☀️CIVILIZAŢIA KHOTANILOR (Partea I)

Cercetarea istorică a dezvăluit traseele Oreenilor – Arieni din centrul Europei, cea mai tumultoasă prezenţă a acestora pe traseele refăcute de arheologia secolului XX fiind Civilizaţia Khotanilor din Takla Makan/Taklamakan, Asia Centrală.

Arheologii occidentali ocolesc problematica legată de descoperirile din această parte asiatică, iar intelectualii români ce-au răzbit în Occident, contemporani cu colosalele descoperiri arheologice din Taklamakan, nu s-au arătat interesaţi nici măcar tangenţial de subiect, iar istoricii români slăvesc istorii străine, neglijând arborele carpato-danubiano-pontic al arienilor.

Prezenţa Khotanilor pe toate meridianele Lumii vechi este demonstrată de urmele din toponime, hidronime, oronime ei purtându-le pe drumurile storiei de pe întreg pământul în calitatea lor de creatori ai civilizaţiei universale. Oamenii sacri au pornit de unde Tatăl Ceresc a pus Rai în Eden, din Vatra Vechii Europe, din cotitura Munţilor Carpaţi, în timpul în care restul continentului nostru era doar o imensă pată albă, după cum dovedeşte savanta Maria Gimbutas, iar urmele se păstrează în mituri, legende, datini, obiceiuri zidite de cultul arian ancestral. Istoria descoperirilor arheologice din veacurile trecute reface căile fluxului arian demografic al lumii, încă din Neolitic, de acum peste 10.000 de ani, flux ce poartă pecetea poporului de călugări Khotanici.

Arienii sunt oreenii din centrul Europei vechi, oamenii albi din lumea veche, oameni sacri, nemuritori, ce au roit în căutare de condiţii climatice de existenţă, la început paşnic, apoi s-au impus prin forţă în condiţiile creşterii demografice, marcând căile vieţuirii pe Insula Pangeea, unică sub cerul începuturilor. Retragerea gheţurilor, duse de oceanos potamos, cel pe care a plutit Noe aducând vieţuirea pe Terra, s-a păstrat în memoria colectivă drept potop şi urmele lui se descoperă mereu în arheologia lumii.

Khotanii de odinioară, urmaşi în timp ai oreenilor, cunoscuţi drept hiperboreeni, pelasgi, apoi – în alte etape istorice, geto-daci etc. au dus mai departe Civilizaţia iniţială matriarhală a Marilor Preotese patronate de NIKA - Zâna Dumnezee. Acestea au creat şi civilizat omenirea, au conceput limbajul, scrisul, simbolistica - pecetea lumii, păstrată din vechime, învăluită în ceaţa uitării în perioada patriarhatului ce le-a urmat. În centrul Europei sunt o mulţime de localităţi, nume de ape şi munţi, de văi şi câmpii, picioare de plai unde se trăia, se întărea, se îngrădea un ormeniş. Ora era Marea Preoteasă ce slujea pe RA- Soarele prin invocaţiile sale, iar poporul său erau oreenii, arienii, ormenii, într-un cuvânt oamenii etc.

Imperiu oreean-arian de limbă sanscrită, a cărui cultură şi civilizaţie este concentrată în scrierile vedice Ramayana şi Mahabharata, a avut şansa climatică, geografică, economică, demografică, cultică de a conserva măreaţa civilizaţie a Khotanilor, un arbore colosal al lumii vechi, păstrată în nisipurile Asiei Centrale, în Egiptul Antic, în civilizaţiile Inca, Maya, Ainice, Sumeriană, Babiloniană etc. Svastica, crucea rotată sau gamată (în sanscrită svasti = noroc, binecuvântare), este simbol carpatin încă din Neolitic, de când scrierea de la Tărtăria străbate lumea, de peste 7000 de ani, pe când şi la vest de China mai era Tărtăria Khotanică, nucleul iniţiatic în est. Panteonul vedic carpato-dunărean al Khotanilor pătrează cea mai veche religie şi mitologie din lume. Svastica din Vincea geto-dacă ajunge în Tibet. Legenda Meşterului Manole există în mitologia kurzilor arieni.

Khotanii, unii plecaţi spre Asia, alţii rămaşi în cotitura Munţilor Carpaţi, au păstrat informaţia despre cei plecaţi pe un alt Tărâm. Astfel, în Bazinul Tarim din Asia Centrală s-au descoperit cele mai grăitoare manuscrise, artefacte unicat de civilizaţie cultică, artistică, meşteşugărească şi comercială ale arienilor. N. Densuşianu aduce în atenţie Cotanii din Carpaţii de curbură, care fac trimitere la mari zeităţi antice de pe tot pământul, începând cu NikaOra, Oradeea, Kotiora, Oran, Cotos, Kotan. De exemplu hekatonkirii aveau puteri urieşeşti. Khotar şi Haşiş sunt făuritori ai sălaşului Zapon pentru zei şi fac arme pe măsura acestora. Faraonul Tutankamon era numit şi Tuthan Khaton, ca o reverenţă. (vezi Dicţionarul cu 99 de personalităţi mitologice). Khotanii din Asia sunt cei mai longevivi având vârste ce depăşesc frecvent 100 de ani.

Kothanii, popor de călugări atât de prezent în toată lumea antică, a jalonat traseele colosalului exod demografic al oamenilor albi din lumea veche, cei ce au dus civilizaţia din Carpaţi în Asia Centrală şi în întreaga lume. La sfârşitul secolului al XIX-lea, caravane de arheologi occidentali au dezvelit din nisipuri civilizaţia Khotanilor arieni despre care nici un şcolit român plecat în vestul Europei nu scoate o vorbă, deşi primul istoric român ce a identificat Geƫia Carpatină, (România de azi - n. r. Carmen Pankau) ca primă patrie a arianismului a fost, la 1901, profesorul Teohari Antonescu de la Universitatea din Iaşi.

Primii arheologi ce-au dezvăluit istoria Khotanului au fost: suedezul Sven Hedin, germanul Albert von Le Coq şi Marc Aurel Stein – englez prin adopţie, urmaţi de zeci de cercetători. Arheologii români se prefac a nu-l cunoaşte pe românul Marc Stein, botezat Aurel, născut la Budapesta, autor a zeci de cărţi de arheologie despre Khotanii antici încă din 1905, cel ce a introdus Khotanii arieni în Enciclopedia Britanică. Cercetătorii răsfoiesc de sute de ani artefactele Orientului Mijlociu, scriu istorii ale religiilor, dar nu ştiu că acest popor de călugări, Khotanii/Cotanii din Carpaţi, sunt fondatorii civilizaţiei universale.

M. A. Stein a descoperit o reală bibliotecă în Peşterile Dunhuang, Kizil, Turfan, Niya din zona Asiei Centrale. A dus copii şi originale la Londra, New York, Berlin, Paris, Boston, Budapesta încă din 1907, într-o perioadă în care N. Densuşianu scria în Dacia Preistorică despre khotanii arieni, lucrare interzisă studenţilor de V. Pârvan.

Condiţiile climatice din Bazinul Tarim au păstrat dovezile multimilenare ale existenţei civilizaţiei ariene Khotanice, iar artefactele aduse de aici umplu muzeele lumii. Studii de istoria Khotanilor sunt scrise pe mii de pagini de savanţi ruşi, chinezi, indieni, japonezi, englezi, francezi, suedezi. Doar românii păstrează o suspectă tăcere.

Arienii Khotanici au făurit o civilizaţie cu rădăcini adânci în toată lumea, a căror urme nu au putut fi şterse nici din India - unde Rabindranath Tagore, poetul ce a fost onorat cu primul Nobel pentru literatură din Asia, şi care avea o Academie tip Platon în grădina Santi.niketan cu semnificaţia Sacra Nika a Khotanikilor, îşi dorea să vadă România, ţara de origine a strămoşilor săi, nici din China – în a cărei zonă vestică se învaţă că ei sunt urmaşii geţilor, nici în Coreea - unde cetăţi străvechi poartă numele Kotan, nume al Yoanii-lor Oreeni străvechi, nici în Japonia - unde ainii Kotani au Peninsula Kotan, iar în Hokaido ainii trăiesc în datini vechi din Carpaţi ce-au traversat nordul arctic până în Americile occidentului - unde dacoţii sunt numiţi indienii albi, iar scoţii, irlandezii din Insulele Orknei sunt sacrii choţi. În Yukatan şi pe Amazon, în Patagonia şi Peru s-au descoperit mumii roşcate cu pielea albă vechi de 12000 de ani precum vestita Zână Lucy. Iuezii şi iacuţii sunt arieni după tradiţii şi limbă aşa cum denotă inscripţiile din Valea Orkhan din Mongolia. Armenii sunt o rezultantă a horiţilor arieni din nord-vestul Mării Negre.

Oaza Khotan din sud-vestul deşertului Taklamakan, având aria cea mai extinsă - 85.000 kmp, rămâne un centru de civilizaţie mai vechi decât Egiptul Antic. Arheologii ruşi, chinezi, indieni, japonezi, suedezi, englezi, germani au descoperit zdrobitoare dovezi ale civilizaţiei Khotanice în sutele de grote din perimetrul cercetat printre care artefacte unicat precum: pluguri şi seceri din piatră, car pentru cai şi cu jug pentru boi, roata olarului - duse din Carpaţi, ce jalonează oriunde în lume, drumul arienilor antici. Acestora li se adaugă mumiile speciale păstrate de deşertul rece. Unic în lume este biberonul din corn având drept tetină un mamelon de capră lângă mumia mamei şi a unui sugar.

