🔺ATLANTIDA: UN ADEVĂR APROAPE DE NOI (1/3)

Una din cele mai fabuloase legende ale civilizației pământene, Atlantida, a incitat mințile multor oameni de stiință, cercetători și nu numai fără a găsi un răspuns de acceptat în privința adevărului legat de acest imperiu mistic al pre-preistoriei noastre. De ce l-am denumit mistic? Deoarece în decursul secolelor au apărut nenumărate versiuni fanteziste care, în loc să dezlege mitul, au încetoșat mințile oamenilor și au canalizat gândurile pe piste total greșite. Nimănui nu i-a trecut prin minte să adune, să sistematizeze și să analizeze toate legendele, poveștile și basmele legate direct și indirect de acest ținut miraculos, considerat un ținut al Zeilor.

1. ATLANTIDA, UN TERITORIU MITIC

Atlantida, ca denumire pentru acest tărâm, a apărut la civilizațiile antice din zona Mării Mediterane fascinați de relatările rămase de la înaintașii lor care au reușit să viziteze locul. Prin denumirea dată au încercat ca să-l caracterizeze acest teritoriu pe drept miraculos pentru timpurile respective. ATLANTIDA, tradus, nu înseamnă decât ”Țara Ideilor Avansate” sau ”Tărâmul din Lungimi Temporare Anterioare” conform componenței cuvântului. La începutul începuturilor, adică înainte de POTOPUL CEL MARE amintit de Biblie, acest tărâm era componentul unei „Confederații Unionale” alcătuită dintr-un „Stat Federativ” nordic și o „Uniune Statală” sudică. Mai exact era unul din statul federal situat în emisfera nordică și purta un nume propriu „X”(notat de mine ca ”necunoscut” deocamdată). Era legat de timpul existenței sale prin „ania”(X-ania) și de „aria”(Aria-X) ca poziționare geografică. Denumirea sa de ”ATLANTIDA” a apărut mult ulterior, iar sub acest nume a intrat și a perpetuat până în istoria relativ recentă.

Numele cel adevărat, folosit de ATLANȚII AUTOHTONI, a fost înghițit de negura uitării! Acest nume propriu personal „X” inițial, din care provenea țara „X-ania” respectiv teritoriul „Aria-X”, a fost menționat de o LEGENDĂ din păcate dispărută care, dacă s-ar fi păstrat intact, ne-ar fi putut indica corect din start poporul și ținutul căutat de noi! Asupra acestei ”legende a legendelor”, care se poate privi ca un adevărat document istoric, voi reveni puțin mai încolo.

De aici provine considerentul că așa zișii „ARIENI” ar avea menirea și dreptul de a controla și conduce tot teritoriul nordic de pe Pămînt fiind de o origine care le conferă acest drept. Această idee a stat la baza motivării multori conflicte armate de pe continentul nostru, chiar și la declanșarea ultimului război mondial de către Hitler.

Denumirea Statului Federal nordic pe care conducea Atlantida, să folosim deocamdată această denumire dată în antichitate, era ӔUROPO (ARIA-EUROPO) de unde provine și numele continentului nostru actual. Se întindea din zona Europei de est pînă la țărmurile Continentulul Americii de nord din zilele noastre. Geografia emisferei nordice a Pământului de atunci a arătat cu totul și cu totul altfel decât azi suferind mari modificări ulterior, în cursul istoriei care a urmat, iar populația de aici în urma dezastrelor suferite a avut multe și masive migrații spre toate direcțiile noului pământ format. Cuvîntul ”ӔUROPO” pe înțelesul de atunci indica: Comunitatea Eternei Civilizații. Această denumire confederativă din pre-preistoria noastră a fost transferată ulterior la teritoriul de azi cu speranța ascunsă din mintea strămoșilor noștrii că acest ținut va renaște și va ridica din nou ideile mărețe și zilele frumoase din trecutul nostru multimilenar. Astfel, continentul actual, Europa de azi, a fost reinvestit de subconștientul nostru cu această menire și cum se poate vedea intuiția în acest sens a destinului nu a greșit în alegere.

Referitor la originea originilor Atlantidei mă opresc doar la atât, deoarece este o temă mult mai complicată și mai vastă fiind legată de istoria Pământului nostru și care în primul rînd trebuie explicată respectiv tratată științific pe baza „Legii alternanței temporale periodice și a revenirii dimensionale ciclice”.

2. ADEVĂR SAU MINCIUNĂ

Foarte mulți cercetători sunt de părere că Atlantida ar fi existat cu milenii în urmă în zona Oceanului Atlantic, de unde ar proveni și denumirea rămasă! Nu greșesc, dar uită un mic amănunt foarte important! Oceanul Atlantic cu câteva zeci de mii de ani în urmă ocupa cu totul și cu totul ALT TERITORIU decât cel de azi. Oceanul de azi, cel care a rămas din întinderea de ape de atunci, a primit denumirea Atlantic ULTERIOR de la popoarele mediteraniene deoarece era o zona misterioasă, dar și foarte periculoasă pentru ei ca și statul Atlantidei la vremea respectivă. Alții, mai sceptici, consideră legenda doar o simplă ficțiune fără o bază plauzibilă în realitatea istorică!

Momentan este foarte greu să determinăm locul și întinderea Atlantidei după cele relatate de Platon unde s-au strecurat multe indicii greșite, chiar absurdități, datorate deformării textelor transmise oral până la el din dorința fiecărui orator de a contribui cu ceva fantastic la transmiterea legendei în timp. Indiciile cele mai importante par a duce la ideea că acest teritoriu misterios era un ”ținut insular înconjurat de mare” și se afla ”dincolo de o strâmtoare” dar și dincolo de așa zisele ”COLOANELE LUI HERCULE”, iar în final a dispărut înghițit de ape.

Analizând superficial cele relatate ne putem trezi pe piste foarte variate și absolut eronate în căutări. Singurul indiciu viabil și de acceptat fără rezerve este că a dispărut dintr-odată din istora pământeană în condiții NEELUCIDATE și pline de mister, fapt care nici până azi nu s-a putut dezlega complet. A fost un adevăr istoric trăit sau o minciună scornită?-este întrebarea la care voi încerca să dau răspuns în cele ce urmează.

Să trecem la prima observație care ne indică că ar fi fost un ”teritoriu insular”. Cuvântul ”insulă” în interpretarea actuală se referă la un ținut învăluit de apele unei mări. Dacă însă analizăm cuvântul arătat se pot ridica dubii serioase asupra formei geografice pe care se întindea cândva teritoriul Atlantidei.

SĂ LĂMURIM CEVA IMPORTANT: ”Insula”, conform înțelesului său originar, indica la vremea respectivă o limbă de pământ dintr-o mare de ape care era legată de o întindere mai mare de uscat pritr-un istm, dar foarte bine și un teritoriu de uscat încercuit ermetic prin formațiuni geologice versant abrupte fiind astfel legat respectiv separat în același timp de restul lumii. Totul se poate deduce din componența cuvântului folosit: insulă = intra + sulă. Al doilea component, geologic și nu fiziologic, definește o ”formă penetrantă” pe o anumită direcție, orizontală sau verticală, a unei formațiuni terestre întinse într-un mediu diferit de cel în cauză, adică în apă sau aer mai precis. Tot în legenda rămasă, foarte corect, se precizează că teritoriul Atlantidei se ”asemăna” ca mărime cu un continent, adică după interpretarea din zilele noastre trebuia să aibă o întindere destul de vastă comparativ cu alte așa zise ”PĂMÂNTURI CUNOSCUTE”. Însă, mare atenție, această expresie lingvistică era referitoare la o îngrădire politico-administrativă indicând în primul rând un ”teritoriu aflat sub o influență directă” și nu neapărat o ”întindere de uscat” compact de mari dimensiuni. Continent = control + iminent, adică ”ceva” aflat sub control concret și de neevitat, adică un așa zis ”teritoriu” supus unei conduceri peste care nu poate interveni nimeni și nimic.

Precizarea ”înconjurat de mare”, atașat ”insulei”, ne indică o învăluire posibilă a apelor în formă de con (înconjurat = ÎNTRE + CON + JUR + ARANJAT), și NU în cercuire, a teritoriului Atlantidei. Acest indiciu suplimentar tot la o posibilă formă peninsulară ne duce, ca și cuvântul de care este atașat! De fapt se încearcă însuflarea unui indiciu important prin revenirea repetativă asupra unui și același înțeles din două direcții interpretativ diferite. Să analizăm acest cuvânt de insulă foarte controversat și din alt punct de vedere al componenței avute. INSULA=in+sul+a, ceva care se află în interiorul unui sul, sau împăturit într-un contur, de forma ”a”. Adică ne indică ceva legat de acest ”A” respectiv ”a” simbolic, mai precis geofizic (ca) ”a”-parte existent și geologic (la) ”a”-scuns sub o pătură sau un covor protector în manifestarea sa prezentată în timp. Cuvântul ”sul” indică în subtil existența unei acțiunii de învăluire, de acoperire în sensul ascunderii de ochiul lumii respectiv a protejării în timp la ceva extrem de important în a fi păstrat pentru viitor! Iar acest important lucru este originea noastră personală ”A” care ne poate indica locul, puterea și măreția în comun ”a”-tribuită nouă de Divinitate prin Geneză.

Asupra importanței acestei litere magice ”A” ne vom convinge puțin mai încolo! Noi am uitat să analizăm înțelesul cuvintelor din punctul de vedere al componenței avute admițând interpretări restrînse sau chiar eronate ca valabilitate, la indicația unori filologi din trecut sau a altora din prezent. Filologii în primul rând trebuie să fie filozofi, deoarece nu se va putea înțelege logica de exprimare prin cuvinte fără a fi fizic păstrătorul legilor din sfera compunerii valorilor subtile! Oare cuvintele unei limbi s-au format doar printr-o simplă asociere a literelor fără a avea componente explicative proprii asupra înƫelesurilor care trebuiesc adoptate în interpretare? Obiceiul de a învăța, în gramatica limbii, desfacerea cuvintelor în silabe are doar sigurul rol de a asigura despărțirea cuvintelor la terminarea spațiului de scris prestabilit? Sau are și un alt rol foarte important științific? Sunt întrebări demne de luat sub lupa unor analize amănunțite!

La următorul indiciu, care se referă la o ”strâmtoare” posibilă, la fel pot apare unele comentarii demne de luat în seamă. Adică, Atlantida se situa după o deschizătură strâmtă cu pereți abrupți și foarte înalți, cuvânt care din start exclude o legătură logică cu cu zona geografică a Gibraltarului. Strâmtoarea în sine este o cărare abruptă indicând o trecătoare practicabilă pe o fâșie îngustă de uscat dar foarte bine și pe ape, astfel spus definește un așa numit defileu. În cazul nostru se referă la existența unei fâșii de ape care unește două bazine acvatice despărțind astfel două porțiuni apropiate de uscat. Interpretând altfel, și nu astfel, expresia folosită de Platon am ajuns LA CONCLUZII TOTAL ERONATE în localizarea TERITORIULUI ATLANTIDEI. Noi am înțeles că această strâmtoare este o așa zisă trecătoare care desparte două bazine acvatice apropiate, care conțin porțiuni de uscat depărtate între ele, ceea ce este cu totul și cu totul altceva. Această interpretare într-adevăr poate duce la pasul Gibraltar, cu toate că aici avem logic o formă de îngustare și nicicum o strâmtoare fizică. În primul rând un defileu nu poate ”despărţi” două bazine acvatice ci le poate doar ”lega” între ele, iar în al doilea rând în cazul unei depărtări considerabile dintre țărmuri nu se putea vedea și descrie minuțios un ținut ce se afla după formațiunea geologică respectivă, așa cum ne prezintă în continuare textul rămas pentru noi.

O PRIMĂ CONCLUZIE: - Dacă Platon s-a exprimat corect, și eu sunt convins de acest lucru, atunci trebuia să fie vorba de un teritoriu terestru de forma unei peninsule înconjurat de o mare și cu masive muntoase apreciabile înspre malul apelor având accesul spre interior lui, mai puțin prin, ci mai mult peste o râpă montană (defileu) cu pereți înalți și apropiați de verticală în care coborând ți se creea senzația că ești ”strâns” între aripile unei ”porți” virtuale sau ca între fălcile unei ”clești” imaginare!

Asimilarea pasului maritim de la Gibaltar cu strâmtoarea spre teritoriul căutat a fost făcută din dorința de a soluționa celebra legendă, dar și datorită imensei întinderi de ape descoperite după Gibraltar, care înghițea de multe ori pe cei care cutezeau să se aventureze pe ea cu vasele rudimentare și fragile din acele timpuri. Grecii antici erau foarte înclinați spre misticism, având foarte vie în mintea lor legenda Atlantidei, iar când ulterior au întâlnit oceanul imens au crezut că au dat de mormântul vestitului ținut din mitologie. Existența a două masive muntoase aici, dispuse pe ambele părți, a dus la presupunerea că pasul respectiv ar fi celebra strâmtoare descrisă de Platon cu cele două coloane amintite. Însă în timpul preantic, când s-a născut legenda Atlantidei și când vasele maritime se asemănau mai mult cu bărci decât cu nave, nu se făceau aventuri mai departe de bazinul Egeeic și Adriatic, și atunci doar urmărind marginea țărmurilor uscatului. O deplasare din Grecia la Gibraltar și înapoi ar fi durat luni bune, chiar ani de zile. Deci, pe timpul nașterii legendei cu câteva milenii bune înainte de Platon sau chiar Solon, este foarte greu de presupus că existau la grecii arhaici informații concrete asupra existenței formațiunii geologice de la Gibraltar, pentru care ne putem îndoi serios asupra veridicității tezei aprobată în acest sens. Despre o posibilă călătorie asemănătoare povestește HOMER ÎN ODISEEA, de fapt singura legendă existentă despre un astfel de drum lung, unde nu se pomenește nimic despre ceva asemănător cu Atlantida legendară sau chiar despre coloanele vestite de la Gibraltar. Deci este clar că, călătoriile lui Ulise NU S-AU FĂCUT până la GIBRALTAR. Însă, atenție, întâlnirea lui Odisseu cu ciudățenii inexplicabile pe parcursul peripețiilor sale ne pot duce la gândul că, probabil, a trecut nu departe de o zonă geografică care ascundea lucruri extraordinare și de neconceput pentru mintea oamenilor din acele timpuri. Ce puteau fi atunci așa zisele ”Coloane ale lui Hercule”?

Chiar au fost ”două” astfel de Coloane sau poate chiar ”mai multe”? Erau ”formațiuni geologice” sau ”construcții artificiale”? Sunt întrebări interesante asupra cărora voi reveni!
Legenda rămasă nu specifică nicăieri originea și numărul acestora, ci le indică doar la plural, pentru care pot apare foarte multe îndoieli referitoare la corectitudinea alegerii Gibraltarului ca indiciu concret și important referitor la poziționarea posibilă a ȚĂRII MISTERIOASE!

Descrierea geografică a teritoriului Atlantidei, dar și a orașului capitală vestit, rămasă de la Platon ne sugerează ideea, dar și faptul concret, că drumul spre țara misterioasă era cunoscut și probabil foarte frecventat pe diferite motive de eleni, care au trăit cu mult-mult înainte de Solon. O descriere așa de exactă NU GĂSIM în nici o legendă din lume, ci DOAR REFERIRI că ar exista o astfel de țară respectiv oraș misterios! Ceva interesant de reținut și concludent pentru o primă concluzie foarte probabilă!

ADICĂ: ATLANTIDA cândva precis ”exista” și trebuia să se ”situeze” undeva destul de ”aproape de ținuturile grecești și egiptene”, respectiv nu undeva la ”capătul Pămîntului” cum încearcă să plaseze cercetătorii noștrii actuali!!! Această concluzie este întărită și de relatarea că atlanții la sfîrșitul perioadei lor de existență, ÎNAINTE DE CATASTROFA FINALĂ care a distrus definitiv țara lor, au încerat să cucerească cetatea Athenei cu intenția ulterioară de a cotropi și Egiptul. Ar fi absurd să credem că un imperiu, cât de motivat și dotat să fie, ar fi parcurs cu oștile sale mii și mii de kilometrii din zonele Americii, Oceanului Indian, Oceanului Antarctic sau chiar din Oceanul Pacific pentru a cucerii aceste țări, care nu puteau oferi nimic deosebit față de nivelul lui de dotare științifică și tehnică.

Nu contrazic că Federația nordică, din care făcea parte așa zisă ATLANTIDA ca teritoriu, la începutul existenței sale avea o întindere destul de însemnată chiar ajungând aproape de țărmurile Americii, deoarece multe descoperiri arheologice sugerează acest lucru. Din acest motiv existența unor vestigii arheologice impunătoare în zona oceanului Atlantic actual nu sunt excluse, fiind chiar de așteptat! Dar, să nu confundăm pe acestea cu rămășițele Atlantisului, a Poseidei, propriu zise. Cele relatate de Platon se refereau în mare măsură la un ținut situat în centrul sau chiar în estul Europei, apropiat Greciei preantice, și care a supraviețuit până la sfârșit cataclismelor tectonice în derulare. A fost ultimul tărâm din imperiul federal atlanto-european (ӕuropo) care a fost nimicit de natură și soartă.

Conform descrierilor rămase în istoria Atlantidei au fost o serie de cataclisme în timp, din care de două putem fi sigur convinși. Unul a fost un dezastru de talie mondială, POTOPUL, care conform proporției avute trebuia să atingă toate teritoriile uscatului indiferent de poziția avută pe Pământ. Pornit la început dinspre „o zonă” a Oceanului Pacific și amplificat de la „un punct” al Oceanului Atlantic, acest mare dezastru a măturat toate teritoriile din sudul apoi din nordul Pământului, pe o direcție din sud-est la nord-vest la pornire și de la nord-vest la sud-est la revenire, provocat foarte probabil de o cometă care a ”ATINS” Pământul.

Cu ocazia fenomenului fizic extraordinar declanșat s-a definitivat înclinația Pământului la 23°30’ și au început finalizările teritoriilor continentale la formele, dimensiunile și la pozițiile cunoscute azi.

Totul s-a petrecut cu circa 26.000 - 32.000 de ani în urmă. Acest dezastru global, descris și de Biblie, a fost urmat în timp de o serie de replici devastatoare care au afectat zone mai restrânse, iar cu ocazia unei astfel de reizbucniri tectonico-telurice locale a fost distrus și ultimul bastion, cel mai important, rămas din civilizația atlantică cu aproximativ 12.000 - 15.000 de ani în urmă. Acest al doilea dezastru, care a pus capac existenței Atlantidei, într-adevăr s-a produs în timpul unei nopți și o zi, fiind vorba de o suprafață afectată mult mai mică de cel inițial ca global avut. Datorită acestui fapt putem concluziona că: La sfârșitul ei Atlantida nu reprezenta un continent, în înțelesul de azi, ci ocupa doar un teritoriu destul de restrâns de câteva mii sau zeci de mii de kilometrii pătrați.

Relatările asupra Atlantidei au suferit mari modificări prin amestecarea perioadelor de timp în care s-au derulat evenimentele din istoria ei, prin adăugiri personale pentru mărirea misticismului și suspansului, dar și prin omiterea unor informații considerate de unii nesemnificative și neinteresante. Șirul dezastrelor suferite, în general, au avut aceleași efecte naturale ca inundarea teritoriului de ape și acoperirea sa de mâl gros, care pot fi deopotrivă de origine maritimă sau de origine pluvialo-vulcanică. Prin umflarea unor întâmplări până la extremis, s-au ajuns la relatări absolut fantastice. Dispariția finală, care a dus la destrămarea totală a civilizației atlante prin dispersarea locuitorilor în toate colțurile lumii, putea fi cauzată și de uriașele ploi apărute în urma erupției vulcanului de aici, ale căror ape într-adevăr au ”înghițit teritoriul” figurativ și nu la propriu.

Legenda precizează clar că după acest fenomen devastator s-a încercat explorarea ținutului, probabil mai mult jefuirea lui, dar din cauza mâlului format, nu s-a putut face acest lucru. Deci, nu se poate afirma cu certitudine că s-a produs o prăbușire tectonică a teritoriului sub apele unui ocean sau unei mări, conform celor deduse de cercetătorii noștri din textul legendei, deoarece în astfel de caz nu se putea ridica ideea de a pune pe rol o posibilitate de cercetare a ținutului rămas.

Ulterior prin MIGRAȚIA POPOARELOR, intențiilor de colonializare și de căutare a unor condiții de trai mai bune, s-a format un amalgam al tradițiilor, limbilor și legendelor. Toți care au ajuns pe tărâmuri necunoscute au încercat să impune anumite denumiri, povești aduse din țara lor de origine. Au apărut o serie de versiuni ale uneia și aceleași legende care în prezentare și în numele personajelor par a nu avea nimic comun între ele. Ulterior cei mai mulți dezrădăcinați ai erei noastre, coloniștii din evul mediu și cel modern, au parvenit din Europa actuală care au fost de fapt urmașii urmașilor refugiaților din Atlantida vestită. Având în subconștientul lor amintirile timpurilor străvechi pline de glorie și mărire, fără să-și dea seama, au denumit diferite localități, regiuni, state noi formate de ei cu denumiri lingvistice care aveau mari semnificații spirituale în mintea lor. Astfel au încercat să readucă acelor ținuturi faima sperată, dar și speranța de a reprimi de la divinitate viața fericită pierdută. Astfel, pe pământuri total străine de Atlantida originară, au apărut nume și denumiri care au incitat ulterior mințile cercetătorilor ducându-le în eroare. Abundența unor astfel de indicații lingvistice pe teritoriul Americii, aduse în mare măsură de coloniștii europeni și nu preluate de la populația autohtonă, au creat falsa concluzie că într-adevăr aici trebuiesc căutate originile legendei lui Platon.

Ca o concluzie finală asupra existenței Atlantidei putem enunța un singur lucru cert: A existat într-adevăr o astfel de țară undeva aproape de teritoriile grecești și egiptene actuale, care în urma unui dezastru sau dezastre în lanț, a ieșit definitiv pe ușa din dos din istoria civilizațiilor pământene. Au rămas doar legende, povești sau referiri orale, însă nimic concret scris, pentru care în cursul anilor care au urmat au apărut fel de fel de teze și ipoteze după bunul plac al fiecăruia.

Având o civilizație super-dezvoltată este de neconceput că nu a avut un impact mai mare sau mai mic asupra memoriei tuturor popoarelor din lume, din care cauză analiza unei singure surse istorice este cea mai mare greșeală posibilă. Pentru o informare corectă trebuiesc adunate și sistematizate toate indicațiile posibile și probabile existente în lume până la ora actuală, deoarece altfel vom discuta până la nesfârșit fără a obține rezultate palpabile! Doar cu o analiză teoretică serioasă și la rece din toate punctele de vedere ale logicii materialiste, sufletești și spirituale putem readuce adevărul din spatele minciunilor repetate, care învăluie acest mare mister al istoriei noastre îndepărtate!

Am încercat să vă arăt, și cred că am reușit, că în privința indiciilor considerate ca imbatabile, referitoare la problema Atlantidei, pot plana multe semne de întrebare serioase deoarece cuvintelor naratorilor pot fi atribuite interpretări cu totul și cu totul diferite. Nu cum au stabilit filozofii, filologii, cercetătorii și teoreticieni din ultimii ani!
Despre localizarea acestui ultim ținut vreau să vorbesc de acum încolo, deoarece ferit de Dumnezeu sub un tărâm minuscul doarme un adevărat gigant care urmează să renască din cenușa lui în urma învățămintelor trăite și acumulate.

Aici, pe tărâmul ultim rămas al Federației Nordice se afla și teritoriul politico-administrativ conducător ATLANTIDA ca țară, respectiv capitala fostului imperiu atât de controversat Atlantisul ca oraș, unde se concentrau toate realizările majore și extraordinare în domeniul științelor, tehnicii și culturii atlante de care suntem așa de interesați.
Localitatea actuală, care pulsează în prezent deasupra ruinelor eterne bine și adânc îngropate, mai păstrează și astăzi în denumirea sa amintirile trecutului glorios pe care o avea în istoria civilizației noastre comune.
Nimic nu se pierde definitiv, ”somnul de veci” este singura șansă de a conserva și de a renaște la viață, ca Destin, gloria și măreția timpurilor pierdute! Să nu uităm acest lucru foarte important atât pentru Istoria cât și Viața noastră pe această LUME!

Pentru a ”deshuma” acest mister va trebui să decopertăm un ”strat gros de pământ”, atât la propriu cât și la figurat! Să nu ne luăm după ”înscrisurile” derutante de pe anumite ”edificii funerare” impunătoare și înșelătoare construite ulterior, ”ușor detectabile” și ”rămase la vedere” din motivul clar de a ne încurca până la nesfârșit!

- Va urma -

Sursa: Sipos Gheorghe
Adaptare și foto: Carmen Pankau

🌿📜LEGILE BELAGINE - STAU LA BAZA CIVILIZAŢIEI UMANE

Legile Belagine, Belagines, Legile frumoase, Legile naturale, Legile firii, Legile valahe ale Pământului, sunt un cod de comportament, nu numai în societate, ci și cu sine însuși în relaţia și în armonie cu Dumnezeu și cu Natura, sunt un izvor de înțelepciune ale vremurilor de demult, de pe aceste plaiuri mioritice, multimilenare, unde trăim și astăzi.

Aceste Legi Belagine “stau la baza civilizaţiei umane“ (Fontes II p.19), legi ale străbunilor noștri încă de pe vremea Pelasgilor, sunt legi autentice, pline de sacralitate, după care trăiau ei.

Legile Belagine, după scrierile lui Strabon în “Geografia” 1.III.1, erau
„un codice de legi vechi de 6.000 de ani, după mărturisirea lor”.

Regatul matriarhal al Pelasgilor, care practicau de pe atunci RELIGIA SOLARĂ, condus de către Marea Preoteasă şi Zeiƫă HESTIA, avea la bază cel mai vechi Cod de Legi scrise din întreaga Lume antică, acest Cod fiind atestat în anii 2.500 î.e.n. sub numele de Belagine sau Legile frumoase. Aceste Legi au fost predate mai departe lui Zamolxe.

☀️Niascharian! Să renaștem!
Carmen Pankau

🇷🇴🌲🐑☀️BALADA POPULARĂ MIORIȚA

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi câni mai bărbaţi,
Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?
- Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
- Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
"Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura câmpului? "
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!

☀️MORMÂNTUL PRINCIAR AL FRĂȚIEI GETICE DE LA PERETU - PIRUM (TELEORMAN)

În anul 1970 avea să fie descoperit în localitatea Peretu din județul Teleorman (Muntenia, România) un mormânt tumular aparținând unui principe – rege get, cu un bogat tezaur arheologic, format din peste 50 piese, din care mare parte erau confecționate din argint. Valorosul tezaur este în prezent expus la Muzeul Național de Istorie a României din București, în Sala Tezaurului.

Comuna Peretu este așezată în nordul Câmpiei Teleorman, chiar pe drumul european E 70 (București – Craiova – Timișoara), care trece prin două importante orașe teleormănene, Alexandria (reședința actuală a județului) și Roșiorii de Vede (important nod de cale ferată, pe terasa de pe partea dreaptă a râului Vedea). Suprafața comunei, atât vatra satului cât și moșia, măsoară 7700 hectare (77 km²). Moșia comunei Peretu face parte din Câmpia Boianului, numită și Câmpia Călmățuiului. Împreună cu câmpia Găvanu-Burdea, aflată pe malul stâng al râului Vedea, Câmpia Călmățuiului face parte din marea Câmpie Română.

Unificarea triburilor geto-carpatine sub sceptrul conducător al marelui rege BUREBISTA (30-44 î.Hr.) a făcut ca și aceste meleaguri să facă parte din statul său chiar de la început. Aceasta, mai ales, dacă suntem de acord cu faptul că centrul politic inițial al acestui rege a fost la cetatea Popești (din comuna Mihăilești, jud. Ilfov), de pe Argeș. Pe baza descoperirilor arheologice, dar și a unor informații scrise (Ptolemeu) se poate emite ipoteza că localitatea geto-carpatină ce a existat aici se numea Pirum, nume care este probabil forma prescurtată a numelui de (Statio) Ad Pirum. Pe timpul Daciei romane se găsea aici așezarea Pinum, pe malul râului Vedea exact unde se află astăzi localitatea Peretu. În sec. XVI așezarea se numea Depusa, și datorită numelui său de origină latină se deduce că exista de mai multe secole cu această denumire. Satul Depusa format la început din oameni liberi a ajuns la sfârșitul secolului XVI-lea, prin cumpărare, în posesia lui Mihai Viteazul, devenind sat domnesc, iar locuitorii săi au fost transformați în țărani șerbi (rumâni). După moartea acestuia, pe timpul lui Radu Mihnea, locuitorii satului Depusa (azi Peretu), se răscumpără de rumânie și devin iarăși megieși. Între anii 1816 – 1864 se face strămutarea satului din deal în vale de către stăpânul moșiei Costache Belu, pe baza Regulamentului Organic din 1831.

Dar cum a avut loc descoperirea? În anul 1971 Alexandru Trână din satul Peretu, descoperă cu prilejul lucrărilor agricole în zona numită de săteni „La Izvoare” un mormânt princiar getic, vechi de aproximativ 2500 de ani, catalogat ca aparținând unei civilizații precreștine. În mormânt se afla un reprezentant al aristocrației locale. Mormântul avea două camere funerare: în prima se afla un schelet înconjurat de diverse obiecte din ceramică, cuțite din fier, vârfuri de săgeți, obiecte de argint aurit, vase de bronz. În cea de a doua cameră s-au descoperit scheletele a doi cai, o vacă și doi câini de vânătoare, iar pe lângă acestea se găsea și un car cu patru roți de fier. Per ansamblu mai mult de 50 de obiecte de argint placate cu aur, printre care și un coif de argint aurit de cca. 750 de grame.
Coiful este unul dintre cele cinci coifuri ale Frăției Getice descoperite până acum pe teritoriul țării noastre, având afrontați doi ochi mari. Pe el se află simbolul MAMA GAYA VULTUREANCA sau PASĂREA CU CORN, cea care ține peștele în cioc și mistrețul în ghiare, semn al STEMEI BASARABE de mai târziu. Se pot vedea de asemenea șirurile de pene de vultur, confundate până acum cu elemente vegetale de decor.
Geții se declarau puii Gayei (Gaeții), apăruți după hierogamia dintre Gaya și Pan (sau Sarabha, cerbul cu 8 picioare, cel care are acces la două lumi, două tărâmuri), pe un vârf de munte (Pangayon), atunci când s-au unit Cerul și cu Pământul.

Datate în secolele IV-V î. Hr. coifurile princiare „cu ochi” geto-dace descoperite pe teritoriul țării noastre sunt semn clar de REGALITATE sub arcul carpatic. Cinci coifuri de aur și argint stau mărturie unei frății sau unei dinastii regale neștiute până acum și conţin, absolut straniu, aceleaşi motive şi au aproape aceleaşi însemne încrustate pe ele. Coifurile din aur și argint au fost găsite la sute de kilometri distanţă unul de altul, în locuri diferite, dar toate datează din aceeaşi epocă şi au asemănări uluitoare. Luate în ordine alfabetică, avem Coiful de la Agighiol (Tulcea), Coiful de la Coțofenești (Prahova), Coiful de la Cucuteni-Băiceni (Iași), Coiful de la Peretu (Teleorman) și Coiful de la Porțile de Fier (Mehedinți).
Dacă privim o hartă, locurile în care au fost descoperite coifurile din aur formează exact un ARC DE CERC între Munții Carpaţi şi fluviul Dunărea, începând din capătul nord-estic, de la Iaşi, apoi trece prin Tulcea, prin Prahova, urmat de Mehedinţi şi se închide în colţul sud-vestic al ţării, lângă punctul de intrare a fluviului Dunărea în țara noastră, la Cazane.
„Existenţa unei legături strânse între conducătorii triburilor getice aflate la nord de Dunăre sau chiar şi cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea părea, la prima vedere, speculativă”, explică marele arheolog român, profesorul Vasile Boroneanţ.

În comparaţie cu alte descoperiri arheologice de acest gen, în care fie că descoperitorii au încercat să valorifice pe cont propriu piesele găsite, fie că cercetarea competentă la faţa locului a întârziat sau pur şi simplu nu s-a făcut, tezaurul princiar de la Peretu reprezintă un caz fericit. Obiectele găsite în toamna anului 1970, cu prilejul lucrărilor agricole, au putut fi recuperate în întregime şi, ceea ce e la fel de important, foarte puţin deteriorate. Apoi, pentru că săpăturile ştiinţifice efectuate de către arheologul Emil Moscalu, de la Muzeul de Istorie al R.S. România, au îngăduit cercetarea amănunţită a tumulului princiar, s-au putut face precizări importante cu privire la ritualul funerar al strămoşilor noştri. Este un mormânt de înhumaţie – unul din destul de rarele locaşuri de acest fel; din reconstituirea lui, pe care o putem revedea la Muzeul de Istorie al României, ne dăm seama cum arătau asemenea construcţii, precum şi ofrandele care-l însoţeau pe cel decedat: un car cu patru roţi şi obişnuitele victime rituale – un cal, un bovideu, câţiva câini: deci, carul de transport sau de luptă şi animalele specifice unei gospodări.

De o importanţă excepţională sunt piesele de armură, vasele şi podoabele vestimentare sau de harnaşament – făurite din argint parţial aurit, cu deosebită migală şi cu desăvârşită măiestrie artistică: în primul rând un coif getic, un vas ryton în formă de cap feminin (formă asemănătoare cu acel cap feminin aflat în partea superioară a uneia dintre cnemidele din tezaurul getic princiar de la Agighiol, dar și cu capul aflat pe cnemida getică descoperită la Golyamata Movila – Bulgaria) purtând la gât un colier de perle, sugerând forma amforelor (toate aceste chipuri menționate au la gât același gen de colier cu amfore (simbilizând timpul?)); un alt ryton (vas ritualic) asemănător unei căni înalte cu gât îngust şi gura lărgită; mai multe fiale (cupe, castroane) de tip “greco person” (de ce nu GETIC?), una din acestea având o decoraţie radială în „limbi de pisică”, sita unei strecurători de argint, diferite aplice de harnaşament, etc.
Nu vom insista asupra coifului, asemănător în mare măsură celor de la Băiceni şi Agighiol, şi reflectând deci unitatea de cultură materială şi spirituală a geţilor carpatini.

Cele mai importante piese, sub raportul semnificaţiei lor artistice, sunt cele două rytonuri. Amândouă vasele tip rhyton prezintă o particularitate specifică: umplute, ele nu pot fi aşezate în nici o poziţie, pentru că nu au o suprafaţă de sprijin! Îndeosebi rytonul în formă de cană, o cană curioasă cu fundul bombat, este imposibil de aşezat în poziţie verticală, fiind un exemplar singular în arta antichităţii. Uşoare similitudini pot fi constatate doar cu un ryton în formă de con de pin, identificat în tezaurul de la Vraţa, din Bulgaria. Dar dincolo de remarcabila sa valoare artistică, tezaurul descoperit la Peretu aduce informaţii importante despre societatea geto carpatină din Câmpia Dunării în sec. IV î.Hr. Căci, aşa cum o arată unele aplice de argint şi mai ales rytonul în formă de cap feminin, el datează din prima jumătate a sec. IV î.Hr., ceva mai târziu decât cel de la Agighiol (care era din primul sfert al aceluiaşi secol), dar anterior tezaurului de la Vraţa, de asemenea de factură getică, deoarece geţii, cum se ştie, se întindeau pe ambele maluri ale fluviului Dunărea. Pentru această datare pledează existenţa, în complexul funerar de la Vraţa, a unui vas ryton de lut, în formă de cap feminin, foarte asemănător cu piesa de la Peretu. Aşadar, tezaurul de la Peretu a aparţinut unui PRINCIPE care a trăit până către anul 350 î.Hr. Nu-i ştim, din păcate, nici numele, nici faptele. Totuşi despre existenţa ulterioară a poporului peste care stăpânea ne-au parvenit unele ştiri, prin intermediul unui istoric al antichităţii, Flavius Arrian, din sec. II d. Hr. (Magazin istoric, nr. 5/1980).

Povestind viaţa lui Alexandru cel Mare, Arrian arată că în anul 335 î.Hr. – deci la două, trei decenii de la moartea principelui îngropat la Peretu – înainte de a porni în marea sa expediţie asiatică, Alexandru a iniţiat o campanie împotriva tribalilor (trib geto-ilir de lângă Dunăre) şi a aliaţilor acestora, geţii din Câmpia Dunării. Ajuns la Dunăre, în urmărirea regelui tribalilor Syrmos, care se retrăsese pe o insulă a fluviului, „Alexandru – scrie Arrian – hotărî să treacă Istrul împotriva geţilor, care locuiau dincolo de Istru, deoarece îi vedea că sunt adunaţi acolo în număr mare… (Erau acolo vreo patru mii de călăreţi, iar pedestraşi peste zece mii)”.

În cursul nopţii, armata lui Alexandru cel Mare a trecut fluviul, iar în zori ostaşii săi au pornit prin lanuri înalte de grâu, pe care, pentru a putea înainta, trebuiau să le culce la pământ cu suliţele, îndreptându-se spre un oraş (identificat de arheologi cu Zimnicea) ce se afla la o distanţă de o „parasangă” (aproximativ 5 km) de fluviu. Văzându-i, locuitorii au părăsit în grabă oraşul. De fapt, cum se deduce tot din relatarea lui Arrian, lucrurile nu s-au petrecut chiar în felul acesta. Geţii au vrut întâi să opună rezistenţă armată. Dar după ce au văzut că „lăsând în frunte pe călăreţi, Alexandru duce în grabă falanga de a lungul fluviului, pentru ca nu cumva pedestraşii (macedonenilor) să fie încercuiţi de geţii care stăteau la pândă [s.n.], geţii părăsiră şi oraşul”.

Două informaţii ne reţin îndeosebi atenţia. Mai întâi că geţii erau în număr mare: 14.000 de luptători, apoi că dovedeau o bună cunoaştere a tacticii militare, încercând să încercuiască şi să surprindă pe inamic. Fără îndoială că adunarea la un loc a unui număr de 14.000 luptători nu era la îndemâna unei singure aşezări sau chiar a unui trib. Potrivit unui calcul făcut de Alexandru Vulpe, o comunitate tribală din acel timp putea furniza aproximativ 200 luptători. Pentru a se aduna laolaltă 14.000, trebuia ca şaptezeci asemenea comunităţi să-şi unească forţele! Peretu se află în câmpia teleormăneană, nu departe de Zimnicea – aşezarea în care cercetătorii de azi presupun că a avut loc înfruntarea dintre geţi şi Alexandru cel Mare. Situate în acelaşi cadru geografic, cele două aşezări făceau parte aşadar din aceeaşi mare comunitate tribală, capabilă, cum am văzut, să adune împreună mai multe mii de luptători. Corelate, cele două categorii de informaţii – tezaurul de la Peretu şi relatarea lui Arrian – se dovedesc complementare. Numai un principe sau basileu bogat şi puternic (aşa cum ni-l arată fastuosul tumul funerar de la Peretu) putea aduna sub comanda sa atâţia luptători, iar pe de altă parte doar o uniune tribală de agricultori (cu bogate holde de grâu), de pescari şi negustori (cum ni-i arată alte informaţii ale lui Arrian) ar fi fost capabilă să-şi cinstească comandanţii potrivit rangului lor.

Tezaurul de la Peretu ne dezvăluie deci existenţa în sec. IV î.Hr. a unei puternice formaţiuni sociale geto-carpatine în câmpia teleormăneană. În a doua jumătate a veacului, această formaţiune – poate o uniune tribală, poate un regat de tipul celui condus de Dromihete – a continuat să se dezvolte, ajungând să se înfrunte, în timpul unui urmaş al celui înmormântat la Peretu, cu puternicul rege Alexandru al Macedoniei, cel care, doar peste câţiva ani, va încerca temerara acţiune de cucerire a lumii cunoscute atunci.

O acțiune actuală de reconstituire a Mormântului Frăției Getice de la Peretu (Teleorman) pe locația inițială sau în apropierea sa, într-un loc mai accesibil ce poate deveni muzeu, asemănător modelelor mormintelor tumulare din Bulgaria, va crește interesul turistic în zonă și va contribui la mediatizarea adevăratei istorii a strămoșilor noștri geto-carpatini. Pentru realizarea sa identică poate fi folosită reconstituirea acestuia aflată la Muzeul de Istorie a României, dar și studiile apărute în urma săpăturilor științifice de cercetare efectuate în anul descoperirii. Interesantă ar fi și reconstituirea Mormântului Frăției Getice de la Agighiol, după descrierile care s-au păstrat. Prin aceste noi locații turistice se va atrage un număr mai mare de vizitatori, dornici de a cunoaște istoria noastră antică, istorie valoroasă și încă nevalorificată.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

📿 MAGNIFICA DIADEMĂ PRINCIARĂ GETO-CARPATINĂ DE AUR DE LA BUNEȘTI – AVEREȘTI

BUNEȘTI-AVEREȘTI este o comună moldavă din partea de nord a județului Vaslui, la 17 km distanță de Huși și la 65 km distanță de municipiul Vaslui. Dovadă a vechimii locuirii acestor meleaguri stă CETATEA GETO-CARPATICĂ de la Bunești-Averești, aflată la punctul numit „DEALUL BOBULUI”, situată la sud-est de satul Bunești și la o depărtare de circa un km de acesta. Așezarea este de tip davă și a fost fortificată cu un val de pământ și un șanț în față, datată fiind în perioada sec. IV-II î. Hr. Au fost descoperite aici numeroase locuințe, precum și gropi menajere. În acestea, s-a descoperit un foarte bogat inventar constând în ceramică, unelte din fier, arme și obiecte de podoabă, două tezaure, precum și o DIADEMĂ PRINCIARĂ DIN AUR. Suprafața așezării este de cca. 10-12 ha.

Săpăturile arheologice sistematice au început în anul 1973, dar existența ei a fost cunoscută cu un deceniu înainte, prin descoperirea de fragmente ceramice geto-dacice și a unei monede de argint de tip Huși-Vovriești. În urma semnalării existenței acestei VETRE DE LOCUIRE strămoșească au fost chemați muzeografi vasluieni, profesori de la Institutul de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol” din Iași, specialiști de la Ministerul Culturii, care au hotărât înființarea unui șantier arheologic. Potrivit Legii patrimoniului din anul 1974, șantierul arheologic a fost transformat în monument național, clasificat în Categoria A: „…de valoare națională excepțională, reprezentativ pe plan universal pentru civilizația României”. De fapt, este SINGURUL ȘANTIER ARHEOLOGIC DE ACEST GEN din județul VASLUI și printre puținele din Moldova.

Ceramica constituie cea mai numeroasă categorie de material arheologic descoperit aici, ea fiind de două categorii: lucrată cu mâna și la roată. Dintre tipurile ceramice ce au fost descoperite, cele mai reprezentative sunt cănile cu o toartă ușor supraînălțată, cu dimensiuni ce variază de la 4-5 cm la 18 cm, vasele de tip „sac”, ceștile geto-carpatine, vase mari citronconice, strachinile și vasele mari de provizii cu înălțimea de până la 0,90-1 m. Uneltele descoperite sunt din fier – cu excepția tiparelor din bronz pentru turnat obiecte de podoabă din argint. Acestea sunt foarte numeroase și variate: topoare, săpăligi, cuțite, cosoare, foarfeci, compase, clești pentru forjă, etc. Astfel de piese s-au descoperit atât izolat în cadrul așezării, cât și în două depozite. Prezența unor piese pentru fierărie, cât și a zgurii, dovedesc CONFECȚIONAREA LOR ÎN CETATE. Armele descoperite sunt: vârfuri și călcâie pentru lance, topoare de luptă „cu brațele în cruce” și vârfuri de săgeți cu aripioare de tip „scitic”.

În cetate s-au descoperit numeroase obiecte de podoabă constând din fibule, cercei, verigi, brățări cu capetele libere și spiralate din argint și bronz, precum și mărgele din pastă de sticlă decorate cu valuri și „OCHI”, îndeosebi remarcându-se MĂRGELELE CU MASCĂ UMANĂ. În cetatea geto-carpatică de la Bunești-Averești s-au mai descoperit și două tezaure, precum și O DIADEMĂ PRINCIARĂ DIN AUR (Foto – n. r. Carmen Pankau). Primul tezaur este constituit din 14 fibule de tip getic, cercei cu capetele conice, două mici coliere, două brățări din bară octogonală, două brățări spiralice și o monedă histriană, toate din argint. Al doilea tezaur este format din 70 mărgele din chihlimbar, corali, două mărgele din aur și două scoici „kauri”.

Tezaurul a fost descoperit într-o cană geto-carpatină. Cercetările arheologice în cetatea geto-carpatină de la Bunești-Averești, efectuate de regretata Violeta-Vitoria Teodoru (Bazarciuc), fost director al Muzeului Municipal Huși, sunt încă în desfășurare.

Principala descoperire făcută aici este reprezentată de magnifica diademă princiară geto-carpatină de aur, UNICĂ în zona de SUD-EST A EUROPEI, în greutate de 765 de grame. Ea a fost descoperită în anul 1978, în contextul săpăturilor arheologice de la cetatea geto-carpatină situată la sud-est de comuna Buneşti-Avereşti, depusă izolat, într-o groapă, în zona nordică a cetăţii. Pe butonii afrontați ai acesteia apar flori (TRANDAFIRUL HERALDIC GETIC), iar la capete diadema este împodobită cu feline (ZEIȚA SARMIS – FORȚA VIEȚII) ce țin în gură un cerc (închiderea unui ciclu cosmic apocaliptic, ciclul unei Lumi).

Această minunată diademă din aur este destul de asemănătoare cu diadema princiară de aur a geților sudici descoperită la Sveshtari, Bulgaria (pe atunci pământ getic – n. r. Carmen Pankau), împodobită cu feline (Zeița Sarmis – Forța Vieții) și flori (trandafirul heraldic getic). Aceasta aparține unui tezaur de bijuterii din aur, lucrate cu o măiestrie incredibilă, ce au fost dezgropate în cursul săpăturilor arheologice într-un mormânt getic din nordul Bulgariei – cel mai mare dintr-un complex de 150 de morminte, aparţinând geţilor sudici. Piesele datează de la sfârşitul secolului IV î.Hr. – începutul secolului III î.Hr.. Printre ele se găsesc podoabe (broşe?) ornate cu figuri feminine (Zeița Mamă) și cu imaginea POMULUI VIEȚII, un inel de aur, splendida diademă împodobită cu motive florale şi animaliere descrisă mai sus şi peste 100 de nasturi din aur. Arheologii care au participat la descoperire cred că tezaurul ar fi putut fi învelit într-o pânză ţesută cu fir de aur, deoarece mai multe fire de aur au fost descoperite în apropiere. Necropola getică în care au fost descoperite piesele se găseşte în apropierea satului Sveshtari, la cca. 400 km nord-est de Sofia. Unul dintre mormintele de aici, cunoscut sub numele de „Mormântul din Sveshtari”, este înscris pe lista UNESCO a Patrimoniul Mondial (Mormântul lui Dromichete?), datorită decorului său cu picturi murale şi a personajelor stranii ce apar aici, reprezentând fiinţe fantastice, jumătate femei, jumătate plante (CRINII GETICI ÎMPĂRĂTEȘTI). Specialiştii bulgari de la Institutul Naţional de Arheologie afirmă că piesele datează dintr-o perioadă în care puterea geţilor era la apogeu şi întrevăd o legătură între mormântul bogat în comori de aur şi regele get COTHELAS, un important conducător din secolul al IV-lea î.Hr. care a fost unul dintre socrii lui Filip al II-lea (acesta a luat-o în căsătorie pe fiica lui Cothelas, Meda), regele Macedoniei şi tatăl lui Alexandru cel Mare. Acest tezaur se găseşte în prezent la Muzeul Naţional Arheologic din Sofia.

O piesă asemănătoare este și COLIERUL GETIC DIN AUR descoperit la Dubăsari, în REPUBLICA MOLDOVA, în anul 1980, într-un tumul. El a fost evaluat ca datând de la începutul sec. IV î. Hr.. Colierul este ornamentat cu CAPETE DE LEI (Zeița Sarmis – Forța Vieții) ce se „NASC” dintr-un mugure – inflorescență și susțin în gură două rățuște (symbol al fecundității). Piesa cântărește 814 grame de aur şi, la momentul descoperirii, a fost evaluată la 1,5 milioane de ruble sovietice. Istoricii presupun că bijuteria ar fi aparţinut unui conducător al sciților (sciţii au fost de neam getic – n. r. Carmen Pankau).

În cetatea și așezarea geto-carpatică de la Bunești – Averești, din 1978 și până în 1992, au fost descoperite peste 1.000 de obiecte din aur, argint, bronz, etc, datate în perioada secolelor IV – II î.Hr.. Multe dintre aceste obiecte se află acum expuse la Muzeul Național de Istorie a României din București, dar și la muzeele din Iași și Vaslui.

Din 1992, DATORITĂ LIPSEI FINANȚĂRILOR, săpăturile arheologice au fost restrânse, iar din 1996 au fost STOPATE TOTAL. Nu sunt fonduri NICI MĂCAR PENTRU CONSERVARE, astfel că buruienile au crescut în libertate peste vestigiile antice (!). 

Astăzi, cetatea de la Bunești – Averești este ascunsă de alunecările de teren care au avut loc în ultima vreme. Fiind un obiectiv de interes național, era normal ca fondurile să vină direct de la Ministerul Culturii, prin intermediul Consiliului Județean. Dar ACESTE FONDURI NU AU VENIT, așa că cetatea geto-carpatică de la Bunești – Averești așteaptă încă, iar diadema princiară geto-dacă de aur descoperită aici își aruncă sclipirile misterioase, spre amintirea unor vremuri în care STATUL GETO-ROMÂN avea putere și reprezentare. Acum suntem într-o tranziție perpetuă spre globalizare, SPRE UN VID ISTORIC nemaiîntâlnit, pentru că „Un stat fără cultură și istorie proprie nu poate exista”.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

🌳🐴🌿PĂDUREA LETEA, SPAȚIU MAGIC AL DELTEI DUNĂRII

Pădurea Letea, cea mai veche rezervație naturală din România şi cea mai nordică pădure subtropicală din Europa, se află în nordul Rezervaţiei biosferei Deltei Dunării şi este situată la aproximativ 20 km nord de Sulina în județul Tulcea.
Letea, una dintre printre primele rezervații din România, se întinde pe o suprafață de 5.246,8 ha, din care 2.825 ha au fost incluse zonelor strict protejate încă din anul 1930, este raiul cercetătorilor, al biologilor marini, al botaniștilor și al iubitorilor de natură pură.

Pădurea Letea, cu un peisaj ca din poveşti, este cea mai nordică pădure subtropicală din Europa şi este formată pe grindul nisipos Letea din fâșii de pădure (hasmacuri) dezvoltate printre dunele de nisip. Când mergi prin pădure peisajul se schimbă, de la pădure subtropicală la deșert, în numai 200-300 de metri.

În Delta Dunării, cea mai umedă zonă a Europei, se află una dintre puținele păduri de nisip din România, în pădurea Letea. Aici găsim aproape 2.000 de specii de copaci, 500 de specii de plante, peste 3.000 de specii de animale, dintre care mai mult de 2.500 sunt insecte, reprezentând 70% din speciile de animale din Rezervația Biosferei Delta Dunării (RBDD), moluște, reptile, amfibieni și mamifere, peste 300 de specii de păsări care trăiesc fie tot anul în Deltă, își petrec toată vara aici înainte de a reveni în Africa, sau se odihnesc și petrec un timp în drumul lor spre ƫările calde.

Pădurea Letea, împreună cu Pădurea Caraorman și Delta Dunării reprezintă al treilea loc din lume ca număr de specii de plante și animale, după Arhipelagul Galapagos și Marea Barieră de Corali.

Pădurea Letea, cu un peisaj exotic de vis, este cunoscută şi pentru aspectul ei straniu, magic, copacii seculari, ca din basme, par fermecați, au trunchiurile noduroase și contorsionate, aplecate spre apă, lianele atârnă sau cresc înfăşurând copacii. Aici stejarii de sute de ani au crengile răsucite, încârligate, aici cresc liane, ale căror lungimi pot ajunge până la 25 de metri, iar vița de vie sălbatică o întâlnim peste tot. Vegetația este formată din stejari de luncă, stejari brumării, plopi albi și negri, frasini de luncă, frasini de baltă, peri, tei albi, ulmi și mai rar arini negri, completată de un subarboret bogat. Pe lângă acestea mai sunt și plantele cățărătoare, care au dat faima acestor locuri: Periploca graeca, Hedera helix, Vitis silvestris, Humulus lupulus, Clematis vitalba. În covorul vegetal se întâlnesc și alte specii rare: volbura de nisip sau brândușa de nisip.

La fel şi fauna, care vieƫuieşte aici, pare venită din poveşti. Berzele negre, foarte rare, vulturul Codalb, o pasăre uriaşă cu întinderea aripilor de circa 2,5 metri, șoimulețul de seară, pupăza, lopătari, țigănuși, eretele mici și mari, stârcul mare, eretele de stuf, stârcul roșu, galben, pitic sau cel de noapte, privighetori, ciocănitorile, dumbrăveanca, prigoria, șoimul încălțat, sticleți, caprimulg, buha, ciocănitoarea pestriță, vânturelul roșu sau cel de seară, gaia sură, gaia neagră, șorecari, uliganul pescar, dumbrăvencele, prigorii, și multe, multe alte specii de păsări. Câteva rarități herpetologice fac parte din această faună: șopârla de nisip și vipera de stepă.

Jacques-Yves Cousteau a făcut cercetări prin anii 1990-1991, timp de 6 luni în Delta Dunării împreună cu o echipă de peste 30 de persoane. În urma studiilor făcute de el, pădurea Letea a intrat în patrimoniul UNESCO și a fost înființată Administrația Rezervația Biosferei Delta Dunării. Ulterior au fost aduse multe specii de plante, pe care specialiștii le-au cultivat în Pădurea Letea, pe nisip. Ghidul de turism Mihai Călin spune că pepiniera de pini a fost cultivată în pădurea Letea în 1977-1978, în urma probelor de sol luate de acolo, copacii s-au aclimatizat, iar acum se află aici o pădure mare de pini. Pădurea nu este compactă, așa cum sunt pădurile de deal, există fâșii de copaci și dune de nisip longitudinale, orientate de la nord la sud, în sensul în care s-a retras marea. De asemenea, sunt și dune circulare, care au rămas ca niște valuri congelate, marea s-a retras și au rămas dunele foarte mari, care pot fi văzute chiar şi în pădure, povestește ghidul Mihai Călin.

În urmă cu 6.000 de ani, locul în care se află astăzi Pădurea Letea, îl ocupa marea, de aceea găsim aici multe dune de nisip, cele mai înalte dune de acolo, au ajuns la un moment dat la 22 de metri, povestește ghidul de turism Mihai Călin. Și aceasta, din cauza vântului, care le spulberă pe timpul iernii. Dunele sunt formate din scoică marină, iar nisipul este alb și extrem de fin. Deoarece pe dune nu există vegetație, vara temperatura crește uneori până la 60 de grade Celsius.

O singură plantă s-a adaptat şi creşte pe dune: ”Cârcelul de nisip”, sau ephedra distachya, care are rădăcina sub formă de rizomi, astfel stabilizând planta cât de cât şi coboară până la apă. La sfârşitul lunii iunie această plantă face fructe de culoarea roşie, care seamănă cu murele, dar au un gust de pepene roşu. Dunele primesc astfel culoarea roşie, de la acele fructe, care sunt, nu numai comestibile, ci și foarte gustoase, afirmă Mihai Călin.

CAII SĂLBATICI DIN PĂDUREA LETEA

O altă atracƫie, pe lângă dunele și copacii seculari, este si cea a miilor de cai sălbatici şi sălbăticiți, care trăiesc aici, în cea mai veche rezervație naturală a României. Ce poate fi mai spectaculos, decât o herghelie de cai sălbatici ce trec în galop peste dunele de nisip.
Localnicii povestesc că în timpul comunismului, caii au fost abandonaƫi, fie pentru că nu mai aveau cu ce să-i hrănească, fie că a fost declarată ”anemia infecțioasă”, ceea ce i-a determinat pe mulți deținători de cai să își abandoneze animalele. Aşa s-au înmulƫit de-a lungul timpului, în prezent se estimează că există între 3.000 și 5.000 de cai în toată rezervația și aproape 2.000 de exemplare în zona Letea.

CE SE POATE VEDEA ÎN PĂDUREA LETEA

Pădurea Letea oferă peisaje de o frumusete uluitoare, şi asta în toate anotimpurile. O zonă unică in lume, cu o vegetaƫie atipică, un deşert în lumea apelor, un deşert în pădure, o pădure în deşert. O lume a contrastelor.

Primavara: Covoare de orhidee se întind pe pajiştile verzi. Caii sălbatici pasc fericiƫi iarba proaspătă. Putem vedea armăsarii luptând şi chiar primii mânji ce pășesc alături de mamele lor. Temperaturile plăcute sunt propice explorării acestor locuri unice

Vara: Odată cu creşterea temperaturii, pesajul pădurii Letea se transformă, contrastul dintre zonele de pădure verde şi cu zonele desertice maronii, acoperite cu vegetaƫie uscată, se accentuează. Se simte arşiƫa deşertului şi umbra pădurii, vegetația luxuriantă a pădurii, marea diversitate a florei, acompaniat de ciripitul şi cântecul păsărilor de pădure ne încântă sufletul. Caii sălbatici sunt mai greu de vazut pe timpul verii. Ziua, pe arşiƫă, stau în pădure la umbră şi pasc mai mult noaptea.

Toamna: Odata cu scăderea temperaturilor şi cu creşterea umidităƫii, vegetaƫia are o noua etapă de dezvoltare, iar caii se întorc pe pajişti. Florile de toamnă ne încântă privirea, iar copacii şi restul vegetaƫiei încep să-şi schimbe culoarea, de la galben până la arămiu, se pregătesc de iarnă, însă aici, în comparaƫie cu restul ƫării, în septembrie totul este încă verde, până la jumătatea lui octombrie, când se poate observa coloritul toamnei în pădure.

Pădurea Letea, un colƫ de Rai în mijlocul Deltei Dunării, acolo unde Natura este la ea acasă, te îmbie să o vizitezi, dar cu multă dragoste şi respect pentru Natură şi vietăƫi.

Surse informaƫionale: descoperă Delta Dunării, sos delta, drum liber, discover Dobrogea.

Carmen Pankau

Foto: discover Dobrogea

Foto: Mihai Călin

Cai sălbatici din pădurea Letea

SCHELA CLADOVEI, ROMÂNIA, CEA MAI VECHE AŞEZARE UMANĂ STABILĂ DIN EUROPA, DE CIRCA 9000 DE ANI

Am ajuns în acest colț de țară udat de apele fluviului Dunărea și am vizitat Muzeul Regiunii Porţilor de Fier, cel ce – surpriză – propune un discurs expoziţional despre oamenii preistorici de la Schela Cladovei, cei care s-au constituit în nucleul celei mai vechi aşezări stabile din Europa. Trecând prin sala lungă a muzeului cu diferite artefacte istorice așezate în translucide vitrine, am fost conduși către liftul ce coboară către sala turbinelor, acolo unde uriașii metalici se rotesc năucitor, transformând puterea apelor în energia electrică atât de necesară civilizației umane actuale, am văzut o pereche de uriași de peste 1,90 metri înălțime, ce stăjuiesc neclintiți peste întreaga sală. Sunt două reprezentări în mărime naturală a vechilor locuitori de acum 9000 de ani, de la Schela Cladovei, botezați Corbu și Pesca. Acest moment expoziţional este realizat în cadrul proiectului cultural „Selfie cu omul preistoric de la Schela Cladovei”, implementat de Muzeul Regiunii Porţilor de Fier în parteneriat cu Primăria Drobeta Turnu Severin şi Şcoala Gimnazială Nr. 5 de la Schela Cladovei, proiect co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

Acest unic sit arheologic, ce relevă cultura mezolitică de la Schela Cladovei, deşi este de importanţă naţională şi europeană (putem spune mondială), găsind o similitudine doar pe malul sârbesc la Lepenski Vir, nu este cunoscut la nivel local decât de arheologi și istorici. Pentru informarea „incipientă” a comunităţii locale şi a turiştilor care tranzitează această zonă, cu privire la notorietatea culturii „Schela Cladovei” şi a comunităţii mezolitice de aici (numit de către specialiști și „Homo sapiens sapiens Schela Cladovei”), precum şi pentru a crea premisele unui itinerariu turistic cultural în această zonă a sitului arheologic, a fost pregătită acestă campanie de „redescoperire” a omului preistoric de la Schela Cladovei, ce constă în realizarea unui pachet integrat de materiale de promovare neconvenţională, ca o alternativă faţă de metodele clasice, uzitate în mod curent.

Expoziţia de la Pavilionul Multifuncţional al Muzeului Regiunii Porţilor de Fier sugerează câteva aspecte din viaţa mezolitică de acum 9000 de ani de la Schela Cladovei şi anume înfățișarea oamenilor preistorici de la Schela Cladovei (prin manechine, măşti personalizate, vestimentaţie, podoabe), dar și unelte şi arme preistorice. Replicile expuse aici au avut ca sursă de inspirație bunurile culturale aflate deja în patrimoniul Muzeului Regiunii Porţilor de Fier. Expoziţia se dorește a fi o invitaţie modestă în „atmosfera” preistorică de la Schela Cladovei. Dacă veți vizita pagina de facebook „Selfie cu omul preistoric de la Schela Cladovei”, puteți vedea că aici sunt găzduite fotografiile celor care doresc să îşi facă un selfie cu reprezentanţii celei mai vechi aşezări umane stabile din Europa.

Despre Cultura Schela Cladovei ce putem spune oare? O cultură arheologică reprezintă totalitatea vestigiilor vieţii materiale şi spirituale dintr-o anumită perioadă a istoriei vechi. Cultura Schela Cladovei s-a dezvoltat între 8000 î.Hr. şi 5500 î.Hr. (perioada dintre 10000 și 7500 de ani vechime, când nu exista Egiptul faraonic, nici Mesopotamia, nici…), numele ei fiind luat după un cartier al oraşului Drobeta Turnu Severin. Aici, la Schela Cladovei a fost descoperită cea mai veche aşezare umană stabilă din Europa. Această populaţie nu cunoştea ceramica şi îşi confecţiona diferitele obiecte pe care le folosea din piatră, os şi corn de animal. Descoperirile inițiale de la Schela Cladovei au fost făcute în anii 60, mai exact în anii 1964-1965, când un colectiv de cercetare care trebuia să verifice această zonă din Regiunea Porților de Fier a găsit aici material arheologic, care la momentul respectiv era reprezentat doar de factura neolitică. În urma săpăturilor efectuate ceva mai târziu, începând din 1965-1966, s-au descoperit și artefacte mai vechi dintr-o perioadă anterioara neoliticului, este vorba de epipaleolitic sau, după părerea altor speciliști, mezolitic, a căror vechime se ridică undeva chiar la 10000-11000 de ani, lucru confirmat de analizele cu carbon 14, realizate pe o serie de materiale organice prelevate din așezarea de la Schela Cladovei. „Și după cum este cunoscut faptul că aceste analize cu carbon 14 reprezintă pentru perioada preistorică cele mai importante metode prin care se poate data, atunci majoritatea specialiștilor au fost de acord că așezarea de la Schela Cladovei este printre cele mai vechi așezări umane din Europa (în sensul de așezare stabilă). Adică este vorba despre o așezare unde o comunitate umană și-a întemeiat primele locuințe, locuințe care au și fost descoperite în urma cercetărilor efectuate în perioada următoare, fiindcă începând cu anii 60 și până în zilele noastre, aproape an de an, cu excepƫia câtorva campanii, la Schela Cladovei s-au făcut săpături”, ne spune Marin Neagoe Iulian, muzeograf în cadrul Muzeului Regiunii Porților de Fier.

Încă de la debutul acestor săpături, lucrările au fost coordonate de un reprezentat al Institului de Arheologie din București. Este vorba de renumitul arheolog Vasile Boroneanț, doctor în istorie, iar după anul 2000, acestea au fost continuate de asemenea, de un alt reprezentat al Institului și apoi de fiica domnului profesor Boroneanț, de Adina Boroneanț, în parteneriat cu Muzeul Regiunii Porților de Fier. Prestigioasa instituție muzeală din Drobeta Turnu Severin colaborează de altfel, de mulți ani cu Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucuresti în ceea ce priveste șantierul arheologic de la Schela Cladovei și nu numai.

După o primă campanie de săpături desfășurată în anul 1965, cercetările au fost reluate în 1967 și 1968. Odată cu avansarea lucrărilor la barajul de la Porțile de Fier, eroziunea malului s-a accentuat. Caracterul urgent al săpăturiilor de salvare din alte așezări din amonte (care urmau să fie acoperite total de ape) și fondurile limitate au dus la întreruperea cercetărilor pâna în 1982.

De atunci și pâna în 1997 cercetările au continuat în fiecare an, fiind reluate în perioada 2001-2002 și apoi, din nou din 2006, în cadrul unui proiect comun de cercetare româno-britanic, având ca parteneri Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Universitatea din Edinburgh și Muzeul Regional Porțile de Fier din Drobeta Turnu Severin. Zona care a supraviețuit din situl arheologic Schela Cladovei – punct Canton (km 854) este localizată pe prima terasă a Dunării, la o înălțime de 2-4 m față de nivelul actual al fluviului, spre ieșirea în direcția Orșova din municipiul Drobeta Turnu Severin. Tradițional, se consideră că situl arheologic se întindea pe o lungime de circa 1 km, între fostul canton de cale ferată 1 și o stație de pompare a apei. La construcția celor două hidrocentrale, Porțile de Fier I și II, situl a fost puternic afectat, creșterea nivelului apei distrugând o mare parte din el. „Evident că asemenea descoperiri nu se rezumă doar la acest punct, adică doar la cartierul municipiului Drobeta Turnu Severin. Sunt mult mai multe așezări, localități pe Dunăre, unde au mai fost descoperite vestigii ale acestor culturi. După descoperirile din anii 60, descoperirile de la noi, cât și de pe malul drept al Dunării, din Serbia, au primit denumirea de Cultura Schela Cladovei – Lepenski Vir, după numele celor două așezări eponime din România, respectiv Serbia”, mai spune muzeograful Marin Neagoe. Descoperiri aparținând acestei manifestări culturale au mai fost înregistrate fie în zona Porților de Fier, la Icoana, la Răzvrata, fie ceva mai jos la Ostrovul Corbului, la Ostrovul Mare, unde, de asemenea, s-au făcut cercetări în perioada construirii celor două hidrocentrale. „Din nefericire, foarte multe situri au fost distruse în urma fluctuațiilor nivelului Dunării. Inclusiv așezarea de la Schela Cladovei a suferit periodic distrugeri importante, mai ales în perioada de dinainte de amenajarea lacului de acumulare pentru hidrocentrala Porțile de Fier II, însă din fericire mai există o suprafață necercetată din această așezare, care poate oferi rezultate spectaculoase”, declară muzeograful severinean. Întreaga zonă a fost locuită încă din epipaleolitic, constituind nivelul cel mai valoros din punct de vedere documentar-istoric. Cultura Schela Cladovei-Lepenski Vir conturează o civilizație bine definită, dunăreană, încadrată cronologic cel mai bine între anii 7000-5000 î.Hr., evoluând de-a lungul mai multor faze. Pe parcursul cercetărilor au fost descoperite locuințe, vetre rituale și morminte. Corespunzător acestui nivel de viață sedentar au fost descoperite unelte agricole (săpăligi și plantatoare din corn de cerb). Purtătorii acestei culturi aveau locuințe de formă rectangulară, vetre pentru încălzit și pentru prepararea hranei, vetre rituale și practicau înmormântări de înhumație în apropierea locuinței. Se ocupau cu cultivarea primitivă a plantelor și cu vânătoarea.

„Vestigiile arheologice de aici sunt o adevarată comoară pentru patrimoniul istoric național și pentru cel internațional. Datarea cu carbon radioactiv a uneia dintre cele mai vechi așezări de pe continentul european, confirmă vârsta de circa 8.750 de ani. Apariția ei a fost favorizată de climatul sud-mediteranean instalat după perioada glaciară în Defileul Dunării. Dezvoltarea vieții în această zonă numită, în literatura de specialitate, clisureană pentru paleoliticul superior și Cultura Schela Cladovei – Lepenski Vir pentru epipaleolitic, a fost influențată de existența elementelor de floră și faună care au permis comunităților omenești să se perpetueze și dezvolte”, a arătat prof. Adina Boroneanț.

Principalele unelte descoperite aici sunt realizate din silex, cuarțit, dar mai ales din os. Manifestarile artistice constau mai ales din incizii geometrice pe diferite obiecte din os, folosite ca amulete sau pandantive. Interesant este că această așezare pare să fie cel puțin până în prezent și cea mai veche așezare omenească stabilă distrusă printr-un conflict armat. În timpul cercetărilor, când erau descoperite peste 60 de morminte de înhumație, s-a constatat că scheletele defuncților, datorită consumului de carne crudă în general – spun cercetătorii -, par ale unor uriași (de regulă, aceștia aveau peste 1,90 m înălțime). Iată cum scrierile marelui istoric și om de cultură Nicolae Densușianu – declarat fantast de către unii colegi de breaslă -, ce menționează existența uriașilor titani în zona Porților de Fier ale Dunării în a sa voluminoasă „Dacie preistorică” se adeveresc.

În cele circa 1.200 de pagini ale volumului amintit autorul dezvoltă teoria unei civilizații preistorice avansate, pe care el o numește „civilizația pelasgă” (de după Marele Potop planetar), cu leagănul în spațiul României de astăzi și care ar fi dat naștere (în viziunea autorului) întregii civilizații europene (Geții de Aur primordiali, așa cum i-am numit eu). Ceea ce constituie însă caracterul aparte al acestui sit pentru zona Porțile de Fier, dar și pentru întreg mezoliticul sud-est european, o reprezintă latura sa funerară. În urma cercetărilor arheologice au fost dezvelite până în prezent circa 100 de morminte. Aproximativ o cincime dintre ele au apărut în timpul primei perioade de săpături (1965, 1967 și 1968). Uneltele de os sunt numeroase, remarcându-se străpungătoarele, uneltele de tip linguriță, spatulele și dăltițele. Industria litică este reprezentată de lame și lamele, trapeze, gratoare și racloare din silex, sau mai rar din radiolarit. Se remarcă în număr semnificativ greutățile de plasă de pește. Dăltițele și toporașele apar în număr mai mic. Dacă pentru orizontul prim al vechimii așezării nu se întâlnește ceramica, de acestă dată, urcând în timp, ceramica neolitică timpurie este extrem de bine reprezentată. Uimește varietatea formelor și decorurilor: „impresso”, incizii cu motive liniare sau în rețea, ciupituri, benzi aplicate, alveolari, butoni, diverse tipuri de mânere. O mare parte a ceramicii prezintă un slip roșiatic, este bine arsă și lustruită. Relativ frecvent apar fragmente din vase/cupe cu picior, precum și fragmente de altar (varietatea cu patru picioare și recipient circular – simbol al „Pământului fixat” în cele patru colțuri și al „cercului care se închide” la un moment dat). Ceramica pictată este relativ rară, fiind reprezentată de fragmente de dimensiuni variabile, pictate cu negru pe un fond roșu, lustruit. Ca plastică se remarcă un mic fragment – partea inferioară a unei figurine antropomorfe, decorată pe „talpă” cu incizii liniare, scurte și adânci, formând un motiv în zig – zag.

„În ultimii ani, rezultatele sunt mai mult calitative, în sensul că de ani buni de zile se săpa doar într-o suprafață de 25 de metri pătrați, dar se săpa foarte meticulos pentru a înregistra absolut totul și pentru a se recupera în întregime, dacă pot să spun așa, materialul arheologic sau să se preleveze diferite probe”, precizează muzeograful Marin Neagoe. Cercetările anterioare de la Schela Cladovei (1992-1996, în cadrul unui prim proiect de colaborare cu Universitatea din Edinburgh, condus tot de prof. Clive Bonsall) au pus în evidenţă locuiri din epoca mezolitică şi neolitică timpurie, situate cronologic între 7000-6300 î.Hr., respectiv 6000-5500 î.Hr. Proiectul româno-britanic aflat în desfăşurare în momentul de faţă (şi având ca parteneri IAB, Universitatea din Edinburgh, MRPF Turnu Severin) umăreşte obţinerea unor informaţii cât mai detaliate referitoare la stilul de viaţă, arhitectura, tehnologia şi practicile de înmormântare ale ambelor tipuri de comunităţi menţionate.

Universitatea din Edinburgh a fost reprezentată în anul 2009 de o echipă de 12 studenţi de conduşi prof. Clive Bonsall. Aceştia şi-au efectuat pe şantierul Schela Cladovei practica de specialitate arheologică necesară pentru completarea studiilor, ei constituind principala forţă de muncă necesară desfăşurării activităţii şantierului. Studenţii britanici au participat atât la cercetarea arheologică de teren, cât şi la procesarea materialului arheologic rezultat (sortare pe categorii de material, desen şi realizare de planuri de şantier, completarea bazei de date a descoperirilor). S-a redeschis secţiunea denumită SVII (dimensiuni 5 x 5 m), pe proprietatea lui Dragoş Iacob, la dreapta fostului pârâu (sector B), acum canalizat. Materialele arheologice rezultate reprezentate de fragmente ceramice, obiecte de os şi piatră, chirpic, resturi osteologice umane, elemente de faună (oase de mamifere şi peşti, scoici, cochilii de melci de apă dulce). Între descoperirile remarcabile se numără resturile de fabricaţie ale unor mărgele de culoare verde, realizate din malachit (descoperite în număr mare şi în diverse stadii ale procesului de fabricaţie, de la materie primă la produsul finit). Acestea apar într-un număr semnificativ de cazuri asociate unor micro-persoare/sfredele (piercers) din silex prebalcanic, folosite probabil la realizarea mărgelelor. Este probabil vorba de un mic atelier local de producere a acestor mărgele. Acestea din urmă au formă circulară, de circa doi milimetri, cu o mică perforaţie în mijloc. În aceeaşi zonă cu mărgelele şi micro-persoarele apar şi numeroase resturi de debitaj provenite din prelucrarea silexului – este posibilă şi existenţa unui atelier pentru producerea acestui tip de unealtă specializată. Un alt aspect interesant o reprezintă sursa de provenienţă a acestui tip de materie primă, postulat ca fiind de origine de la S de Dunăre, din Bulgaria de N. Din acelaşi tip de silex sunt fabricate lame retuşate, vărfuri pe lame, gratoare, etc. Prezenţa obsidianului (prin aşchii, fragmente de lame şi chiar nuclee) este şi ea demnă de menţionat. La fel de importantă (dar mult mai numeroasă) este ceramica neolitică timpurie. Se remarcă un tip de vas, foarte des întâlnit la Schela Cladovei, dar pănă acum observat doar în alte două alte situri (şi în număr foarte mic) – vasul de tip cuptor (a mai fost semnalat la Ajmana (Serbia), Ostrovul Banului şi la Ostrovul Corbului). Cercetările continuă…

Omul preistoric de acum 9000 de ani de la Schela Cladovei stă drept mărturie a perenității noastre pe aceste meleaguri ospitaliere. Omul preistoric de acum 9000 de ani de la Schela Cladovei stă drept mărturie a perenității noastre pe aceste meleaguri ospitaliere. Un asemenea mormânt al „uriașului” din Schela Cladovei stă conservat și în Muzeul Regiunii Porților de Fier. Tot aici există reconstituirile antropologice, realizate de savantul român Cantemir Riscuția, asupra unor cranii ale locuitorilor acestei comunități epipaleolitice. Materialele arheologice descoperite demonstrează că locuirea a fost neîntreruptă din neolitic, epoca bronzului și prima epoca a fierului.
În anul 1984 – ca semn de continuitate – avea să se descopere și un tezaur de monede și podoabe din evul mediu la Schela Cladovei.

Omul preistoric de la Schela Cladovei a mai „făcut” un pas și a depăşit graniţele judeţului Mehedinţi, ajungând şi la Craiova, unde „şi-a spus povestea” în cadrul Târgului de Turism „Promovăm Oltenia”, organizat de Universitatea din Craiova, în data de 17.05.2018. Așa, pas cu pas, poate într-o zi află și Europa că aici, în România, există de 9.000 de ani umanitate stabilă: cea mai veche așezare umană din Europa.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau