ISTORIA NOASTRĂ ASCUNSĂ ÎN MITURI

 

MITUL FORMĂRII PĂMÎNTULUI ŞI A VIEŢII

O altă legendă mioritică spune că pe meleagurile noastre în vremurile fără istorie a trăit un împărat evlavios vrednic şi mare iubitor de tradiţii strămoşeşti. Şi s-a apucat el să zidească o mîndreţe de mănăstire cum alta n-a mai fost spre veşnică pomenire şi mare cinstire, dăruită cu toate podoabele ieşite din mîna omului: icoane poleite cu aur, candelabre de argint, cărţi ferecate, odoare şi toate cele trebuincioase. Numai că supărarea a început să-l chinuie pe împărat fiindcă toate au mers bine pînă aproape de terminarea zidirii cînd turnul se surpa mereu de parcă era un mare blestem la temelia lui şi nu se putea înfăptui tîrnosirea.

Într-o noapte împăratul visă că turnul nu se va mai surpa dacă în clopotniţa lui va aduce Pasărea Măiastră de pe Tărîmul Celălalt şi o va pune împreună cu cuibul ei, care vor ocroti zidirea de rele şi lichituri. După mai multe încercări nereuşite ale fiilor săi, pasărea a fost adusă de către un ciobănaş şi aşezată în turnul monastirii iar pacea şi bucuria au coborît peste inima împăratului şi a supuşilor.

În munţii Sebeşului, pe teritoriul judeţului Alba se află sătucul Loman unde istoria încă nu a dat cu barda în spiritualitatea strămoşească, păstrîndu-se tradiţii din vremurile cînd religia geţilor nu era clintită nici de furtuni nici de întunecaţii iadului. Cimitirul acestui loc de neuitare adevărată este o pagină de istorie vie a trecutului nostru aşa cum a fost el şi nu cum ni l-au plăsmuit făcătorii de istorii. Aici la capul mormîntului bărbatului necăsătorit, se punea un stîlp de lemn plin de simboluri ale soarelui, lunii şi stelelor, lucrat foarte asemănător ca formă cu Coloana Infinitului a lui Brîncuşi. Pe vîrful unor coloane se mai văd încă cioplite păsări cu aripile deschise gata de zbor spre răsărit, simbolizînd sufletul celui decedat pregătit pentru dreapta judecată cerească, aşa cum se vede şi pe zidul de la schitul Sfînta Ana din Bucegi, la cca 100 de metri de unde au fost descoperite tăbliţele de plumb ale strămoşilor mei geţi.

Sătenii spun că sufletul mortului este luat de Gaia şi dus în înaltul cerurilor în lumea celor care au trecut în tărîmul celălalt, adică a morţilor în trup. În limba română, cuvîntul gaie înseamnă şoim hămesit. Dar zicerea trebuie analizată şi ca un compus din ga cu sensul de pămînt aşa cum îl aminteşte Eschil în expresia Ma Ga – Mama Pămîntească – şi ia de la verbul a lua. Deci mesajul vechi religios este că pe mort l-a chemat Mama Pămîntească, cea care i-a dat trup din trupul ei prin naşterea mamei şi acum călătoria lui pe pămînt s-a sfîrşit. Dar aceşti stîlpi ascund un sens mult mai profund pe care marele Brîncuşi cred că îl ştia de la ţăranii din Hobiţa; ei reprezintă coloana de lumină sau axul lumii, Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului, Arborele Vieţii ori osia lumii care uneşte cerul de pămînt şi prin care sufletele celor morţi se pot înălţa la ceruri prin vîrtejul de lumină ce este legătura sfîntă între Tatăl Ceresc şi Maica Pămîntească. Pasărea din vîrful stîlpului reprezintă atît sufletul mortului, care sub formă de pasăre se va înălţa la ceruri spre dreaptă judecată şi se va aşeza pe unul din ramurile Pomului Vieţii, dar şi Pasărea Măiastră sau Pasărea de Lumină, Fiul Omului ori Şaue în forma foarte veche care va călăuzi în ultima călătorie sufletul celui mort către Cetatea Luminii Veşnice sau Dabo Gio cum apare pe tăbliţele de plumb. În aceşti stîlpi vedem o metamorfoză absolută între viaţa pămîntească a omului supus pieirii prin trup şi viaţa veşnică a aceluiaşi om, învrednicit în fapte de cinste şi laudă cu care se duce la judecata Tatălui Ceresc pentru a primi lor de de veşnicie în Cetatea Vie.În aceste tradiţii şi cultura strămoşească mioritică îşi au rădăcinile expresiile noastre de blestem: “înghiţi-te-ar pământul” sau “lua-te-ar Gaia”!

În mitologia rusă, jar-ptiţa este o pasăre miraculoasă cu penele ce strălucesc ca aurul şi ca argintul şi cu privirea sclipitoare asemenea cristalului. La miezul nopţii ea se arată în grădini şi pe cîmpii, strălucind ca o mie de luminiţe. Se spune că o singură pană din ale ei poate lumina o cameră întreagă. Pasărea de foc mănîncă numai mere de aur care o fac veşnic frumoasă, tinără şi nemuritoare. Cînd cîntă îi cad din plisc perle, trilul ei putînd să însănătoşească pe cei bolnavi şi să redea vederea celor orbi.
Dar merele de aur se găsesc numai în Mărul Roşu din mitologia noastră care este sădit în Marea Veşniciei.

Să revin la tăbliţa rotundă de la Tărtăria. Al treilea semn din acest pătrat de cerc este format dintr-un semicerc care are în el o cruce cu braţele egale. Sensurile acestui simbol religios nu au fost desluşite pînă în prezent pentru că acolo unde este numai fals şi minciună nu mai poate fi şi adevăr. Semnificaţia grafemului este de Maica Pămîntească aşa cum ne-a lăsat de mărturie încă din secolul Vl î.e.n. poetul Eschil care spunea despre frigieni că aveau o divinitate unică Ma Ga, din care s-au născut toate celelalte şi pe care aceştia o adorau cu mare fervoare. Silaba ma cu sensul de mamă se găseşte la foarte multe popoare antice – emeşi, egipteni, aryas, geţi, frigieni, traci, pelasgi – şi este încă o dovadă în plus a migraţiilor carpatine către alte zări, în vremuri uitate de istorie. Cred că semnul care îl reprezenta pe Tatăl Ceresc de pe tăbliţa de la Tărtăria trebuie citit pentru urechile noastre ca ta pentru că această silabă a fost folosită în limba română pînă mai ieri pentru tată. 

Ca dovadă aduc zicerile vechilor greci care spunea despre sciţi că aveau o divinitate a vetrei sacre numită Tabiti(ta: tată + biti: moş), adică Tatăl Moşat aşa cum apare gigantul Getos pe un vas grecesc din secolul Vl î.e.n. iar moşul de pe creştetul capului era o caracteristică a coafurii purtată de unele neamuri arimine. În acest mic obiect arheologic, descoperim sintetizat expresia religioasă care mai tîrziu va fi preluată şi de iudeo-creştini: Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească şi Fiul Luminii, Fiul Omului sau Mielul cum apare atît în zicerile noastre tradiţionale despre lumea pentru care a fost dăruit şi în scrierile geţilor – numite şi esene – de mai jos care ar trebui să ne fie de îndreptar la acest neam.

Printre obiectele descoperite în situl de la Vinča sînt şi două statuete mici care stau aşezate în interiorul unei strachine iar bărbatul o ţine de după umeri pe femeie. Ele reprezintă prima imagine materială din istoria lumii a sfîntei familii, care era fundamentul religiei geţilor prin unirea în iubire a Tatălui Ceresc cu Mama Pămîntească din care s-a născut Fiul Omului sau al Luminii.

Pe peretele schitului Sfînta Ana din Bucegi, situat la cîţiva metri de locul unde au fost descoperite tăbliţe de plumb, este prezentată imagistic Sfînta Familie din religia strămoşească. În peretele schitului, sus, este săpată un fel de firidă rotundă aşa cum era imaginată marea cea veşnică iar în interiorul ei este săpat un dreptunghi. În interiorul acestui dreptunghi, pe fond albastru-verzui este pictat capul şi bustul unei femei. Capul este acoperit cu o broboadă specifică româncelor din zonă iar în jurul lui este pictată cu o culoare mai închisă aura. Imaginea a fost preluată în iconografia creştină numind-o Maica Domnului dar geţii o ştiau de Maica Pămîntească. Deasupra acestei firide este decupat în stîncă conturul Păsării Măiastre sau Şaue, cu un moş foarte bine conturat în spatele capului. În partea dreaptă a firidei dar mult mai sus este fulgerul Tatălui Ceresc săpat în stîncă iar în colţul din dreapta al acestuia scrie cu caractere latine FAMILIA DIVINA. Ori literele latine în scrierea românilor au fost introduse DUPĂ anii 1860, deci cel care a scris mesajul ştia ce reprezintă imaginile de pe peretele schitului iar mitul sau conceptul teologic a fost spus de către trăitorii lăcaşului de cult strămoşesc.
Peretele acestui schit vorbeşte în imagini şi forme despre o parte a adevăratei istorii getice, ocultată şi falsificată cu atîta ură de către istoricii români!

Numele de mato de pe tăbliţele de plumb pe care îl purta conducătorul laic al neamului scoborîtor din zei, reflectă în timp tocmai acest concept al grijii părinteşti a Tatălui Ceresc şi Maicii Pămînteşti pentru neamul zămislit ca să aibă sălaş de tihnă pe pămînt şi să devină OM. Cuvîntul mata folosit şi în prezent în Moldova ca formă de politeţe pentru o persoană cu o poziţie socială deosebită sau o persoană mai în vîrstă, poartă în el tocmai sensul profund din vechimea vechimilor, a cinstirii Tatălui Ceresc şi Mamei Pămînteşti ca părinţi dumnezeieşti şi protectori ai neamului mioritic.

În eme-gi cuvîntul mada a fost tradus prin ţinut, regiune, autoritate supremă şi care adus în făgaşul nostru de cuget şi simţiri ar însemna Ţara Sfîntă sau Dio Getia cum este scris pe tăbliţele de plumb ţinute la poprială de simbriaşii Satanei.

Simbolul religios al Maicii Pămînteşti ascunde în forma lui MITUL formării pămîntului şi a vieţii pe pămînt care spune că universul avea la început forma unui ou şi Tatăl Ceresc în iubirea lui faţă de existenţa din jur a dorit să-i dea viaţă şi atunci a aruncat fulgerul său de lumină în marea nemărginită. Din această izbire, marea a pornit într-o tălăzuire îngrozitoare iar spuma făcută a început să se adune încetul cu încetul, să se întărească şi să se întunece pînă s-a format pămîntul ce plutea ca o turtă în mijlocul apelor nesfîrşite. Atunci Tatăl Ceresc a încreţit această turtă şi astfel s-au născut munţii, dealurile şi văile şi a aşezat-o pe spinarea a doi peşti uriaşi ce o purtau în spinare clipă de clipă. Şi tot cu acest fulger Ziditorul a izbit pămîntul aducîndu-l la viaţă cu plante, ape, vînt şi toate celelalte fenomene ale naturii.

Dar fulgerul său a fost oprit de o piatră din care s-a născut o lumină puternică asemenea fulgerului şi a luat chip de fiinţă vie participînd mai departe, alături de Tatăl Ceresc la zidirea lumii animalelor iar la urmă la izvodit pe om, dar toate făcute din trupul pămîntului care a devenit prin darurile şi munca lui, Maica tuturor celor văzute pe pămînt la fel cum Tatăl Ceresc era izvoditorul tuturor celor nevăzute.

Semicercul reprezintă jumătatea de jos a oului, linia orizontală de la nivelul acestuia, este pămîntul în devenirea lui de zidire sfîntă din care se va naşte tot ce este viu, iar linia verticală este fulgerul Tatălui Ceresc care a însufleţit pămîntul transformîndu-l în Maica tuturor fiinţelor vii care au purces din creaţia de început pentru veşnicia zidirii dumnezeieşti. Dar cele două linii formează crucea cu braţele egale, simbol sfînt al strămoşilor noştri.

Sursa: Olariu Arimin - Biblia arimină după Eno
Adaptare şi foto: Carmen Pankau