Bazinul Tarim deţine un noian de informaţii multiple, de necontestat, cu privire la cultul morţilor, scrieri khotanice, arta covoarelor khotanice numite azi de Samarkand, cultivarea pământului, viticultură, minerit, creşterea animalelor şi viermilor de mătase. Comerţul cu zone îndepărtate ale lumii era înfloritor, aici fiind descoperite monede romane din vremea împăratului Valens (secolul al IV-lea). Bogăţia de jad, păşunile, sarea, climatul tropical deşertic unde cresc nuci vechi de 500 de ani şi smochini de 400 ani, un ţinut alpin cu gheţari la peste 6000 m, păduri veşnic verzi la peste 4000 m, petrolul, gazele naturale, cărbunele, fierul, iată tezaurul natural al ţinutului Khotan.

Spectaculoasă e înfăţişarea strămoşilor noştri khotani din Asia Centrală, cu nimic mai prejos decât cea a cotanilor/coensii/coţi din Carpaţi, de unde khotanii asiatici îşi au obârşia, lucru clar dovedit şi de similitudinile dintre arta Cu-Kutienilor de la Cucuteni, judeţul Iaşi şi vasele descoperite în spaţiul Taklamakandului. Tocharienii erau massageţi, scrie Strabon, arieni schiţi roşcaţi – khot arienii - veniţi din nordul Mării Negre, din Ural.

Khotan e Hotan, Hoten, Hetian, Yutian, Kutan, Yorkhan, Sutan, Thokar. Khotan se poate citi şi în denumirile de Khatonian, Khoten, Khotinsc, Khotin, Khoting, Kotchevici, Cholkata, Khantay, dar şi în toponime ce conţin particula Ora şi Oara (Ora.deea, Or.nika, Oră.ştie).

Astăzi Khotanul este provincia XinJiang (devenită Uigură, în vestul Chinei) ce înseamnă Ţara în cerc şi de graniţă, kraina din jurul deşertului Tacklamakan, unde sunt multe centre cultice de iniţieri străvechi duse din Carpaţi. În această zonă sunt sute de situri arheologice, un tezaur istoric al lumii vechi. Special este Orkhon, capitala veche a hunilor albi, arienii nord-dunăreni de pe Valea Orkhon, unde locuinţele oraşului erau cu două etaje, aveau încălzire prin pardoseala de gresie, erau înconjurate de şanţuri–troiene ce urcau în serpentină ca la cetatea neolitică din Insula Orknei - Irlanda sau la cetatea Costeşti - România. Complexul funerar e sprijinit pe stâlpi din piatră cu înscripţii runice şi războinici cu potirul în mâna dreaptă, conţine coifuri, cercei, brâuri, iar osemintele amintesc de aliura ariană: nas lung, gura mică, mustaţă, orientate cu faţa spre răsărit.

Va urma!

Sursa: Olimpia Kotan
Adaptate şi foto: Carmen Pankau

SCIȚII, NEAM GETIC

Populația băștinașă carpatină era denumită şi geți, ausoni, sciți și acațâri în scrierile bizantine, valahi și rumuny în cele germane și daci în textele latine.

Spațiul nostru de zidire a Neamului Scoborâtor din Zei a mai fost numit și Sciția, cum găsim la Herodot, care descrie în Istorii lV, 48, unde era țara Sciția în vremea lui, fiind chiar teritoriul locuit de Neamul Get în vechime și de români în perioada interbelică.
Şi Strabon face această precizare în Geografia, la l, 2, 27, scriind despre popoarele din nordul Eladei, care erau "cunoscute la miazănoapte cu un singur nume: sciți sau nomazi cum le zice Homer..."

La Vll, 3, 2 mai găsim precizarea despre geţi, care locuiau pe un mal și pe celălalt al Istrului, adică așa cum au locuit românii, până să-i slavizeze pe cei din sudul fluviului bulgarii și sârbii. Iar rabinul iudeu J. Flavius, scrie în Antichităţi iudaice, cartea 1.6, că grecii din vremea sa numeau spaţiul de la nordul Istrului Scythia Magogia, adică Sciția de sub împărăția cerească a lui Gog, cum mai ziceau geții Ziditorului Neamului Omenesc!

Suedia – au fost neamuri foarte diferite și cu istorii separate în timp și spațiu, începând cu secolele XV-XVI, scriitorii germani și cei nordici, au confiscat istoria sciților și a geților, pretinzând că neamul lor a locuit prin secolele VI-l î.e.n. în jurul Carpaților și la Marea Neagră! Despre sciți, scrie la pagina 24:

"...Scythas semper fuisse superiores de principatu humanae originis. Neque id silet Cato, qui in secundo fragmento cum illis convenit, ante Ninum circiter ducentis quinquaginta annis, quibus duravit aureum s(a)eculum, terras fuisse inundatas, et in Scythia renovatum auctumque mortale genus".

"...că Sciţii au fost mereu mai presus în privinţa începuturilor apariţiei omenirii. Cato nu trece faptul sub tăcere când, în acord cu acestea, el spune în fragmentul al doilea că înainte de Ninus cu vreo două sute şi cinzeci de ani, cât a durat vârsta de aur, pământul a fost inundat, iar neamul omenesc a fost reînnoit şi înmulţit în Sciţia".

Schythia de la Marea Neagră mai era numită Cytaea terra. Berosus consemna pe la anul 284 î.Hr. în opera sa Istorii, că: atât caldeenii cât şi scyţii descendeau din neamurile înfloritoare ale geților. (Augustin Deac, Dacia magazin, nr. 5, Iunie 2003)

GOŢII sunt GEŢII numiţi mai târziu GOŢI, localizaţi de cartografii şi istoricii Antichităţii în cotul estic al munţilor Carpaţi, sudul Moldovei, de la nordul Mării Negre până la sudul Dunării, arie ce-o regăsim în hărţile antice cu numele de SCHYŢIA, ţara sacrilor kiţi/coţi, devenită GEŢIA, apoi GOŢIA

Primul scriitor antic care aminteşte de Hestia este Herodot (425 d.Hr). El spune că sciţii se închinau 

“înainte de toate, la Hestia apoi la Zeus şi la Geea”. 

Tot el aduce un amănunt: “în limba scită Hestia se spune Tabiti”

Dexip scrie în Cronica sa universală pe la anul 260 d.Hr., că SCYŢII care se numeau şi GOŢI (GEŢI) au trecut în număr mare fluviul Istru, pe timpul lui Decius (249-251) şi au pustiit teritoriul stăpânit de romani. Desigur că în armatele goţilor erau prinşi şi înrolaţi o bună parte din Scyţi şi din Geţi, şi acesta este motivul pentru care scyţii sunt ”numiţi goţi”, după conducătorul lor. (Fontes, I, p. 732-735)

„După ce a obţinut această victorie şi după ce a luat aşa de multă pradă de la duşmanii ei, regina Tomires a trecut peste acea parte din Moesia, care acum se numeşte Sciţia Minor şi a întemeiat oraşul TOMIS pe ţărmul moesian al Pontului, după numele ei.” În acestă lucrare Iordanes o numeşte pe Tomiris „Getarum Regina”.

„Neam straşnic de tot – gens fortissima (despre care) stă scris că urma să pustiască chiar şi ţara Iudeei (. . .). Massageţii îşi au originea din sciţi. Şi zicând massageţi e aproape cum ai zice solizi (graves), adică puternici, geţi -fortes Getae“ (Iordanes – Getica).

Într-un gheţar Altaic Siberian s-a descoperit COVORUL FERMECAT cu imaginea ZÂNEI CERULUI la ceremonia de învestire a Șcitului Regal (vezi kurganul nr. 2 din cele 5 kurgane imperiale de mari dimensiuni). Acest covor este UNICAT universal şi atestă prezenţa de neşters din istorie a Marilor Zâne SCITE, ce-au creat o civilizaţie avasată, paşnică, creatoare în zorile omenirii.

Sute de istorici ai lumii apreciază că LUMEA SCITICĂ este cea mai veche civilizaţie de pe Pământ, înglobând INDOEUROPENII (erau tot Geţii reveniţi acasă – n.r. Carmen Pankau) cu multiple nume ce s-au îndreptat spre toate punctele cardinale. Sciţii (Geţii – n.r. Carmen Pankau) sunt cel mai tumultos popor al istoriei euroasiatice, ce ocupau teritorii imense, unde exista o populaţie infimă, că se contopeau cu locuitorii zonelor supuse, scrie Guido Mansuelli în Istoria civilizaţiilor Europei.

Sciţii nu erau doar vestiţi crescători de cai şi călăreţi fătă egal din istoria străveche. Se adaptau condiţiilor climatice şi practicau agricultura, creşterea şi domesticirea animalelor, făurirea uneltelor şi vaselor necesare vieţii. Sedentarii au făurit primele aşezări stabile cu case rotunde în lumina soarelui în formă de cutie, și de aceea au fost numiţi în istorie Cutieni. Aceştia au fost sciţii sedentari, ce dovedesc originea lor europeană unde au trăit primii plugari ai lumii, când la SCHELEA CLADOVEI se cultivau cereale cum scrie istoricul român Vasile Boroneanţ. Ei creşteau caprine, oi, vite şi mai ales cai - primele mijloace terestre de deplasare ale omenirii. Sciţii au fost PRIMII PĂSTORI de pe pământ. O grupare specială scitică este cea numită de istorici SCIŢII REGALI, ce dirijau şi ţineau legătura cu întreaga existenţă scitică a zonei, trăind în corturi regale. De asemenea, sciții sunt considerați cei MAI MARI DEŢINĂTORI DE AUR din istoria omenirii.
Sciţii au fost prima mare civilizaţie de călăreţi euroasiatici.

În sudul Dobrogei, sciţii cu regina lor vestită, TOMIRIS, sunt prezenţi pe metopele monumentului Mausoleul de la Adamclisi, aici unde este prezent omul primordial din Klisa - pământ înmuiat cu apa sacră a începuturilor, unde trăiau URIAŞII, ATLANŢII, TITANII, prezenţi pe monument, care indică prezenţa Reginei Tomiris ce-şi onora fiul, Spargapises, ucis de persanii lui Cirus, vegheat de luptătoarele AMAZOANE străvechi, prezenţe de mii de ani pe metopele scitice.

Existenţa maiestuosului neam șcitic a lăsat omenirii Ceramica Cutienilor (de Cucuteni), neam sedentar, mai valoroasă decât aurul, dar şi cele mai mari cantităţi din acest metal preţios din întreaga lume.
Istoricii au ajuns la concluzia că toţi sciţii din zona Oxus-Altai-Pazîrîk erau MATRIARHALI, de aici şi bogăţia istorică mergând spre începuturile existenţei omeneşti, ce dovedesc inteligenţa, hărnicia, inventivitatea lor, toate fiind înalte calităţi omeneşti. Locuinţele sciţilor sedentari erau mici rotunde, numite cutii, deci sciţii sedentari erau cutienii, autorii celei mai vestite şi preţioase ceramici de Cucuteni din lumea antică. Arheologia a descoperit la Hârşova, în România, ceramica neagră în anul 1966, veche de 6500 ani, ce dovedeşte că strămoşii noştri cunoşteau metalurgia la temperaturi înalte ca şi șciţii euroasiatici.

Sciţii, crescători de vite şi păstori, practicau TRANSHUMANŢA adică părăseau locul după 10 ani când terenul nu mai dădea roade şi-l reluau după ce treceu alţi 10 ani.
Perşii îi numeau pe ȘCIŢI – SACII. Spre sfârsitul secolului al XVIII-lea limba lor era numită şi saca/saka cât şi scrierea acestora, ştiută de sanscrită-sacră, adică de început, şi a fost studiată de lingvistul savant englez sir Harold Walter Bailey. Acesta a publicat numeroase studii privind Limba Saka Khotanică ascetică din zona Taklamakan şi e o mare surpriză istorică fiindcă Khotanii sunt Cotensii din curbura carpatină, din NORDUL BUZĂULUI, puternică vatră de istorie străveche prezentă pe Harta lui Ptolemeu (secolul al II-lea d. Hr.).

Maria Gimbutas, în Istoria cavalerilor războinici, și L. Cueşdean, în lucrarea România - inima vechii Europe, amintesc faptul că în vestul Ardealului şi estul Panonniei s-a găsit cel mai mare depozit de spade mari din bronz care sunt şi în Spania, Scandinavia, Egipt, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Vasile Pârvan a găsit lângă oraşul Sf. Gheorghe, la Dobolii de Sus, o spadă mare cu un mâner de 130 cm ce se află la Muzeul de Istorie a României. 

Mulţi istorici ai lumii consideră că sciţii străbuni înglobează numele indoeuropenilor carpatini de la Atlantic la Pacific.

Scyții erau numiți astfel de la armele lor care făceau ravagii în luptă, nu întâmplător SCYTHE în engleză și-a păstrat sensul de coasă. Scythe în engleză mai este folosit cu scythe handle – toporiște, jagged/dull scythe – cioarsă (unealtă cu tăișul uzat), to cut with a scythe – a cosi.

Scyții mai erau numiți și Saka sau Skutai, din aceleași considerente. Sc- s-a strecurat și mai departe în limbaj și avem derivatele scissor (foarfecă) sau latinul scindere, în franceză scier (fierăstrău).

Desigur nu mai trebuie să insistăm CINE erau acești scyți când mai tot românul știe că geții foloseau COASA la război, iar armele geților numite SICA nu erau altceva decât niște coase. Aceste sica au fost perfecționate în luptele cu romanii și au devenit FALXURI, dar și acestea erau tot niște coase alungite pentru a putea lovi peste scutul dușmanului.

Surse informationale: Olariu Arimin, Olimpia Cotan-Prună, Basarabia Literara
Compilare, adaptare şi foto: Carmen Pankau

HESTIA, ZEIŢA A VETREI ŞI A FOCULUI SACRU LA STRĂBUNII NOŞTRI GEȚI

Zeiţa Hestia ori Hesta, al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost zeiţă a vetrei şi a focului sacru la străbunii noştri Geƫi.

“Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decât o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezid de la Sarmizegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia (Vesta), vatră pe care ardea focul nestins. În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular, dacic, aflăm că absida centrală avea „34 de stâlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc „era vatra focului sacru”. După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, cultul zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de Traco-Daci, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.”

Că zeiţa Hestia aparţine străbunilor noştri şi NU GRECILOR sau ROMANILOR, este probat de cele mai vechi urme de civilizaţie din lume, descoperite în România, la Cotu Miculinţi, în judeţul Botoşani; printre altele, fiind descoperite şi cele mai vechi locuinţe din lume (bordeie) datând de acum 20.000 de ani, având în centru vatra străbună. Marija Gimbutaş declara:

“România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500- 3.500 i.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”

În aceasta perioadă a matriarhatului se înscrie viaţa şi activitatea reginei Hestia a strămoşilor geto-daci. Primul scriitor antic care aminteşte de Hestia este Herodot (425 d.Hr). El spune că sciţii se închinau “înainte de toate, la Hestia apoi la Zeus şi la Geea”. Tot el aduce un amănunt: “în limba scită Hestia se spune Tabiti”. Deci, zeiţa focului la sciţi purta numele de Tabiti. Trebuie să menţionăm că de la Geƫi, zeiţa Hestia, în acest timp, „trecuse“ fără voia ei, în olimpul grecesc. Hesiod alcătuise o teogonie după bunul lui plac, “ca să pună ordine” între zei”. În felul acesta zeiţa geţilor Histia sau Hestia devine tacit zeiţă a grecilor.

Tot Herodot, menţionând luptele lui Darius cu sciţii arată ca Idanthyrsos, regele acestora a spus solului trimis de perşi:

“Ca stăpân eu recunosc decat pe Zeus, strămoşul meu, şi pe Hestia regina sciţilor. Prin sciţi el înţelege pe geţi.

Situaţia Hestiei este clarificată pe parcurs de Diodor din Sicilia, care scria:

“La aşa numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zalmoxis susţinea că şi el a intrat în legătura cu zeiţa Hestia. Zalmoxis a fost aducătorul Belaginelor (a Legilor Frumoase) pe care le primise de la regina fecioară Hestia.”

“Acestă ignorare a cultului Zeiţei Focului, a rolului lui Zamolxis de intermediar între divinitate şi om, a dus la concluzia eronată că geƫii ar fi fost politeişti. Repetăm: Zamolxis, regele Geƫilor, a primit Beleaginele de la zeiţa Hestia, după cum la arieni (tot Geƫi), Zarathustra, a primit legile „de la o zeitate bună”
Legile Belagine (legile frumoase), un cod moral şi spiritual de viaţă de care amintesc mulţi autori antici, astăzi este însă necunoscut. Este posibil ca şi informaţiile spirituale şi ştiinţifice, inclusiv astronomice/astrologice, să aibă aceeaşi sursă: comunicarea cu zeiţa Hestia sau cu alte entităţi spirituale.”

 Hestia sau Histia, zeiţa geţilor, ca pământeană, a fost regină a strămoşilor geƫi carpatini în perioada matriarhatului, o regină fecioară, care în cea mai îndepartată antichitate a organizat statul strămoşilor geţi şi cultul focului în vatra “Cetăţii Regale”, o mică fărâmă din soare-focul ceresc care topea gheaţa şi oferea muritorilor căldura necesară vieţii.

Genealogia reginei Hestia, alcătuită de Hesiod, NU are nimic comun cu realitatea. El nu a făcut altceva decât a „introdus“ cultul zeiţei Hestia de la geto-daci în lumea greacă, romană şi a altor popoare. La romani Hestia apare sub numele de Vesta, iar preotesele se numeau vestale. Regina Hestia sau Istia, Iasta sau Vesta şi-a desfăşurat activitatea în jurul fluviului Istru la geƫi. Că ea a fost într-adevăr regină pământeană ne încredinţează faptul că a fost reprezentată plastic, uneori ţinând în mână sceptrul, emblemă a suveranităţii, iar în “Statuia Giustiniani”, aflată într-un muzeu din Roma, o vedem pe Hestia sau Vesta înveşmântată într-un dublu hiton (A. Mitru, op. cit. 40, 41, 47, 54, 55, 66, 199, 258). Emblemele suveranităţii acestei zeiţe sunt o dovadă că ea a fost în adevăr regină a geto-dacilor, apoi a fost „introdusă“ de Hesiod în panteonul Olimpului şi adorată pe un vast teritoriu, euro-afro-asiatic.

Descoperirea numeroaselor statuete feminine (bogatul inventar de figurine feminine, prezentat de Radu Florescu Miclea, în Preistoria Daciei, fig 24, 37, 41, 46, 54, 57, 78, 80, 88, 103, 112, 115, 119, 124, 130, 136, 157, 159, 161, 167, 178, 181, 187, 189, 203, 210, 227, 262, 263, 265, 268, 272, 350, 352, 360, etc) sunt o dovadă pentru evoluţia şi cultura statului Get, în perioada matriarhatului. La aceasta se adaugă cele 21 de statuete feminine descoperite lângă Moineşti (Bacau), într-un sanctuar. O “Mare Zeiţă” s-a descoperit la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin) s.a... Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, CA ÎN NICI O PARTE A TERREI, perioada matriarhatului, avansată în Geto-România.

“Arheologia daco-română a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, statul strămoşilor "Daco-Traci" era condus de o femeie, ajutată de un sobor feminin.”

Informaţia oferită de Herodot, că Hestia la sciţi a avut alt nume, aparţine unei epoci mai târzii, când cultul ei „trecuse“ de la geto-români la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti. ACEŞTIA ŞI-AU ÎNSUŞIT TACIT CULTURA POPOARELOR MAI VECHI.

Hestia a fost regina strămoşilor geƫi; după moarte a devenit zeiţă a focului. În perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, grecii sub numele geto-dacic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta. Cultul ei s-a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut involuntar în panteonul Olimpului.

“În astrologie există un asteroid cu acest nume, VESTA, care are semnificaţia „păstrătoarea flăcării”, a adevărului şi a altor valori spirituale şi culturale naturale, având puteri transformatoare şi creatoare (sexuale). Vesta este de o importanţă specială pentru cei care au simţul unei misiuni sau unui scop în viaţă, creând mediul prielnic pentru împlinirea acesteia.

Zamolxis are ca şi corespondent astrologic pe Saturn, acest lucru derivând atât din etimologia cuvântului (zal=zeu, mox=moş, bătrân), cât şi din filosofia de viaţă simplă şi naturală, ascetică uneori, pe care a predat-o getoromânilor. O confirmare a acestei legături spirituale iniţiatice între Zamolxis şi Vesta (Hestia) o găsim în astrograma natală a României, care este reprezentativă pentru poporul român, trecutul şi viitorul lui.”

Sursa: Pr. Dumitru Bălaşa
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

 

 

MATEI CORVIN, UN ROMÂN PE TRONUL REGATULUI UNGARIEI

INFORMAȚIE de CULTURĂ GENERALĂ PENTRU TOȚI UNGURII CARE STRIGĂ CĂ ARDEALUL E AL LOR, DAR NU-ȘI CUNOSC ISTORIA!

Stiţi cum o chema pe Mama lui Matei Corvin? (rege al Ungariei timp de 32 de ani - 1458-1490 - FIUL lui Iancu de Hunedoara): ELISABETA SĂLĂJAN!


Dragi concetățeni maghiari

Până de curând nu știam proveniența denumirii ''Ungaria'', așa că vă ajutăm și pe voi să vă îmbogățiți cunoștințele în materie de istorie! 
Foarte adevărat, cu un amendament: ultimul rege din dinastia arpadiană, a decedat la 300 ani după regele Ștefan (la 1300).
Din 1300, până în 1527, au fost numai regi străini, ce NU aveau nici o legătură cu ''ungurii'' minoritari în Panonia.

Numele de "Ungaria" derivă din turcă și înseamnă ''10 săgeți'', adică numărul triburilor turcice venite în Panonia:

1. Trei (3) triburi de turci Cabari (proveniti din Khazari- popoare turcice care au adoptat iudaismul),

2. Şase (6) triburi de populații turcice, care au format baza ungurilor (dintre care cel mai puternic era tribul maghiarilor) și

3. Un trib de Bașchiri, de la care derivă și cuvântul ''Bozgor'' (bașchir, boșchir, boscor) din care s-a format în română verbul "a boscorodi - a vorbi neînțeles".

UNGARIA MARE NU A EXISTAT!
Să afle și TOKES!!!
Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire!

Ungaria aşa zis „Mare“ a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise.

Ungaria aşa zis „Mare“ NU a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!

Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie.
Unde este jertfa ungurească la 1867?!

Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece?

Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!

Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară!
Nici unul!

La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, NU s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.

Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania.

Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare.

Dispare Ungaria, dar NU şi Transilvania, care continuă să existe!

De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527?
Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună!

Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.

Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator!
Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi!
S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros.

Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie:

Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români?

Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?

Să mi se ierte simplicitatea, approape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie!
Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!

Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm o dată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor.

Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai.

Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş!

Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul!
Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora!

Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români!

Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!

Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim:

la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria!

Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar.

De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional!

Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!

Care e logica acestor resentimente?
Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?! 

Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?!

Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta?

Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani?
Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria!

Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!

Nici mai mult, nici mai puţin!

Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!

Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea.

S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi!
Nu ştiau încotro s-o apuce!
Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!

Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?!

Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!

Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari?
Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român.
Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică!

Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării!
Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.

Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon!

A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm!

Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale celuilalt!

Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe ne-prieteni în plata Domnului.

Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar!
E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei!

Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară!
Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!

Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează CU ORICE OCAZIE!

Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!
Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri!
Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr!
Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului.

Numai că trebuie să avem grijă mare:

ATENȚIE...

Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!
Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat.
Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război.

Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus...

Autor: necunoscut, preluat de la Vasile Borz pe fb

Adaptare şi foto: Carmen Pankau

ISTORIA NECUNOSCUTĂ A SPANIEI

Istoria Spaniei, în perioada de la căderea Imperiului Roman până la începutul cuceririi musulmane

Istoria întregii lumi a fost şi este crunt falsificată, ascunsă şi scrisă după cerinƫe şi necesităƫi, contra cost bineînƫeles, exact ca la noi în România. Dacă s-ar şti adevărul, s-ar cutremura întreg Pământul.

Nu mai puțin de 300 de ani Europa nu și-a definit încă granițele teritoriale între diferitele „triburi” predominante. În Spania se așează godoșii (Geƫii-Goƫii) originari - deja transformați în vizigoƫi - de pe pământurile situate în Europa de Est. Și ei vor fi cei care vor stabili calea pentru generații și generații pentru a servi intereselor generale sau proprii, pentru a suferi conspirații fratricide, pe lângă lupta pentru teritoriul hispanic împotriva lui Attila, războinicii Franco şi perfida şi definitivă invazie musulmană. După care s-a deschis Evul Mediu istoric.

Această etapă din istoria Spanien este cu siguranță necunoscută pentru majoritatea cititorilor în perioada care se întinde de la căderea Imperiului Roman şi până la începutul cuceririi musulmane.

În Spania, s-au așezat gotoșii originali(Geƫii-Goƫi) deja convertiți în vizi-goƫi din ținuturile situate în Europa de Est.

Pentru a nu ne epuiza cu documentația istorică referitoare la fiecare Rege vizi-got (Get-Got), vom rezuma memoria acestuia citând pe lângă numele său, anii domniei lor, precum și cauza morții lor.

Totul începe la aproximativ 395 cu ALARIC I călătorind pe coasta Europei de Sud venind dinspre est:

ALARIC I: Alaric, arianul născut în anul 370 în Delta Dunării/România.
Domnie: 15 ani (395–410).
Moartea: † în anul 410 moare grav rănit în luptă (nu de Malaria cum scriu spaniolii).

Ultimul atac în Italia de sud spre Sicilia şi nordul Africii, imediat după ştergerea din istorie a Romei Eterne, a fost oprit de o furtună puternică ce-a distrus flota torentului de GOŢI-GEŢI estici ce îl avea în frunte pe neobositul rege Alaric. Grav rănit, acesta moare la Cosenza, în Calabria, şi la dorinţa sa, parte din comorile colosale ce le purta cu el cât şi trupul său sunt îngropate sub râul Bizenţa ale cărui ape au fost deviate. Acest loc n-a fost găsit, că adevăratele comori sunt sacre pagini de istorie.

Urmaşii lui Alaric, începând cu Ataulf, refac magistralele istoriei către SV-ul fostului imperiu, ducând comori colosale în Languedoc. Roma rămâne pe mâna getului Flavius Constantin, născut la Niş, ştiut în istorie drept Constantin cel Mare. Alexandru Doboş consemnează în studiul Dacia contra Antichrist că:

„Dacia a fost avangarda rasei albe precreştine în fruntea formaţiunilor euroariene ce-au prăbuşit Roma la 410 sub conducerea regelui geţilor de răsărit, Alaric, arianului născut în Delta Dunării... unde era Insula Eroilor vechi cu templul lui Apollo - Biserica albă cu 9 altare şi 9 sfinte de pristoale, ca Biserica Omului Mare, că mari erau numai geto-dacii sacri din vechime”.

Ostrogoţii au organizat statal Europa vestică. Al. Busuioceanu scrie despre Zamolse, Buroista şi Deceneo, Odin şi Amazoane getice, citându-l pe Rodrigo Jimenes de Rada, iar în vechile cimitire, pe cruci, se mai notează încă originea geto-dacă a vizigoţilor, potrivit scrierilor profesoarei Margareta Cristian din paginile revistei Dacia Magazin. Episcopul Alonso de Cartajena (sec. XV) precizează că "regii Spaniei coboară din Dacia."

Geţii estici, numiţi vizigoţi, în vest în acea epocă, lasă Europei şi lumii neîntrecuta măiestrie de construcţie a lăcaşurilor creştine ştiute drept catedralele GOTICE, irepetabile mărturii ale măiestrie strămoşilor noştri cu şirul de regi din care se trăgea regina Amalasunta, urmaşa lui Teodoric al II-lea, ca regentă pentru fiul său şi nepotul marelui rege get, cum istoria reînvie în poezia Regina vizigoţilor, creaţie a poetulul român George Coşbuc.

Regatul Arian din Toulouse

Ataulf: 5 ani = 410-415. † Ucis (Conspirație).

Sigerico: Walia : 3 ani = 415-418. † – (Necunoscut).

Teodoric I: 33 de ani = 418–451. † În luptă (Împotriva lui Attila și a hunilor).

Turismundo: 2 ani = 451-453. † Ucis (Conspirație).

Teodoric al II-lea: 13 ani = 453–466. † Ucis (Conspirație).

Eurico: 18 ani = 466-484. † Natural (64 de ani).

Alarico al II-lea: 23 ani = 484–507. † În luptă (împotriva francilor).


Regatul Arian din Narbona

Gesaleico: 4 ani = 507–511. † Executat (În exil).

Teodoric cel Mare (regent al Amalaricului): 15 ani = 511–526. † Natural (71 de ani).

Amalaric: 5 ani = 526–531. † Ucis (Conspirație).


Regatul Arian al Toledo

Teudio: 17 ani = 531-548. † Ucis (Conspirație).

Teudiselo: 1 an = 548–549. † Ucis (Conspirație).

Agila I: 2 ani = 549–551. † Ucis (Conspirație).

Atanagild: 16 ani = 551–567. † Natural.

Liuva I: 5 ani = 567–572. † – (Necunoscut)

Leovigildo: 14 ani = 572–586. † Natural.


Regatul Catolic din Toledo
Convertirea lui Recaredo I la catolicism.

Recaredo I: 15 ani = 586–601. † Natural (36 de ani).

Liuva II: 2 ani = 601-603. † Ucis (Conspirație).

Witerico: 7 ani = 603-610. † Ucis (Conspirație).

Gundemaro: 2 ani = 610-612. † Natural.

Sisebuto: 9 ani = 612–621. † Ucis (Conspirație).

Recaredo II: Suintila: 10 ani = 621–631. † Natural (distrus).

Sisenando: 5 ani = 631–636. † Natural.

Chintila: 3 ani = 636–639. † Natural (89 de ani).

Tulga: 3 ani = 639–642. † Natural (distrus).

Chindasvinto: 11 ani = 642–653. † Natural (90 de ani).

Recesvinto: 19 ani = 653–672. † Boală.

Wamba: 8 ani = 672–680. † Natural.

Ervigio: 7 ani = 680–687. † Boală.

Egica: 13 ani = 687–700. † Natural.

Witiza: 10 ani = 700–710. † Natural.

Rodrigo: 1 an = 710–711. † În luptă (împotriva musulmanilor).

711-725: Musulmanii invadează Spania aproape în întregime.

Agila II: 4 ani = 710–714 (Regatul Tarragona și Septimania). A colaborat cu invadatorii musulmani.

Ardon: 6 ani = 714–720 (Regatul Septimania). A colaborat cu invadatorii musulmani. )

Pelayo: 19 ani = În anii 718–737. † Natural. (A fost ales conducător al Asturilor. În anul 722 conduce bătălia de la Covadonga unde începe recucerirea Peninsulei Iberice.)

Regele Alaric era fiu al Danubiului sacru ce şi-a deschis energiile magistralei reveniri în istorie a nemuritorilor geţi, pe care i-a făcut stăpânii Europei, aşa cum meritau. Portretele regilor vizigoţi de Toledo ataşată de Jose Antonio da Cunha Bermejo lucrării sale El reino visigodo de Toledo(2007) şi conservată în Biblioteca Naţională prezintă, fără întrerupere, pe 300 de ani de domnii începând cu Alaric. Acest timp al curgerii regilor geţi-goţi în şirul lor neîntrerupt păstrat de minţile luminate ale istoriei universale reîntregesc istoria mereu. Ce păcat că românilor le este încă interzisă!

Adaptare, traducere, completări, rectificări (conform mărturiilor istorice): Carmen Pankau
Surse: Luz de Trento, Spania, Olimpia Cotan-Prună.

DIN MITOLOGIA GEŢIEI EDENICE - MIHAI VITEAZUL - ÎNTREGITORUL GEŢIEI EDENICE

 

Spaţiul românesc rămâne peste milenii un miracol plin de încărcătura Misterelor.

Geto-dacii aflaţi în calea întretăierii imperiilor, care i-au destrămat, i-au rupt şi anexat teritorial, au avut forţa să-şi păstreze unitatea graiului, portului, în bogăţia şi sensibilitatea cultică din obiceiuri, datini, balade şi simboluri, aşezate la temelia celei mai puternice mitologii europene.

Fascinantă este istoria trăitorilor geto-daci, care se ştiu aici, unde Demiurgul Cosmic a aşezat Raiul în Eden pe apa Fisonului, ce înconjura Ţara Havila cea bogată în aur. (Facerea, 8-14)

Pe pământul străbun al plaiurilor geto-dace viaţa şi-a urmat cursul multimilenar, fiind mereu acasă căci aici este Raiul pe Pământ cu înaintemergătorii luminaţi. Astfel am răzbit prin vremuri grele. Nu ne-au clintit taifunurile prădătorilor pentru că suntem neam de eroi. Vitejia geto-dacilor, oameni de mare bravură, a purtat Făclia Nemuririi, alimentată de energiile sacre ale pământului nostru. Fiecare segment din nemurirea noastră poartă numele glorioase ale înaintaşilor, ce ştiau că suntem acasă în Geto- Dacia noastră din centrul Europei, unde am creat civilizaţie şi cultură.

Pământul sacru geto-dac a dat lumii pe nemuritorul Mihai Viteazul, bărbatul capabil să poarte ştafeta înaintaşilor, în vreme de mare cumpănă, demn de a croit punţi către energiile lumii creştine din inima Vechii Europe la mijlocul secolului al XVII-lea. Destinul i-a învrednicit braţul puternic şi mintea clarvăzătoare şi l-a aşezat în curcubeul sacru ce îl poartă de la Spartacus la Zamolse şi Iisus, de la Burebista la Decebal, la Regalian, la Alaric, la Mircea, la Vlad (1060), la şirul neîntrerupt de voievozi Basarabă, la Constantin Brâncoveanu, la Cuza-Vodă. Cu toţii s-au călăuzit după Pecetea Valahă a Raiului Edenic geto-dac al cărei corolar s-a desăvârşit la 1 decembrie 1918 când Corifeii naţiunii au sudat Unirea cea Mare.

Odinioară, când Imperiul Roman se considera veşnic la Dunăre şi în Balcani, marele rege Burebista (82-44 î.Hr.) şi-a adunat neamurile nordice constituind primul stat geto-dac centralizat din inima Europei. El n-a creat un imperiu, deşi avea ca întindere trei pătrimi din suprafaţa Europei antice.

Burebista, simbolul unităţii Geƫiei Vechi, a fost marele strateg al zonelor nordice din vecinătatea Imperiului Roman. Urmaşul său peste veacuri, Mihai Viteazul, a recreat Blocul Getic în secolul al XVII-lea (Gh.D.Iscru).

Prima mare zădărnicire a civilizaţiei geto-dace a fost şi ultima pentru Imperiul Romei, în anul 105 -106 aici, la nordul Dunării, cu Decebal în fruntea nemuritorilor geto-daci, ce a ţinut piept din 87 până la 106 cohortelor romane în bătălii crâncene şi cu consecinţe devastatoare pentru Dacia.

Împăratul Romei şi-a arogat numele de Maximus Dacicus numai pentru 15% din tărâmul acesteia asupra căruia a reuşit să-şi întindă stăpânirea, indicând astfel măreţia geƫilor, ce-au clădit şi Roma prin mijlocirea etruscilor, că n-a inventat împăratul această denumire dată strămoşilor lui.

Columna înălţată de împărat a rămas avertismentul geto-dacilor conduşi de măreţul rege sacerdot Decebal asupra Romei, preluat de Regalion la 258 şi împărăteasa Driantila, cu nimic mai prejos, descendenţii lui Decebal dând prima lovitură Romei şi refăcând Geƫia Veche, susţinând cu vitejie ştafeta celor jumătate dintre împăraţii imperiului, de origine geto-dacă.

Constantin cu adevărat Mare, născut la Niss, a zidit o Noua Romă, a „dacilor”, aici, acasă, în Bizanţ, lăsând istoriei europene statuile uriaşilor geto-daci pe Arcul său de Triumf din fosta Romă Imperială ce-şi avea temelii etrusce dacice, cu peste 1200 de ani înainte de fondarea Romei.

Măreaţa Romă a căzut la 23 august 410, sub loviturile geto-dacilor, numiţi pe atunci Goţi, conduşi de Alaric, născut în Delta Dunării, care avea doar 34 de ani. Numele de geto-dac era interzis şi ei sunt numiţi Goţi scăpând interdicţiei fiindcă S-A IMPUS IDEEA că erau germanici/nemţi, dar la cotitura Munţilor Carpaţi neamţ înseamnă neam şi cine nu s-ar mândri cu ALARIC, ce n-a vrut să coboare de pe Dunăre pe pământul cotropit de romani la întâlnirea cu împuternicitul Romei (McKendric).

Lui Alaric ar trebui să i se înalţe statui în spaţiul fostului Imperiu Roman, mai ales că graţie diplomaţiei şi forţei lor, Goţii Dunăreni au administrat tot vestul Europei şi e normal să-ţi doreşti să fii din neamul goţilor, oameni sacri, din Geƫia Edenică.

Papalitatea ne-a impus numele de România, de parcă Roma ar fi fost pe pământ geto-dac, şi A MUTAT NUMELE GEŢIEI ŞI AL GOŢILOR în gheţurile nordului arctic, eveniment ce nu s-a mai semnalat niciunde pe pământ, împietrind inima Vechii Europe în scripte. Străbunii l-au învrednicit pe Mihail Voievod la anul 1600 pentru Renaşterea măreţiei geto-dacilor viteji, care au retrasat graniţele Daciei cu sabia. (Gh.D.Iscru)

Împăratul ostrogot Teodoric cel Mare în anul 493 a fondat la Ravena o Academie de scrieri despre goţi şi a cerut lui Cosiodor, cel mai strălucit intelectual al timpului, să scrie prima istorie despre un singur popor, GETICA, vânată şi dispărută, deoarece strălucea în paginile ei prea orbitor măreţia străbunilor geto-daci.

Acest ilustru împărat, întregitor de cult străbun, a împodobit Noua Catedrala Apollinică din Ravena cu vestitul Mozaic de aur, în care Sacrele Muceniţe, o întâmpină pe Fecioara Maria în costume naţionale româneşti, iar cei trei magi se disting prin simbolistica veşmintelor străvechi, protejaţi de mantiile getice şi căciula getică sacerdotală, călăuziţi de Steaua octogon, după Rază, pe Iisus să-l vază, cum este primit de iluminaţii străbuni în straie albe de ceremonie sacră.

Goţii, vizigoţii, ostrogoţii au condus şi organizat întreaga Europă aproape1000 de ani, apărând credinţa străbună, numită pe atunci arianism, înălţând lăcaşuri de cult paralel cu propaganda papalităţii catolice ce-a împânzit Europa forţând-o, şantajând-o, să adopte catolicismul.

Strălucitoare este Diadema Sacră a voievozilor valahi, apărători ai creştinătăţii de la Vlad (1060), la Mircea Voievod 1593-1601, la Brâncovenii basarabi,la Cuza-Vodă 1859, printre care Mihai Viteazul de la 1600 este mesagerul zamolsian, cel care a susţinut făclia Unirii celor trei ţări: Valahia Transalpină, Valahia Cisalpină şi Moldovo-Vlahia, miezul Geƫiei Edenice, peste timp, în Testament de Basarabă, întărind conştiinţa de apartenenţă etnică pe unitatea de credinţă cum scrie Gh.D.Iscru.

Valahii l-au urmat pe Voievodul Mihai, care prin alianţe politice, în grele bătălii, reuşeşte să ţină turcii la hotare, dar nu pierde şansa de Unire a celor trei Ţări (1600), intrând triumfal în Alba Iulia şi intitulându-se: domnul Ţării Româneşti, şi Ardealului - şi a toată Ţara Moldovei.

În octombrie 1595 alungă turcii şi cheamă geto-dacii fugiţi din calea urgiei, să se întoarcă în câmpie şi le împarte seminţe pentru a cultiva pământul, ba mai mult, dă o lege numită Aşezământul şi legătura lui Mihai,, conştient că poporul este creatorul de resurse al Ţării. (Baltazar Walter)

Tot în 1595 Mihai preia coordonarea bisericii ortodoxe din Transilvania şi înalţă prima Biserică ortodoxă din Alba Iulia, dorind unirea creştinilor, reaşezând legea bătrână, conştiinţa naţională şi voinţa politică în Biserica străbună, ortodoxă, cu rădăcini zamolsiene.

Mihai Viteazul i-a făgăduit lui Rudolf al II-lea că va trece Dunărea cu osteni din cele trei Ţări şi nu se va întoarce până nu va bate zidurile Ţarigradului. A făcut multă slujbă creştinătăţii, numit de împărat Voievod al Ţării Româneşti, consilier imperial, crăiesc, locţiitor al Ardealului şi General peste Armia din părţile de dincoace de Ardeal, polul de atracţie din centrul creştinătăţii.

Mihai Viteazul a rămas expresia voinţei de unire a valahilor, în fapt speranţa de a reface ţara lor sacră. Măreţ este Mihai Viteazul, bărbat falnic, puternic, bun camarad, cel ce şi-a luminat coroana voievodală cu faptele de bravură ale cavalerului timpului sacru, rămânând mereu prin faptele sale la prezent. Cunoscător al vechilor iniţieri, el şi-a amplificat Crezul nestrămutat, sorbind din energiile pământului şi cerului, cele ce i-au oţelit braţul necruţător în faţa năvălitorilor. Susţinut de vitejia soldaţilor săi, Mihai părea în lupte un fulger necruţător …şi Vodă-i un munte scria George Coşbuc. Numai un ideal măreţ poate concentra asemenea dezlănţuire de strategie, diplomaţie, energie fizică şi intelectuală, în forţa cuvântului dat, pe care ai săi aliaţi, în micimea lor din aşa zisa Ligă Creştină, nu şi l-au respectat. Căpitanii săi au intrat în legendă alături de Viteazul Voievod al Valahiei, stând împreună cu el în fruntea Marii armate aŢării. Cronicarul Ciro Spontoni în Historia della Transilvania scrisă la Veneţia în anul 1683, prezintă steagul lui Mihai Viteazul si spune că după bătălia de la Mirăslău a luat flamura şi a dosit-o sub platoşă. Peste un an, la 3 august 1601, a înălţat marele stindard în faţa Turnului Croitorilor, spre cartierul românesc, de pe drumul Feleacului din Cluj, unde a fost tras în ţeapă şi ars pe rug bătrânul căpitan de haiduci Baba Novac, ce a făcut multă pagubă duşmanilor.

Pe flamura din damasc alb era pictată Pasărea nemuririi, deasupra unui ienupăr verde şi avea în cioc o cruce dublă roşie, emblema veche şi cea mai însemnată a Tării Româneşti.Veşmintele sale de luptător geto-dac iniţiat l-au protejat pe câmpul de luptă şi au rămas emblema vitejiei prin care e recunoscut în plastica vremii, lângă înţeleptul Solomon şi lângă Regina din Saba, ştiut de întreaga Europă, de la Roma la Bruxeles, Paris, Avignon, Berlin, Erfurt, Gotha etc. Istoricii europeni l-au pus în rând cu Achile, Hanibal, Alexandru, Belizarie… Cavalerul Mihai Viteazul era cel mai cunoscut în cărţile de şcoală şi ne războiam în joacă cu armele sale Ba, cu-n pai,/Ba, cu-n mai ,/ Cu securea lui Mihai, protejaţi de vesta împletită de bunica din zale de lână. Târziu am înţeles rolul forţelor energetice din privirile oamenilor cutezători care au reuşit să încremenească păgânul sub săgeţile din ochii Ghiaurului.

Mihai credea în coaliţia cu Rudolf al II-lea, numită de el Republica Creştină, cerând în scris audienţă în slujba Binelui Ţării (Transilvania) să nu cadă în mâinile turcilor. Papalitatea a susţinut interesele catolicismului în Transilvania, şi astfel ortodoxul domn valah n-a avut câştig de cauză, nereuşita sa aducându-i numele de Mallus Dacus (Dacul cel Rău). Transilvania era râvnită şi de unguri şi de habsburgi. În timp, Papalitatea a şters numele de dac, get, de Dacia şi Geţia pentru 1000 de ani şi a avut grijă ca 90 % din scrierile antice despre geto-daci SĂ DISPARĂ, deturnând conştiinţa de apartenenţă etnică geto-valahă, aspect confirmat la 1761 când Mariei Tereza a ordonat dărâmarea cu tunul a 240 de mănăstiri ortodoxe din imperiu.

Mihai este martirul Ortodoxiei. Conştient de valoarea sa militar-strategică, diplomatică, împăratul austriac îl numeşte Ilustrul Mihai. L-a dorit ca aliat, conştient că-i de temut în crezul său. L-a găzduit cu atenţii regale la Praga şi i-a dăruit un cal alb, ce-a căzut în luptă pe Câmpia Tordei. Mihai şi căpitanii lui erau urmaţi de armatele valahe deoarece lefegiii trădau mereu, ca şi împăraţii.

Înaltul împărat în micimea lui cerea calul înapoi şi cum să nu te cruceşti aflând că erau contabilizate cheltuielile martirajului de la Cluj al bătrânului căpitan de haiduci, Baba Novac, şi vai de aşa creştini!

A avut forţa stăpânirii de sine, zălogindu-şi chiar familia, iar când se afla faţă în faţă cu trădătorul de la Mirăslău, Basta, acesta din urmă recunoaşte că de nu s-ar fi unit la vreme cu românul, Transilvania era pierdută. Mihai e ctitor al diplomaţiei moderne la români şi susţine o istorie naţională paralelă. Mihai Viteazul, mesager divin, a refăcut Pecetea Geƫiei Edenice, înţelegând-o ca o normalitate în continuitate şi e ctitorul stemei celor trei ţări unite din legea străbună, ce se află în toate bisericile creştine, sub tronul Slavei Divine, simboluri evanghelice. (M. Scorobete - Dacia Edenică) Gândul lui Mihai era o Dacie a geto- dacilor, nu o himeră, translatată de Papalitate în gheţurile arctice fără dacii autentici ... Sigiliul lui Mihai este program politic, soluţie de unitate, întărită de realismul politic al timpului, argumentează profesorul Gh.D. Iscru.

Mihai Viteazul aşază simbolurile pe o Columnă sacră începând cu sigiliul Ţării Româneşti - Pasărea nemuririi, flancată de Soare şi Lună, ţinând în cioc Crucea Valahă. Dedesubt e Bourul cu Stea în frunte, din pecetea Moldovei, simbol paleolitic al regenerării. La bază sunt cei Doi Lei afrontaţi din Sigiliul Transilvaniei, inima Geƫiei Vechi, susţinute de Domnul şi Doamna Ţării, simboluri ce s-au transmit până la 1918 pe Sigiliul Statului Naţional Român. Pecetea Voievodală este un program politic, ce aşază graniţa statală valahă peste cea etnică:

IO MIHAIL / UGROVLAHISKON VOEVOD / ARDESCOM / MOLDEM ZEMLEA.

Diplomaţia timpului intuia că Geƫiile sunt o mare spaimă europeană şi o dublă izbândă, pentru un Front unic de luptă creat de diplomaţia lui Mihai, din Spania în Persia, din Suedia în Sicilia. După victoria de la Guruslău, la uneltirile ungurilor, îşi ia oştenii şi-i bătu de astă dată, tot la Mirăslău. S-a întors la Turda şi a cântat cu oştirea Pe tine Doamne te lăudăm, ca mulţumire pentru izbândă, scrie I. Filstich, citat de C. Rezachievici. Mihai Viteazul considera că ţările valahe reunite cu sabia de trei ori, să-i aparţină, dar Rudolf al II-lea l-a părăsit şi asasinat, pe câmpul de luptă.

Însemnările originale ale lui Mihai mărturisesc: …şi hotarul Ardealului / Pohta ce-am puhtit / şi îi cere lui Rudolf cele cinci comitate pentru o Transilvanie întregită. Voievodul a demonstrat şi după moarte că e Gigantul ce acoperă cu forţa vitejilor valahi întru nemurire Glia strămoşească.

O moarte nedemnă pentru un Căpitan aşa de valoros, scrie R. Knolles. Trupul a rămas pe Câmpii Thordei, iar capul a călătorit omagiat până dincolo de hotarele Moldovei. Oşteanul a rămas la fel de viu în inimile noastre, iar nevrednicul asasin moare peste 6 ani, uitat, bătrân şi bolnav. Sufletul getului trăieşte în sufletele unui neam întreg, până ce scripturile se vor îndeplini, scrie pe piatra pusă de Radu Buzescu. Spiritul împletit al luptătorilor de legendă înconjoară astfel multimilenara Geƫiei vechi, pildă şi mândrie pentru naţiunea geto-dacă, la Mânăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Fie ca Lumină sacră a mândriei naţionale să lumineze martiriul l Viteazului Mihai Vodă, aşezându-l alături de fericiţii eroi ai neamului milenar geto-daco-vlah: Burebista, Decebal, Regalian, în Aula lui Zamolse.

Mihai Viteazul a rămas expresia voinţei înţelepciunii de unire a valahilor în vatra lor sacră. Marele voievod a parcurs drumul sacru sprijinit de înţelepciunea iniţiaţilor geto-daci, reuşind să se afirme puternic în conştiinţa umanităţii cu înaltele sale acte de bravură, ca un adevărat fiu de Basarabă.

Bibliografie:

· Berciu, T.Valter, G.D.Iscru, A. David, Tricolorul României, Ed. Sigma, Bucureşti, 1995;
· D. I. Predoiu, Mileniul întunecat, Ed. Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2007;
· Rezachievici ; V. GH. Speteanu, Moartea unui erou, Fundaţia Culturală, Bucureşti, 2003;
· M. Scorobete, Dacia Edenică, Ed. Renaşterea, Cluj –Napoca, 2006.

Sursa: Olimpia Cotan-Prună
Adaptare și foto: Carmen Pankau

ULUITOAREA CIVILIZAŢIE EGIPTEANĂ PE CARE A CREAT-O NEAMURILE ARIMINE/GETE ACIUATE PE MALURILE LUI HAPY (PARTEA a VII-a)

 

-Urmare-

Ne spune Philon mai departe în scrierea sa: „Şi Cronos – Amon – mergînd în ţinutul dinspre miazăzi, a dat întregul Egipt zeului Taaut, pentru a fi regatul său. Toate lucrurile acestea au fost consemnate pentru prima oară de cei Şapte Fii ai lui Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea frate al lor, Asclepios, după porunca zeului Taaut”. Textul care sigur păstrează informaţii foarte vechi în conţinutul său, spune că Thot – Taaut a mers în ţinuturile dinspre miazăzi pe care le-a primit ca regat al său. Ori nu putea merge spre miazăzi decît dacă venea din nord adică dinspre miazănoapte. Cei din est dacă ar fi intrat în Egipt spuneau că au purces spre apus şi nu miazăzi. Iar acest nord îl putem identifica lesne cu ţinuturile mioritice pentru că el precizează originea acestor informaţii consemnate pentru prima dată de către cei şapte cabiri, fiii lui Sedek, chiar după porunca lui Taaut şi mai tîrziu de către Asclepios. După tradiţiile religioase egiptene oraşul Wnt – oraşul iepurelui – numit mai tîrziu Khemenu era cunoscut drept cetatea celor opt ai lui Thot şi principalul centru de cult. Grecii au numit acest oraş Hermopolis adică oraşul lui Hermes cum l-au rebotezat şi pe Thot după năravul lor specific. În limba română cuvîntul căminu are sensul de casă dar şi de baştină. Şi vechilor tradiţii semite spun că fiii lui Sedek – Melchisedec – erau kabirii scris KBR. În textele atribuite lui Eno apare Melchisedec drept fiul lui Nir, mare preot al urmaşilor poporului din Carpaţi care a primit Legea Sfîntă adusă de cel ce a fost luat la ceruri de Sîntu. Mitul A FOST PRELUAT şi de ticluitorii Torei şi se găseşte la Geneza 14,18 unde se spune că Avram după ce i-a învins pe nişte împăraţi de coada oii, i-a ieşit în cale: „Melchisedec împăratul Salemului a adus pîine şi vin, el era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. Melchisedec a binecuvîntat pe Avram şi a zis: <>”. Vedem în aceste informaţii că binecuvîntarea cu pîine şi vin specifică religiei geţilor, era practicată şi de Melchisedec, deci şi el făcea parte din cultul cabirilor adică era din acelaşi neam cu toţi canaaniţii pripăşiţi prin acele locuri arse de soare şi mai tîrziu de venin satanist. Şi pentru a nu striga cineva că lenea s-a înstăpînit pe minte, am să mai aduc un argument de la egipteni. În timpul lui Ramses ll, în secolul Xlll î.e.n. Canaanul era sub suzeranitatea acestui faraon. Pe una din frescele rămase de la el se vede un grup de canaaniţi în frunte cu un personaj îmbrăcat cu un fel de gaci şi înfăşurat în sus cu o pînză care se termină într-un fel de bluză cu mîneci lungi. Barba îi este tunsă scurt, pletele sînt tăiate la nivelul gîtului fiind prinse într-o bentiţă cu un obiect mic, rotund aşezat pe frunte. Imaginea este foarte asemănătoare cu cea a lui Sîntu de pe tăbliţele de plumb sau din biserica de la Şinca Veche, dar şi cu cele ale lui Zamolxe sau Ili care au fost mari preoţi ai geţilor. Cetatea Salem este oraşul Ierusalim pentru că noi cunoaştem denumirea oraşului din perioada tîrzie şi nu cînd Avram a venit în Canaan. Este un cuvînt compus din eru cu sensul de district, a conduce şi salem/silim cu sensul de sănătate, linişte. Pe un medalion turnat cu ocazia morţii împăratului roman Commodus în anul 192 şi care era adept al religiei geţilor, MITRA apare ca divinitate supremă şi este numit în text cu apelativul cabiru ca să ştie şi cei cu mintea slută. Cetatea Salem este unul din micile centre de putere ale geţilor din Canaan alături de cele din Gaza. Dar numele cabir este aminti şi în testele emeş/sumeriene – GBR – care spun că această divinitate se ducea în Rai şi privea cum Ninhursag – Doamna munţilor înalţi lucra de zor la zămislirea neamului omenesc. Vechii greci aveau numai cuvinte de laudă despre cabiri şi ne-au transmis mai multe legende despre ei.

Amintirea acestor vremuri de mult uitate, o găsim şi la Isaia care îi pomeneşte pe cabiri dar sub forma canaaniţi – ca locuitori ai Canaanului – la „19,18 În vremea aceea vor fi cinci cetăţi în ţara Egiptului care vor vorbi limba canaanitului, şi vor jura pe Domnul oştirilor: una din ele se va numi cetatea soarelui.”

Şi el cunoştea o realitate istorică învăluită în negura timpului pe care istoricii cu istoriile lor plăsmuite le-au îngropat în uitare. Domnul oştirilor cereşti era Ziditorul cerului şi pămîntului cum zice Melchisedec sau SÎNTU şi oastea lui de îngeri cum s-a scris acest adevăr pe tăbliţele de plumb. Papirusurile egiptene spun că în partea de sud a Deltei Nilului, acolo unde fluviul se ramifică formînd acel tărîm al fertilităţii, exista oraşul Matanii. În limba română verbul a face mătănii are sensul de a se închina, iar grecii au botezat acest oraş cu numele de Heliopolis, adică oraşul soarelui, unul din centrele de cult ale lui Thoth aşa cum l-a amintit şi Isaia în textul arătat mai sus. Ne mai spune el la „19,19 Tot în vremea aceea va fi pentru Domnul oştirilor un altar în ţara Egiptului, şi la hotar va fi un stîlp de aducere aminte pentru Domnul”. Acele pietre alungite, aşa cum s-a descoperit una chiar în apropierea peşterii de la POLOVRAGI erau un simbol al fertilităţii pămîntene şi a neamului omenesc iar iv$ri$tul se referă poate la STÎLPII DJED ca simbol al fertilităţii.

A doua migraţiune din regiunea Carpaţilor şi a Pontului în Egipt a avut loc în secolul XVlll î.e.n. Hicsoşii din cronicile egiptene sînt neamurile arimine de la nodul Istrului – geţii şi sciţii care au întreprins această mare năvălire în ţara lui Ra şi au ţinut-o sub control mai bine de 150 de ani. Iar dovezile arheologice ne ajută să arătăm aceste legături ce au existat între strămoşii geţilor şi vechii egipteni. Cel mai vechi argument arheologic este altarul preistoric de la Parţa cu capul de taur şi femeia cu voal pe faţă, ceva asemănător descoperindu-se şi în primele forme de cultură ale Egiptului în situl de la Merimde. În anul 1991 s-a descoperit în localitatea Nebra din sud-estul Germaniei un disc din bronz iar specialiştii spun că ar fi din jurul anilor 1400 î.e.n. Pe acest disc sînt aplicate din aur soarele, luna şi mai multe stele dintre care au fost identificate Pleiadele. Sub soare este barca solară pe care specialiştii presupun că are origine în mitologia egipteană. Este prima reprezentare a cerului dar şi un simbol religios din metal găsit în Europa cu asemenea vechime. Poziţia coarnelor lunii indică geografic locul unde a fost găsit discul ceea ce duce la concluzia că cei care au făurit acest obiect aveau cunoştinţe ample despre astronomie, fiind folosit atît în cult cît şi în cercetări astronomice. Şi în mitologia noastră există o asemenea zicere a plimbărilor soarelui făcute pe cer cu ajutorul unei bărci divine. Descoperirile arheologice din ţara noastră atestă barca solară de la începutul mileniului lV î.e.n. iar cele din religiile egipteană şi emeş, sunt foarte asemănătoare. La cîteva zeci de kilometri de acest lor, era în secolele l î.e.n. pînă la sfîrşitul secolului lV al erei noastre, marele centru al cultului mitraic de la Carnuntum pe Istru, azi oraşul Petronell în nord-estul Austriei. Dacă mioriticii arimini au făcut acest obiect metalic, ei cunoşteau foarte bine prelucrarea bronzului iar cunoştinţele de astronomie destul de multe pentru vremurile acelea, le erau la îndemînă şi le ştiau folosi cu pricepere cum dovedeşte artefactul în discuţie. Dar discul mai poate dovedi şi o legătură cu religia egiptenilor prin menţiunile făcute de scriitorii greci cu privire la vizitele lui Olen ORFEU făcute în Egipt, de unde s-au întors tobă de înţelepciune şi mustind de evlavie. Cei doi geţi de soi sau traci cum le spun grecii, s-au preumblat înainte de războiul Troiei, adică în secolele XlV-Xll î.e.n. perioadă foarte apropiată de execuţia discului.

Tradiţiile noastre populare spun că soarele cînd apune trebuie să traverseze oceanul de sub pământ şi pentru această muncă foloseşte o barcă. Împăratul get al imperiului roman Constantius ll(337 – 361) apare pe un medalion din anul 356, aşezat pe un scaun simplu cu spătar cu un toiag în mîna stîngă iar în dreapta ţine un glob. Scaunul este aşezat pe o barcă cu vîrful ridicat în sus fiind o barcă solară. Să mai vin cu una tare, în veci fie neuitare, pentru cei ce au chemare. Poetul G. Coşbuc în poezia Mama scrie: „…C-aşa mi-e datul sorţii, Să n-am eu pe băiatul meu, La cap în ceasul morţii”. Dat sau Duat în religia egiptenilor din imperiul vechi – secolele XXVlll – XXlll î.e.n. – era ţinutul în care sălăşluiau cei răposaţi, fiind considerat în diferite epoci, ori un loc subpămîntean ori cerul cu stele. Orizontul unde apunea soarele, era marginea ţinutului Dat şi uneori era socotit loc sfînt iar personificarea locului era ca o mamă ce îi ajută pe decedaţi să se înalţe la ceruri. Dar numai cei virtuoşi ajungea în cerul luminos, cei nepregătiţi sufleteşte ajungeau într-un ţinut întunecos de sub pământ. Soarele parcurgea în 12 ore acest ţinut iar în a şaptea oră el trecea prin peştera lui Osiris unde acesta stătea pe un tron ca rege al acestui ţinut. Soarele traversează acest ţinut cu barca lui divină. Rugăciunile mortului către divinitate se scriau pe fîşiile din care era făcută mumia iar din secolul XVl î.e.n. aceste incantaţii erau scrise pe papirus şi au ajuns pînă la noi prin cunoscuta Cartea Morţilor care în egipteană se numea Carte pentru ieşire la lumina zilei. Odată cu mumificarea decedatului, toate vasele de care s-a slujit la aceste ceremonial erau sparte, obicei descris în capitolul 151 din Cartea Morţilor dar se găseşte identic la geţi, eseni şi practicile românilor de ieri şi de azi. Ce să zic; simple coincidenţe, altfel pentru români istoria şi originea lor au lămurit-o gunoaiele vîndute ce-şi spunea cu fală „doctori”, savanţi, academicieni şi alte subţirimi ale deşertăciunii.

În egipteana veche, grecescul Thoth era pronunţat DAHAUTI, ori acest cuvînt arată chiar denumirea unor neamuri arimine, sciţii dahue sau dahae, el fiind considerat stăpîn al păstorilor din est – ASIA – şi stăpîn al Ţărilor Străine de care răspundea în faţa faraonului. Dahue erau triburi de geţi şi sciţi din sudul Arabiei Felix amintiţi de Seneca în Tragedii care spune că Roma s-ar putea ridica împotriva acestor neliniştiţi de la Marea Roşie + ti: a semăna cu, a se aduna, a se înrudi cu.

Quintus-Curtius în Istorii la lX,2 spune despre unele triburi din Asia care s-au alăturat armatei lui Alexandru Macedon „Dahae Sogdianique inter nos militant”. La egipteni Thot era mediator între cer şi pământ, cunoştea secretele legilor divine şi stăpînea logosul – hu şi cunoaşterea cosmică – si el asigura trecerea între infern, lumea pămîntească şi cea cerească. Anul Nou începea cu el iar prima zi îi era consacrată odată cu apariţia stelei Sirius, pe care egiptenii o numeau Sepedet – stăpîna anului. TEHUTI, altă denumire a zeului în egipteană are legături sonore şi semantice cu divinitatea Tabiti de la geţi şi sciţi numele barbar din rugăciunea către Hermes. Cuvîntul are sensul de izvorul de unde curge viaţa/lumina sau părintele din care se trage neamul. Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică spune că de la zeiţa Hestia, Zamolxe a primit Legile Frumoase. În limba scitică spune grecul, Hestia se numea Tabiti şi era zeiţa vetrei şi a focului la geţi. În mitologia emeş, prima conducere a neamului ce a venit din ceruri, s-a aşezat în cetatea Tibira cu sensul de neamul care primeşte pe îndelete învăţătura. Avem în Carpaţii Orientali pasul Tihuţa care este poarta de trecere între Moldova şi Maramureş iar cuvîntul tehuit are sensul de zăpăcit.

Vechile temple egiptene erau zidite ca modele ale Înţelepciunii Cereşti iar cel din Dendera – Annu – care a fost refăcut de mai multe ori, era închinat lui Hathor al cărei titlu vechi era Mama – Fecioară. Ori Annu era divinitatea supremă la emeşi iar noi păstrăm cuvîntul prin prenumele ANA şi anu ca unitate de măsurare a scurgerii veşniciei timpului. Templul avea un loc în mijloc numită Sala Pruncului din Leagăn de unde se deschidea accesul către altarul secret şi pecetluit, unde, odată pe an, intra marele preot în noaptea solstiţiului de vară. Şi aşa cum în templu era Sala Pruncului în Leagăn, tot aşa în ceruri era sfînta Mamă cu copilul divin în braţe. Pe tăbliţa 67 vedem în medalion această scenă dar ca realitate a religiei geţilor iar pruncul ţine în mînă o creangă. Cuvîntul MAMA nu mai are nevoie de nici un comentariu pentru că semnificaţia lui religioasă este clară. Din inscripţiile perioadei tîrzii – după 1085 î.e.n. – Thoth este numit „Domn al cetăţii Khemennu – sau Hermopolis după zisa elenilor – zămislit prin sine căruia nimeni nu i-a dat naştere, singurul Zeu”.

Frumoasă zicere care este identică cu cea privindu-l pe Sîntu de la noi iar dacă ne amintim ce am spus despre obîrşia acestei divinităţi, atunci firele se vor lega bine dacă nu într-o pînză, cel puţin într-o saia. Toth era Stăpînul înţelepciunii şi Adevărului pe baza tradiţiei egiptene pure. El este Marele Măsurător, Cunoaşterea, Cel ce socoteşte în Cer, Înşiruitorul stelelor, Numărătorul pămîntului şi a ceea ce se află în el şi Măsurătorul pămîntului. El mai era Stăpîn al cărţilor, Scrib al zeilor şi Măreţ în vorbire. În mitologia egipteană oraşul Khemennu – Hermapolis – era considerat ca fiind „locul înalt pe care Ra s-a odihnit cînd s-a înălţat prima dată”. Thot avea ca simbol caduceul, el ţinînd cheile iadului şi raiului, a morţii şi a vieţii care era simbolizată prin crucea ansată. În Carpaţi crucea a rămas mai subţirică dar uniformă. El era judecătorul morţilor, Făcătorul eternităţii şi Creatorul veşniciei. El purta titlul „De trei ori mare” dar care nu a fost încă explicat logic. Thoth, Thot sau Hermes folosit de greci pentru cuvîntul egiptean Tehuti sau Dahauti, cred că vine din românescul tot cu sensul de absolut, nemărginit, fără de început şi fără de sfîrşit şi este dovada de netăgăduit a relaţiilor ce au existat în timp între cele două popoare. Thot era în religia egiptenilor foarte apropiat de Zeiţa Maat – dreptate şi adevăr, care mai era numită şi ochiul lui Ra. Pe foarte multe fresce egiptene apare acest simbol sacru care arată ca un ochi din care curg o lacrimă perpendicular în jos şi una către coada acestuia. Coiful descoperit la Coţofeneşti are pe frunte doi ochi asemănători cu cei din religia egipteană dar lacrimile sînt făcute în sus. Coiful este sigur lucrat înainte de prima parte a secolului Vl î.e.n. cînd Zamolxe a cerut geţilor să renunţe la folosirea aurului considerîndu-l un metal blestemat care aduce numai nenorociri. Această interdicţie este confirmată de arheologie care nu a mai găsit obiecte de aur după această perioadă de timp.

Thot era personificarea Minţii Zeului şi ca putere atotcuprinzătoare, cîrmuitoare şi diriguitoare a pămîntului şi cerului este o trăsătură a religie egiptene care este tot atît de înaltă ca şi credinţa în învierea morţilor.

Marea piramidă egipteană mai este numită în scrierile religioase egiptene Casa de Lumină. Pe tăbliţele de plumb, locul unde se duc sufletele este numit ţinutul lui Zamolxe sau cetatea luminii vii. După aceste ideii, iv$ri$ţii cînd şi-au plăsmuit revelaţiile şi vedeniile lor şi-au tras un Ierusalim în ceruri să fie mai luminat pentru că pe cel de pe pământ îl întunecaseră ei de a ajuns sălaşul Satanei. Pămîntul Egiptului era considerat pământ sfînt. TOTH nu era venerat numai ca izvor al Luminii şi al Vieţii şi ci ca izvor al Iubirii. „Eu sînt Izvorul Bucuriei” şi cînd neofitului i se punea pe cap cununa Aft (aft în limba română înseamnă a uni, a lipi, legătură) după ce îi era recunoscută iniţierea, părţile cununii reprezentau Iubirea. Despre aceşti iniţiaţi textele spun: "Îmbrăcat cu putere şi încoronat cu lumină, traversează sălaşurile propriei sale slăbiciuni, pentru ca acolo să înţeleagă cum este Osiris care stăpîneşte cerurile, să execute în libertatea sa cerească voia sa creatoare şi să se bucure de suferinţa care i-a adus iluminarea şi stăpînirea”. Parcă ar fi luate din textele lui Eno pe care spurcaţii nu ştiu în ce cultură să-l înghesuie pentru că nu încape nicăieri şi atunci îl ignoră cu multă nesimţire.

-Sfârşit-

Sursa: Olariu Arimin
Adaptare şi foto: Carmen Pankau