luni, 11 mai 2020

MIRCEA CEL BĂTRÂN


CÂTEVA REFERINŢE DESPRE MORMÂNTUL VOIEVODULUI MIRCEA CEL BĂTRÂN SAU CEL MARE ŞI CELE PATRU PIETRE FUNERARE

Faima Coziei se leagă de ctitorul său – Voievodul Mircea cel Bătrân, sau cel Mare. Într-adevăr, apelativul „cel Bătrân” nu are suport în realitate, dat fiind că domnitorul a murit la doar 60 de ani. Mai probabil ar fi ca „cel Bătrân” să se refere la cea mai lungă domnie consemnată până la el, din istoria scurtă a Ţării Româneşti de după primul des­călecat, cel al lui Basarab I, la Câmpu­lung Muscel. Acest „Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager” (cronicarul otoman Leunclavius) a stat 32 de ani în scaunul Munteniei, scaun care cuprindea însă şi teritorii din Dobrogea, din Tran­silvania (Ţara Făgăraşului), din Banat şi Severin. A cârmuit Ţara cu inteligenţă, cu credincioşie, cu hotărâre. Este primul domn român care a luptat cu expansiunea turcească, oştile sale fiind prezente peste tot în Balcani, adică pe teritoriul Bizanţului muribund. A apărat creştinătatea răsăriteană (dar, implicit, şi pe cea apuseană) în luptele din preajma Constantinopolului, de la Salonic şi Nicopole (care s-a terminat cu un dezastru pentru creştini). Urcarea pe tron a fost la 23 septembrie 1386 şi s-a mutat la Domnul la 31 ianuarie 1418. Trupul său neînsufleţit a fost adus de la Curtea de Argeş (unde erau îngropaţi înaintaşii săi) şi înmormântat la Mănăstirea Cozia la 4 februarie, în „cea mai frumoasă biserică de pe atunci”. Dar vitregiile istoriei au făcut ca mormântul domnitorului să fie profanat în mai multe rânduri. Oricum, locul său de veci a fost iniţial ca un sarcofag egiptean, lucru mai puţin obişnuit pentru tradiţia locului, dar folosit la monumentele funerare medievale din Apus. A doua pisanie, al cărei text ni s-a păstrat, spune: „…Robul lui Dumnezeu şi pentru stăpânirea Ţării Româneşti şi Moldoviei până la Herţeg şi la sud către Bulgaria; multe războaie a bătut şi tot ce a plănuit a înfăptuit…”

Însă nici această pisanie nu a rezistat, căci în vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu de către greci şi înfrângerea Eteriei („Marea Zaveră”, cum a fost numită mişcarea de eliberare a grecilor dusă în contul… românilor), Alexandru Ipsilanti s-a refugiat între zidurile întărite ale Coziei.

Urmăritorii săi, turcii, au dat foc mânăstirii şi au prădat-o cu furie, devastând cu această ocazie mormântul lui Mircea cel Mare. Comorile căutate, evident, nu au fost găsite…
Vine vara anului 1917, când aflăm din relatarea prefectului de Vâlcea că stareţul Mânăstirii Cozia a părăsit-o în faţa trupelor germane de ocupaţie. „Între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voeivodului Mircea a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă, de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă”, raportează respectivul prefect. Lucrurile însă nu s-au oprit aici. În procesul verbal în 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea notează: „Din zvon pu­blic fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mânăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate…unde am constatat că pia­tra comemorativă de pe mormântul domnitorului a fost mişcată din loc şi spartă, iar biserica folosită drept adăpost pentru cai”.

Da, este drept ca o armată care se poartă astfel în teritoriile cucerite să fie detestată şi să nu se bucure de nici un sprijin popular, pierzând până la urmă totul…
Aşa au procedat şi la Mănăstirea Lainici, în defileul Jiului, aşa au bombardat intenţionat şi Mânăstirea Nămăieşti şi atâtea altele. Sorţii războiului şi mai ales ai păcii nu le-au zâmbit, deşi aceste armate ale lumii „civilizate” purtau la caschetă, teoretic, laurii victoriei.

Dintr-un minimal spirit de solidaritate de castă militară, nu trebuia tulburat somnul de veci al unui mare luptător care a fost Mircea, nu trebuiau stricate osemintele acelui trup viguros odi­nioară, care s-a nevoit pe câmpurile de luptă ale Balcanilor, apărând Crucea şi civilizaţia creştină.

Piatra funerară a stat aşa, distrusă, pe mormântul voievodului până în anul 1936, când a fost înlocuită cu alta, contestată însă ca dimensiuni şi conţinut al inscripţiei. În anul 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Isto­rice, s-a aşezat o altă placă, pe care scrie: „Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418”. Şi în acest punct, acest conflict de exprimare postumă se pecetluieşte astfel.

Alături de Voievodul Mircea cel Bătrân, îşi duce somnul de veci şi Teofana Monahia, care nu este altcineva decât mama lui Mihai Viteazul, ultima expresie a geniului militar românesc din Evul de mijloc. Interesant acest lucru: mamă şi fiu îşi dorm somnul de veci în două mânăstiri munteneşti, la Cozia şi la Dealu (unde se află numai capul Voievodului Mihai Viteazul; de fapt, unde ar fi trebuit să se afle, căci în prezent este la Muzeul de Istorie, situaţie care trebuie urgent îndreptată).
Acolo, în pronaosul Coziei, zace trupul celei care a rodit un mare strateg, un vajnic apărător al credinţei şi al neamului său, de oricare parte a Carpaţilor ar fi fost. Iată ce spune Teodora (numele ei de botez) la 8 noiembrie 1601, zi în care se prăznuiesc Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi ar fi fost ziua numelui fiului ei drag, ucis prin trădare în august la Câmpia Turzii: „Eu am luat svintele rase în monastirea svântă ce se zice Co­zia”.

Mai târziu, exact peste un an, mama dom­nitorului spune: „…Şi trăiiu de ajunsei de luaiu şi svântul cin călu­găresc, drept plângerea păcatelor mele”, ca semn că a fost primită în cinul monahal, tot de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Teofana mo­na­hia s-a stins repede din viaţă, în anul 1605, şi a fost îngropată chiar lângă iubitul ei fiu.


Despre istoria Coziei care este una şi aceeaşi cu istoria Ţării Româneşti

Drept urmare, dintotdeauna, mânăstirea a impresionat prin poziţia ei, prin măreţia zidurilor, prin peisajul care o înconjoară şi din care face parte de peste 600 de ani.
Mânăstirea Cozia a fost ridicată la locul numit Nucet, o zonă foar­te prielnică creş­terii nucilor. Numele acesta de Cozia vine de la cuvântul pecenego-cuman koz, care înseamnă nucă. Cu timpul, numele acesta i-a rămas, şi pentru a o deosebi de altă mânăstire de lângă Târgovişte, care se numeşte Nucet. Lavra de pe Alutus (vechea denumire romană a Oltului) a fost clădită între anii 1386 şi 1393.
În anul 1927 a avut loc o surpriză de proporţii, când a fost dată jos tencuiala veche. Atunci au apărut la suprafaţă vechile ornamente ale Coziei, care încântă şi astăzi ochiul.

La început, biserica avea doar naos, pronaos şi altar, dar în anul 1707 i s-a adăugat pridvorul. Ctitorul? Sfântul Martir şi Voievod Constantin Brâncoveanu, cel care a lăsat în urmă-i o ţară şi o salbă uimitoare de mânăstiri. Unde nu a construit de la zero, a îmbunătăţit, punându-şi amprenta sa inconfundabilă. Şi la Mănăstirea Cozia urma dărniciei Domnitorului poate fi văzută în interior, prin cele două policandre dar şi afară, prin cuhnia pe care a ridicat-o pe cheltuială proprie.
Pictura Coziei are două registre vizuale. Primul, este cel original, din anul 1393, de o rară frumuseţe. Al doilea datează din anii 1705-1707 şi se referă la adaosurile din acea perioadă.
Mânăstirea Cozia a avut, şi are, multe schituri şi metocuri în administrare. Cel mai important mo­nu­ment de artă bi­sericească pe care îl posedă este bi­serica bolniţei, aflată peste drum, lângă cimitir, pe o poiană de deasupra aşe­zământului. Ctitorul ei este Radu Paisie (1535-1545), fiul lui Radu cel Mare.

În altă ordine de idei, în vremea Voievodului Mircea cel Bătrân (1386-1418), Ţara Românească a cunoscut cea mai întinsă cuprindere teritorială din toata istoria sa medievală. Statul muntean se întindea de la Munţii Carpaţi până la Dunăre, de la Banatul Severinului până la Marea Neagră, cu posesiunile transilvane şi părţile tătăreşti şi cu cetatea Dârstorului.
Vrednic gospodar al ţării, Domnitorul Mircea cel Bătrân s-a îngrijit de activitatea meşteşugarilor, de schimburile comerciale, iniţiind mai multe emisiuni monetare, a dat privilegii negustorilor transilvăneni şi polonezi. S-a preocupat de exploatarea bogăţiilor subsolului. A mărit capacitatea de apărare a ţării prin întărirea şi extinderea fortificaţiilor dunărene, prin crearea Băniei Severinului.

Destoinicul voievod Mircea cel Mare, „bărbatul cel mai viteaz şi cel mai ager dintre creştini “ (vir inter christianos fortissimus et acerrimus), cum îl numeşte cronicarul Johannes Löwenklau (Leunclavius), a domnit 32 de ani. În acest lung timp, s-a dovedit şi un iubitor al artelor, lăsând în urma sa – înălţate de el sau sporite în frumuseţe – importante valori arhitecturale ale patrimoniului românesc: Cozia, Brădet, Vişina, Snagov, Cotmeana şi mânăstirile de la Sfântul Munte Athos. Trebuie remarcat că toate luptele pe care Domnitorul Mircea cel Bătrân a fost silit să le poarte, au fost cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii, cu care, de altfel, a încheiat alianţe trainice în lupta comună antiotomană. După căderea lui Baiazid, Mircea a intervenit în luptele interne ce au avut loc între urmaşii acestuia.

Mănăstirea Cozia – Ctitoria de suflet a Măritului Voievod precum şi câteva referinţe cu privirea la întemeierea Râmnicului

Domnitorul Mircea cel Bătrân este ctitorul Mănăstirii Cozia, în al cărei naos se află tabloul votiv ce-l înfăţişează într-un frumos costum de cavaler occidental, şi unde, sub lespedea de piatră, i se află mormântul.
Construită în stil trilobat, bogat ornamentată, biserica surprinde prin eleganţă şi armonie. În pronaosul bisericii, se mai poate vedea şi astăzi pictura originală din anul anul 1391. Pe peretele de vest al naosului, sunt zugrăviţi Mircea şi fiul sau Mihail, în costume de cavaleri. În anul 1393, Voivedul Mircea cel Mare a participat la sfinţirea (a două oară) a mănăstirii Cozia, după ce lăcaşul a primit podoaba zugrăvelii.

Prima atestare documentară a oraşului Râmnic, reşedinţa judeţului Vâlcea, apare într-un hrisov al cancelariei Voievodului Mircea cel Mare, la 20 mai 1388.

Documentul este un act de danie prin care domnitorul dăruieşte ctitoriei sale de la Cozia, printre alte privilegii, şi „o moară la Râmnic […] şi curtea Hinăteştilor”, să le fie spre folosul călugărilor de aici. În cuprinsul acestui act, sunt menţionate şi alte localităţi vâlcene: Călimăneşti, Jiblea, Seaca, Orleşti şi Hinăteşti, ceea ce mărturiseşte despre o intensă populare relativ timpurie a acestei zone.

Un alt document emis la Râmnic, la 4 septembrie 1389, întăreşte mănăstirii Cozia un loc ce ţinea de satul Jiblea. În acest document, Mircea numeşte Râmnicul „oraşul domniei mele”. Le mai dăruieşte călugărilor cozieni satul Orleşti, care fusese al mănăstirii Cotmeana. Astfel, Râmnicul apare ca al treilea oraş, în ordine cronologică, după Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş. Numele oraşului este citat timp de două secole, sub forma de Râbnic, Ribnic sau Râmnic, uneori precizându-se că este „la Olt” (în documentele slavo-române: « na Olte »). Domnitorul a declarat Râmnicul reşedinţă a curţii şi cancelariei sale voievodale, datorită legăturii directe pe care oraşul o avea cu capitalele Ţării Româneşti – Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Târgovişte şi Bucureşti, dar şi pentru potenţialul economic al acestei vechi vetre urbane.

Hrisovul din 8 ianuarie 1392 purtând pecetea şi iscălitura domnitorului Ţării Româneşti, prin care acesta dăruieşte şi întăreşte danii Mănăstirii Cozia, transmite, peste vremuri, prima menţionare documentară a judeţului Vâlcea: „Eu, cel în cel Hristos Dumnezeu, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, marele voievod şi domn a toată Ungrovlahia, după putere am binevoit […] să ridic din temelie o mănăstire […], am dăruit puţin obroc din casă mea pentru hrana călugărilor […].

În judeţul Vâlcea, pe fiecare an să-şi adune înşişi călugării albinăritul”. Domnitorul mai dă şi o baltă Mamino, satele Orlea, Cereaşov [lângă Slatina] şi Poroiniţa [la Dunăre], o moară la Râmnic şi una la Cătălui [lângă Giurgiu], satele Bucureşti, Bogdăneşti şi Lunciani şi 300 de sălaşe de ţigani. În document mai apare şi „Uliţa la Râmnic”, vechi sat care se suprapune cu Uliţa bisericii „Sfântu Gheorghe”, cu drept de stăpânire al Mănăstirii Cozia. Hinăteşti, menţionat în documentele lui Mircea este „locul Hinăteşti”, iar la anul 1392 apare sub forma de sat şi cu hotar până la Troian şi până în apa Râmnicului.
Documentele menţionează şi o curte feudală a lui Tatul, pe domeniul căreia se afla şi o biserică. A. Sacerdoţeanu consideră că domeniul ar fi aparţinut unui mare boier, în a cărui genealogie avea cel puţin două-trei generaţii, şi, neavând moştenitori direcţi, domnul trece această proprietate în domeniul Coziei.

Vâlcea apare ca cel mai vechi judeţ românesc, după Jaleş, care este atestat documentar în anul 1385. Judeţele erau împărţiri administrative ale Ţării Româneşti, care îşi au începuturile, probabil, în perioada de dinaintea formării statului, în uniunile de obşti, grupate de obicei pe fluviile unor râuri sau într-o regiune apărată natural.
În secolele XIV-XV, judeţele încă nu aveau caracterul unor diviziuni administrative bine organizate, ci mai degrabă pe acela al unor grupări teritoriale, transformate treptat de către Domnie în unităţi administrative aflate sub controlul organelor ce reprezentau puterea central Nu se poate spune cu certitudine când a ajuns Vâlcea determinativ pentru Râmnic. După unele opinii, este posibil ca acest fapt să fi avut loc la începutul secolului al XVI-lea, când se dezvoltă localitatea Râmnicu-Sărat (Slam Râmnic), de care a trebuit să se deosebesc.

Voievodul Mircea cel Bătrân s-a stins din viaţă la Argeş şi a fost adus cu mare alai la ctitoria sa de la Cozia, aşa după cum i-a fost voia. Despre acest funest eveniment, aflăm dintr-o cronică sârbească: „Anul 6926 [1418] s-a pristăvit [a murit] marele voievod al Ungro-Vlahiei, Io Mircea, ianuarie 31“ şi cronica lui Axentie Uricariul, în care stă scris: „Murit-au Mircea Vodă în domnie şi l-au îngropat la Mânăstirea de la Cozia“
Trupul domnitorului a fost înhumat în pronaosul Coziei, la 4 februarie 1418, într-un sarcofag de piatră alcătuit după modelul celor apusene.
Domnia lui Mircea cel Bătrân rămâne importantă, în primul rând prin inaugurarea cu succes a strategiei de a-i împiedica pe sultani să-şi impună administraţia directă la nord de Dunăre şi să oprească, pentru un timp, expansiunea otomană în ţările române. El este domnitorul care şi-a împletit destinul cu Vâlcea, lăsând în urma lui mărturii care au creat o identitate acestor locuri, pe care le-a înscris în istoria românilor.

Despre mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân – o istorie zbuciumată

Domnitorul Mircea cel Bătrân a dus aproape trei decenii lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești. Ziua de 31 ianuarie 1418, atunci când a trecut la cele veșnice, nu a însemnat însă odihnă pentru trupul său obosit de la atâtea bătălii. Aşa după cum am mai spus, în spiritul unei vechi tradiţii, acest viteaz domnitor a dorit ca, după moarte, rămăşiţele lui pământeşti să i se odihnească în biserica mare de la Mănăstirea Cozia – ctitoria lui cea mai de seamă.

În documentul din 1 iunie 1421, după trei ani de la moartea Domnitorului Mircea cel Mare, fiul său Radu Voievod, zice: «Cu râvnă către Dumnezeu, Domnul meu, îndemnat fiind de sfânta şi de viaţă făcătoare Troiţă, am dat această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele şi am întărit şi am împuternicit ca să fie de ocină si de ohabă mănăstirii Nucet, mormântul părintelui meu, şi spre veşnica lui pomenire… toate bălţile, începând de la săpatul pe Dunăre, până la Gura Ialomiţei», proprietăţi ale Nucetului pe Olt, adică la Mănăstirea Cozia.

Voivodul Mircea cel Mare a murit la 31 ianuarie 1418, pe la vreo 60 de ani şi a fost îngropat la Mănăstirea Cozia. A încetat din viaţă după o glorioasă domnie de 32 de ani, fiind înmormîntat în ziua de 4 februarie 1418, nu la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, unde zăceau înaintaşii săi, «ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mănăstirea lui de la Cozia».
Locul de odihnă veşnică a Domnitorului Mircea cel Bătrân, are astăzi înfăţişarea unui sarcofag egiptean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar caracteristic pentru forma mormintelor apusene medievale, întrebuinţate obişnuit în secolele XII-XV. Pe mormânt s-a pus o piatră mare care a fost distrusă, mormântul fiind profanat de mai multe ori.
În vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea eteriştilor de către turci, Alexandru Ipsilanti, urmărit de turci s-a refugiat la Mănăstirea Cozia.
Mănăstirea şi familiile care şi-au găsit adăpost aici devin pradă turcilor, care au dat foc mănăstirii, au dezgropat mormintele Voievodului Mircea cel Bătrân şi ale altor domni, crezând că vor găsi în ele comori ascunse şi au comis toate grozăviile, profanând bisericile şi picturile.

Peste un veac, prefectul judeţului Vâlcea anunţă Ministerul Cultelor la 14 iunie 1917 că, superiorul Mănăstirii Cozia, părăsind postul şi refugiindu-se încă înainte de ocupaţia germană, mănăstirea a rămas în părăsire şi expusă stricăciunilor, «între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voievodului Mircea cel Mare a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă», de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă».

În procesul verbal din 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea spune: «Din zvon public fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mănăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate unde… am constatat că piatra comemorativă de pe mormântul domnitorului lui Mircea cel Mare a fost mişcată din loc şi spartă», iar biserica folosită ca adăpost pentru cai.
Piatra a stat distrusă pe mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân, până în anul 1936 când s-a făcut alta la noi în ţară, cu pisania alcătuită de Nicolae Iorga, având un conţinut mult mai bogat decît cel care există azi pe piatra mormântului. Inscripţia era: «Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea, (… urmează titulatura cunoscută) ctitor acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418».

Această piatră a iscat discuţii cu privire la dimensiunea ei şi la conţinutul inscripţiei. După doi ani (în 1938), piatra a fost schimbată, folosindu-se probabil la construcţia scărilor dinspre miazăzi, care urcă la stăreţie. La 15 mai 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, pe mormântul marelui voievod Mircea s-a aşezat actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria. Pe această piatră se află următoarea inscripţie: «Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418».

Sursa: Stelian Gomboș
Adaptare: Carmen Pankau













Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu