GEORGE (GOGU) CONSTANTINESCU , ROMÂNUL CARE A INVENTAT TEORIA SONICITĂȚII

George (Gogu) Constantinescu s-a născut la 4 octombrie 1881, la Craiova și a fost un inginer român, inovator, inventator, om de știință complex, specialist în teoria vibrațiilor, aerodinamică, mecanica fluidelor, fondatorul teoriei sonicității și membru al Academiei Române și care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Regatul Unit al Marii Britanii. El a fost cel care a pus baza teoriei sonicității, care permite folosirea compresibilității lichidelor (sau fluidelor în general) pentru a transmite putere prin vibrații (oscilații), prin folosirea modelelor matematice existente în domeniul electricității.

Compresibilitatea lichidelor este în general ignorată în manualele de fizică, deoarece pentru majoritatea aplicațiilor practice efectul lor este neglijabil iar complexitatea includerii lor ar fi prea mare pentru efectul minor pe care îl au.

Lui George Constantinescu i-au fost refuzate primele brevete în America deoarece conducerea institutului de patente a considerat nerealizabile invențiile tocmai datorită teoriei incompresibilității lichidelor. El a participat activ la construcția de avioane englezești, tip Bristol, înainte de Primul Război Mondial. Printre alte realizări ale sale se mai numără și un dispozitiv de tragere printre palele elicei, indiferent de turația acesteia și tunul sonic, „convertorul Gogu Constantinescu”, respectiv o cutie de viteze automată pentru automobile și locomotive fără ambreiaj și roți dințate; primul hidroglisor (care a fost materializat în jurul anilor 1970 de către ruși).

În Anglia, descoperirile sale au fost considerate de importanță comparabilă cu cele ale contemporanilor săi: Einstein, Edison, Kelvin sau Marie Curie. În acest context, la 29 martie 1920, renumitul ziar „The Times” publica următorul articol:

„Vice Mareșalul Sir John Maitland a prezidat sâmbătă o prelegere a domnului Gogu Constatinescu în Sonicitate (transmiterea puterii prin vibrații), dată la Politehnică, sub auspiciile unei serii de prelegeri pentru profesori ai Consiliului Ținutului Londrei. Sir John Maitland a spus că datorită d-lui Constatinescu și dispozitivului de tragere pe care l-a inventat, noi am deținut supremația peste germani în aer, așa cum am făcut-o”.

Un mic calcul ne arată că de la apariția primei sale invenții (1907), până la data trecerii în eternitate (1965), acesta a realizat câte un brevet la mai puțin de 2 luni.

George Constantinescu A trecut către cele dumnezeiești la 11 decembrie 1965, în Coniston (Cumbria), Marea Britanie. Cu toate că opera lui Gogu Constatinescu este de o valoare inestimabilă, ea nu a fost cunoscută îndeajuns, în bună parte datorită caracterului secret dat de utilizările preponderent militare, iar pe de altă parte puținelor publicații referitoare la aceasta. Astfel, primul volum despre acest mare inventator a fost publicat în 1918 la Londra, într-un număr limitat de exemplare, dar a fost declarat imediat ca „secret” de către guvernul Marii Britanii, din cauza explicațiilor pe care le avea referitor la noua teorie în domeniul armelor și a mijloacelor de război.

Recunoașterea lui Gogu Constantinescu pe plan internațional este atestată printr-un tablou publicat de revista britanică „The Graphic” în anul 1926, în care sunt prezentate ilustre personalități științifice ale vremii, începând cu Einstein, Edison, Kelvin, Gogu Constantinescu (primul din al doilea rând), Rutherford, Marie Curie etc. Domeniile atinse de geniul lui Gogu Constantinescu au fost foarte diverse, realizările practice fiind impresionante, dintre acestea menționăm aici o mică parte.

Inventatorul român a promovat utilizarea betonului armat. Era o sarcină grea, deoarece metoda dăduse rezultate dezastruoase în alte părți ale Europei, cum ar fi podul „Celestial Globe” de la Expoziția Universală din Paris din 1900 și hotelul „Black Bear” din Basle din 1903. În 1904-1905 Gogu Constantinescu a elaborat o teorie originală a betonului armat, fiind printre primii care l-au folosit în construcția clădirilor din România. Gogu Constantinescu a construit astfel primul pod de beton armat cu traverse drepte din România, în anul 1906, a consolidat cupola Palatului Parlamentului (care suferise deplasări și fisurări), cu toată opoziția fostului său profesor, Anghel Saligny.

El a fost printre primii ingineri care a folosit betonului armat în construcția clădirilor din România. Printre clădirile construite de acesta putem menționa: Cazinoul din Constanța, Castelul de apă de la Periș, podurile de peste râul Siret de la Adjud, Răcătău, Roman, Palatul Patriarhiei, Hotelul Athénée Palace, Marea Moschee din Constanța (Moscheea Carol I).

Anul 1914 a fost cel în care a descoperit şi a fundamentat noua ştiinţă a sonicității („Teoria Sonicității”), care permite folosirea compresibilității lichidelor (sau fluidelor în general, prin unde de presiune) pentru a transmite putere prin vibrații (oscilații), prin folosirea modelelor matematice existente în domeniul electricității. El a aplicat teoria sonicității în dezvoltarea mai multor invenții: motorul sonic, pompa sonică, ciocanul sonic, caloriferul sonic ș.a.. A demonstrat efectul termic al sonicității prin realizarea primului calorifer sonic.

Cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la nașterea ilustrului nostru compatriot (în anul 2006), s-a încercat umplerea golului de informare privind realizările sale prin apariția a trei lucrări semnificative: „Inventeurs de genie. Gogu Constantinescu.”, Editura Mediamira, Cluj-Napoca 2006, „Tratat de Teoria Sonicității”, (600 pagini) și „Integrala Invențiilor” (4 volume, cu peste 2000 pagini), Editura Performantica a Institutului Național de Inventică, Iași 2006 (lucrări apărute cu sprijinul Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică).

Sperăm că prin acestă repunere în valoare a eminentei cariere a strălucitului inventator Gogu Constantinescu să valorizăm și noi adevărata noastră istorie și să ne respectăm înaintașii.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

Gogu Constantinescu (primul pe rândul al doilea)

MÂNA DRACULUI – FORMAȚIUNE STÂNCOASĂ MISTERIOASĂ DIN MUNȚII CIUCAȘULUI

În munții de taină ai României formațiunile stâncoase au căpătat o aură de legendă și basm. Babe, uriași și sfincși fac parte din peisajul montan, conviețuind cu comunitatea păstorilor de pe pășunile înalte și cu sihaștrii silfizi, ce trăiesc cu rugăciune și apă. Așa și în munții numiți „ai Ciucului” (ciuc, cuc, kukaion, ciuca-ion) după pleiada de chipuri „scrise în piatră” și semnalizate de Daniel Ruzo, după imaginea „Porumbelului de piatră”, a „Țigăilor” (tigăilor), a Sfinxului, mai există o formațiune stâncoasă numită „Cinci degete”, sau „Mâna dracului”.

Asemănătoare până la identificare cu artefactele misterioase antice getice descoperite și numite „Mâna lui Sabazios” (din bronz, lut sau piatră), ele întruchipează într-un anumit fel simbolul intervenției divinității creatoare în lumea noastră muritoare. Așa cum marile statui tip menhir din vechile epoci reprezentau „o îmbrățișare” a lumii noastre pătrate, limitate de către granița cu divinul („Gardul lui Dumnezeu”), tot astfel se considera că divinul acționează din exterior doar cu un deget (a.s.v. „Degetul lui Dumnezeu”, semnalat în formațiunile stâncoase din întreaga lume (Meteora etc.), dar cumva „ghicit” și în pictura Capelei Sixtine, unde Dumnezeu întinde o mână salvatoare către Adam), sau cu o singură mână („Mâna lui Sabazios”, cea cu cinci degete (patru semnificând palma, sau pământul pătrat, iar cel de al cincilea, intervenția divină – D – e – GET).

Această intervenție schimba cumva condițiile de viață planetare (îngheț, potop, ridicare orogenetică sau vulcanică a munților) și aducea cu sine dispariția unor specii animale, dar și apariția altora noi. Această atingere divină era privită ca benefică de către o parte a omenirii (sarabii Terrei) și acceptare a destinului, sau ne-benefică (ba-sarabii Terrei) și care solicită din partea noastră un plan rațional de anulare sau minimalizare a efectelor acestor intervenții cosmice (sau divine). De aceea „Mâna” celor „Cinci degete” din Munții Ciucaș era privită și numită ca „Mâna Dracului”, cea care schimbă condițiile „jocului” planetar (revolta îngerului decăzut?).

Muntele Ciucaș, fiind o arie protejată, este un sit de importanță comunitară (inclus în rețeaua ecologică Natura 2 000) desemnat în scopul protejării biodiversității și menținerii într-o stare de conservare favorabilă a florei spontane și faunei sălbatice, precum și a habitatelor naturale aflate în arealul zonei protejate. Acesta este situat la interferența Transilvaniei cu Muntenia, pe teritoriile administrative ale județelor Brașov și Prahova. Aria naturală se întinde în extremitatea sud-estică județului Brașov (pe teritoriul orașului Săcele și pe cele ale comunelor Tărlungeni și Vama Buzăului) și în cea nord-estică a județului Prahova, pe teritoriile comunelor Cerașu și Măneciu. Situl este străbătut de drumul național DN1A, care leagă municipiul Brașov de Ploiești.

Rețeaua Natura 2000 a fost inițiată în 1992, odată cu împărțirea UE în șapte ecoregiuni; cinci (alpină, continentală, panonică, pontică, stepică) dintre acestea fiind indentificate și pe teritoriul României. Instituirea regimului de arie naturală protejată pentru situl „Ciucaș” s-a făcut prin Ordinul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile Nr.1964 din 13 decembrie 2007 (privind declararea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanță comunitară, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România), conform Directivei Habitate a Uniunii Europene (Directiva 92/43 din 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a faunei și florei sălbatice) și se întinde pe o suprafață de 21.864 hectare. Suprafața ariei naturale fiind acoperită în cea mai mare parte (60 la sută) de păduri; managementul sitului este asigurat de Direcția Silvică Ploiești (Ocolul Silvic Măneciu).

Prima inițiativă de înființare a Parcului Național Ciucaș a fost lansată (la Tărlungeni, Brașov) de Agenției Naționale pentru Protecția Mediului în data de 3 martie 2008, la propunerea Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Silvicultură (ICAS). La dezbatere au fost prezente atât autoritățile centrale prin ministrul secretar de stat Lucia Varga și directorul agenției Zsolt Nagy, cât și cele locale (din județele Brașov și Prahova); însă reprezentanții Regiei Publice Locale a Pădurilor Kronstadtși Ocolului Silvic Ciucaș R.A. Tărlungeni s-au opus proiectului.

Masivul Ciucaș a fost desemnat ca sit Natura 2000, în scopul protejării biodiversității și menținerii într-o stare de conservare favorabilă a florei și faunei sălbatice, precum și a habitatelor de interes comunitar. Acesta reprezintă o arie naturală (păduri de foioase, păduri de conifere, păduri în amestec, păduri în tranziție, tufișuri, tufărișuri, pajiști naturale, stepe și pășuni montane) de interes geologic, floristic, faunistic și peisagistic; încadrată în bioregiunea alpină a Munților Ciucaș (grupare montană a Carpaților de Curbură, ce aparțin lanțului carpatic al Orientalilor). Situl include rezervația naturală Tigăile din Ciucaș, arie protejată de tip geomorfologic și peisagistic. Ciucașul prezintă o gamă variată de ansambluri neregulate de stâncării (cu dimensiuni și forme geomorfe diverse; turnuri: Babele la Sfat, Mâna Dracului, Turnul lui Goliat, Turnul Roșu, Colții Bratocei, Colții Zăganu, Ciuperca, Colțul Nitrii; ciuperci de piatră: Tigăile Mari și Tigăile Mici; sfinxuri: Sfinxul Bratocei; vârfuri și creste: Vârful Ciucaș 1.954 m, Vârful Gropșoare 1.883, Vârful Tigăile Mari 1.845, Vârful Bratocea 1.827, Vârful Zăganu 1.817, Vârful Muntele Roșu 1.765, Vârful Tigăile Mici 1.717), abrupturi calcaroase și grohotișuri, rezultate în urma mai multor procese de eroziune (îngheț-dezgheț, vânt, spălare, șiroire) desfășurate de-a lungul timpului.

Din punct de vedere geologic, Masivul Ciucaș face parte din zona flișului (marnocalcare, gresii, șisturi argiloase) lanțului carpatic al Orientalilor, desfășurată din nord-estul Carpaților Maramureșului și Bucovinei până la izvoarele Văii Dâmboviței și prezintă un areal montan cu o mare variație reliefală, distribuit pe trei niveluri; astfel: Nivelul superior, dezvoltat pe conglomerate alcătuite din șisturi cristaline, calcare, gresii, gnaise, pietrișuri (atribuite erei geologice a cretacicului mediu); Nivelul mijlociu (dezvoltat pe roci sedimentare constituite din gresii și marne aparținând acleeași ere geologice), reprezentat de bazinul superior al râului Buzău, Pasul Bratocea, Dealul Cucului, Culmea Buzăianu și de vârfurile Tesla (1.613 m) și Dungu (1.502 m); Nivelul inferior (dezvoltat pe roci alcătuite din șisturi argiloase și marneoase din perioada cretacicului superior), reprezentat de bazinul hidrografic al râului Teleajen (cu afluenții Telejenel și Pridvara) și depresiunile Cheia și Poiana Stânii.

Apele de suprafață ale sitului aparțin a trei mari bazine hidrografice; astfel: bazinul hidrografic al râului Buzău: Pârâul Feței, Strâmbu, Drăgoiu, Ciclău, Șibot, Chirușca Seacă, Pârâul Laptelui, Albele; bazinul hidrografic al Teleajenului (Pârâul Berii) cu râurile: Telejenel, Boncuța, Pârâul Cetății, Zăvoarele, Pârâul Alb, Șipotele și bazinul hidrografic al râului Tărlung: Babarunca și Ramura Mică. Pe suprafața teritorială a sitului se află Barajul Măneciu, lac de acumulare executat pe râul Teleajen. Clima Masivului Ciucaș este una temperat-continentală, caracterizată prin temperaturi (cu valori mai ridicate față de celelalte masive înalte ale lanțului carpatic) medii anuale cuprinse între 2 și 4° C în culmi și vârfuri și ușor crescute (4 – 6° C) în luncile văilor și depresiuni.

Privită ca o zonă în care energiile negative abundă, „Mâna Dracului” este formațiunea stâncoasă ocolită de ciobani și localnicii din proxima vecinătate. Se spune că aici pot dispărea turmele de oi în mod inopinant, sau fenomenele meteo intervin în mod violent și neașteptat, schimbând armonia aparentă a locului (furtuni, ceață, etc.).

Ca o poartă spre un tărâm încă necunoscut, formațiunea stâncoasă atrage însă turiștii curioși, alpiniștii și cercetătorii din sfera paranormalului.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

LALEAUA GALBENĂ DE CAZANE SAU LALEAUA BĂNĂȚEANĂ ESTE UNICĂ ÎN LUME

 

Am fost plăcut surprins de existența celebrului „Vas cu lalele” descoperit la Sultana – Malu Roșu (Cultura Gumelnița; de acum 6000 de ani) pe care l-am văzut expus la Muzeul Național de Istorie a României din București. În cartea „Radiografia unei lumi dispărute”, editată de arheologul Cătălin Lazăr, la pagina 20, se spun următoarele despre ceramica din cultura Gumelnița:

„Pictura cu grafit este deosebit de spectaculoasă și frecvent folosită pe o ceramică fină pe care o putem considera o adevărată ceramică de lux. Mult mai rar au fost descoperite și vase pictate cu aur.” Acest vas „cu lalele” se pare că a fost unul dintre aceste vase de lux sau de ritual ce au fost finisate cu aur. Dar de unde lalele acum 6 000 de ani când, după cum știm, la vremea respectivă, nu existau lalele în Europa! Botaniștii spun că aceste flori au fost aduse în Anatolia de turci, din Extremul Orient, în Epoca Medievală, iar apoi, de aici, floarea a ajuns în occident abia în secolul al XVI-lea. Mai precis, în anul 1593, când Charles de l’Ecluse (Carolus Clusius), unul dintre cei mai reputaţi horticultori din Europa, „a procurat” bulbii de lalele din Turcia, prin intermediul lui Ogir Ghiselin de Busbecq, ambasador al „Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană“ la curtea sultanului Soliman Magnificul. Abia de la această dată încoace vorbește istoria despre răspândirea lalelelor în Europa.

Dar de unde ştiau strămoşii noştri de lalele, cu acum peste 5.500 de ani înainte ca ele să apară pe bătrânul continent? Cum de le-au desenat, dacă nu le-au văzut niciodată?

Totul a fost învăluit în mister, până când aveam să aflu de cultura de la Schela Cladovei din Cazanele Dunării (peste 9000 de ani) și de existența în această zonă a unei flori unice. Este vorba despre „Laleaua galbenă de Cazane” (de unde și culoarea) sau „Laleaua bănățeană” (Tulipa hungarica), care este o specie endemică, de interes comunitar, al cărui habitat îl constituie versanții sudici, abrupți ai Ciucarului Mare, care străjuiesc Cazanele Mari ale Dunării. Planta înflorește la începutul lunii aprilie și poate fi observată înflorită până la începutul lunii mai, numai de la bordul ambarcațiunilor de pe Dunăre. Fiindcă zona este foarte abruptă, planta NU poate fi culeasă de iubitorii de flori. Totuși, planta fiind strict protejată, amenda pentru orice fir rupt este de 10.000 de lei.

În România, există între 1.000 și 1.500 de indivizi maturi pe pantele sudice ale Porților de Fier, dar există și câteva dintre subspecii, cum ar fi Tulipa hungarica ssp. undulatifolia (Pers S. Milanovic. Comm., 2008).

În Serbia, planta a fost rară pe versanții nordici (cei dinspre Porțile de Fier), dar nu a mai fost înregistrată în ultimii zece ani. Numai exemplare păstrate în ierbar dovedesc existența acestei specii în Serbia. Laleaua a fost studiată și menționată documentar pentru prima oară în anul 1884 de către botanistul ungur Vincze von Borbás, cel care i-a dat numele științific de „Tulipa hungarica”, în Foaia Asociațiunii Transilvania, ziar ce apărea la vremea respectivă la Sibiu, avându-l ca redactor pe George Barițiu, și mai târziu, în literatura de specialitate în anul 1994.

Laleaua galbenă de Cazane este o specie protejată prin Convenția de la Berna din 19 septembrie 1979 și prin Ordonanța de Urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naționale care trebuie conservate și se află pe lista roșie a IUCN. Specia este protejată prin lege și în Serbia și va fi reintrodusă cu ajutorul unor experți ai Parcului Național Porțile de Fier din România.

Există și o legendă populară despre această plantă unică în lume, care spune că, demult, o fetiță a fost izgonită de acasă de mama sa vitregă, și atât de mult a plâns fetița ajunsă în această zonă sălbatică, încât lacrimile ei s-au transformat în lujere de lalea galbenă.

Sinonime ale acestei specii sunt: Tulipa urumoffii Hayek; Tulipa orientalis var. Urumoffii; Tulipa orientalis Levier; Tulipa hungarica var. Urumoffii; Tulipa hungarica var. Undulatifolia; Tulipa hungarica subsp. Undulatifolia. Laleaua mai are următoarele subspecii: Tulipa hungarica Borbás, Foldmiv. Erdek.: 561 (1882); Tulipa hungarica var. urumoffii (Hayek), Hayek, Repert. Spec. Nov. Regni Veg. Beih. 30(3): 69 (1933); Tulipa hungarica var. undulatifolia Roman, Stud. Cercet. Biol. (Bucharest), Ser. Biol. Veg. 23: 478 (1971); Tulipa hungarica subsp. undulatifolia (Roman), Roman & Beldie, Fl. Republ. Social. Român. 13: 52 (1976); Tulipa hungarica subsp. rhodopea (Velen.) Raamsd., Pl. Syst. Evol. 195: 42 (1995); Tulipa hungarica subsp. undulatifolia (Pers S. Milanovic. Comm., 2008).

Locul unde a fost descoperit „vasul cu lalele”, respectiv Sultana-Malu Roşu, este unul dintre cele mai spectaculoase situri arheologice din ţară, unde au fost scoase la lumină obiecte fascinante de plastică antropomorfă din preistoria României (mileniul IV î.Hr.). Aşezarea eneolitică de la Sultana-Malu Roşu a fost primul sit gumelniţean care a făcut obiectul unor cercetări ştiinţifice în anii ‘20 ai secolului trecut. Cercetările au fost începute de către Ion Andrieşescu şi Vladimir Dumitrescu, reprezentând o primă afirmare a şcolii de arheologie din România.

Materialul arheologic descoperit aici face din Sultana-Malu Roşu un sit deosebit în cadrul epocii eneolitice. La Sultana au fost cercetate cel puţin unsprezece locuinţe de suprafaţă, de dimensiuni relativ mici, rar depăşind patru metri lungime şi trei metri lăţime (una singură avea 7 x 4 metri), orientate nord-sud. Unele aveau podele din lut amenajate pe un pat din bârne, iar vetrele, nelipsite din case, erau plasate de obicei în colţul de nord-vest. Pereţii aveau stâlpi de lemn cu împletitură de crengi pomostite cu lut, iar acoperişul era probabil din stuf.

Aşezarea a avut şi un şanţ de apărare, adânc de circa șase metri, care era dublat spre interior de un val de pământ cu o înălţime de aproximativ un metru şi o lăţime de trei-patru metri lăţime. Acestea sunt doar câteva dintre numeroasele descoperiri remarcabile identificate la Sultana-Malu Roşu. Cercetările arheologice din acest sit au fost reluate din iniţiativa Muzeul Dunării de Jos Călăraşi în anul 2001, pe fondul degradării permanente a aşezării de tip tell Sultana-Malu Roşu. Această cercetare a fost concepută sub forma unui proiect intitulat „Dinamica locuirilor neo-eneolitice pe Valea Mostiştei”, pe lângă cercetarea sitului de la Sultana-Malu Roşu vizându-se şi cercetarea întregii văii a Mostiştei, între localităţile Mânăstirea şi Tămădău.

Muzeul Dunării de Jos Călăraşi a finanţat cercetările efectuate în cele cinci campanii arheologice, desfăşurate până în prezent (2001, 2002, 2003, 2004, 2005). Specialiştii Muzeului Dunării de Jos din Călăraşi spun că aici trebuie amintit în primul rând tezaurul din obiecte de aur, format din trei figurine antropomorfe, saltaleoni şi un lănţişor format din şapte verigi în greutate totală de 36,170 g.

Dintre piesele ceramice, „Vasul cu Îndrăgostiţi” de la Sultana, este fără îndoială una dintre capodoperele artei preistorice, cu nimic mai prejos de celebrul „Gânditor” de la Cernavodă. Pe fundul unei străchini decorată cu romburi albe şi roşii în reţea, este modelat un cuplu şezând pe un fel de băncuţă. Bărbatul ţine pe după umeri femeia care are braţele aşezate pe pântec. Simbolistica acestei piese ne trimite spre o adevărată temă mitică a societăţii gumelniţene care dă numele vasului respectiv: „Vasul cu Îndrăgostiţi”. „Evident, că mai există şi alte piese deosebite”, precizează Marian Neagu, arheolog, managerul Muzeului Dunării de Jos din Călăraşi. „Este vorba despre două vase antropomorfe modelate în forma corpului uman, splendid decorate cu motive geometrice pictate cu alb şi roşu. Un vas zoomorf, pictat cu alb şi roşu are modelat un realist cap de pasăre”.

Dar tuturor acestora trebuie să le adăugăm o altă piesă care atrage atenţia prin decoraţiunea sa ciudată. Este vorba desigur despre vasul deosebit de frumos, numit „Vasul cu lalele”, vechi de 6.000 de ani. În a doua jumătate a mileniului al V-lea î.Hr., în partea de miazăzi a României, a evoluat Civilizaţia Gumelniţa, denumită astfel de arheologi după primele descoperiri aparţinând acestei culturi, la punctul Măgura Gumelniţa, aflat la patru kilometri nord-est de municipiul Olteniţa. Această civilizaţie a fost cea mai avansată din Europa la acea vreme, cu un stadiu de dezvoltare socială şi economică similar civilizaţiilor contemporane din Egipt şi Mesopotamia, considerate în prezent leagăne ale civilizaţiei omenirii. Aria Gumelniţa cuprindea toată Muntenia, sudul Moldovei, Dobrogea, estul Bulgariei şi ajungea până la Marea Egee. Ceramica de aici, variat decorată, are ornamente incizate, reliefate sau pictate, mai ales cu grafit. Motivele decorative predominante sunt cele geometrico-spiralice. Oamenii de atunci prelucrau aurul şi arama, din care făceau în special podoabe. Unele realizări plastice ale acestei civilizaţii sunt adevărate opere de artă. Pe atunci frumosul era folosit ca terapie. Una este să ai vase de uz casnic frumos modelate și colorate (pictate) și alta să ai doar parte numai de cenușiu. Într-un fel, cei de atunci erau mai inteligenți ca noi, cei care astăzi bem din pahare anoste de plastic. Ei se „întâlneau” zilnic cu frumosul. Ei își creau o lume frumoasă și armonioasă, plăcută. Se inspirau din natură și o aduceau în apropierea imediată, spre a o „avea” la îndemână. Poate așa a apărut și celebrul „Vas cu lalele galbene”, al Geților de Aur primordiali…

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

ZIDUL URIAȘILOR DIN MUNȚII BUZĂULUI

Prin ținutul de poveste al Buzăului, legendele vorbesc despre uriaşii misterioşi care stăpâneau aceste locuri odată, ca niciodată. Legende despre uriaşi s-au păstrat pe tot cuprinsul judeţului Buzău, nu numai în zona aşezărilor rupestre din Buzău, cunoscută ca „Ţara Luanei”. La zeci de kilometri înspre nord, pe raza comunei Valea Salciei, se găseşte o misterioasă formaţiune geologică, despre care localnicii ştiu din strămoşi că se numeşte „Zidul Uriaşilor”.

Monumentul natural se află într-un ţinut al cărui subsol este foarte bogat în sare. Blocurile saline sunt vizibile şi la suprafaţă, iar în urma eroziunii acestui mineral uşor solubil s-a format aici şi o zonă carstică. „Zidul Uriaşilor”, aflat spre izvoarele râului Câlnău, este un strat de roci dure, în compoziţia cărora intră scoicile unei mări preistorice formate în regiune cu 11 milioane de ani în urmă, numită Paratethys, potrivit monografiei comunei Valea Salciei. Roca bine şlefuită face ca „Zidul Uriaşilor” să pară a fi construit de om. Este un rest calcaros rămas dintr-o masă mai mare ce a dispărut. Având aproximativ un metru lăţime, lungimea zidului variază, în general, între şase şi şapte metri, cu porţiuni ce au înălţimea maximă de 20 de metri. Pare că se termină după aproape 40 de metri, dar îşi face din nou apariţia la o distanţă de 500 de metri. Un prim mister legat de aceste formaţiuni rezidă din faptul că „Zidul Uriaşilor” este situat într-o pădure seculară unde eroziunea de orice fel este foarte puţin favorizată.

O altă controversă este generată de faptul că în această zonă a Subcarpaţilor de curbură caracteristice sunt marnele şi gresiile, în niciun caz calcarul. Este argumentul care îi face pe oamenii locului să creadă că zidul este o urmă a îndeletnicirii strămoşilor lor în prelucrarea pietrei şi că piatra a fost adusă din altă parte. „Zidul este format din lespezi din rocă ce nu este în zonă, având înălţimi aproximativ egale, fiind bine şlefuit, dând impresia că este construit de mâna omului. Vechimea zidului este de peste 1 000 de ani. Alţii zic peste 2 000, alţii numai 700 de ani… Enigma aşteaptă dezlegare…”, scrie publicistul Gheorghe Petcu, în volumul „Judeţul Buzău – legende şi istorie”. Este greu de explicat şi lungimea deosebită a acestui perete natural şi liniaritatea sa absolut nefirească pentru un monument al naturii creat prin eroziune, aşa cum este catalogat ştiinţific, deoarece astfel de formaţiuni se întâlnesc în linie dreaptă, pe o lungime de cel puţin zece kilometri, pe direcţia fostei graniţe între judeţele Buzău şi Vrancea.

Pentru a găsi explicaţii legate de apariţia zidului, oamenii zonei au răspândit diferite legende. Se spune că zidul a fost ridicat de fiul cel mic al Babei Vrâncioaia, pe pământurile primite de la Ştefan cel Mare sau că acest zid, ce datează de peste un mileniu, este o variantă românească a Marelui Zid Chinezesc. Legenda de la care porneşte şi numele formaţiunii geologice din Valea Salciei spune că acest zid a fost ridicat de fiinţele mitice care trăiau în această regiune cu milenii în urmă, uriaşii, care aveau înfăţişări ciudate şi puteri nemăsurate. Au vrut să-l înfrunte pe Dumnezeu, mutând albia Râmnicului pe Slănic.

Poveştile spun că aceşti giganţi au pus rămăşag că vor face mutarea până când va cânta cocoşul de ziuă şi au început să care stânci şi să umfle apele. Uriaşii aproape reuşiseră să ridice acel perete când, deodată, s-au rupt barajele şi s-au înecat cu toţii. De atunci, acestor stânci le-a rămas numele Zidul Uriaşilor, învăluind întreaga regiune în mister.

Itinerariul până la „Zidul Uriaşilor”

Ca să ajungi la „Zidul Uriaşilor”, porneşti din satul Bisoca pe Drumul Comunal 161, prin satele Băltăgari şi Sările. Aproape toate toponimele din împrejurimi amintesc de sare, datorită zăcămintelor bogate în acest mineral, din regiunea Slănicul Buzăului. Aşadar, aici putem întâlni deopotrivă cătunul Sările sau Săruleşti, dar şi Dealul Sării, şi aşa mai departe. După şapte kilometri, în Sările, drumul DC161 coteşte la dreapta şi coboară spre Valea Slănicului.

Pentru a ajunge la „Zidul Uriaşilor” nu trebuie urmat acest drum, ci trebuie luat la stânga, pe drumul care merge prin munţi spre Dealu Sării şi Jitia, din judeţul Vrancea. Urmând acest drum, după aproximativ un kilometru se află o altă bifurcaţie: înainte, spre nord, drumul iese la Jitia, iar la dreapta se coboară spre Valea Salciei. De aici, trebuie mers la dreapta, cale de 500 de metri. Se trece de două serpentine, iar de la terminarea ultimei curbe, pe partea dreaptă, se formează o potecă discretă care conduce în urcuș continuu spre „Zidul Uriaşilor”. Trebuie parcurs mai mult de cinci kilometri prin pădure.

Comuna Valea Salciei a fost atestată documentar în secolul al XVII-lea şi făcea parte în trecut din pliul Râmnic. În secolul al XIX-lea, în comună era construită o biserică, zidită de marele pitar Ion Popescu între 1847 şi 1851, dar şi o şcoală mixtă. Comună preponderant agricolă, aceasta a trecut în subordinea judeţului Buzău în anul 1968.

Munţii Buzăului sunt pentru pasionaţii de fenomene paranormale şi legende un spaţiu fascinant. Dealtfel, aceste „ziduri ale uriaşilor” se mai întâlnesc şi în zona Jitiei, pe valea Râmnicului. Pentru a elucida prezenţa acestui enigmatic obiectiv, rămâne la latitudinea fiecaruia să găsească explicaţia potrivită. Oare au existat uriaşii cu adevărat? Cum a fost posibilă construcţia unui astfel de zid, folosind roci aduse din altă parte? Și ce graniță apara acest zid fenomenal?

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

POVESTEA HORELOR NOASTRE STRĂMOȘEȘTI

„Cea mai veche descriere a unei hore (cea făcută, cândva, de „vestitul Dedal”, în cinstea Ariadnei, la Cnosos,) poate fi găsită în „Iliada” lui Homer, acolo unde sunt prezente multe din săvârşirile „numeroşilor pelasgi”, cum zice Herodot, din Peninsula balcanică, fără de care neamul elinilor nu ar fi devenit niciodată atât de puternic:

„Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime
Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse deolaltă.
Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii
Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca uleiul
Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur,
Dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate
Joacă ei toţi. Şi aici-ndemânatici şi iute s-avântă
Hora-nvârtind ca o roată de-o-ncearcă cu mâna-i
Meşter olarul, aici în şiraguri se saltă-mpotrivă.
Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec
Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul
Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună,
Se-nvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei”.

Herodot şi Pindar, ca şi Strabon, mai târziu, precizau că horele acestea făceau parte din ceremoniile totemice ale hyperboreilor, ca şi „Imnul Titanilor” (Strabon), deci aparţineau patrimoniului iniţiatic al populaţiilor de la nordul Dunării, care „au instrumente din munţi”, şi anume scripca, naiul şi cobza.

Iniţial, existau patru tipuri de hore, câte unul pentru fiecare anotimp, numit la fel, horă, două solstiţiale, de iarnă – jucate în şir sinusoidal, închinate Lunii, şi de vară – jucate în cerc, închinate Soarelui, şi două echinocţiale, de primăvară – „Brâiele”, jucate în înşiruire lunară (sinusoida prezintă fazele Lunii), închinate Fertilităţii şi, implicit, Lunii şi Soarelui („Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”), şi de toamnă – „Bătutele”, închinate Rodirii şi, desigur, Soarelui şi Lunii.

În 1714, domnul de Guys, publicând, la Londra, o carte despre Balcani, susţinea că toate horele ale popoarelor care le mai păstrează sunt de origine valahă, şi exemplifica cu „Matraki sau Hora Valahilor”, deşi, prin anul 1700, când de Guys a cules melodiile horelor „valahii” reprezentau memoria subconştientă a „pelasgilor”, horele boreazilor pătrunzând în Balcani prin generaţiile târzii, pelasgii sau „capetele negre”, care au migrat şi spre Asia, dar şi spre Africa (felahii lui Osiris), înfiinţând, mai întâi, Cartagina şi, apoi, Egiptul.

Dimitrie Cantemir, care cunoştea bine şi spaţiul cultural european, dar şi cel balcanic, avea să scrie că „jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung. Altminteri ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. Când se prind unul de altul de mână şi joacă roată, mergând de la dreapta spre stânga cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora”.

Peste un secol, aceleaşi tipuri de horă erau descrise de Jean Henri Abdolonyme Ubicini: „Dansatorii, bărbaţi şi femei, se prind de mâini şi formează un cerc, în mijlocul căruia se află muzicanţii (lăutari); apoi se rotesc, legănându-şi braţele şi îndoind un picior, în timp ce, cu celălalt, fac un pas, fie în faţă, fie înapoi, se apropie, rând pe rând, şi se îndepărtează de centru, pentru a strânge sau lărgi cercul. În timpul acestor evoluţii, a căror încetineală şi uniformitate dau horei un caracter de indolenţă şi de fatalitate, în completă armonie cu specificul melancolic al poporului român, unul dintre lăutari cântă, acompaniind dansul. Aceste cântece poartă de asemenea numele de hore…

Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă, monotonă. Dansatorii se ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe şi umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi, puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit”.

Mai aproape de noi, în prefaţa „Caietelor” lui Karol Mikuli, publicate la Viena, între anii 1840-1852, Henrich Erlich scria despre horirile românilor moldoveni:
„Dansul cel mai obişnuit în oraşe este Hora. La ţară se joacă Hora, jocul de brâu, căluşarii etc.

Hora se joacă astfel: dănţuitorii, atât oameni, cât şi femei, al căror număr nu este mărginit, se apucă de mână şi formează un cerc, unde fiecare poate intra şi ieşi, după plac. Se joacă în rând, îndoind un picior, în vreme ce celălalt face un pas înainte sau îndărăt; tot deodată, braţele se clatină încet; dănţuitorii se apropie sau întind cercul, tot cu acele mişcări, ceea ce dă Horei un oarecare aer de indolenţă şi de o lene, care nu se întrerupe decât de către vreun vesel dănţuitor, ce-şi manifestă veselia bătând cu piciorul în pământ. Această legănare graţioasă se cuvine, mai cu seamă, de a se exprima în muzică; de aceea, trebuie să se apese mai mult baterea dintâi a fiecărei măsuri, iar a doua, foarte puţin.

Cu cât mişcările Horei sunt line, egale şi liniştite, întru atât cele ale jocului de brâu sunt vioaie şi zgomotoase; dănţuitorii se ţin, cu mâna stângă, de încingătoare, rezemându-se, cu mâna dreaptă, de umerii vecinului, şi executând acest dans cu cea mai mare iuţeală.”.

Jocurile de doi şi de patru au pătruns, în Ardeal şi în Bucovina, după ocuparea acestor provincii de către austrieci, ca urmare a recrutărilor voluntare, numite „Bărbunc” („Werbung”), recrutări descrise de Eroul Bucovinei, scriitorul Ion Grămadă. Ulterior, jocurile acestea s-au încetăţenit, în defavoarea horelor, cu excepţia „bătutelor moldoveneşti”, care au fost numite „ruseşti”, datorită ritmului mult prea vioi şi nicidecum datorită unor asemănări melodice sau coregrafice cu melosul şi dansul slav; iar şi mai târziu, în comunism, când primii coregrafi ai viitoarelor ansambluri profesioniste s-au întors de la studii moscovite, a început să se practice „jocul în linii”, după moda „Balşoi teatrî”, pe care îl cultivă cu îndărătnicie incultura crasă a ţopăitorilor ajunşi, peste noapte, maeştri coregrafi.

Dacă ne întoarcem în timp, vom vedea că există și vestigii arheologice ilustrând hora, ceea ce atestă străvechimea ei pe meleagurile noastre. Și pentru aceasta e de ajuns să ne gândim la celebrele statuete cucuteniene, deci cu o vechime de aproximativ 6 - 7 000 de ani, Hora de la Frumușica, Hora de la Berești sau, mai puțin cunoscuta, Hora de la Drăgușeni-Ostrov. Dar, în același timp, pe monumentele funerare din spațiul tracic (getic), actual locuit de aromâni, putem vedea de asemenea imagini reprezentând hora.

Astfel, în 1942, preotul Constantin Matasă – reprezentant de seamă al arheologiei românești și fondator al Muzeului de Istorie din Piatra Neamț– a descoperit în Bodeștii de Jos, Frumușica, județul Neamț, una din capodoperele culturii Cucuteni, cultură anterioară celei sumeriene sau egiptene. Este vorba de binecunoscuta Horă de la Frumușica, operă de artă bidimensională reprezentând un suport antropomorf compus din șase statuete feminine văzute din spate, înlănțuite, parcă, într-o horă. Meșterul popular de acum șase milenii nu a modelat conturul capului, mâinilor și picioarelor, dar decupările ovale practicate în vas pe două registre, imprimă pe ansamblu euritmie, datorită frapantei impresii de rotire într-o stare de exaltare rituală. Descoperirea de la Bodești-Frumușica dovedește faptul că hora, ca dans, a apărut pe meleagurile locuite de strămoșii noștri în urmă cu mai mult de șase milenii. Izvoarele arheologice afirmă că în societățile matriarhale se practica, pe lângă cultul zeiței-mamă și cultul solar, iar hora, ca reprezentare circulară vie, ar putea fi elementul de legătură dintre ele, ca expresie a unui ritual solar de fertilitate. Cercetătorii consideră că dansul în sine este o formă de existență a societăților primitive, poate chiar expresia prelingvistică a sufletului arhaic care, prin mișcările ritmice ale corpului, își exteriorizează trăiri și impulsuri esențiale. Manifestările acestea au constituit nucleul arhetipal care a generat valori spirituale aparținând unei mentalități arhaice. Această mentalitate a constituit cadrul germinativ al spiritualității românești, ale cărei origini trebuiesc căutate în miturile și formele religioase populare care s-au născut pe aceste meleaguri. Cultura populară românească, prin forma și funcția ei specifică, oferă posibilitatea de a observa geneza și evoluția valorilor spirituale, locul și rolul lor în universul existențial colectiv.

Circularitatea horei ne amintește de faptul că cercul, ca formulă cosmică, este un univers închis, că și în arte există forme circulare sau că masa vibrațiilor sunetului are aceeași formă. Din acest punct de vedere, hora ar simboliza, așa cum este prefigurată de Hora de la Frumușica, o unire a formelor. În societatea arhaică a geƫilor, semnificația inițială a dansurilor circulare este legată de ritualul de celebrare a reînvierii unui zeu, după moartea sa, iar aceasta ne amintește de Zalmoxis și Orfeu, ambii fiind geƫi și aflându-se la baza mitului morții și învierii, element fundamental al ritualurilor inițiatice care au circulat în spațiul cultural carpato-danubiano-pontic.

În secolul al V-lea î. Hr., Xenophon, în lucrarea Anabasis (VI, 1, 5), vorbește despre un dans pantomimic numit Carpaia practicat în cerc de dansatori înarmați, unul din ei mimând moartea apoi învierea. Athenaios, citându-l pe istoricul și oratorul grec Theopompus din Chios (sec. IV î. Hr.), atribuie geƫilor dansul ostășesc numit kolavrismos. Cercetătorii nu confirmă că acest etimon stă la baza celorlalte cuvinte derivate din alte limbi. Termenul cel mai înrudit cu kolavrismos este kolo, păstrat de popoarele slave (polonezi, iugoslavi, ucraineni); la bulgari este horo, iar la greci choros, însemnând grup, din care derivă choreia, cu sensul de mișcare. Iată, deci, că dansurile de tipul horei au o largă arie de răspândire, din Balcani până la Marea Baltică, iar spre Răsărit până dincolo de Nistru.

În spiritualitatea românească, hora este dansul reprezentativ prin excelență și întruchipează expresia spontaneității creatoare a culturii noastre. Ea este o adevărată realitate culturală sau, cum o numește Romulus Vulcănescu, un fenomen horal. Astfel, această realitate horală răspunde și unei realități metafizice și este, ca și doina, o expresie a sufletului românesc. Sub aspect psihosomatic, hora face parte integrantă din firea românului, care, în fața spectacolului pe care i-l oferă, simte o adevărată chemare biologică, o exaltare a spiritului. În popor, interdicția de a participa la horă sau lipsa acestui joc, era văzută ca un blestem:

„De n-ar fi horele-n lume/ Ai vedea fete nebune/ Și neveste duse-n lume„.

Hora poate fi văzută și ca o formă de asanare morală, întrucât cei care încălcau normele morale ale colectivității, nu aveau acces la horă. Din întreg repertoriul popular, hora este cea care a pătruns și în biserică, cu toate că a existat interdicția de a practica hore și jocuri diavolești, iar horitorii și lăutarii erau considerați chipuri ale diavolului (la fel au fost anatemizați cândva colindătorii și colindele). Imaginea horei este prezentă atât în frescele românești cât și în cele balcanice. Acest fapt atestă „[…]o conștientă reutilizare a fenomenului […] în favoarea gestului de adorație.„ În folclorul literar, hora este subiectul a numeroase proverbe, zicători, ghicitori sau strigături.

Ca gen coregrafic-muzical, hora este reprezentată printr-o multitudine de dansuri, unele desemnând mișcarea, altele direcția evoluției coregrafiei sau stilul și originea. Ea are o mare vitalitate în zonele extracarpatice, mai puțin în sudul Transilvaniei. În formele ei variate de manifestare putem intui simbolismul primar, ezoteric, al horei valahe. Semnificațiile ei arhaice se evidențiază în acea adevărată contopire harică a jucătorilor cu divinitatea tutelară prezentă, parcă, în centrul cercului. Bătăile ritmice cu piciorul în pământ pot simboliza contactul teluric cu suportul material oferit de zeița-mamă, iar strigăturile și chiuiturile amintesc de acele incantații magice către zei. În mentalitatea arhaică, această stare similară celei de magie euritmică, echivala cu o contopire totală a membrilor colectivității cu divinitatea ancestrală din centrul horei, Zalmoxis, zeu al morții și al învierii, un tulburător punct de intersecție cu creștinismul. Elemente relictuale ale horei ezoterice s-au transmis până astăzi prin dansul călușului. Despre credința poporului în puterile magice și taumaturgice ale călușarilor ne vorbește Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, unde prezintă desfășurarea acestui dans ezoteric. Pe lângă descrierea amănunțită a ritualului, autorul menționează și reușita practicilor gestuale de vindecare ale călușarilor. Hora devine, astfel, o adevărată modalitate de înălțare spirituală colectivă. În afară de caracterul ezoteric, hora are și o formă de manifestare lumească, laică, mediu propice de manifestare a creativității țăranului român. Dar și în acest caz, participarea la horă implica o anumită ținută trupească și sufletească, mai ales cu prilejul marilor sărbători religioase, Crăciun sau Paște. Ieșirea la horă presupunea, de asemenea, și o curățenie trupească, motiv pentru care horitorii ieșeau la joc în haine curate sau noi, iar curățenia sufletească era confirmată prin euharistie.

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea horelor strămoşeşti, care sunt, în fond, rădăcini spirituale ale tuturor neamurilor europene, în ciuda faptului că doar noi, românii, datorită unui conservatorism şi admirabil, şi condamnabil le-am mai păstrat; dacă ar avea dram de înţelepciune, cei care au putere de decizie în ţara aceasta le-ar putea reconstitui, în cadrele ceremoniale îndătinate, drept produse culturale de mare interes turistic. Din nefericire, la români, 

„originea, virtutea şi gloria strămoşilor nu se bucură de nicio preţuire. Ei preţuiesc doar situaţia prezentă”, după cum scria, drept mărturie, după călătoriile prin Moldova, făcute în octombrie 1644 şi în octombrie 1646, călugărul italian Marco Bandini (1593-1650). Iar unde înţelepciune nu este, nimic nu este.”

Bibliografie:
-Herodot, Istorii, Ed. Ştiinţifică, 1961, 1964, Cartea I, LVIII
– Homer, Iliada, Editura pentru Literatură Universală, 1967, XIX, 581-593
– Strabon, Geografia, Ed. Ştiinţifică, 1962, II, XII. 12,1
– Strabon, Geografia, II, X, 16, p. 437
– Pindar apud Herodot, Istorii, IV, XXVIII, P. 321
– Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44
– Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160
– Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967,
– Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285
– Grămadă, Ion, De prin anii 1848 şi 1849, în Cartea sângelui, Suceava, 2002, p. 133
– Academia Română, Călători străini prin Ţările Române, Bucureşti, 1971, vol. V, p. 344

Sursa: Drăgușanul
Adaptare: Carmen Pankau

👑CÂND ȘI CUM A DISPĂRUT COROANA LUI ȘTEFAN CEL MARE?

În 2 decembrie 1856, când Alecu Hurmuzachi scria „Gazetei Transilvaniei” entuziasta depeșă, prin care anunța pripit că „Coroana lui Ştefan cel Mare s-a aflat în Putna, mormântul lui şi al lui Bogdan şi altele se cunoscură şi se deschiseră”[1], o mare enigmă a neamului românesc se revela, dar fără să o observe cineva. Știrea, deși sau tocmai pentru că însemna un neadevăr (voievozii NU se înmormântau cu coroana, sceptrul și sabia, care aparțineau țării și se transmiteau din voievod în voievod), confirma o impresie generală despre dispariția coroanei lui Ștefan, explicată în ignoranța veacurilor prin înmormântare.

În mormântul lui Bogdan, de pildă, mort în 1517, „se aflară puţine rămăşiţe din oseminte şi o parte însemnată de coroană de stofă preţioasă şi cornurile, cu privazuri lucrate din fir gros de aur; şi marginile, mai toate, ale unei mantii domneşti, care şi asta fu de stofă preţioasă de mătase şi, după cum seamănă, de culoare vişinie”.

În mormântul lui Ștefan, se aflară „puţine rămăşiţe ale unui corp, vreo câteva părţişoare de veşminte, tot din stofă preţioasă şi tot cu flori de fir de aur ţesute şi cu argint vârstate, şi fără sicriu, ci numai întins pe 11 chingi (lăncii) de fier, sub care era mai afund încă un spaţiu deşert, ca de două palme. Din cercările mai de aproape, ca la mormintele din­tâi, au constatat că veşmântul aici depus era o mantie, asemănată cu cea de monah (?), dar foarte preţioasă, având, în părţile pieptului, un fel de shimă (paraman), în forma unei cruci lungăreţe (lungă pe orizontal – n. n.), toată ţesă­tura cu fir de aur, având, pe la capetele sale, canaturi late din fir de argint. Pe cap pare să fi avut o coroană, dar aceasta nu din metal, ci numai din stofă preţioasă, coroană, zic, pare să fi fost, căci cornuri în trei muchii se găsiră pe locul capului, în osul tigvei, cu nu­mai o parte de frunte, în jos, iar din celelalte oase, o falcă şi un fluier de picior”.

Dar osemintele din mormântul lui Ștefan cel Mare, depuse călugărește pe drugi de fier, pe „o mantie, asemănată cu cea de monah”[2], ceva mai multe decât cele din mormântul lui Bogdan, deși Ștefan murise cu 13 ani mai devreme, erau, de fapt, cele ale unui fost stareț.

Coroana de stofă prețioasă a lui Bogdan, descrisă sumar de Iraclie Porumbescu, martor la săpăturile arheologice din 1856, probabil că însemna o copie a celei voievodale din aur, dar informațiile sunt prea puține, ca să putem ști cum a fost. Un presupus portret al lui Ștefan, făcut cică în timpul vieții lui, cel de pe Evangheliarul de la Humor, stilizează, în maniera bizantină a iconografiei cu Sfinții Împărați, irișii coroanei regale poloneze a lui Kazimierz Wielki, acea „corona borealis”, pe care o găsim și la Władysław Łokietek, coroană luată drept model, în absența mărturiilor, și de pictorii Bucevschi și Maximovici, care au încetățenit un anume portret al lui Ștefan cel Mare, cel cu iriși largi, din coroana lui Kazimierz Wielki.

E posibil ca, dat fiind statutul inițial al Moldovei de voievodat vasal al Coroanei poloneze, să fi semănat și coroana voievodală a Moldovei, după modelul celei a voievatului krakowian, cu aceasta, dar dovezi nu există, chiar dacă Miron Costin[3] desena, în 1675, o coroană asemănătoare cu cea presupusă ca fiind a Moldovei și în veacurile anterioare, cu iriși largi, de „corona borealis”, și NU cu simplificări iconografice bizantine.

Dacă s-ar găsi portretul lui Ștefan cel Mare, din 1492, care încă mai putea fi văzut, în 1919, în catedrala din Przemisł sau măcar o fotografie a acestui portret, probabil că am afla și cum arăta cu adevărat și când a dispărut coroana lui Ștefan cel Mare.

O pistă de investigație, cu șanse de reușită, o deschide sabia voievodului, aflată în Palatul Topkapi din Istambul, cu condiția să aflăm când anume a fost dusă sabia peste Bosfor (mormântul lui Ștefan NU a fost niciodată prădat de oștiri străine, ci doar de călugării… „veghetori“).

Din „Letopisețul Țării Moldovei”[4], scris de Grigore Ureche, nu aflăm mare lucru, ci doar plauzibile ocazii de însușire a simbolurilor voievodale de către turci. Prima ar fi fost cea din septembrie 1573, când porțile Cetății Suceava s-au deschis în fața sultanului Suleiman,

„Cându au venit asupra lui Pătru vodă Suleiman împăratul turcescu cu toată puterea sa şi muntenii cu domnu său şi sultanul cu tătarii dimpreună şi Tarnovschii hatmanul cu oastea leşască, vă leato 7046 (1537) septevrie 20”,

„și aşa au ales dintru dânşii pre Trifan Ciolpan, de lau trimis sol în Suceava, la împăratul, de să rugară de pace şi-şi cerură domnu”, după cum zice Ureche.

Ipoteza este susținută și de faptul că în tablourile votive de pe ctitoriile lui este înfățișat cu o altfel de coroană, mult mai apropiată de cele bizantine și rusești ale Sfinților Împărați, dar, cum am mai spus-o, iconografia creștină NU reprezenta realități, ci concepții (Constantin nu a purtat coroană, ci cunună de laur). Dar posibilitatea de a fi confiscate de Suleiman sabia și coroana Moldovei nu mi se pare credibilă; oricum, am să caut și prin cronicarii poloni și maghiari, din operele cărora au aflat și cronicarii noștri amănunte, după cum o recunoștea Grigore Ureche.

O variantă mult mai plauzibilă este aceea să fi plecat la Istambul, cu „sculele Moldovei”, 

„Iliiaș vodă, ficiorul lui Pătru vodă Rareș, carele mai apoi s-au turcit” și care, în 1553, în urma uneltirilor fratelui său, Ștefan (cel hăcuit de boieri, cu tot cu cort, la Țuțora) „îmbucându-l mulţi din nepriietenii lui cu multe cuvinte rele cătră împăratul, au căzut la închisoare, că au trimis împăratul de l-au legat şi i-au luat toată avuţiia”.

Oare, în „toată avuțiia”, menționată de Ureche, nu se aflau și sabia lui Ștefan cel Mare, și Coroana Moldovei?


[1] Gazeta Transilvaniei, nr. 92, 22 noiembrie 1856, p. 357
[2] Porumbescu, Iraclie, Desmormântarea Domnitorilor Moldovei, în Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi, Editura lui Leonida Bodnărescu, 1898, pp. 47-61
[3] Costin, Miron, Letopisețul Țării Moldovei / de la Aron Vodă încoace / scos de Miron Costin / vornicul de Țara de Gios, / în oraș Iași, în anul de la zidirea lumii 7183, iară de la Nașterea Mântuitorului lumii 1675, meseța dni, Ediție critică de P. P. Panaitescu, profesor universitar,București, 1944
[4] Ureche, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei / de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă, București, 1967

Coroana originală a lui Ştefan cel Mare este "dispărută", dar este reconstituită şi este expusă permanent în Muzeul Mănăstirii Putna.

Sursa: Dragusanul ro
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

Coroana originală a lui Ştefan cel Mare este "dispărută", dar este reconstituită 

şi este expusă permanent în Muzeul Mănăstirii Putna.

Coroana originală a lui Ştefan cel Mare este "dispărută", dar este reconstituită 

şi este expusă permanent în Muzeul Mănăstirii Putna.

Coroana și Stema Moldovei, în letopisețul lui Miron Costin

Evangheliarul de la Humor

Detaliu din Evangheliarul de la Humor

Coroana regelui polon Kazimierz Wielki

Sfinții Împărați, pe o icoană rusească veche

Sfinții Împărați, pe o veche icoană bizantină

Coroana Moldovei, pe coperta din piele 

a letopisețului lui Costin

 

🍀UN SIMBOL ANCESTRAL GETO-DAC: TRIFOIUL CU PATRU FOI

Dintre simbolurile vegetale ancestrale geto-dace putem aminti: Pomul Vieții, Floarea Vieții, Trandafirul Heraldic și Trifoiul cu patru foi sau Floarea Scut. Acesta din urmă apare chiar pe scutul regelui Decebal de pe Columna lui Traian de la Roma, pe Monumentul de la Adamclisi (Biserica Omului) și pe cupola mausoleului mormânt al Regelui get-odris Seuthes III de la Kazanlak, Bulgaria de astăzi (aici apare trifoiul cu patru foi, colorat în roșu, galben și albastru, ca și tricolorul nostru din ziua de astăzi).

Simbolul trifoiul cu patru foi este un simbol special. La aproximativ 10.000 de trifoiuri cu trei frunze există un singur trifoi cu patru frunze. Cea de-a patra frunză este considerată a fi șansa și norocul accidental al omului, sau intervenția divinității în destinul găsitorului (celui ce îl posedă). Legenda spune că cele patru frunze ale sale reprezintă: speranța, credința, dragostea și norocul. Mărţişoarele pe care le vor anina în piept fetele și femeile la început de martie simbolizează venirea primăverii, dar şi a norocului. Pe lângă potcoave, hornari, ghiocei și buburuze, este preferat și simbolul trifoiului cu patru frunze. Acesta este cel mai răspândit simbol al norocului din lume. Îl întâlnim la jocurile de noroc, în logo-urile unor mari companii, în legende, reprezentat pe talismane, dar implicat şi în tot felul de superstiţii. Trifoiul cu patru foi este, în realitate, o mutaţie genetică a banalului trifoi alb, care creşte pe pajişti şi în grădini, fiind hrana preferată a vacilor, cailor și iepurilor. De altfel, chiar numele plantei precizează numărul obişnuit al frunzelor (tri-foi). Tocmai pentru că este greu de găsit, trifoiul cu patru foi este asociat norocului. Dar acest trifoi este în primul rând o plantă perenă pe care o studiază biologii, geneticienii şi biochimiştii, pentru că, înainte de a fi simbol şi legendă, acest trifoi este hrană pentru animale. Mai precis, trifoiul este o plantă leguminoasă.

La noi, acesta creşte spontan în zonele alpine şi subalpine. Se cunosc circa 300 de specii de trifoi, însă cea care produce varietatea norocoasă este trifoiul alb. Nu se ştie de ce apare cea de a patra frunză. Cercetătorii nu s-au lămurit încă dacă mutaţia este determinată doar de factorul genetic sau este implicat şi mediul. Raritatea sa sugerează existenţa unei gene recesive care se manifestă cu o frecvenţă foarte scăzută. Se mai presupune că trifoiul cu patru foi apare doar în condiţii ecologice, pe pajişti nepoluate. Superstiţia mai spune că nu oricine găseşte un exemplar devine automat norocos, ci numai acela care dă peste el din întâmplare. Dar de unde vine legătura între şansă şi această plantă banală? Unii spun că originea superstiţiei trebuie căutată în povestea biblică a lui Adam şi a Evei. Se crede că, atunci când Eva a fost izgonită din grădina Edenului, a luat ca suvenir un trifoi cu patru foi, ca să-i amintească de paradis. De atunci, trifoiul ar fi devenit un simbol al norocului.

În Egiptul antic, atunci când un cuplu se căsătorea, i se oferea în mod tradiţional un trifoi cu patru foi, ca o binecuvântare a unirii lor şi ca simbol al iubirii lor nemuritoare. Preoţii druizi au folosit trifoiul cu patru foi pentru vindecarea bolnavilor, în ritualuri de cult şi pentru îndepărtarea spiritelor rele. Druizii trăiau cu convingerea că dacă întâlnesc întâmplător un trifoi cu patru foi, ceva bun li se va întâmpla în curând. În Evul Mediu, copiii credeau că dacă găsesc acest trifoi, vor putea vedea Zâne.

În legendele irlandeze se spune că trifoiul cu patru foi a fost descoperit de Sfântul Patrick, patronul poporului irlandez. Încă din secolul V, trifoiul a fost asociat cu Sf. Patrick, primul misionar al creştinismului în Irlanda. Dar acest sfânt folosea un trifoi cu trei foi, ca simbol al Sfintei Treimi, frunzele reprezentând Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Atunci când cineva găsea un trifoi cu patru frunze, se spunea că, pe lîngă trinitate, a fost binecuvântat şi cu Harul lui Dumnezeu, simbolizat de cea de a patra frunză. O altă legendă spune că trifoiul alb cu trei frunze ar fi asociat mişcării de rebeliune a irlandezilor împotriva coroanei, membrii grupului recunoscându-se între ei prin acest simbol. Când erau prinşi cu trifoiul asupra lor, erau condamnaţi la moarte. De aceea se spune că un adevărat şi neînfricat irlandez poartă trifoiul alb cu trei frunze la vedere. Tradiţionaliştii se identifică numai cu trifoiul cu trei frunze, considerând că varietatea cu patru frunze este un fals noroc, tocmai pentru că este atât de greu de găsit.

O altă legendă spune că irlandezii din Evul Mediu, în timpul perioadelor de foamete, se hrăneau cu trifoi, rămânând astfel în istorie ca popor mâncător de trifoi. În ziua sărbătorii de Sfântul Patrick, irlandezii poartă la pălărie un trifoi, iar la sfârşitul zilei, pun planta în paharul cu grog. După ce beau ultima înghiţitură din acel pahar, trifoiul trebuie aruncat peste umărul stâng, spre a avea noroc.

În vise, dacă apare, trifoiul cu patru foi înseamnă câştig financiar, faimă, sănătate şi asigurarea că vei trăi fericit până la adânci bătrâneţi. El este şi un fel de Cupidon vegetal. Purtătorul unui trifoi cu patru foi poate fi sigur că persoana iubită îl va găsi, sau se va întoarce la el. O altă superstiţie spune că acela care găseşte un trifoi cu patru foi îşi va întâlni iubirea în aceeaşi zi. Ca să nu ratezi ocazia, este bine să-l pui în pantof. Dacă porţi trifoiul cu patru foi la piept, iubirea ta adevărată va veni la tine. Dacă îl ai asupra ta, nici un rău nu te poate atinge. Trifoiul are efect numai dacă nu e văzut de nimeni. O altă credinţă spune că, dimpotrivă, dacă primeşti trifoiul găsit de altcineva, norocul ţi se dublează. Trifoiul mai este asociat cu „trefla” din cărţile de ghicit și joc, unde semnifică foc, energie şi voinţă, bogăţie şi, evident, tot noroc. Ca talisman, trifoiul cu patru foi e considerat un obiect cu puteri magice care apără împotriva bolilor, relelor şi ghinionului. Se spune că Abraham Lincoln avea zilnic un astfel de trifoi asupra lui, dar l-a uitat acasă tocmai în ziua în care a fost asasinat. Napoleon Bonaparte a scăpat de la moarte datorită unui trifoi. Aplecându-se să culeagă planta norocoasă, glonţul nu l-a nimerit. Cine are un trifoi cu patru foi în casă, va fi ferit de vrăji şi duhuri malefice. Se spune că dacă deţii un trifoi cu patru foi, poţi anula magia unui spiriduş şi poţi să vezi Zâne.

Simbolul norocului însoţeşte şi ziua de 1 Martie, sub formă de mărţişor. Trifoiul cu patru foi şi şnurul alb-roşu reprezintă o combinaţie cu dublu simbol: noroc şi un nou început.

Trifoiul cu trei foi este astăzi simbolul Irlandei (marcă înregistrată din 1980), aşa cum trandafirul simbolizează Anglia, ciulinul Scoţia, prazul Ţara Galilor, laleaua Olanda şi crizantema Japonia. Se găseşte reprezentat pe frontispiciile clădirilor, chiar şi pe Palatul Buckingham. Apare pe monede şi timbre, pe steagurile echipelor de fotbal şi rugby irlandeze, este prezent în logo-ul Serviciului de Poliţie din Irlanda de Nord, al poştei naţionale şi al companiei aeriene Aer Lingus, al cărei indicativ de apel către turnurile de control este „Trifoi“ (Shamrock). În fiecare an, de Ziua Sfîntul Patrick, preşedintele SUA primeşte din partea statului irlandez un bol cu trifoi.

Trifoiul cu patru foi era cunoscut de acum 2000 de ani pe meleagurile noastre carpatine ca simbol regal geto-dac și era reprezentat pe scutul marilor conducători ai acestui popor viteaz.

La Roma (Italia), pe Columna lui Traian, regele Decebal apare purtând un astfel de scut.

În Muzeul din localitatea Adamclisi (România), cel care a fost construit ca un Lapidarium și adăpostește originalele elementelor arheologice aflate în zona monumentului Tropaeum Traiani, se află și originalul statuii – trofeu. Privind atent statuia trofeului, aceasta are sub subțioara dreaptă imaginea unui „dac“ (Get) ce stă liniștit, așezat, fiind protejat de Divinitatea aflată la partea superioară. Cu mâna dreaptă ridicată, el parcă închină o cupă (rhiton) Zeului ce-l protejează. Chiar spatele pare a-i fi protejat de un scut, iar partea de jos pe care stă este plină de simbolul regal geto-dac al Trifoiul cu patru foi, alăturat simbolului Pomul Vieții. Acest geto-dac – prin ce minune – NU mai apare pe statuia reconstituită a monumentului refăcut.

Norocul de a ne afla pe teritoriul „Grădinii Maicii Domnului”, loc protejat de Dumnezeu, loc sărutat de Papa Ioan Paul al II-lea în anul 1999 (ce știe oare papalitatea și nu ne spune?), face ca acest simbol să își dovedească încă o dată autenticitatea și valoarea. La ultimul mare cataclism planetar Cavalerii Danubieni au alergat în fuga calului și au salvat puținii oameni scăpați din urgie. Atunci 98 la sută din omenire a pierit. Aduși aici, în jurul Mării Getice, neamurile răvășite ale planetei au primit casă și masă, lege și speranță, spre a-și înmulți din nou neamul (Pomul Vieții), iar apoi au recolonizat planeta. Așa zisa rasă caucaziană este descendenta Geților de Aur, cei care au salvat omenirea de la pieire și au reorganizat-o. De aceea scutul marelui rege Decebal are pe el simbolul ancestral al norocului, Trifoiul cu patru foi.

Pe cupola mausoleului mormânt al Regelui get-odris Seuthes III de la Kazanlak (Bulgaria de astăzi), apare simbolul Trifoiului cu patru foi, dar colorat în roșu, galben și albastru, ca și tricolorul nostru din ziua de astăzi. Geții de Aur, strămoșii geto-dacilor de mai târziu, au reușit astfel să își transmită peste milenii mesajul lor de pace și viață lungă întregii omeniri salvate. De-a lungul mileniilor trecute, Egiptul le-a ridicat piramide, Imperiul Roman le-a ridicat statui colosale, multe popoare le-a păstrat un respect nemaipomenit acestor salvatori de omenire din Țara protejată de Dumnezeu, România (a celor care rămân și nu pier).

Atâta timp cât vom fi mândri de tricolorul nostru strămoșesc și vom reînvia și respecta simbolurile geto-dace ancestrale, mai avem o șansă de a fi ce am fost odată. Noi suntem din neamul celor care au găsit trifoiul cu patru foi…

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau