☀️LIMBA AUSONILOR ŞI GOŢILOR (GEŢILOR)

Priscus ne spune în al treilea pasaj, că la acelaşi prânz, un barbar care şedea la masă lângă dânsul şi care cunoştea limba ausonilor, i-a vorbit în această limbă, iar Priscus l-a şi înţeles, ceea ce nu se putea întâmpla dacă ausonii nu ar fi avut un grai apropiat de latina cea vorbită atunci pe care o cunoştea și solul grec.

Cuvântul "auson", după rânduiala limbii noastre cea rumună, se descompune astfel:
auş: neam străbun, strămoş + on: neam, clan, adică neamul cel mai vechi sau neamul străbun, cel venit din titani, giganţi, atlanţi, runcus şi purpureus, cum au scris latinii, fi-le-ar peana de pomină! Ausonia amintită și de Ovidiu este ţinutul unde îşi duceau viaţa aceşti ausoni, fiindcă „ia“ după vechea limbă, înseamnă piatră, pământ, palmă şi cinci.

Populația băștinașă carpatină era denumită şi geți, ausoni, sciți și acațâri în scrierile bizantine, valahi și rumuny în cele germane și daci în textele latine.
În Lexiconul lui Suidas scris în secolul X, în care este reprodusă și lucrarea lui Priscus, se face precizarea pe care ar trebui să o știe și istoricii români: "iar ausoni însemnează regi". Chiar în plin proces de falsificare a culturii și istoriei noastre de către sataniștii iudeo-cretini, arhiepiscopul Eusthatiu al Thesalonicului, scria în secolul Xll, având la îndemână izvoare vechi care mai erau în vremea sa, următoarele:
,,După cum spun unii, Auson, de la care îşi trag numele lor ausonii, a fost cel dintâi care a domnit la Roma şi acest Auson a fost fiul lui Atlas şi al Calypsei, după cum ne spune autorul scrierii despre numele ginţilor, Stephan din Bizanţ.”

Deci străbunii noștri au fost în peninsula italică și nu invers, cum încearcă ticăloșii să ne falsifice istoria și originea limbii strămoșești, pretinzând că legiunile romane ne-au ,,civilizat” cu sabia până la ultimul „dac“, după care au adus aici la puit, tot mâlul imperiului roman din care se trag românii de astăzi!

Deci la mijlocul secolului Xll, dar sigur şi mult mai înainte, chiar înainte de secolul l al erei noastre, poporul ales de Sântu, adică Neamul Scoborâtor din Zei al Geților, care era la vatra străbună de mii de ani, l-au trecut în cronică sub numele de ausoni și valahi!

Spațiul nostru de zidire a Neamului Scoborâtor din Zei a mai fost numit și Sciția, cum găsim la Herodot, care descrie în Istorii lV, 48, unde era țara Sciția în vremea lui, fiind chiar teritoriul locuit de Neamul Get în vechime și de români în perioada interbelică. Şi Strabon face această precizare în Geografia, la l, 2, 27, scriind despre popoarele din nordul Eladei, care erau "cunoscute la miazănoapte cu un singur nume: sciți sau nomazi cum le zice Homer..."

La Vll, 3, 2 mai găsim precizarea despre geţi, care locuiau pe un mal și pe celălalt al Istrului, adică așa cum au locuit românii, până să-i slavizeze pe cei din sudul fluviului bulgarii și sârbii. Iar rabinul iudeul J. Flavius, scrie în Antichităţi iudaice, cartea 1.6, că grecii din vremea sa numeau spaţiul de la nordul Istrului Scythia Magogia, adică Sciția de sub împărăția cerească a lui Gog, cum mai ziceau geții Ziditorului Neamului Omenesc!

Tăblițele de plumb descoperite la Sinaia în anul 1875 și făcute dispărute, iar astăzi mai știm numai de existența a 31 de exemplare la Muzeul de Arheologie din București, sunt dovezile dăinuirii limbii carpatine din mileniul lV î.e.n. în limba rumână veche, iar cei ce spun că sunt false, își arată deschis ura lor față de acest neam și față de istoria acestor locuri. Cea mai veche tăbliƫă este turnată pe la anii 1600-1550 î.e.n. și cred că se datorează întoarcerii geților acasă în sudul și nordul Istrului după explozia de la Santorini din anul 1645 î.e.n., care a scufundat pentru mai mult de 10 ani Europa într-o perioadă de friguri groaznice. Pentru ei singura salvare a fost migrarea către sud, iar acest popas a durat cam 50 de ani. O parte dintre ei au rămas în continuare formând regatul Mesia sau Masa amintit în documentele hitite din secolele XVl-Xlll. Vedem aici principalele totemuri ale geților: balaurul, lupul, șarpele, calul, măiastra, taurul, poate și țapul.

Și simbolurile: pomul vieții, barca solară, crucea în cerc, svastica, crucea mare și jos acel ciudat cerc cu coadă (roata vieții și coloana de lumină), cum a fost desenat în mileniul XXXVlll î.e.n. în peștera Coliboaia, dar și pe tăblița de mai sus, apărând și în complexul religios de la Sarmisetuza.

Aceste simboluri dovedesc continuitatea geților din populațiile care au făcut picturile de la Coliboaia și deci o confirmare istorică ce aruncă la lada de gunoi a istoriei toate dogmele istoriografiei și lingvisticii europene. Lângă el este Pomul Vieții cu cei șapte veghetori cerești (vârfurile în sus; dio cum apar pe tăblițe sau zmei cum îi știm din ,,poveștile” noastre venite din bătrâni) și cele șapte zâne ale Maicii Pământești (cu vârful în jos) fiind unite prin acea linie dreaptă de la mijloc, care reprezintă legătura dintre cer și pământ. Din spațiul carpatic aceste simboluri și concepte au fost duse în Ki-en-gi, Egipt, India și Canaan. Și tot pe această tăbliță apar unele semne care se regăsesc în alfabetele folosite de geți, pe unele dintre ele dar turnate cu peste o mie de ani mai târziu. Iar tăblița 3 este prima care ne dă limba ce o foloseau atunci geții, eu reușind să o citesc folosindu-mă atât de limba română veche, cât și de emegi. Tăbliƫele sunt turnate până în vara anului 106 al erei noastre, constituind cea mai puternică dovadă a dăinuirii geților pe aceste meleaguri de la Zidirea Neamului Omenesc, iar românii vin din acest popor fabulos numit în antichitate Neam Scoborâtor din Zei. Alte surse de scriere în limba rumână veche sunt gemele mitraice, monezile unor împărați romani, care au mici legende și așa-numitele "scrieri elenistice", care sunt cam toate în rumâna veche sau armână, dar citite de plăsmuitorii germani prin limba elenistă, o găselniță a lor pentru a-i urca pe greci ca moțul culturii europene și alături de ei pe germani ca primul popor al Europei, ce a păstrat cu mare strășnicie minciunile elene!

Monștrii, care ne-au falsificat în totalitate originea limbii române, sunt sărbătoriƫi ca mari patrioți mioritici.

Alexandre Hirth (pentru români Alexandru Cihac) este primul ce pornește la falsificarea limbii române și pe cale de consecință la falsificarea identității noastre culturale și de neam. El s-a născut la Iași ca fiul unor mozaici austrieci (sudiți) în data de 8 septembrie 1825, fiind înfiat de către negustorul Iacob Cihac, dar părăsește orașul la vârsta de 8 ani pentru studii în Germania, unde se și stabilește, revenind uneori ca să-și vadă proprietățile, iar după anul 1862 nu va mai vizita plaiurile românilor. Moare la Mainz la 10 august 1887. Cum el a scris numai în franceză aceste dicționare, stând în străinătate în mediul cultural german, este imposibil ca acest nimic să fi cunoscut limba română cu subtilitățile ei, așa cum o vorbea neamul nostru, însă Academia Română trebuia să ne dovedească cum ",geniile", care prin scrierile lor ne falsificau istoria și cultura, sunt în fapt mari patrioți mioritici, golănia mergând șnur.

Ticălosul a scris în limba franceză, fiindcă era limba "intelectualilor" din acea vreme, dar în realitate el NU cunoștea deloc limba română. I-au trebuit 2-3 ani până când el și-a terminat drăceasca scriere, intitulată „Dictionnaire d'étymologie daco-romane“, iar primul volum cu titlul „Eléments latins comparés avec les autres langues romanes“, apare în anul 1870, concomitent la Berlin, Florența, Leipzig, Londra, Milano, Paris, Viena, Budapesta, St-Petersbourg, București, Sibiu, Cernăuți și Iași, adică să știe toată Evropa de genialitatea ,,descoperirii” scăfârliei ca$zare!

În semn de recunoştiinţă pentru aceste monstruozități dăruite românilor ca „adevăruri sacre“, Academia Română l-a ales membru de onoare în 1872!

Pretinsul "specialist în limba română" îi temperează binișor pe latiniștii mioritici, fiindcă ei, mozaicii din Iudeea, ar fi venit în a doua migrație spre spațiul carpatic ca legionari romani stabiliți pe pământurile provinciei romane Dacia și, deci, "caimacul", nu poate fi decât al lor.

În ce țară din lume s-a mai întâmplat ca un străin care nu-ți cunoaște limba, să scrie totuși dicționarul limbii populației băștinașe, dar într-o limbă străină și care nu corespunde fonetic cu cea a autohtonilor?

Și totuși monstruozitatea la noi are putere de adevăr lingvistic!!! Mai spun că limba franceză nu are sunetele ă, â, ș, ț, ce, ci, che, chi, ge, gi, ghe, ghi, deci o treime din fonetica limbii noastre strămoșești este eliminată. Nicăieri în culturile lumii nu se mai găsește o asemenea monstruozitate, unde un străin care nu-ți cunoaște deloc limba. să-ți scrie un dicționar explicativ dar într-o limbă străină, eliminând prin aceasta pe lângă majoritatea covârșitoare a cuvintelor autohtone și o treime din fonetica limbii române! Faimoasa lucrărică apărută în anul 1870 are 320 de file cu circa 2000 de cuvinte, ori asemenea "operă" este nimica, dacă o comparăm cu fondul limbii române vechi, dar acest adevăr atât de evident nu a fost un impediment pentru Academia Română să pună această mizerie ca temelie a lingvisticii românești!

Continuă îndârjitul să ne prăjească inteligența cu al doilea volum apărut în anul 1879, intitulat „Eléments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais“, arătîndu-le și acelor mioritici care sufereau de "orbul găinilor", pe unde trebuie să-și caute strămoșii, fiindcă la nord de Dunăre, locul era ocupat încă din secolul Vl î.e.n., după istoria plăsmuită de ei, prin vedenie, adică minciună. În fapt, drăceasca ticluire făcea parte din planul ca$zarilor pornit după mijlocul secolului XlX, care urmăreau nimicirea poporului român prin falsificarea în întregime a istoriei și originii limbii, dar și ștergerea culturii identitare, în Ardeal prin maghiarizare, în Bucovina și Basarabia prin slavizare, iar în Principatele Române și apoi Regatul României prin latinizare.

Cine strâmbă din nas în faţa acestor afirmaţii, îl poftesc să mai vadă odată citatul profesorului ceh Milan Hubl, pus de mine la începutul cărții, ca aducere-aminte! Dacă studiem Dicţionarul explicativ al limbii române vedem că numai 0,0001% din totalul cuvintelor, zic "specialiştii" că ar proveni de la geţi (ei spun „daci“), ori asemenea procent ridicol nu le dă dreptul să spună că există o limbă română!

După născocirile făcute, ei pot vorbi de un dialect slav, maghiar, rus, sârb, turc, tătar, chinez, amnez, dar NU român, prin asta batjocorind chiar cuvântul rumun sau rumân. Noi, de fapt nici nu putem defini limba română, de vreme ce cuvinte româneşti nu există în conceptul oficial ştiințific lingvistic al ilustrelor ţăcălii.

Ne mai spun acești specialiști în DEX că avem cuvinte de origine albaneză gârlă. Dar albanezii au stat sub stăpânire romană 562 de ani și sub cea bizantină încă nouă secole și NU s-au latinizat, nici NU s-au grecizat, ci au rămas un popor căruia nu-i neagă nimeni originea iliră, după zisele de azi ale istoricilor. Mai mult şi în prezent ei au două dialecte, deşi ocuparea lor a fost totală atât sub romani, cât şi sub bizantini. Însă geții (botezați și daci) s-au „latinizat“ în numai 150 de ani sub "îndrumarea" a 148 de latini – fiindcă atâția, spune Academia Română, că au venit în provincia Dacia – și de atunci tot așa au rămas de râsul curcilor plouate.

Ca să aducem mai multă lumină aduc mărturia lui Cato cel Bătrân (234-149 î.e.n.), care în lucrarea „Origines“, scrisă spre bătrânețe, spune despre strămoșii noștri următorul Adevăr:
,,Getae etiam ante roman conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam ceci-nerint; quod multo post tempore a romanis factitatum”.

Și după înțelegerea noastră, adevărul ajuns până azi de la cinstitul roman sună așa: 

"Geții aveau deja o scriere cu multă vreme mai înainte de întemeierea Romei, căci ei cântau, în ode scrise faptele de vitejie ale eroilor lor; așa ceva s-a înfăptuit de către romani la multă vreme după ei".

Adică strămoșii noștri aveau, după zisa cinstitului roman, chiar înaintea întemeierii Romei pe la anii 753 î.e.n., un alfabet cu care își scriau în versuri faptele de vitejie ale strămoșilor sau vitejilor.

Suedia – au fost neamuri foarte diferite și cu istorii separate în timp și spațiu, începând cu secolele XV-XVI, scriitorii germani și cei nordici, au confiscat istoria sciților și a geților, pretinzând că neamul lor a locuit prin secolele VI-l î.e.n. în jurul Carpaților și la Marea Neagră! Despre sciți, scrie la pagina 24: "...Scythas semper fuisse superiores de principatu humanae originis. Neque id silet Cato, qui in secundo fragmento cum illis convenit, ante Ninum circiter ducentis quinquaginta annis, quibus duravit aureum s(a)eculum, terras fuisse inundatas, et in Scythia renovatum auctumque mortale genus". 

"...că Sciţii au fost mereu mai presus în privinţa începuturilor apariţiei omenirii. Cato nu trece faptul sub tăcere când, în acord cu acestea, el spune în fragmentul al doilea că înainte de Ninus cu vreo două sute şi cinzeci de ani, cât a durat vârsta de aur, pământul a fost inundat, iar neamul omenesc a fost reînnoit şi înmulţit în Sciţia".

O altă regiune unde se vorbea o "limbă neolatină" era Panonia, care a fost luată cu sabia din Dio Getia în anul 12 î.e.n., iar în anul 30, scriitorul latin Velleius Paterculus în "Historia romana ll, 110" ne-a lăsat mărturie despre limba ce o vorbeau geţii din acest ţinut:
"În toate Panoniile există nu numai tradiţii religioase şi moravuri romane, dar şi un fel de limbă romană şi mulţi se ocupă cu literatura".

Romanii, în vremurile acelea, nu aduceau decât jaf, moarte şi sabie, şi chiar la ei acasă la Roma, grecii se oboseau din greu să le falsifice limba şi mitologia, împănându-le numai cu grecisme, pentru că ei erau "primii oameni de pe pământ" ieşiţi din pistilul vânjosului Hersculete.
Constatarea istoricului latin ar putea fi luată drept o formă de delir, dacă nu am avea celelalte informaţii de mai sus, că neamul geţilor era latinizat şi NU romanizat cum scrie autorul, chiar înainte de a fi cucerit! Despre "literatura getă" amintită de istoricul latin ne vorbeşte şi belgianul Bonaventura Vulcanius, care, publicând în anul 1597 la Bruxelles, scrierea în latină "Despre literele şi limba Geţilor sau Goţilor", mărturiseşte că a cunoscut o mică parte din literatura scrisă în limba getă, din care el a văzut "nişte file rupte din bibliotecile belgice publice, ca nişte rămăşiţe dintr-un naufragiu".

Deci aproape două treimi din cuvintele noastre venite din bătrâni au etimologie necunoscută sau NU sunt trecute în DEX-ul Academiei Române, pentru a ușura impunerea tezei că limba română are origine în limba latină.

Le spun acestor falsificatori că în Occitania au poposit timp de 15 ani, urdiile de geți și goți (Geƫi- n.r. Carmen Pankau), după ce au jefuit în anul 410 peninsula italică timp de un an de zile, chiar mai bine decât au făcut marile jafuri romanii, când erau tari în sabie. De aici cetele de geți și goți s-au revărsat în peninsula iberică, unde au întemeiat mai multe state, iar unii au trecut în nordul Africii găsindu-i astăzi acolo prin populația kabili sau amazigh.
O altă migrație a neamurilor noastre în Occitania a fost la începutul secolului al XI-lea, când "blânzii" greci, bulgari și sârbi i-au luat la îndemnat cu sabia pe vlahi sau rumâni, fiindcă nu voiau să se dezică de credința strămoșească. După aproape 200 de ani, papistașii au pornit cruciada împotriva catarilor, bogomililor sau vlahilor dualiști, pe care i-au hăcuit timp de 20 de ani până să-i facă dispăruți din acele locuri. Dar cum noi nu trebuie să avem istorie, și această pagină va fi întoarsă spre binele altora de o mână la fel de pricepută ca cele care ne tot scriu și răscriu numai în fals istoria și originea limbii. Daga a fost purtată de țăranii români la brâu ca semn al unei stări sociale aparte (dage balo), dar sensul ei real s-a uitat.

Scriu falsificatorii că avem cuvinte venite și din sanscrită, care însă nu sunt în latină, deci avem un fond lingvistic mai vechi cu multe mii de ani înainte de a ne "civiliza" romanii cu sabia și jaful, și înainte de a apărea pe aici slavii în secolul al VI-lea al erei noastre, apoi ungurii după 890 și turcii pe la 1400, numai că ați trecut cam tot vocabularul în seama acestor năvălitori "civilizatori", cum ați făcut și cu romanii. Deci, ați mințit așa cum v-au poruncit cei pe care îi slujiți cu atâta zel, zăpăcind și îndobitocind bietul popor român, că nu mai știe de ce face umbră pe aceste plaiuri!

Vin și cu alte argumente împotriva celor ce ne-au falsificat originea limbii rumâne și amintesc de legătura lingvistică între pelasga vorbită în Troia şi limba vorbită în mileniul al II-lea î.e.n. în nordul Dunării. Rădăcina trebuie căutată în emegi (limba emeşilor care au plecat în mileniul al IV-lea din arealul carpato-dunărean) şi care arată că latina este în realitate o ramură firavă a acestei limbi dezvoltată în condiţii diferite faţă de limba noastră. După ce au ajuns în peninsula italică, troienii (latinii) au dat nas în nas cu populaţiile locale, printre care și ausonii, suferind influenţe fonetice şi semantice puternice, dar mai ales influenţa culturii şi civilizaţiei etrusce.

Sunt 171 cuvinte vechi de peste 5500 de ani, fiindcă emeșii au plecat din spațiul carpatic în Ki-en-gi la mijlocul mileniului al IV-lea î.e.n., cărora pricepuții autori ai DEX-ului le-au găsit la multe origini din latină, franceză, neogreacă, bulgară, turcă, dar cele mai numeroase au etimologie "necunoscută". Chiar mai multe decât cele de origine latină sunt cuvintele care lipsesc în DEX, deci această lucrare a avut ca scop explicit falsificarea originii limbii rumâne, așa cum doreau veneticii dar și lingviștii germani, care pretindeau că strămoșii lor „goți“ își aveau sălașurile până la gurile Istrului din vechimea vechimilor, venind în primele secole ale erei noastre!

Pretinsa latinizare a limbii geților ar trebui găsită în limba română veche și nu în puhoiul de cuvinte noi intrate în limba noastră după mijlocul secolului XlX! Cartea autorului "Dicționarul nemuririi limbii strămoșești" (446 de file, format A4, tipărită în anul 2016) este un studiu lingvistic ce dovedeşte că limba română veche provine dintr-un grai care s-a vorbit în jurul Carpaților, încă din mileniul V î.e.n., acesta fiind dus de emeși în Ki-en-gi (născocitul Sumer după ticluitorii de istorii). Ev$reii susțin cu neruşinare că emeșii ar fi semiți, formați ca popor în vechiul Sumer, iar din contopirea culturilor sumeriană, akkadiană și "ev$reiască" s-au născut celelalte culturi antice, de unde se trag bineînțeles și cele europene.

Primul studiu comparativ este între rumuna veche, emegi (sumeriana după făcătura modernă) și limba latină, unde am găsit un număr de 115 cuvinte comune tuturor acestor 3 limbi. Al doilea studiu este între rumuna veche și emegi, unde există un număr de 4268 cuvinte identice sau apropiate fonetic și semantic, ceea ce confirmă faptul că emeșii au plecat din jurul Carpaților, dar au rămas destui la baștina mioritică, care să ducă mai departe limba ce se vorbea în prima parte a mileniului IV î.e.n. Dintre acestea, 1350 cuvinte sunt folosite și astăzi de români ca nume de familie!
Mai sunt 4405 de cuvinte vechi românești formate din 2-3 foneme eme-gi.

Al treilea studiu este realizat, comparând graiul arâmânilor de azi cu cel emegi, găsind un număr de 569 de cuvinte identice sau asemănătoare fonetic și semantic. Al patrulea studiu reprezintă o corelare între limbile rumună veche, irlandeză și emegi, existând un număr de 290 de cuvinte identice sau asemănătoare. În continuare este un studiu comparativ între emegi și irlandeză, unde am găsit un număr de 205 cuvinte comune sau asemănătoare, iar studiul lingvistic între româna veche și irlandeză, a dezvăluit că avem comune 985 de cuvinte. Și este firesc, fiindcă irlandezii de azi sunt urmașii vechilor ioni, care s-au desprins de toriștea carpatină pe la începutul mileniului II î.e.n. sau poate mai devreme cu ceva sute de ani. Am introdus în lucrare și dicționarul emeș - român, fără de care studiile menționate nu puteau fi făcute.

Dacă eram gunoaiele imperiului roman (așa cum declară unii "specialiști", care pretind că tăblițele de plumb ar aparţine neanderthalienilor protosemiţi ca vechi băștinași carpatini), nu aveam cum păstra comoara lingvistică ce nimicește pentru totdeauna scorneala acestor cinuri ale întunericului.

Românii de azi și-au înfundat urechile să nu mai audă adevărul și astfel nu mai sunt în stare să pornească o puternică mișcare de renaștere spirituală și recuperare a tuturor comorilor furate de alții de la strămoșii noștri geți.

Sursa: Olariu C. A. Dicționarul nemuririi limbii strămoșești. P.446
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

🇹🇩️ EXODUL DURERII SAU ROMÂNIA DE DINCOLO DE GRANIȚE

Pentru că sistemul politico-social, criminal, a avut grijă să scindeze românitatea în mai multe segmente preferențiale, conform intereselor anti-cetățenești, la ora actuală se vorbește tot mai mult despre o Românie aflată peste graniță. Așadar, românii plecați în afară la muncă au ajuns să fie ETICHETAȚI cu diverse apelative injurioase ca și când nu și-ar mai merita apartenența la patria mamă, deși ei au ales, din motivații de natură finaciară, calea către o viață mai bună. Poate fi acest aspect condamnabil? Oficial în estimări, aproximativ cinci milioane (5.000.000) de români figurează ca emigranți muncitori stabiliți temporar în statele occidentale europene și nu numai. O cifră colosală dacă este să ne raportăm la numărul total al populației țării.

Și, totuși, DE CE AU PLECAT și de ce încă mai pleacă în cumplitul exod? O fi vreun moft de-a lor sau ce? Dacă este să ne gândim, mulți dintre cei care aleg să emigreze sunt în majoritate tineri, absolvenții de studii medii sau superioare, care doresc să presteze o muncă degradantă în schimbul unei sume de bani care le asigură un trai decent. Tocmai lipsa perspectivelor de viitor într-o țară aflată la periferia lumii civilizate îi motivează pe acești tineri să caute o viață mai bună peste granițe. Consider că niciun român nu și-ar dori plecarea din țară, atât timp cât factorul financiar nu ar juca un rol primordial în clădirea unui viitor cât de cât decent, asumat cu anumite riscuri și compromisuri.

Viața românului aflat la muncă în afară nu este tocmai roz însă motivația principal este mai presus de orice inconveniente, cunoscute ca efecte negative ale plecării în masă: familii dezbinate, lipsa forței de muncă, scăderea natalității, imaginea negativă a țării pe plan extern datorată infractorilor, dar pe lângă aceste aspecte neplăcute trebuie scoasă în evidență și partea bună a lucrurilor. Cum mai toate sectoarele productive interne au fost falimentate iar locurile de muncă din țară sunt puține și prost plătite, se tot trâmbițează în presă că România duce lipsă de forță de muncă, lipsind din calcule un million de muncitori… dar, logic socotind, cu ceilalți încă patru milioane de români ce s-ar mai fi întâmplat dacă alegeau să rămână în țară? Statul ar fi continuat să împrumute bani de la bănci cu dobândă mare ca să le asigure salariile mizere, iar nemulțumirile acestora ar fi ajuns la cote maxime, culminând cu greve și proteste violente la ordinea zilei.

Plecarea peste graniță a acestor nefericiți ai sorții a venit ca o MANĂ CEREASCĂ pentru clica politică mafiotă care speculează fenomenul emigrării în avantaj propriu. Anual intră în țară sume de zeci de miliarde de euro trimise de românii aflați la muncă peste hotare… și, ce e drept, acești bani merg în sistemul privat, însă, cum majoritatea angajaților din țară muncesc în circuitul privat, acești bani proveniți din extern îi ajută foarte mult. Și astfel, datorită celor plecați și cei din țară trag foloase, numai că puțini dintre ei au demnitatea s-o recunoască. 

Fără niciun dubiu, unul dintre factorii stabilizatori ai economiei l-a reprezentat contribuția substanțială prin remitere valutară a românilor din diaspora pe parcursul anilor de la aderarea țării în U.E.
Cât despre protestul organizat de "diaspora" din data de 10 august, s-a preconizat să fie un miting îndreptat împotriva întregii clase politice, însă, din păcate, PRESA PĂRTINITOARE și ASERVITĂ uneia sau alteia dintre taberele politice adverse a DISTORSIONAT ADEVĂRUL. Mai mult decât atât, au fost INFILTRATE anumite entități asociate și SPONSORIZATE de organizațiile Soroș din teritoriu pentru a deturna acțiunea în favoarea grupului militant civist numit REZIST. Frecvența articolelor scrise pe Facebook și a unor știri televizate SUGEREAZĂ ideea unei lovituri de stat, o diversiune vehiculată de tabăra PSD, care emite ipoteza unei încercări de preluare a întregii puteri de către Opoziție.
Violența cu care s-au manifestat jandarmii împotriva protestatarilor pașnici denotă CARACTERUL REMINISCIENT COMUNIST al clasei politice care își dresează câinii de pază să reacționeze cu o cruzime specifică doar naturii lor. În acest context se explică aversiunea politicienilor împotriva românilor aflați peste granițe, deoarece aceștia au luat contact cu o lume civilizată și își doresc o schimbare majoră în țara lor.

Așa că, domnilor politicieni și susținători ai acestora, cei care îi numiți pe românii din afară hoți, cerșetori, spălători de … generalizând partea negativă, luați aminte că acești oropsiți ai exodului au infinit mai multă demnitate și onoare decât domniile voastre care v-ați instalat în fotoliile Puterii datorită compromisului murdar, al trădării și al intereselor meschine.
Luați aminte, domnilor fățarnici! Românii care îngrijesc bătrânii prin Italia, cei care muncesc prin ferme sau ceilalți care prestează alte feluri de munci, aparent refuzabile, dar onorabile, merită respectați și apreciați pentru efortul lor de a trimite bani într-o țară falimentară care nu produce nimic decât pagube cetățenilor. Nu le mai imputați vina de a fi ales calea străinătății în detrimentul unei vieți austere trăită în țara natală care nu le oferă nimic, din cauza nepăsării și a ignoranței voastre față de proprii voștri cetățeni!

Sursa: Andreea Arsene
Adaptare: Carmen Pankau

☀️ROMÂNIE MULTIMILENARĂ, NEMURITOARE, LA MULȚI ANI!

Suntem AICI de zeci de milenii, și AICI vom rămâne, AICI unde ne-am născut, aici unde s-a născut și Timpul, Nemurirea. 

Noi NU suntem singuri, Cineva veghează asupra noastră! 

Toate încercările de dezmembrare a noastră au eșuat și vor eșua mai departe! Întotdeauna! Iar cei care încearcă să ne dezbine, o vor sfârși rău, ca și ceilalţi! 

🌹LA MULŢI ANI ROMÂNIE MULTIMILENARĂ, NEMURITOARE! 

Ne plecăm cu multă dragoste și respect în faţa ta. Tărâmul nostru moștenit de de la Străbunii noștri îl vom apăra și îl vom dărui mai departe urmașilor și urmașilor urmașilor noștri! 

☀️NIASCHARIAN! Să renaștem! 

Autor: Carmen Pankau

☀️AVEM O PROBLEMĂ DE IDENTITATE?

Suntem “daci” (?) Serios? Este așa de simplu?

Știu, avem încă această nedumerire, însă o au numai unii dintre noi. Problema și dilema lor este, nu pentru că nu știu, ci pentru că NU VOR să știe și refuză să se informeze, ei iau drumul „turmei“ teleghidate.
Este mult mai simplu să faci ce ţi se spune, nu trebuie să mai gândești, este chiar obositor… și se complac în „lâncezeala“ autohtonă.

Suntem ţinuţi „orbi“ și „înfometaţi“ de informaţii. Astăzi, adevărul nu mai poate fi ascuns, iese singur la suprafaţă…

Problema unora este că se încăpăţânează să fie si să rămână „daci“, nu geţi, și doresc ca ţara noastră să se numească din nou „Dacia“(!) Așa li s-a spus și ei rămân așa, "daci", pentru că... așa vor ei.

Desigur că asta se și vrea. Prin denumirea de „dac“ se renunţă de bunăvoie la vechimea MULTIMILENARĂ a poporului nostru Pelasgo-Get, și conform acestei denumiri de „dac“ „existăm“ DOAR de cca. 2.000 de ani!

Pentru cei care încă nu au aflat, prădătorii romani ne-au botezat, după cucerirea a numai 14% din suprafaţa Geţiei (potrivit calculelor d-lui Gabriel Gheorghe), în „Dacia“ , mai exact: „Colonia Dacia romană“.

Când poporul nostru Pelasgo-Get era pe lume, romanii nu existau nici măcar în stare microbiană.
Iar ROMA a fost fondată tot de NOI, Geţii!

Noi NU suntem „daci“, urmasii Romei, NOI SUNTEM GEŢI!
Cu sau fără voia voastră!

☀️NIASCHARIAN! – Să renaștem!

Autor: Carmen Pankau

❤️ SFINXUL - Bucegi - ROMÂNIA, INIMA românilor, a Pelasgo-Geţilor, de aici a început totul...

Sfinxul din Bucegi a fost creat, la fel ca și Babele de către civilizația PESLAGĂ, matriarhală, strămoșii geților, deci și ai noștri. Aici se țineau ritualuri către Zeii vremurilor.
❗Sfinxul NU a fost realizat de către forțele naturii, ci de mâna omului.

Strabon scrie în “Geografia” (VII, 3, 5): 

“Tot asa și acest munte a fost recunoscut drept sacru și astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele râului care curgea alături”.

❗Sfinxul din Egipt este o replică a celui din Bucegi și NU invers!

Sfinxul nostru are aceeași înălțime cu Sfinxul egiptean de la Gizeh, precum și aceeași expresie.
Sfinxul românesc poartă cușmă nobiliară GETICĂ, Sfinxul egiptean poartă valul regal.

TĂRÂMURI MISTICE

Legendele Munților Bucegi se întorc în timp mii de ani. Se crede că Bucegiul este de fapt muntele KOGAION, din timpuri străvechi. Aici iși avea lăcașul și ZAMOLXIS, regele suprem al GEŢILOR. După scrierile lui Strabon, Zamolxis trăia într-o peșteră în acești munţi.

Peștera trebuie să fi fost ca un labirint, legenda spune că Zamolxis dispărea pentru lungi perioade de timp în adâncurile muntelui. O apă limpede se scurge din Kogaion, ceea ce poate fi râul NAPARIS, IALOMIŢA de astăzi. Iar peștera ce era folosită ca adăpost de Zamolxis, poate fi PEȘTERA IALOMICIOAREI. Peștera este luminată și poate fi vizitată.

Preoţii lui Zamolxis erau cunoscuţi ca ktistai (asceţi) sau kapnobatai (înghițitori de nori) ceea ce ne face să credem că de fapt Kogaion poate fi numele unui vârf. Kogaion mai înseamnă si "Capul Magnificului", ceea ce în ziua de azi este SFINXUL.

Carmen Pankau

PS: Acest articol al meu îmi este interzis de fb să îl partajez la mine în Cronică și pe Pagina mea Getia Magnifica!
Oare DE CE? De ce le este frică?

STINDARDUL GEȚILOR - INVOCATOR CULTIC DE SACRE ENERGII COSMICE 3/3

-Urmare-

Stindardul Balaur este o sinteză de informaţii din trecutul cultic îndepărtat inventat de către geƫii noştri străbuni şi prezent pe Tăbliţele de lut de la Qumram, unde vehiculul cosmic prin care vine şi pleacă din apă Enki- Nika, făcătoarea Cerului şi a Pământului, e o rachetă cu aceeaşi formă ca Baalul aerian. Elementele ce compun stindardul getic se desprind din lumea geto-română cultică iniţiatică străveche, a începuturilor cosmogenetice, păstrate în istoria scrisă, dar mai ales nescrisă, ca Tradiţie primordială, ce se exprimă în diversitatea religiilor lumii, în veşminte specifice. Să ne oprim la prezenţa panglicelor, cordeluţelor multicolore ce-şi fac simţită prezenţa şi în zilele noastre. Homer semnalează cordelele permanente ca semn al demnităţii sacerdotale în Iliada, în Cântul I pag. 38. În Antichitate solul, vornicul, purta panglici şi năframă înălţată pe o prăjină să fie identificat pentru a putea trece spre autoritatea momentului, ne informează Virgiliu cu privire la solul lui Eneas troianul (getul- n.r. Carmen Pankau), către Latinus. Vornikul este alesul prin voia Nikăi să poarte mesajul şi-i de neatins. În dansul cultic Căluşarii sunt nelipsite panglicele, coardele multicolore în număr de 7 ori 9 indicând perioade istorice cultice de demult. Datina Cucilor păstrează în Teleorman o costumaţie plină de bentiţe multicolore. Creiţele, variantă feminină a Căluşeilor, poartă ca semn distinctiv aceste cocarde, bentiţe, panglici multicolore cultice. În Maramureş miresele poartă aninat de cununiţă panglici albe. Prăjina de brad de la nuntă este plină de panglici colorate şi se numeşte buştean. Fota-fusta din costumul popular românesc din Banat este marcată de şuviţe multicolore ce atârnă până la poale şi înviorează mişcarea dansului, a corpului în mişcare. Şuviţele multicolore înconjoară costumul naţional românesc sub numele de franjuri, care s-au transformat în colţişori. Drapelul, stindardul este tivit cu franjuri mişcătoare, expresie a energiilor care înviorează acţiunea de luptă exprimată prin cuvântul Beleben, balangă, palangă, ce se bălăngăne dintr-o parte în alta după curenţii de aer. Ce simbolic e păstrată lumina unui Nou An prin Rebelion, adică Revelion, când măştile refac vremuri demult apuse, oamenii alungă prin luptă anul vechi, să nu rămână de izbelişte, chiuie, strigă, fluieră, joacă, beau şi mănâncă bucurându-se de această mare izbândă a timpului răzbit de nemuritorii geto-români.

Soliile geto-românilor erau costumate în alb ca Baal strălucitorul, Albul şi purtau o năframă albă în vârful unei prăjini împodobită cu cordeluţe multicolore, aşa cum se prezenta solia trimisă de Eneas lui Latinus, ca semn că-s din neamul oamenilor cerului însemnat de curcubeu. Corpul balaurului nu depăşea lungimea prăjinilor de care era legat, după cum afirmă Arian, care descrie insignele scitice cu balauri (vezi lucrarea Tricolorul României). Când caii stau pe loc se văd numai bucăţi de pânză de diferite culori care atârnă. Când caii pornesc, balaurii se umflă cu aer de şuieră ca fiarele fioroase cu care seamănă. Acest stindard era purtat de regulă în armata romană de cohortele compuse din geƫi, schiţi, şi de către cohortele cu „daci romanizaţi”, în Mesopotamia, Macedonia, Spania, Italia, Britania unde 1000 de „geto-daci” au staţionat 200 de ani pe Limexul de 120 de km împotriva Scoţilor şi Picţilor. În Ţara Galilor s-a păstrat Dragonul zburător ca însemn al luptătorilor în acţiune. Împăratul Galeriu, get de origine, aşază stindardul getic - Balaurul Zburător, pe Arcul de triumf de la Salonic. În secolul al IV-lea Stindardul cu Balaur e preluat de armata romană. Stindardul cu balaur era însemn militar unic în Antichitate ce indica prezenţa luptătorilor geto-daci şi a fost prezent în Europa peste 1000 de ani. Regele Artur a ridicat în onoarea tatălui său, Uther PenDragon – Marele Dragon, un stindard cu Balaurul getic ce avea culorile: roşu, galben şi albastru în secolele V-VI.

La nordul Dunării, obştile săteşti au păstrat Balaurul Zburător şi cele trei culori ale curcubeului ca simbol al permanenţei istorice impuse de Obiceiul pământului, multă vreme după ce creştinismul s-a impus, ca dovadă că este simbol ceresc divin. Steagul cu balaur s-a menţinut până în Evul Mediu târziu în Europa odată cu cele trei culori ale sale. În bătălia de la Burford din anul 752 lordul Wessex purta stindardul cu Dragon. În Tapiseria de la Bayeux, 1066, regele Harald avea stindard cu Dragon. Vlahii din Balcani, sub conducerea fraţilor Asăneşti, purtau chipuri de balauri în vârf de suliţe, dar cel mai bine se păstrează în costumaţia şi bâtele Căluşarilor, în Cetele Junilor, Jienilor şi în Dansul Crăiţelor şi în proporţie de masă în zilele noastre pe măciulia bâtelor păstoreşti, pe toiagul sacru al sânzienelor, al căluşarilor, pe toiagul patriarhilor.

Balaurul, sinteză cultică străveche, este doborât de creştinism sub suliţa Sfântului Gheorghe, cea mai grăitoare icoană a momentului de impact dintre credinţele păgâne şi creştine. Acum 2000 de ani balaurul era reprezentat ca pe stindardul getic fără nicio legătură cu capul de lup.

Pe Columna Geƫilor de la Roma, iniţial colorată, stindardul avea partea din faţă, indicată de gura larg deschisă, de culoare roşie. Raymond Drache arată că un vehicul cosmic din vechime avea numai gură, nu şi cap, întocmai cu stindardul geto-român. Toată omenirea ştie că la intrare în atmosferă, prin frecare cu aerul, vehiculele cosmice se acoperă cu flăcări. Meteoriţii se transformă în bulgări înflăcăraţi, iar cometele se topesc provocând ploi precum cele de la Potopul lui Noe. Cerul ce se reflectă în apele pământului are culoare albastră, aşa cum Pământul văzut din Cosmos e Planeta albastră. Partea din mijloc era galbenă, luminată de soare, iar partea terminală e albastră ca cerul, indicând originea energiilor cosmice, care se împletesc cu cele telurice.

Moştenirea coloristică a tricolorului românilor este astfel sacră. În revista Dacia Magazin (nr. 63) Marius Bizerea scrie că în Novela XI dată de împăratul Iustinian la 14 aprilie 553 sunt precizate culorile de pe stema Episcopiei Justiniana Prima, descriind practic culorile ce se regăsesc în drapelele Ardealului, care e albastru, al Valahiei – galben, al Moldovei - purpuriu.

Oranii sunt urmaşii Marilor Preotese OrNike de la care au preluat înţelepciunea Oran, ce a transmis-o prin fiii si fiicele sale, Titanii şi Titanidele. Pe Tăbliţele de la Sinaia, Oroliu personaj important, se întoarce în cetate pe cal purtând stindardul getic ca o gură imensă, fără a se deosebi capul, indicându-l pe Ball, gura de energii cosmice. Stindardul getic, numit Draca, era sacra Zână Ora, vorbitoare a Soarelui. Dracontas însemna în vechime descântec, rugăciune invocatoare a energiilor benefice. Drăcarii erau instructori militari. Draca era comandantul a 100 de luptători, cărora le transmitea prin gura aurită ordinele, orândele, legile militare pe care nu la comentează nimeni nici în zilele noastre. Romulus Vulcănescu scrie în „Mitologia Română” că Nefârtatul a scos din abisul apelor un brad cu pământ pe rădăcinile ramificate pe care era încolăcit şarpele, adică energiile cosmice. Salamandra, şopârla sunt reptile care nu pot fi distruse uşor fiindcă îşi refac părţile corpului rănite, iar de sunt aruncate în foc ies o mulţime de pui din cenuşă. Sunt considerate sacre fiindcă apără omul de rele. Şopârla e numită şi Sburullus.

În folclorul românesc şarpele, balaurul sunt la feminin: Tu şarpă, balaură, / Cu solză de aură / Cu nouă limbi mişcătoare / Cu nouă cozi împungătoare. Iată că şarpa e balaură şi are limbi mişcătoare, adică flăcări, cum ştim din basmele româneşti, că Zmeul scotea flăcări pe gură - limbi mişcătoare. Aflăm din poezia populară că Balaura - Şarpă era dotată cu 9 cozi împungătoare, adică arme cu care dobora tot ce-i stătea în cale în 9 situaţii cultice, explicaţie a eşarfelor, a ciucurilor prinşi de corpul Dragonului.

Cuvântul Dragon este o sinteză getică, este un cod cultic al sacralităţii Soarelui ca generator de energie: Deea – Ra Go, Gaia - Pământ şi On - lumină. Iată că Dragon înseamnă: de la Soare la Pământ, pe lumină şi energie sacră. De la Orizont Lumină pentru Tină, adică pentru cei pământeni din câmpie, codat în cuvântul OLT. On este stâlpul de lumină, expresie multiplă a Zânei energiilor graiului cosmic ce se exprimă prin rolul cultic al bâtelor, regăsit şi la căluşari, şi în dansul prin care se bate pământul, şi în toponime cum este Bâtca Doamnei, trimiterea este la toiagul Marilor Preotese preluat şi de preoţii zamolsieni. Drumul cultic este de la bâta, reazim, armă de luptă şi apărare, la stindard numit Prapor şi Dragon tridimensional cu multiple roluri, la flamură cu dragon, ca să se retragă la origini ca bâtă cu cap de dragon pe care păstorii geto-români o aşezau chiar şi în sicriu.

Din Geƫia-România au fost dislocaţi un mare număr de luptători împreună cu armele şi însemnele lor. Columna vitejiei geƫilor de la Roma a făcut nemuritor unicul stindard Dragon de pe pământ, cu care geƫii au înfruntat cea mai măreaţă forţă militară a lumii antice. Luptătorii geƫi şi-au păstrat individualitatea prin acest stindard de sub semnul Dragonului sacru printre trupele staţionate în capitala imperiului - cele de pretorieni, cei născuţi în Geƫia Carpatină.

În manuscrisul „De Bello Dacico”, al împăratului Traian, tradus de Simeon Lugojan, este descrisă Stema Geƫiei, ce se afla pe poarta sacră de intrare în temple, unde Soarele străpuns de un Spic de grâu este străjuit de Doi Balauri. Stindardul cu Balaurul Zburător a fost pecetluit cu sigiliul Romei, scrie istoricul Aurel David. Geto-Dacii, soldaţi în armata imperială, erau însoţiţi în toate părţile imperiului de Balaurul Zburător de renume ce indica şi rolul soldatului de Draconar, purtător de steag. Draco era cuvântul ce individualiza geƫii soldaţi din imperiul Romei. Emblema cu Dragon a fost adoptată de ordine cavalereşti în Europa medievală şi s-a făcut cunoscută şi prin Vlad „Dracul”, domnitorul valah cu putere de dragon. Ca.balerii erau statul major al armatei antice getice, ai mesei rotunde din vremea regelui Artur, luctani aflaţi în poziţii egal distanţaţi de cel recunoscut ca fiind Dece.Ballus, liantul secret al nemuritorilor geto-daci. Steagul bisericesc numit Prapor (preluat de „Creştinism”) este mult mai vechi şi vine din vremea Marilor Preotese Ore.

Praporul este desfăcut în trei părţi şi are o singură faţă aşezată vertical în zilele noastre, dar în vechime era un gonfalon cu flamura fusiformă, lungă şi îngustă, decupată la capătul terminal şi liber în trei fâşii, păstrate în desenele cu steagurile de pe turnurile străvechi.

În final putem concluziona: stindardul geto-dacic este un vehicul cosmic asimilat de mitologie nu cu lupul, ci cu Dragonul, cu Zmeul, prin care se invocau prin multiple mijloace forţele cosmice sacre, indicând forţa şi energia oamenilor cerului străvechi. Dragonul ca stindard getic face apel la energiile cosmice fără formă materială vizibilă, ce se află numai în mişcare, ce biciuiesc pământul cu lumină şi căldură. Şarpele, Dragonul, Zmeul, Balaurul sunt simbolul vieţii veşnice la geto-români.

Cuvinte cu trimitere la Baal: Baal, Boly, Bele, baladă, bălădor, bălan, bolofan, balaferă, bolovan, balamuc, balangă, balans, balintă, bălănuş, balaoacheş, balaur, balast, balâc, bolboacă, balcanik, balcon, baldachin, bale, balegă, baliaj, bolenar, balenă, bolonioară, balercă, balet, balistic, baliverne, baliză, balmoş, balnear, balon, bolat, balotaj, balsam, baltag, balţ, baltă, baltic, baluba, balustradă, bell, belaliu, belciug, bellea, bele, beldie, belea, belfer, belios, beligerant, belita, belşug, beltea, (dracul ghem), Albania, Belgrad, Balcana, Baltica, Belucistan, Belfast, Belgium, Bolivia, Balgaria etc.

Bibliografie:
Armin Olariu, Tăbliţele de la Sinaia, studiu pe internet;
Adrian Bucurescu, Tainele tăbliţelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, Bucureşti, 2005
A. Berciu-Drăghicescu, T. Walter, G.D. Iscru, A. David; Tricolorul Românesc, Ed. Sigma, Bucureşti, 1995
E. C. Popescu, Regatul titanikor I şi II, Ed. Tempus Comtera, Bucureşti, 2010
I. Ghinoiu, Panteonul Românesc – dicţionar, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001
I. Olimpiu Luca, Gramatica limbii traco-geto-dacă, Ed. Tempus, Bucureşti, 2010
M. Al. Oprescu, Soarele Carpaţilor, Ed. Amurg Sentimental, Bucureşti, 2010
P. M. Kendrich, Pietrele dacilor vorbesc , Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

-Sfârşit-

Sursa: Olimpia Cotan – Prună
Adaptare și foto: Carmen Pankau

STINDARDUL GEȚILOR - INVOCATOR CULTIC DE SACRE ENERGII COSMICE 2/3

-Urmare-

În Dicţionarul geto-dac al lui Mihai Vinereanu cuvântul Lup pentru acest animal carnivor nu există, nici în limba pre-indo-europeană (getică – n.r. Carmen Pankau), nici în sanscrită, nici în avestică şi nici la alte popoare din străvechime. Corect a demonstrat autorul că Mircea Eliade se înşeală considerând că „Dac vine de la Lup”, animal sălbatic ca totem şi această eroare de fond trebuie combătută şi avem argumentele istorice. Stindardul de la baza Columnei Geƫilor de la Roma are clar gură de Dragon, iar pe corpul şerpilian sunt numai simboluri ale energiilor ondulatorii. Pe moneda lui Decius e un soldat cu stindard purtând balaurul ca luptător al davei. Dace-balo în Tăbliţele de la Sinaia este luptătorul din cetate: dage, dabă, davă (C. Olariu). Istro-românii păstrează numele de Zabellie pentru cel ce aprinde candela şi unge luptătorii cu ulei-mir, prin care susţine roata vieţii şi rânduieşte orientarea către universul energiilor şi cine are mai multă nevoie de energie decât luptătorul, dage-balul? Geograful antic Strabon constata că numele străvechi al „dacilor” era Dai şi Dav. Primele lăcaşuri s-au numit oraş, orăştină, grădişte şi erau pe locuri înalte, insule, picioare de plai, unde în timp erau şi cetăţile, întăriturile, unde se antrenau luptătorii numiţi în Tăbliţele de la Sinaia Dage-ballo, aşa cum era şi Decebal, şi Regalian, adică regele galat Ioan.

Spun istoricii că Caesar este primul ce îi numeşte pe geto-români în scrierile istorice antice „Daci” şi că se învecinează cu celţii (celƫii îşi au originea în Geƫia CarpatinA- n.r. Carmen Pankau). Chiar regele celţilor, Vecin.get.orex, ne indică faptul că era vecin cu orii geţi. Caesar se interesa de luptătorii din dave, dar numele „dacilor” (geƫilor – n.r. Carmen Pankau) era prezent la filozofii antici cu sute de ani înainte, ca de exemplu la Democrit. Răspunsul este în Tăbliţele de la Sinaia unde luptătorii, componenţii armatei, erau numiţi dage-ballo, de care cezarul era cel mai interesat. Ca dovadă însoţitorii de stindard se numeau soto, coto ballo tot pe Tăbliţele de la Sinaia, luptătorii „dacei, daci”. Un mare preot cu numele de Coto ballo este prezent şi el pe Tăbliţele de la Sinaia.

Este îndreptăţită această idee fiindcă şi în zilele noastre geto-românii au datina urcatului pe munte, să întâmpine soarele marilor sărbători dar şi datina luptei dintre deleni şi văleni, ca în toponime, Muntenii Buzău, Vălenii de Munte, Valea Dragulu etc.

Ideea că stindardul getic este simbolul lupului o găsim la Mircea Eliade, care consideră că strămoşii noştri geto-daci au trăit sub semnul lupului, apoi la A. Busuioceanu care spune că în Libia lupul este numit Daoi şi transformă „neamul dacilor” în lupi, fără să facă precizările necesare, idei preluate şi insuficient argumentate pe multiple planuri de cunoaştere istorică zis românească, prin care ni se contestă dreptul la istoria veche. Filozoful antic chinez Lao-Tzi foloseşte cuvântul Dao ca lege obiectivă, iar geto-românii erau apreciaţi în scrierile antice ca fiind „cei mai drepţi dintre traci”, ce-şi trăiau viaţa după Legile belagine. Heraclit spune că toate din Univers ascultă de Logos, o denumire de comandă verbală pentru legitatea obiectivă. Filozoful se exprimă concentrat afirmând că Lumea este un foc veşnic viu, care se aprinde şi se stinge după Măsură. Iată că Focul - Soarele e imaginea existenţei energetice. Soarele, focul veşnic viu, se aprinde şi se stinge după măsură. Din vechime se ştie că lupul se teme de foc, în acest mod era îndepărtat când ataca omul şi animalele domestice, iar lupul nu e aerian deloc. Geƫii cunoşteau legităţile cosmice, adică Dao, exprimate în Legile belagine lăsate moştenire de Zamolsele femei, Marile Preotese antice geto-române, de la care s-au inspirat toţi legiuitorii pământeni, mai ales că existau şi reginele luptătoare numite Kino Boilla, ca Tamiris ori Genoveva, soţia lui Ramunh, din Vechea Troie, oraşul Roman (D. Bălaşa). Numai la noi, urmaşii geƫilor, există numele de Iordake, adică Iorii daky, cu sensul de pământenii, ce trăiesc sub acelaşi cerc susţinuţi de aceleaşi energii cosmice.

Oreii erau geƫii, care şi azi trăiesc lipiţi de munţi şi NU după legile lupilor. Geƫii erau Filipii în ipostaza de luptători iniţiaţi ca luctani, adică luptători, aducători de belşug, cei care apără ce-au agonisit oamenii sedentari ai cetăţii. Piatra meteorică de la Corbii de Piatră din Argeş, are o inscripţie în care apare cuvântul Philip cu sensul de Fiii lui Pan, ai Doamnei, Marea Preoteasă, de unde se poate înţelege de ce în Oltenia femeile ţin Zilele de Filipi fără abateri şi le lasă moştenire fiicelor şi nurorilor. Îndemnul străvechi este Fii.lu.pan, urmaşi ai domniilor înţelepte. În Calendarul Babelor, al înţelepciunii celei vechi, sunt 30 de zile dedicate Filipilor. Geƫiii luptători erau Philipii, fiii luptei, sub niciun motiv NU erau lupi, dar să-şi mai facă totem din acest animal, atât de ameninţător pentru un neam de păstori? Stindardul lor era dragonul. Iată motivul pentru care stindardul getic este o piesă cultică getică cu sensuri complexe şi nu-şi merită renumele de „Lup dacic”, expresie generică plantată de cei ce scriu cărţi din cărţi şi care consideră că dacă n-ai zeci de referiri biografice într-o lucrare şi dacă îţi expui propriile idei izvorâte din studiul personal şi logica elementară nu eşti de nivel academic.

Luptătorii iniţiaţi, Filipii, invocau vibraţiile, luminile, strălucirile energiilor cosmice, de la care se încarcă bateriile vitejiei, în orice tip de luptă, darmite în lupta directă pe viaţă şi pe moarte. Lucin e sărbătoarea luminii în calendarul străvechi şi n-are legătură cu lupul. În cel mai fericit caz este ziua iluminaţilor, eroilor, a luptătorilor, a filipilor, fiii de luctani, fiindcă geƫii erau cei mai viteji dintre „traci”(exonim al Geƫilor n.r. Carmen Pankau). C. Brăiloiu aduce în atenţie rolul lupului consemnat de literatura populară unde se precizează că e vorba de un lup special de care să nu te spăimânţi că ştie toate cărările şi potecile… şi-ţi va fi de folos, că-i iniţiat în aceste taine şi are nume codat, care păzeşte locurile sacre şi-i vorba numai despre iniţiaţii Filipi. Cei ce susţin o întreagă ştiinţă pornită de la lupul prădător, confundă planurile. Geƫii şi-au luat în luptă lângă ei divinităţile celeste reprezentate de Balaurul Zburător, mesagerul energiilor sacre ale cosmosului. Ballo, Belloro, Bellus, Bellum însemna rival în război, duşman, oponent. A fi bellicos înseamnă a fi războinic, la noi, românii, urmaşii geƫilor. Învingătorii erau cântaţi în Ballade, iar cei căzuţi pe câmpul de apărare erau duşi de către Balkirii, amazoane, femei luptătoare, în Blakulla, casa lui Baal unde se antrenează alături de martiri sub comanda lui Odin pentru ultima zi a Universului când zeii îi vor înfrunta pe uriaşi (L. Căescu: Istoria preistoriei). Memoria colectivă păstrează în zona gheţurilor veşnice referiri la Blaculla care este culla rezervată luptătorilor în casa de pe câmpie, într-o fermă pe o lucină, o ţară creată de zei pentru eroi, dar câmpii în nordul îngheţat mai rar...Ballos însemna şi bătălie, luptă, iar arma de temut din vechime era Paloş. Când se face referire la război, se folosesc expresii: Ante.bellic şi Post.bellic, indicând denumirea veche din Baal, Balaurul geto-românilor, cum scrie I. Olimpiu Luca, în Dicţionarul traco-geto-dac. Rebel este luptătorul permanent, excepţia de la regulă. Belea este năpastă, necaz, ce determină antrenare complexă pentru revenirea la viaţa normală. Ai răzbit, ai ieşit la lumină din belele, atunci când l-ai îndepărtat pe cel cu care eşti în răzbell, pe care poporul îl exprimă şi prin cuvântul tărăboi. Sabello, zeul războiului păstrat ca nume pe Tăbliţele de le Sinaia şi pentru comandantul armatei geto-românilor din vremea lui Decebal, e luptătorul cel mai bun. De la Sabellio, arma de bază din timpurile vechi a rămas Sabia. Ballo este şi război.nik, adică cel din cetele sacre de îndepărtare a atacatorilor, ajutaţi de Nika. Redbellum, război este şi azi numit Răzbell la români, unde z e zânul lui Ra. Daci ball este luptătorul get din dabă – tabără militară a cetăţii, iar caballus este calul de luptă special antrenat. Bellua era şi monstrul, bruta, aşa cum devenea luptătorul în tărăboiul pe viaţă şi pe moarte ce înzecea forţele omului de a supravieţui. Iată cât de implicat şi diversificat este cuvântul Ball, Ballaur, în viaţa strămoşilor noştri. Şi totul are corespondent şi în toponimie ori onomastică. În Ardeal se află localităţile Belin, Belioara, Gura Beliei. Fiica lui C. Brâncoveanu se numea Bălaşa. În Dobrogea există localitatea Bălăşeşti. Există localitatea Balcic ce ne indică o cetate de luptători sub stindardul lui Baal. În satul Bălăceanca, de lângă Bucureşti, se află spitalul de boli psihice numit în popor Balamuc, cei rătăciţi după răzbellul minţii. Numele celei mai vestite zâne iniţiate din vechimea geƫilor carpatini era CyBella, iar Balabancea e localitate de lângă ape. „Dracul gol” este expresia specifică numai nouă românilor şi semnifică agerimea, orientarea în teren, numai în acţiune şi cu rezultatul scontat. La români această expresie este laudativă ca inventivitate în atingerea ţelului. Expresia opusă – „Am făcut pe dracu ghem”, exprimă dezamăgirea nereuşitei, a lipsei de acţiune că n-ai loc de mişcare şi astfel ne apropiem de adevărata semnificaţie a stindardului geto-român, semnalată codat de către cercetătorul P.L.Tonciulescu.

Stindardul getic este un captator de energii cosmice şi reprezintă invocarea forţelor sacre ale cerului, ale puterilor mega energiilor universale. Strămoşii noştri trimiteau semnale energiilor celeste şi se apărau prin multiple mijloace pe care le făceau cunoscute în obiceiuri, datini, verbe – proverbe, interdicţii, ghicitori, zicători etc. Energiile cosmice coboară în spirală ca brăţările getice. Puterile sacre, celeste, n-aveau chip, dar aveau nume. Li se înălţau rugi de pe altare aşa cum a făcut şi împăratul lumii, Alexandru Macedon, înainte să treacă Dunărea, rugându-se la Nika (Zim Nicea), zâna energiilor pământene, de lângă apă. (Calul lui Alexandru se numea Duciball, cel care duce luptătorul, războinicul.) Această rugă era adresată şi de către romani zânei geto-române reprezentate de Hestia, să le permită intrarea în ţara oamenilor sacri, ce aveau ca super divinitate pe OraNika ce se dăltuieşte şi astăzi pe stâlpul de la căpătâiul celor duşi pe tărâmul celălalt. Nika Fanisca la geto-români este Pasărea Fenix, pe care se disting cele trei culori din stindardul geto-român, are în jurul gâtului culoarea roşie, un cerc pe care se sprijină capul acestei păsări ce indică cerul şi se termină cu ciocul parcă special să spintece în viteză aerul. Creasta e roşie, pântecul şi picioarele sunt galbene, iar aripile au pe margini culoarea albastră. Pasărea Fenix este un vehicul aerian, consemnat de istoricii antici cu multiple semnificaţii, apariţie rară la 500 de ani, cu o fabuloasă istorisire mitologică. Istoria antică ne informează despre amestecul direct al zeilor în luptele dintre pământeni ca în războiul dus de greci împotriva Cetăţii Troia, unde zei ca Afrodita, Apollon, Artemisa (Zei getici „împrumutaƫi” de greci - n.r. Carmen Pankau), se deplasau cu vehicule cosmice, care de foc, utilizau săgeţi de foc, bulgări de foc, expresia energiilor celeste. În mitologie dragonul - Ballaurul mai este asimilat şi cu luptătorul de frunte, primul, prinţul, conducătorul şi nu trebuie să ne minunăm că regii Egiptului antic purtau Cobra pe frunte că şi mayaşii aveau un zeu şarpe cu pene. Stindardul getic de forma lui Baall era acoperit cu şindriliţă, plăcuţe subţiri de lemn ca şi acoperişul caselor în zilele noastre, apoi din metal subţire, dar şi din pânză impregnată cu răşini, ce aveau forma solzilor de peşte indicând strălucirea, de care erau prinse şuviţe din piei de animal pe ţesături, de care atârnau eşarfe lungi în culori de curcubeu ce reprezintă difracţia luminii în atmosfera cu particule de apă.

-Va urma-

Sursa: Olimpia Cotan - Prună
Adaptare şi foto: Carmen Pankau