunții? Sau noaptea minții?

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

🐟 „ZEIȚA CU 4 OCHI ȘI 12 DEGETE” ȘI „VASUL CU SIRENĂ”, DOUĂ PREZENȚE MISTERIOASE ÎN ARTA CUCUTENIANĂ

Despre aspectul plastic al vaselor și statuetelor aparținătoare de Civilizația Cucuteni putem spune că este unul cu totul și cu totul original. Acum 7.000 de ani creatorii preantici aduceau în arta lor mesaje închistate în simboluri pe care încercăm și astăzi să le decodificăm, spre buna înțelegere a acelui mod de viață și a acelor credințe și ritualuri. Ne-au uimit poate coifurile de aur și argint „cu ochi” ale principilor Frăției Getice de acum 2.500 de ani descoperite pe teritoriul României. Dar nu am privit și mai adânc în istorie, pentru că zeițele cucuteniene de acum mai multe mii de ani sunt reprezentate de multe ori cu patru ochi. Ca un ecou al celebrei ziceri românești ce spună că în situații limită trebuie „să fi cu ochii în patru” (sau chiar „să ai un ochi la spate”), simbolistica acestor artefacte are o legătură taină cu posibilitatea existenței celor două Tărâmuri (Acest Tărâm și Tărâmul Celălalt), sau a Văzutelor și a Nevăzutelor. Un personaj cu patru ochi va vedea clar în cele două Lumi ce coexistă și va ști cum să acționeze spre bunul mers al celor curgătoare.

La Ghelăiești – Nedeia, comuna Bârgăoani, județul Neamț există un sit arheologic descoperit în 1933 de către M. Cojocaru și vizitat în 1965 de M. Babeş şi V. Mihăilescu – Bîrliba. Săpături sistematice au avut loc între anii 1969 – 1986, conduse de A. Niţu, D. Monah, Şt. Cucoş. Satul Ghelăieşti este situat pe parte dreaptă a şoselei Piatra Nemţ – Roman, la 26 km de oraşul Piatra Neamţ, pe dealul Nedeia, mai exact pe un pinten al acestuia, denumit „Coada Piscului”, care pătrunde în şesul mlăştinos al Bahnei Vlădicenilor. Săpăturile au avut drept rezultat identificarea a două niveluri de locuire, atribuite fazelor Cucuteni A şi B1. Fazei Cucuteni A îi aparţin câteva locuinţe şi câteva gropi menajere. Dezvoltarea maximă a comunităţii cucuteniene de aici a fost atinsă în faza Cucuteni B. Acestui orizont cronologic îi aparţin numeroase locuinţe, datate Cucuteni B1, şi trei complexe rituale.

Inventarul ceramic al primului nivel de locuire este constituit din ceramică nepictată, cu decor adâncit, considerată de autorii cercetărilor ca fiind de factură sau de transmisie pre – sau protocucuteniană, ceramică pictată bi – şi tricrom. Nivelul Cucuteni B este ilustrat de un bogat inventar ceramic, pictat în stilurile g, d, x şi S.

Dintre acestea se găsesc câteva vase şi fragmente ceramice, cu decor zoomorf şi antropomorf, pictat. Nedeia Ghelăiești, o așezare neolitică importantă a civilizației Cucuteni-Tripolie dovedită prin numărul mare de tezaure descoperite, a dezvăluit arheologilor un idol feminin deosebit, ce are patru ochi şi câte şase degete la mâini. Descoperit într-un context încărcat de semnificații religioase, idolul ocupa poziția centrală într-un act liturgic desfășurat pe un loc sacru, un altar. Personajul principal, posibil o preoteasă a Marii Zeițe Mamă, probabil cea mai longevivă religie din istoria cunoscută a umanității și cu siguranță perioada cea mai prolifică (se întâmpla curând după ultima intervenție a divinului în materie și apariția noilor specii – Nașterea din Nou, sau Zidirea Lumii), prelua și oferea din atributele zeității supreme. Tot neoliticul este dominat de Marea Zeiță Mamă (Nou Născătoare a „Fiului”, ca nouă specie ce intervine în materie, născându-se din „formele vechi” – intervenție a îngerilor declarați ca „decăzuți”), iar prezența preoteselor este vitală comunităților prin cele două atribute ale lor – cel de vraci/vindecătoare și cel de profet/proroc. Ambele atribute aveau la bază cunoștințe solide de medicină, astronomie, administrație, arhitectură, agricultură, cu mult mai avansate decât bănuim, activitatea preoteselor fiind practică și logică. Dacă cei patru ochi ajută la vederea „dublă” („sus” și „jos”), cele 12 degete sunt simbol al intervenției divinului (Degetul lui Dumnezeu (D- e – Getul, unde „D” încheie un ciclu „pătrat” al Lumii noastre, respectiv ABCD-ul)). Dacă omul poate interveni în materie cu cele 10 degete ale sale (semn al lui IO), Divinitatea este cea care aduce ceva în plus, ca și valențe. La fiecare mână, pe lângă cele 5 degete omenești, mesagerul divin mai are un deget în plus (total șase; simbolul lui 6 (Steaua cu șase colțuri) – atenție). Totalul fiind de 12 degete, să nu uităm că douăsprezece sunt și constelațiile acceptate care „țin” întins Cortul lui Dumnezeu (Bolta Cerească), dar 12 sunt și lunile dintr-un an, sau „muncile lui Hercule”, care refac Lumea, după cataclism.

Acest „Deget al lui Dumnezeu”, la modul singular de data acesta, îl vom întâlni și în stâncăria de la Meteora (Grecia), în Munții Montserrat (Catalonia – Spania), sau sub forma lui „El Dedo de Dios” din Insulele Canare (Spania). Această ultimă formațiunea geologică spectaculoasă, situată în nordul insulei Gran Canaria, a fost distrusă de o furtună tropicală puternică, în noiembrie 2005. Dar mai avem și „Degetul lui Dumnezeu” de la noi, din „Grădina Zmeilor” din Gâlgău Almaşului (Jibou–jud. Sălaj). Și astrologii au un „Degetul lui Dumnezeu”, numit și „Yodul” (ca avertisment), acesta fiind cel care își exprimă influența în destinul uman printr-o așezare planetară ce aduce cu sine anumite crize de conștiință, care îndeamnă către schimbări de direcție în viață. Intervenția „Yodul”-ului va face să crească senzitivitatea spirituală și cunoașterea umană, permițând utilizarea noilor energii creatoare și aducerea în primul plan al unui nou centru interior, mai solid, al individului. Acest „Degetul lui Dumnezeu” este prezent și în superba frescă realizată de Michelangelo Buonarotti pe tavanul Capelei Sixtine, pictură în care sunt înfățișați Dumnezeu și Adam. Ea este numită în mod tradițional Crearea lui Adam. Privind cu mare atenție pictura, observăm că Dumnezeu este reprezentat încercând din răsputeri să se apropie de Adam. El se răsucește în așa fel încât să ajungă aproape de om. Capul Îi este întors spre om, iar privirea Îi este ațintită asupra acestuia. Brațul lui Dumnezeu este perfect întins, degetul Său arătător este îndreptat spre om, fiecare mușchi Îi este încordat. Întreaga ființă a lui Dumnezeu pare a fi cuprinsă de această dorință fără preget de a închide prăpastia dintre El și om. De aceea mâna lui Dumnezeu ajunge la o infimă distanță de mâna omului. Se pare că pictura sugerează implacabila hotărâre a lui Dumnezeu de a veni în întâmpinarea persoanei pe care El a creat-o și de a fi împreună cu ea. Dumnezeu e cât se poate de aproape. Și deși vine atât de aproape de om, totuși El lasă o mică distanță, astfel încât Adam să aibă posibilitatea de a alege. Dumnezeu așteaptă ca omul să facă următoarea mutare. Și așteaptă… Observați, acum, cum e înfățișat Adam. Brațul său este întins doar parțial spre Dumnezeu, iar trupul său este înfățișat într-o postură leneșă, ușor lăsat pe spate, dând impresia că nu îl interesează deloc inițierea unei relații cu Creatorul său. Probabil presupune că, dacă tot a depus atâtea eforturi și S-a apropiat atât de mult, Dumnezeu, cu siguranță, va face și ultimul gest de a-i atinge degetul, astfel desființând definitiv distanța dintre ei. Oricum, atitudinea lui Adam ne lasă impresia că ideea de a-L atinge pe Dumnezeu îl lasă indiferent. Poate îi lipsește forța. Poate îi lipsește voința. Sau poate știe că nu îi va face bine acestă atingere. Oricum, tot ce are de făcut este să ridice un deget. Pictura lui Michelangelo vorbește lumii întregi de secole despre arzătoarea dorință a lui Dumnezeu de a fi în relație cu ființa umană pe care a creat-o după Chipul Său. Totodată, ne amintește că Dumnezeu este mai aproape de noi decât credem.

Revenind la studiul nostru, să ne îndreptăm privirea către un alt vas cucutenian la fel de vechi și de prețios: „Vasul cu sirenă” descoperit la Cosăuți (Republica Moldova). Pe malul Nistrului, lângă Cosăuți, în inima civilizației Cucuteni-Tripolie, o altă importantă așezare neolitică a confecționat și pictat acest vas din ceramică ce conține în imagistica sa o zeitate feminină cu şase degete la o mână („mâna divină”) și o ciudată coadă de pește. „Marea siluetă” feminină are degetele de la mâini larg desfăcute, pentru a nu exista dubii asupra mesajului transmis și a intenției autorului. E greu de crezut că în apele Nistrului ar fi trăit vreodată sirene, dar ceva a determinat crearea acelei siluete, chiar dacă reprezintă un complex de atribute a unicei Mari Zeițe Mamă. Dacă prezența celor şase degete este explicată prin similitudine cu artefactul de la Nedeia Ghelăiești, existența cozii de pește la silueta de pe vasul de la Cosăuți ne poate deschide drumul spre descoperirea unui alt atribut necunoscut până acum al preotesei de pe malul râului Nistru. Putem spune că preoteasa neolitică oficia ritualul lângă o apă, Nistru, acolo unde există descoperit situl arheologic și de aici ar putea proveni simbolul cozii de pește – dar multe alte preotese oficiau cultul comunității lângă o apă și totuși nu au acest simbol.

Posibil să fie un simbol al potopului diluvial care va inunda planeta, iar Zeitatea va apare odată cu acesta (precum „oamenii pești” din basoreliefurile asiro – babiloniene), aducând Noua Creație.

Preoteasa, în urma unui ritual sacru, înnobila cu puterea apei (pe care o stăpânea ori conlucra la nivel simbolic reprezentat aici prin coada de pește) și prin intermediul mâinii vindecătoare (mâna dreaptă) oamenii comunității pe care o conducea, aducându-le, probabil, o protecție divină. Acest ritual este posibil sinonim ce ceea ce astăzi numim „botez”. Nu știm însă cum se numea acum cinci sau șase milenii, dar este foarte posibil ca prin silueta preotesei de pe vasul de la Cosăuți să avem un act al botezului din perioada neolitică. Actul „înnobilării” cu apă este omniprezent în preistoria și istoria populațiilor prezente azi în zona balcanică și nu știm cât de vechi poate fi acest ritual. Șantierele arheologice dezgroapă uneori adevărate tezaure spirituale care își dezvăluie secretele după zeci de ani de cercetare, ori niciodată – interpretarea corectă într-un context interdisciplinar ne relevă deseori chiar miturile, legendele ori simbolurile sacre pe care s-au construit religiile și civilizațiile contemporane. Sacralitatea a rămas în esența ei neschimbată de mii de ani, iar punctul de început e un alt mit doar uitat, dar niciodată pierdut. Ciclicitatea simbolurilor, redescoperirea permanentă a lor, accentuând doar o altă valență nicidecum menirea originală, poate fi chiar dovada că umanitatea a primit și nu creat miturile fundamentale. Sentimentul că „ne amintim” și nu descoperim elementele necesare evoluției științifice, prin urmare, a umanității, este comun atât cercetătorilor din diferite domenii, cât și arheologilor. Privind din față „Vasul cu sirenă” descoperit la Cosăuți, putem spune că se vede – în afară de sirenă și „căluții” de mare aferenți – chipul unei zeițe (zeița pisică? – cea cu 9 vieți) ce se „subînscrie” întregului vas. Ochii acesteia se află în partea de sus, iar limitele feței sunt delimitate de cele trei prelungiri ale mâinii drepte a zeiței (mâna cu șase degete). Zeița „sirenă” (cu coadă de pește) poate fi și o zeiță vegetală („algală”?), iar „coada” poate să fie formată din două frunze, ca lăstar (drajon). Există o asemănare cu cele zece cariatide fete – zeițe (flori de crin) din mormântul getic de la Sveștari (Bulgaria). Apariția acestei zeițe are loc între două „bulversări” (stânga – dreapta) ale universului material (umflat, gravid, purtător de dublă potențialitate). „Căluții de mare”, pot deveni câini – lupi, așa cum în friza Monumentului de la Adamclisi lăstarii de acant „nasc” capete de lupi.

Ca pandant al acestui simbol putem spune că avem o situlă de bronz, de sec. II d.Hr. (epoca romană), aflată la Muzeul de Istorie și Arheologie Tulcea. Reprezentarea în relief cu care este decorată acestă situlă ne prezintă simbolic dualitatea timpului nostru pe care îl credem unic și unidirecțional (concept al Vechii Religii Valaho – Egiptene a Geților de Aur primordiali). Personajul feminin vizibil în central planului decorat este zeița duală (Ana – Hâța, care poate schimba sensul timpului). Pentru a explicita dualitatea sa a fost reprezentată cu mâinile fasciate în două (precum crăcile unui Pom al Vieții; de unde și Crăciunul (Cel cu crăci) – Timp al dualității, al apariției Mascaților (alaiul zeilor și al trimișilor acestora, ce vin la cină (în Zilele de Întuneric), la ospăț). Caii trag de timp în cele două sensuri adevărate ale sale (de-a dreapta și de-a stânga tatălui), această „tragere” (întindere) conducând și la ruperea formelor în care „locuiește” viața. Fierul din sângele nostru (și al celorlalte animale), la ceas de bulversare a sensului (timpul lui Dionysoss – Bachuss), va „face pasul” la histerezis (doi pași înainte și un pas înapoi). Smucitura va rupe corpurile „saturate” cu fier. Cine va ține post și va fi anemic, va avea șanse de scăpare (taina posturilor). 

După cataclism, la scurt timp vor apare și noile forme de viață ce vor popula Noua Lume (timpul Noului Soare). Perioada aceasta mai este explicitată și prin înghițirea omului de către Leviathan sau Șarpe și regurgitarea acestuia, sau Lupta lui Laocoon cu șerpii ce rup formele. Ritualul de înmormântare din epoca pietrei includea și împrăștierea de oxid de fier roșu peste cel decedat („dece”, ca „zece”; „dat – lui – zece” – IO, cel care ne dă – sau nu ne dă – voie, adică „Voie – voda”), ca „preț al sângelui”. Picturile din peșteri de zeci de mii de ani sunt roșii ca sângele; mâinile roșii pictate prin grote, pe stânci, reprezintă „strigătul” din interiorul pietrei (omul, prin natura sa materială, va fi supus Marii Judecăți și readus la „izvoare” – epoca pietrei). De aceea Mithra se „naște” din piatră. Apocalipsa va fi momentul de „trădare” al materiei din care am fost creați. Din fericire – dacă se poate spune așa – se întâmplă foarte rar, dar se întâmplă. Așa au dispărut dinozaurii, așa au dispărut mamuții, așa au dispărut oamenii celor peste cinci Lumi care au mai fost… Și timpul Lumii noastre se va termina! De aceea totul este în van… („V – An”, ca moment al coborârii (căderii) în „V” a Timpului (An)).

Câteva imagini bulversante pentru realitatea cotidiană ne trimit către un alt univers ce ni se deschide, acaparator. Și statueta „Zeiței cu patru ochi și șase degete” de la Ghelăiești – Nedeia (comuna Bârgăoani, județul Neamț), dar și „Vasul cu sirenă” descoperit la Cosăuți, ne fac să ne punem întrebări asupra universului uman și social existent acum 7.000 de ani, ce iată, s-a perpetuat și prin situla de bronz de la Tulcea (sec. II d.Hr.) și după alte 5.000 de ani. Oare de ce?

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

„ZEIȚA CU 4 OCHI ȘI 12 DEGETE, ARTA CUCUTENIANĂ

Dio-esiste-Adam, Michelangelo, Capela Sixtina

✨Fiecare este ATÂT cât înţelege!

Pesimiștii sunt acei oameni care văd totul în negru, totul este imposibil, utopic și își plâng singuri de milă la urechile altora, stârnind nemulţumire și panică… Ei sunt cei care ne trag înapoi, ne pun piedică, ne frânează, ne opresc din evoluţie.

Optimiștii sunt acele fiinţe cu multă lumină în ei, unii au atât de multă, încât o impart cu ceilalţi. Ei cred în ei înșiși, într-un viitor, cred în adevăr, cred în lumină... Ei sunt cei ce ne duc mai departe “împreună”, nu se plâng de nimic și nu caută vina la alţii.

Vă trimit multă lumină, în special celor “întunecaţi”. Sunt convinsă ca nu este în zadar…

Trăiască Lumina și Adevărul!

☀️NIASCHARIAN! Să renaştem!

Autor: Carmen Pankau

CETATEA GETICĂ DE LA TILIȘCA (JUD. SIBIU) – MONETĂRIE A GEȚIEI ANTICE

Urcăm pe dealul Cățânaș – Tilișca; aici se află SINGURA CETATE geto-carpatică CERCETATĂ din județul Sibiu. Dacă mai sunt cetăți getice prin județul Sibiu, viitorul ne va spune mai multe (unii spun că și la Tălmaciu – Landskrone (în limba germană: Coroana ţării - n. r. Carmen Pankau) cetatea medievală este amplasată pe urmele unei cetăți geto-carpatice). Legendele locale par să fie inspirate dintr-o realitate a vremii. Cetatea de pe Dealul Cățânaș („cățană” = scaun la catarg, scaun pe înălțime; sau „căța” = cățeaua ce însoțește Cavalerul Danubian), alături de cele de la Grădiștea Muncelului și Lundești (Hunedoara) și cea de la Poiana (Galați), era una dintre cetățile geto-carpatine în care să băteau monede necesare comerțului. În urma săpăturilor arheologice de la Tilișca (tilișcă = iarba vrăjitoarelor, dar și fluier, sau vițel, juncan – „telișcă”) s-au descoperit mai mulți denari romani (originali și imitații “dacice”), dar și 14 stanțe (matrițe) folosite pentru baterea denarului roman. Nu e de mirare că și astăzi sunt persoane care merg pe Dealul Cățânașului și caută comoara ascunsă de geto-daci. În anul 2007 (și după) s-a încercat introducerea cetății geto-dacice de la Tilișca în circuitul turistic național. S-a stabilit traseul, s-au pus indicatoare, dar și câteva pancarte cu descrierea obiectivului.

Traseul spre cetatea geto-dacică este amenajat fiind marcat cu săgeți indicatoare pentru drumeție; aleea pietonală urmărește coama dealului Cățânaș și trece peste cumpăna apelor celor două mari bazine hidrografice din Transilvania: al Oltului și al Mureșului. În anii 1957-1958 a fost reperată și identificată așezarea fortificată geto-dacică de pe dealul Cățânaș, în vestul localităților Tilișca și Galeș. Ea ocupă platoul superior al dealului și se întinde pe pantele de vest și de nord ale acestuia. Săpăturile au pus în evidență trei faze de locuire: hallstattiană, Latene înainte de fortificare și Latene întărită. Sistemul de fortificații constă din două centuri de apărare ridicate pe versantul nordic. Atât valul exterior, cât și cel interior pot fi urmărite ușor pe teren. Pe platoul superior au fost cercetate două turnuri-locuință de tipul celor de la Costești și Căpâlna.

Pe terasele amenajate între cele două linii de apărare au fost construite locuințe, ateliere sau construcții pentru uzul gospodăresc. Puținele cercetării sistematice au dus la descoperirea de monede, morminte de incinerație, podoabe, unele și cea mai importantă descoperire într-un vas ceramic: 14 stanțe (matrițe) monetare pentru baterea de bani. Vestigiile de pe dealul Cățânaș pot fi considerate CELE MAI VECHI din județul Sibiu, așezarea fiind distrusă în timpul războaielor geto-(daco)-romane de la începutul secolului II d.Hr. Valențele strategice ale dealului Cățănaș – cu altitudinea sa de 716 m, ce asigură o vizibilitate optimă asupra celor două depresiuni învecinate și pantele sale abrupte pe trei dintre laturi – au fost de timpuriu remarcate și exploatate de locuitorii acestor meleaguri. La începutul primei epoci a fierului cca. 1050 î.Hr. o comunitate locală de geti carpatini a ridicat primul sistem de fortificare, construind valul exterior în lungime de aproximativ 1260 m și transformând astfel jumătatea superioară a Cățănașului într-o cetate ce a dăinuit circa 500 de ani.

Vestigiile civilizației făurite de ei constând din locuințe, unelte, arme, vase ceramice, deși au fost în mare parte deranjate de locuirile ulterioare, sunt deosebit de bogate. După o întrerupere de aproximativ două secole, în jurul anului 300 î.Hr., vechea cetate din prima epocă a fierului va fi din nou locuită de o comunitate geto-carpatină. Perioada de maximă dezvoltare a ei începe însă în secolul I î.Hr. și confirmă neîntrerupt până la războaiele geto-romane de la începutul celui de-al doilea secol al erei noastre. În această perioadă a fost consolidat și înălțat valul exterior, a fost amenajat un al doilea sistem de fortificare prin realizarea unei borduri consolidate cu piatră la marginea platoului superior, în lungime de aproximativ 730 m, a fost amenajată intrarea în clește de pe latura de nord și au fost construite două turnuri-locuință. Spațiul interior al cetății a fost terasat amenajându-se peste 20 de terase pe care s-au construit zeci de locuințe și ateliere. Astfel cetatea devine un important centru politic și militar-strategic dar și unul de producție meșteșugărească și de schimburi. Cucerită și distrusă la războaiele geto-romane ea nu va mai fi locuită în epocile următoare. Tot la Tilișca, dar pe Dealul Cetății, există ruinele unei alte cetăți, din perioada medievală (aprox. sec. XIV). Cetatea feudală a fost construită de către populația românească din zonă, spre mijlocul secolului al XIII-lea. A fost înconjurată de ziduri din piatră și străjuită de turnuri, păstrate sub formă de ruine abia sesizabile la suprafață.

Nimic spectaculos nu are, la prima vedere, culmea Dealului Căţânaş. Pământ galben, ziduri galbene ce mai stau în picioare doar pe un metru-doi înălţime. Sunt doar ruine ale cetăţii pe care geƫii au ridicat-o în urmă cu mai bine de două milenii, aşa că toată forfota oamenilor de odinioară e demult dusă… Acum e linişte sus pe Căţânaş, căci puţini sunt cei care se aventurează spre pământul galben să asculte poveştile geţilor carpatini.

Se spune că peste 200.000 de bărbaţi putea trimite BUREBISTA în luptă, pe vremea când conducea regatul geţilor. Dar vitejia oamenilor nu era de ajuns, aşa că, din ordinul lui, au fost construite cetăţi la Sarmisegetuza, Costeşti, Piatra Roşie, Blidaru, iar mai târziu au apărut fortificaţii şi în alte puncte ale regatului. Unul dintre ele a fost la TILIŞCA, mai precis pe Căţânaş, un deal înalt de 712 metri, conform monografiei comunei Tilişca.

Aici, pe Căţânaş, s-a ridicat o cetate cu ziduri şi turnuri de apărare. Muncă a fost multă, căci pentru a-şi securiza aşezarea, geţii au făcut mii de cărămizi din lut, amestecat cu pleavă şi paie, iar dimensiunile acestora nu erau deloc mici: 48 cm x 26 cm x 9 cm la fiecare cărămidă. Apoi, geţii au aşezat cărămidă pe cărămidă şi au ridicat ziduri de împrejmuire înalte de trei-patru metri şi turnuri ale căror ziduri măsurau 2,15 metri grosime. Cu o asemenea fortificaţie nici nu e de mirare că geţii carpatini au ales să-şi aducă aici metalul preţios ca să bată monede. Aşa s-a născut una din monetăriile getice. Monede greceşti şi romane au folosit geţii în schimburile lor comerciale, aşa că „…au preluat nu doar stilul/ iconografia monedelor elenistice şi romane, dar şi tehnologia de confecţionare a acestora”, scrie site-ul oficial al Băncii Naţionale a României. Moneda romană a pătruns în Geto-Dacia pe la începutul secolului I î.Hr., pe căi comerciale sau ca pradă de război, aşa că geto-dacii au renunţat la vechile monede greceşti, în favoarea de­narului roman. Bineînţeles că nu s-au mulţumit doar să îl utilizeze, ci au şi bătut astfel de monede, iar unul din locurile utilizate drept atelier monetar era cetatea de pe Căţânaş. Se folosea argint, matriţe şi nicovale, iar procedeul era simplu: „Meseriaşul dac aşeza o rondelă de argint între cele două ştanţe, lovea poansonul-matriţă cu un ciocan şi obţinea astfel moneda”, scrie Ioan Păltineanu, în monografia comunei Tilişca. Geto-Dacii se arătau a fi mari meşteri în crearea banilor, aşa că denarii făcuţi de ei, după chipul şi asemănarea celor romani, sunt greu de deosebit faţă de originale, se arată pe site-ul BNR. „Dovezi ale existenţei atelierului monetar de aici au ajuns până în zilele noastre, săpăturile arheologice scoţând la iveală 4 denari romani republicani, două imitaţii, precum şi 14 ştanţe (matriţe) monetare pentru baterea denarului roman”, scriu Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter şi Adrian Georgescu în „Repertoriul arheologic al jude­ţului Sibiu”. Denari romani nu au fost descoperiţi doar de arheologi, ci, pare-se, şi de localnici.

„În Galeş, păpucarul Petru Căruţ, prin anii ’40, avea multe monede găsite prin Bărc, degradate de vreme, cărora nu li se cunoştea imprimarea de pe avers şi revers, şi pe care le ţinea într-o cutie de tinichea, pe masa lui de lucru. Din când în când mai folosea câte una, în loc de plachiu, spunând că asta aduce noroc şi că la fel făceau şi înaintaşii lui găleşeni întru aceeaşi meserie”, povesteşte Ioan Păltineanu. Pe spinările cailor soseau kilograme de metal preţios în cetatea de pe Căţânaş. Doar aici se băteau monedele geto-dacilor, la fel ca la Grădiştea Muncelului şi Ludeşti, din judeţul Hunedoara, sau în Poiana din judeţul Galaţi.

Legenda locului, aşa cum este ea consemnată de Ioan Părean, spune că:
„…metalul era topit în bare groase, după care se stivuiau în pivniţa de sub turnul din mijloc, de unde meşterii ciocanelor le transformau în monede lucitoare… Strânşi în saci, aceşti bani erau trimişi marelui rege în cetatea de scaun a Sarmisegetuzei din Munţii Orăştiei, iar de acolo se răspândeau pe întregul întins al Daciei Mari”.

Aşa se face că atunci când romanii au dat năvala în Geţia Carpatică, nu au ocolit cetatea de pe Căţânaş. Câteva luni au asediat soldaţii Romei fortificaţia geţilor, fără să aibă însă sorţi de izbândă. În fruntea armatelor se afla tribunul Marcus Tiliscus, „…cetăţean al Romei şi prieten al împăratului Traian. El avea poruncă de la împărat să cucerească cetatea, iar aurul şi argintul care va fi găsit să-l trimită la Roma”, scrie Ioan Părean, în „Legende din Mărginimea Sibiului”.

Din om în om, din generaţie în generaţie, s-a transmis legenda care spune că în vreme ce romanii asediau cetatea, câţiva geţi se luptau cu muntele pentru a săpa, în inima lui, un locaş pentru a-şi ascunde comorile. Iar la final, când au ştiut că cetatea e pierdută, au surpat turnul monetăriei pentru ca nimeni să nu mai găsească a lor comoară. Tiliscus şi ai săi romani nu s-au dat uşor bătuţi, aşa că luni în şir au scurmat în deal şi în munte ca să găsească bogăţiile ascunse. În zadar însă! Nu au găsit romanii mult râvnita comoară, dar tot au avut un folos: Tiliscus s-a îndrăgostit de una din fiicele lui Decebal, fiică ce era ascunsă în cetate, şi a luat-o de soţie, iar primul lor copil, o fată, a primit numele TILIŞCA, nume ce s-a transmis localităţii.

Visul cu mult aur şi argint nu s-a stins atât de uşor, aşa că şi astăzi, tilişcanii mai povestesc că dacă ar fi găsită comoara geţilor lui Decebal, „…oameni din cincizeci de sate ar putea trăi cincizeci de ani fără să muncească.”

Ştanţele monetare descoperite la Tilişca se păstrează în prezent la Muzeul Naţional „Brukenthal” din Sibiu. Pe aceste tiparele monetare de la Tilişca sunt gravate în negativ modelele denarilor romani republicani de argint, emişi în perioada anilor 145-138 şi 72 î.Hr., până în timpul războaielor geto - romane. Alte obiecte de podoabă descoperite cu ocazia săpăturilor sistematice au fost: trei fibule de argint cu nodozități, cinci fibule de fier, trei brățări de bronz, fragmente de brățări de sticlă albastră cu secțiune plan-convexă decorate cu undule de culoare galbenă și albă, o cataramă de bronz în forma de liră, trei catarame de fier, un pandantiv inelar de bronz cu nodozități, un inel de bronz cu placă de montare gravată, mărgele de pastă sticloasă cu ochi de păun (a.s.v. „Zeii geți cu ochi albaștri”) și un inel de chihlimbar.

Cetatea getică de la Tilișca (jud. Sibiu) – monetăria a Geţiei carpatice antice, își certifică astfel prezența în sistemul de fortificații al statului nostru strămoșesc, ca pavăză de stâncă în calea celor ce au încercat zadarnic să ne înlăture de pe aceste meleaguri. Aceasta s-a constituit într-un alt cuib de vulturi nemuritori, unde geƫii carpatini au luptat pentru libertate până la capăt.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

Detaliu ceramica Ceatea getică de la Tilișca.

🏺ARTEFACTE „TĂRTARIENE” DE ACUM 6.000 DE ANI, EXPUSE LA MUZEUL DIN ALBA IULIA

Peste 150 de artefacte de acum 6.000 de ani, au fost expuse la Muzeul Naţional al Unirii din ALBA IULIA, între care obiecte de uz casnic, unelte, podoabe şi reprezentări ale zeităţilor, care au fost descoperite în perioada anilor 2010 – 2015 în importantul sit arheologic de la TĂRTĂRIA.

Expoziţia intitulată „Cinci ani de cercetări sistematice la TĂRTĂRIA-GURA LUNCII” a fost vernisată pe 17 noiembrie 2016, şi poate fi vizitată până în jurul datei de 20 februarie 2017. „Am realizat o expoziţie temporară cu piese care redau ideile şi credinţele religioase ale epocii respective, precum şi piese care redau viaţa de zi cu zi, piese de uz casnic. Toate aceste artefacte nu au mai fost aduse împreună într-o expoziţie, fiind puse acum pentru că este vorba de rezultatul a cinci ani de cercetări arheologice”, a declarat arheologul Cristian Florescu. Evenimentul este organizat de Consiliul Județean Alba, Muzeul Național al Unirii Alba Iulia şi Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu. Între piesele expuse se află vase de ceramică, greutăţi pentru plase de pescuit, unelte de os şi piatră, străpungătoare şi spatule cu care îşi prelucrau oamenii hainele, figurine, statuete antropomorfe, podoabe, elemente ale vieţii spirituale şi reprezentări ale zeităţilor. „Aşa cum în momentul de faţă avem icoane, aşa şi ei îşi reprezentau ZEITĂŢILE de acum 6.000 de ani”, a explicat Cristian Florescu.

Unul dintre obiectele descoperite este o reprezentare a perechii umane, femeie și bărbat, piesă singulară pentru zona TRANSILVANIEI. Potrivit specialiștilor, aceasta ar putea fi introdusă chiar în categoria „tezaur”, fiind o PIESĂ UNICAT. Așa cum istoricii au văzut îm această statuie o reprezentare a perechii primordiale, eu pot spune că este perechea divină, ce „oscilează” pe un unic ax al universului („un – i – vers”, ca unic vers al „poemului” pe care îl trăim, fără să putem evada din legea ciclicității și judecății în care suntem prinși prin naștere și prin sângele roșu cu „memorie” a păcatelor – magnetic, cu conținut de fier). Statueta reprezintă două chipuri cu „nas” (symbol al „cioc”-ului), posibil Zeul Kuk (singuraticul, cel care vine și dă la o parte Vechea Creație și își pune Noile Ouă în cuibul nostru planetar; numit și zeul Kak, cel care ne va înghiți și ne va excreta (a.s.v. Buci-e-Gi; Cur-cu-băț – A, Cur – cu – beu sau Cur-cu-bleu)) și MAMA GAYA VULTUREANCA (cea care va „naște” pe Puya Gaya, cea care se ține „Gaya Mațu” după mama sa – de unde și zeul Gugumatz al mayașilor (căci dintr-o „maya” (amestec fermentat) al lumii Veche apare Noua Lume, a Șarpelui „S”; „Maya” este Mamaia lumii noastre, sau Străbunica, BĂTRÂNA DIN BUCEGI).

Dacă veți studia atent veți afla că exista O LEGĂTURĂ ÎNTRE CREDINȚELE geţilor și ale mayașilor. Între „Iza” (apa „vie” MARAMUREȘANĂ; sau „ița” (ața) vieții din războiul ce țese timpul) și „Itza” mayașă (seva ce se scurge din arborele lumii), între Șarpele cu cap de lup getic și Șarpele cu pene (Șarpele – Pasăre) există o legătură. Numele zeului Kukulcan („kuk” și „can” (ca putere a nevăzutelor), ca semnificație a Zeului care vine din nevăzut) este și Gugumatz. Dar „GUGU” și „MATZ” au REZONANȚE ROMÂNEȘTI. Gugu este un cunoscut vârf de munte. Vârful Gugu se află în MUNȚII GODEANU, în proximitatea Masivului RETEZAT, la o altitudine de 2291 metri, la 25 km de Poiana Mărului din CARANSEBEȘ. Mulți turiști vin anual să viziteze zona, una dintre cea mai ciudată din România.

Se spune că la anumite ore din zi, MUNTELE DISPARE și, în plus, se întâmplă fenomene neobișnuite. Legendele spun că pe acest munte ar fi avut reședința ZAMOLXE și din acest motiv, muntele era un loc sfânt. GUGULANII sunt locuitori ai BANATULUI montan, având ca centru orașul CARANSEBEȘ. Printre aceștia se numără locuitorii de etnie valahă ai comunei Cornereva din județului CARAȘ-SEVERIN, Banat. Este specific zonei ca fiecare sat să aibă o poreclă proprie.
Numele de „GUGULAN” provine de la VÂRFUL GUGU al munților GODEANU. Îndeletnicirile de bază ale gugulanilor sunt creșterea animalelor și pomicultura.

Denumirea provine de la vârful Gugu (2.291 m), cel mai înalt vârf din Munții Godeanu („GOD”=Dumnezeu; „God – e – Anu”), în jurul căruia sunt așezați. Gugu-matz are și particula” „Matz” – ca intestin. Este oare posibil ca NUMELE ȘARPELUI CU CAP DE LUP să fie tocmai „GUGU” sau „Gugumatz”? Este oare posibil ca prin cercetarea a ceea ce a mai rămas din credințele maya (și ale altora) să înțelegem ce credințe au avut STRĂMOȘII NOȘTRI? Toate sunt dovezi de netăgăduit ale existenței GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI, cei ce AU SALVAT NEAMUL OMENESC la ultimul cataclysm cosmic și cei care au parcurs întreaga planetă răvășită de apocalipsă, în misiune sacră de refacere a civilizației umane. De aceea principiile Vechii Biserici Valaho – Egiptene le găsim atât de departe, peste ocean, la popoare ce aparent nu au luat legătura cu strămoșii noștri. O întreagă planetă a avut aceleași credințe, care apoi s-au diluat și s-au rupt de esența inițială. Legea Uitării implacabile, necesare, dar și distrugătoare, și-a făcut efectul. Au rămas simbolurile și statuile să ne „VORBEASCĂ”.

Expoziția „Cinci ani de cercetări sistematice la TĂRTĂRIA-GURA LUNCII” cuprinde trei compartimente: cel de ceramică, cel dedicat vieții spirituale și cel vieții de zi cu zi. În cadrul compartimentului referitor la elemente de viață spirituală, printre cele mai senzaționale piese se numără figurine antropomorfe și reprezentări antropomorfe pe vas (omul „legat” prin naștere, prin natura sa și soartă de planeta sa).

„Situl de la Tărtăria este unul dintre cele mai importante situri arheologice din România, situri neolitice. Din păcate, CERCETĂRILE au fost destul de SUMARE. Avem o primă fază a cercetărilor în 1961 când au apărut și celebrele tăblițe de lut, apoi o campanie în 1989. În ultimii cinci ani, cu sprijinul Consiliului Județean Alba care a alocat bani pentru achiziționarea sitului și cu un colectiv vast compus din arheologi de la Muzeul Național Brukenthal, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia am reușit să întreprindem cercetări mult mai ample”, a declarat directorul muzeului din Alba Iulia, Gabriel Rustoiu. Expoziția vernisată la Alba Iulia, dedicată exclusiv perioadei neolitice, a fost prezentantă de către Cristian Florescu de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia. „Expoziția este organizată pe trei compartimente: un compartiment de ceramică, un al doilea compartiment referitor la elemente de viață spirituală descoperite la Tărtăria, precum și al treilea compartiment, general, este vorba de viața de zi cu zi, în care sunt prezentate uneltele de uz caznic, uneltele de os, de piatră, greutățile, suporturile și o vitrină cu piese care nu le putem identifica sigur rolul lor funcțional”, a explicat Cristian Florescu. Reamintim că în situl Tărtăria au fost descoperite TREI TĂBLIŢE CU PICTOGRAME considerate a fi din anul 5.000 î.Hr..
Tăblițele de la Tărtăria au fost descoperite în anul 1961 de către arheologul NICOLAE VLASSA. Două sunt acoperite cu reprezentări stilizate de animale, copaci și diferite obiecte. Cea de-a treia cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii. Tăblițele de la Tărtăria ar putea reprezenta cea mai veche scriere din lume, fiind cu O MIE DE ANI MAI VECHE decât scrierile sumeriene de la Uruk și Djemdet Nasr. Datarea lor reprezintă însă motivul pentru care sunt atât de controversate. Tăblițele au fost confecționate din lut nears, iar, pentru conservarea lor, au fost arse în cuptor. După stilul pictogramelor, acestea au similitudini cu cele de la Uruk și Djemdet Nasr.

Cercetările arheologice în această zonă au fost reluate ulterior, pe teritoriul comunei Săliştea, în satul Tărtăria, punct Gura Luncii şi are o suprafaţă de peste 2,5 hectare, care a fost cumpărată de către Consiliul Judeţean Alba de la foştii proprietari, pentru a conserva situl. „De fapt, ţinta şantierului e să demonstrăm locul şi apartenenţa culturală a acestei descoperiri fenomenale anterioare (tăbliţele de la Tărtăria)”, a explicat atunci arheologul Sabin Luca.
Tot la Tărtăria a fost găsită, în urmă cu doi ani, O NOUĂ TĂBLIȚĂ DE CERAMICĂ, denumită „SECRETĂ”, mai „TÂNĂRĂ” cu aproximativ un mileniu, care ar prezenta „SEMNE SACRE” și care se află în prezent în patrimoniul M.N.U. din Alba Iulia. În afara celor trei plăcuțe descoperite în 1961, aceasta este singura tăbliță care a mai fost găsită în situl neolitic de la Tărtăria. Săpăturile au fost reluate în 2010, cu un colectiv condus de Sabin Luca, şi continuate, cu o pauză din cauza lipsei resurselor financiare, până în 2015. Situl de la Tărtăria a fost descoperit de către Endre Orosz în anul 1906 şi cercetat de-a lungul timpului de Kurt Horedt (1942-1943), Nicolae Vlassa (1961) şi Iuliu Paul (1989). Planul şi profilul aşezării au fost stabilite de către Gheorghe Lazarovici şi Marco Merlini în perioada 2005-2006. În aprilie 2012, piese de bronz şi fier, datând din Epoca Bronzului au fost descoperite în localitatea Tărtăria, pe traseul autostrăzii Orăştie – Sibiu. Ar fi vorba despre un depozit de astfel de piese, iar descoperirea a fost anunţată atunci de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii. Acum aceste bronzuri sunt expuse la Muzeul Național de Istorie al României din București.

Dacă drumurile dumneavoastră vă poartă pașii către municipiul Alba Iulia, sacrificați câteva ore și vizitați expoziţia intitulată „Cinci ani de cercetări sistematice la Tărtăria-Gura Luncii” de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. Merită!

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau