GEŢII SÎNT GOŢII CARE AU CUCERIT SPANIA

În cultura spaniolă începînd cu secolul V s-a scris vîrtos că a patra descălecare a Spaniei de către goţi, care sînt geţii de altădată(Getae illi qui et nunc Gothi) a dus la formarea naţiunii spaniole şi a statului iberic. În următoarele secole această legendă se dezvoltă ajungînd o adevărată referinţă istorică, culturală şi morală a societăţii spaniole. Şi suedezii se laudă în istoriile lor că legile care stau la baza statului și culturii lor sînt legile lui Zamolxe!

Pentru a ne lămuri de ce spun hispaniici asemenea isprăvi, trebuie să ne uităm cu mare atenţie în istoria noastră veche falsificată cu atîta ură de pretinşii mentori ai neamului! Mare parte din răspunsul la această întrebare se găseşte tot pe tăbliţele de plumb tăinuite de înveninaţii de la Institutul de Arheologie din Bucureşti.

Pe mormintele regilor vizigoţi din Castilia Veche stă scris pentru posteritate: ,,Rex Godorum et Dacorum et Gaetorum et Hispaniae Rex” adica şi pe înţelesul nostru: ,,rege al goţilor, al dacilor, al geţilor şi rege al Spaniei!”
Într-un document din anul 615 intitulat Libbelus dotalis Morgingeba(Registru de avere al lui Morgingeba), căpetenia vizigotă scrie că statul lor era întemeiat după ,,...ordinis ut Getici est et Morgingeba uetusti”(Rînduieli cum erau la Geți și de altfel la Morgingeba, adică să ne înțelegem și să-l înțelegem pe cinstitul vizigot – el scrie și ne lasă mărturie despre leges bellagines), iar ei vizigoții au primit titluri nobiliare ,,...Insigni merito et Geticae de stirpe Senatus”(Distins prin merite militare și cu DREPTURI SENATORIALE GETICE, cum a făcut Constantin cel Mare care a înnobilat mulțime de cavaleri barbari ce s-au dovedit vrednici a mînui armele).

Tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia spun că bastarnii de neam germanic erau în glia geţilor pe la mijlocul secolului lV î.e.n. unde au suferit un puternic proces de ,,getizare” iar cu începutul secolului l î.e.n. strămoşii noştri au intrat în contact la est, cu goţii veniţi din Scandinavia. Mitologia scandinavilor dar și a germanilor arată că cei care s-au întors la baştină au preluat multe elemente din religia şi cultura geţilor iar bastarnii erau priviţi de ceilalţi germani ca un neam de-al lor descinzînd din geţi.

Marţial(cca.40 – cca. 103), în Pharsala, pune într-un singur vers numele dacului, getului şi iberului – Hinc Dacus premat inde Getes ocurrat Hiberis. Versul a fost interpretat de Isidor în secolul Vll ca o profeţie; Spania avea să fie INVADATĂ DE GEŢI, dar nu numai ea, lumea întreagă avea să fie invadată de geţi. Istoria începe să treacă în legendă.

Scriitorul spaniol Paulus Orosius, refugiat în Africa de teama goţilor şi geţilor ne lasă în Istorii terminate în 417 informaţii despre migrarea goţilor în Spania şi accentuează: ,,Getae illi qui et nunc Gothi(Geţii care şi acum se cheamă Goţi) şi ,,Dacia ubi et Gothia – Dacia unde este şi Goţia.” Mai face o descriere a seminţiilor care se bulucesc dintr-o parte în alta a Europei şi precizează că înspre răsărit este Alania, la mijloc Dacia unde e şi Goţia; apoi vine Germania unde cea mai mare parte o stăpînesc suevii – neamurile acestora tuturor sînt 54 la număr. Ţinutul de la nordul Dunării îl numeşte Barbaricum iar cel de la sudul Dunării, Romania care cuprinde Panonia, Moesia, Dalmaţia, Istria, Macedonia şi Tracia. Aminteşte de luptele lui Domiţian cu geţii şi apare conducătorul Diurpaneus care va fi pomenit în toate cronicile spaniole.

Din fosta Dacie, acum Goţie au ieşit marile năvăliri care au distrus lumea antică şi odată cu ea prăbuşirea imperiul roman aşa cum au adulmecat-o Seneca(4 î.e.n - 65 e.n.) şi Lucan ambii din Spania, într-o premoniţie neştiută încă în cultura română! Filozoful hispanic parcă avînd o ,,revelaţie”, spune că urgia ,,zilei fatale” va veni din ţinutul geţilor, cînd Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele pînă la cer, şi într-un singur vîrtej prăpăstios va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi. Din cer vor curge puhoaie fără margini, rîurile îşi vor umfla apele şi vor ieşi din matcă, mările se vor ridica din albii şi vor inunda pămîntul pentru a distruge neamul omenesc.

"Cum crezi că vor fi Ronul, Rinul şi Danuviul, al căror curs este vijelios chiar şi în matca lui, atunci cînd îşi vor croi noi maluri şi surpînd pămîntul, vor ieşi toate din albia lor ?… Cînd Danuviul nu mai atinge, nu numai poalele sau brîul munţilor, ci le bate culmile, tîrînd cu sine povîrnişurile potopite, costişele smulse şi promontoriile vastelor ţinuturi, care, din adîncuri, se vor desprinde de continent? Iar apoi, negăsind ieşire – căci singur şi le închisese pe toate – se întoarce într-o bulboană şi cuprinde într-un singur vîrtej năprasnic o imensă întindere de pămînturi şi cetăţi?”

Imaginea continuă cu furtuni şi trăsnete pînă ce mările învolburate se ridică spre cer şi se prăvălesc nimicitoare peste pămînturile pustiite. Nefericiţii supravieţuitori ai neamului omenesc se agaţă ca nişte făpturi infirme de ultimele ţancuri – pierdute în ocean - care nu mai sînt capabile nici de durere.

Trebuie reţinut faptul că Seneca scria aceste rînduri pe la anii 60 şi sînt foarte asemănătoare cu POTOPUL BIBLIC.

Să fie doar o presimţire a filozofului ce vor coace turbaţii farisei, sau a cunoscut mituri şi legende despre care noi nu ştim nimic! Mai vorbeşte de teribila SĂGEATĂ GETICĂ zburînd spre cer – talis in coelum exilit arundo Getica visa dimitti manu – care seamănă moarte pe unde se abate.
Nepotul acestuia, Lucan pomeneşte de faima arcului getic făcut pe lemn tare din Armenia: ,,Armeniosque arcus Geticis intendite neruis”. Mai spune despre ,,masageţii de la Istru scitic”, dacii şi geţii care pîndeau căderea Romei:

"Naţii necunoscute vor urma luptele latine, regi aflători sub alte stele şi pe care marea îi desparte de noi se vor alătura războaielor romane, iar eu singur voi trăi în tihnă? O zei, ţineţi departe de mine această nebunie! Cum? Căderea Romei să-i mişte pe daci şi pe geţi iar eu să stau ferit de griji?… Învrăjbiţi-ne cu toate popoarele numai abateţi de la războiul civil. Să ne ameninţe dintr-o parte dacul, din alta getul; să năvălească unul în calea iberilor, să-şi întoarcă celălalt steagurile către tolbele cu săgeţi ale răsăritului”.

Dar lumea geţilor a fost o lume misterioasă şi înspăimîntătoare iar Istru a reprezentat o frontieră greu de pătruns atît pentru greci cît şi pentru romani. Frigul năprasnic, pădurile întunecoase şi fără sfîrşit, religia şi vitejia neamului get făcea din Geţia mai mult un tărîm al legendelor decît o lume pe care anticii mediteraneeni puteau să o înţeleagă. Pentru mintea lor, era în toate acestea nu numai un ţinut care inspira teamă, dar şi ceva magic, ce izvora din geniul acelui neam şi venea în apărarea lui.

Istoria fabuloasă care umple cronicile spaniole medievale este adunată din legende şi mituri mediteraneene legate de Orient şi mai ales de enigmaticele ţinuturi dintre Caucaz şi gurile Dunării, învăluite în nepătrunse neguri arctice şi în mistere tracice care se pierd în noaptea vremurilor. Acolo în negurile munţilor Caucaz, între Marea Caspică şi Bosforul Cimerian(Crimeea), trăia un neam de oameni care se numea IBERI şi care nu puteau fi străini de iberii de dincolo de coloanele lui Hercule. Eschyl(525-455), părintele tragediei greceşti spune că neamul sciţilor se ţinea tare în baştina lor într-o regiune din ,,nordul Traciei lîngă Caucazul de lîngă Istru” adică plaiurile noastre mioritice! Scriitorul grec scrie aceste informaţii cu aproape 900 de ani înaintea lui Orosius şi mai are avantajul cunoaşterii directe a acestor meleaguri. Trebuie să admitem că informaţia lui Eschil este corectă pentru că această precizare se găseşte şi în alte surse antice greceşti şi romane.

Cronicarii medievali nu puteau spune limpede dacă cei de aici trecuseră acolo sau dacă nu cumva seminţia celor de aici se trăgea din iberii Caucazului, veniţi în Spania în timpuri imemoriale care au dus cu ei un sistem de legi, lăudându-se cu el că ar fi vechi de 6 000 de ani! Lumea fabuloasă din acele ţinuturi mai călcase pe teritoriul Spaniei. AMAZOANELE, despre care Homer spune că erau de origine tracă nu pregetaseră să treacă marea şi să-şi cîştige faimă şi în ţinuturile hispanice. Iar acei iberi din negura timpului sînt seminţia mioritică ce a migrat în secolele XVll î.e.n. după erupţia catastrofală de la Santorini. Şi tot ei au dus scrierea descoperită la Tartesico şi Turdetano, amintind peste timp de TĂRTĂRIA și TURDAȘ de la noi unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume.

Să ne oprim puțin asupra numelui de TARTESSOS și a sitului de la Cancho Roano. Prima menționare scrisă despre orașul Tartessos sau Tartessus o găsim la Herodot(484-425 î.e.n.) care scrie că era un port însemnat dincolo de stîncile lui Hercule, localizat ulterior la gurile de vărsare ale rîului Guadalquivir în sudul Spaniei. Deci să ne luminăm cu povestea ATLANTIDEI, ea trebuie pusă mult înaintea vieții lui Herodot fiindcă el scrie punînd în legătură cetatea cu cucerirea de către perși a Feniciei, iar regele iberic i-a ajutat pe vecinii fenicieni cu argint pentru a-și construi un zid de apărare în baștina lor, cetatea din Iberia existînd deci pe la mijlocul secolului Vl î.e.n. El scrie despre regele Arganthonios din Tartesos că era vestit pentru felul înțelept cum își conducea cetatea, făcînd comerț atît cu fenicienii așezați în regiune în secolul Vlll î.e.n. dar și cu grecii. Acest rigă ar fi domnit după scrirea lui Herodot în Tartessia timp de 80 de ani(625 î.e.n. - 545 î.e.n.) şi a trăit până la vîrsta de 120 de ani. Poate că în realitate au fost în această perioadă mai mulți regi cu același nume, iar povestitorul grec l-a prezentat ca și cum l-ar fi uitat moartea. Ne mai spune priceputul carian că regele i-ar fi primit foarte bine pe negustorii greci, insisitînd pe lîngă aceștia să se stabilească în regatul lui, dar aceștia au refuzat dorind să se întoarcă grabnic în Elada lor. Numele regelui poate să ne ducă cu gîndul la argint – metal ce se găsea din belșug în regatul său – care are și referințe la celtiberi unde găsim numele arkanta, sau airget la vechii irlandezi, argant la vechii velşi, argentum în latină, argintar în română și neamul agathirsos al geților de pe rîul Mureș. În epoca romană apare numele Argantoni în unele inscripții pe fostul teritoriu al regatului Tartessos.

Istoricul grec Ephoros(400-330 î.e.n.) în lucrarea Istoria universală descrie ,,o piață foarte prosperă a cositorului, aurului și cuprului din ținutul celților numită Tartessos, dar numele este purtat de un rîu ce străbate această regiune și nu mai este numele unei cetăți.”

Aristotel(384-322 î.e.n.), se referă la Tartessos ca la un râu, susținind că acesta izvora din muntele Piren sau Pirineii de azi şi se varsă în mare în afara Stâlpilor lui Hercule, sau dincolo de strîmtoarea Gibraltar de astăzi, iar cetatea nu mai este amintită, dovadă că ea dispăruse într-un cataclism cumplit în perioada de după moartea lui Herodot și pînă ce a lăsat aceste însemnări înțeleptul macedonean.

Potrivit lui Pytheas care a făcut o călătorie pe la anii 325 î.e.n. în insulele britanice, informații ce au fost preluate de Strabon la începutul secolului l al erei noastre, turdulii ocupau ținutul care a fost înainte numit Tartessos.

Pausanias a scris în secolul ll o Descriere a Greciei, amintind de un rîu cu acest nume: ,,Ei spun că Tartessus este un râu în ţara ibericilor, care curge în sud, în mare, cu două guri, şi că între aceste două guri se afla un oraş cu acelaşi nume. Rîul, care este cel mai mare din Iberia, azi numit Baetis, iar unii sînt care cred că Tartessus a fost numele vechi al Carpiei, un oraş al ibericilor.”
Rîul amintit de Puasanias este acum Guadalquivir, iar delta de la vărsarea lui în mare a fost blocată treptat de un nisip.

În secolul al doilea e.n. Appian a crezut că numele Karpessos sau Carpia a fost cunoscut în vechime ca ținutul și cetatea Tartessos.
Flavius Philostratus(172-250 e.n.) în scrierea Viața lui Apollonius din Tyana, cartea V,1 vorbește despre partea cea mai sudică a Iberiei astfel: ,,promontoriul Europei, cunoscut sub numele de Carpis, se întinde de la strîmtoare și partea dreaptă pe o distanță de șase sute de stadii, și se termină în anticul oraș Gadeira”. Locul unde se afla vechiul oraș Tartessos s-a pierdut din memoria colectivă după cum dovedesc textele amintite, el fiind îngropat sub terenurile mlăștinoase care au înlocuit fostul estuar în spatele dunelor, la gura de vărsare a rîului Guadalquivir, unde delta râului a fost blocată treptat de nisip și aluviuni. Zona este astăzi protejată, sub numele de Parque National de Doñana.

La cca 250 km spre nord de Tartessos se află situl arheologic de la Cancho Roano ce se presupune că a funcționat ca un palat al unei căpetenii locale sau un lăcaș de cult fortificat. Acest centru a dăinuit din secolul VI î.e.n. până la aproximativ 370 î.e.n. și arată evidente semne de activitate legate de religie, cu altare definite ce au fost cercetate de către arheologi. Clădirea are forma unui pătrat ce a fost orientată spre est, fiind înconjurată de un şanţ şi ziduri puternice de apărare.

Să pun și povestea lui Platon din Timaios. ,,Dar la un moment mai târziu, au avut loc cutremure şi inundaţii prevesttitoare, şi după o zi şi o noapte cumplite după cele întâmplate, întregul corp de războinici cu toată cetatea au fost înghiţite de pământ, şi insula ATLANTIDA la fel a fost înghiţită de mare şi a dispărut, de aceea, în locurile unde a fost aceasta, oceanul este acum de nepătruns, fiindcă peste tot sînt bancuri de noroi și nisip din care insula a fost făcută aşa cum am arătat”.

Platon a scris că Atlantida a fost o insulă situată în partea din faţă a strâmtorii stâlpilor lui Hercule şi că, ,,într-o singură zi şi o singură noapte ... a dispărut în adâncurile mării”, iar faptele s-ar fi petrecut pe la anii 9000 î.e.n.

Cetatea Tartessos a existat sigur între secolele Xl-Vl î.e.n. în sudul Spaniei, devenind un centru bogat de tranzacţionare a aurului şi argintului din minele locale, fiind condus de regi, avînd propria sa cultură și limba, iar unele izvoare legendare spun că era veche de 6.000 de ani. Platon a scris că cetatea Atlantida a fost pe o insula de cinci stadii (925 m) în diametru, fiind înconjurată de inele concentrice din zid/pământ şi apă. De la aceste cercuri de apă și zid, au purces pricepuții născocitori să tragă și Atlantida la prepuțiul întuencatului.

Spre supărarea trăitorilor de revelații și tîmpenii scornite, am să le dau cîteva dovezi care să le rupă elanul privind includerea mitului Atlantidei în făcătura lor.
Dacă pornim numai de la ce a scris Platon, cetatea și continentul s-au prăbușit cu vreo nouă mii de ani înainte ca neamul întunecaƫilor să aibă revelații și vedenii, adică secolul ll î.e.n. Dar am numeroase dovezi cu care voi arăta că neamul care a locuit la vărsarea gurilor rîului Guadalquivir, era o populație ce aveau legături directe cu Carpații noștri și cu neamurile ce au locuit aici prin mileniul ll î.e.n.

Simbolul semnului vieții veșnice și a cîrmuirii cerești se găsește numai în culturile emeș, cea arimină și la locuitorii de la Tartessos, dar nu este amintit vreodată la întunecaƫi.

Semnul H, se găsește pe tăblița de lut descoperită la noi în depozitul arheologic de la Suplacul de Barcău fiind repetat de două ori pe pietre descoperite în lăcașul de cult de la Cancho Roano ce aparține culturii de la Tartessos.

Cele trei cercuri concentrice sînt identice cu forma de organizare a sanctuarului rotund de la Sarmisetusa, cu cel din mulții Urali de la Arkaim, cel de la Goseck și asemănătoare cu cele de la Stonehengi și Gobekli Tepe. întunecaƫii NU au avut vreodată lăcașele de cult organizate într-o asemenea formă geometrică, care imită cetatea luminii din ceruri sau forma de început a pămîntului.

Clădirea de la Cancho Roano are forma unui pătrat și a fost orientată spre est, adică Arima, Ariminia, sau Sfînta Getia, țara de unde au venit ei. În templu se slujea un cult închinat taurului solar așa cum era și la noi după religia arimină.

Miturile și legendele transmise de Platon spun despre locuitorii acestor locuri că au venit din Caucazul de la Istru și nu din Sinai, ori aici este precizată EXPLICIT baștina poporului care a înălțat cetatea Tartessos.

Numai alfabetele folosite de geți pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, sînt identice cu cele folosite de populația ce a locuit în ținutul Tartessos cum arată tabelul de mai jos. În alfabetul folosit de iv$ri$ți nu există asemenea semne, și deci scorneala pricepuților ebraiști este dovedită pe deplin.

Mai este de adus la dreapta judecată a istoriei și legenda miticului rege al Libiei numit Danaos, și care supărîndu-se pe fratele său Egiptos, și-a pus neamul în mai multe corăbii poposind în Peloponez unde și-a așezat întregul cin, pe care băștinașii îl știau că se mai numește și pelasgi. Ori pelasgii erau veniți de la nordul Istrului fiind strămoșii geților. Desigur nu toți danaii sau ,,danaans” au plecat în nord, ci unii s-au răspîndit spre vest fiindcă atunci era loc pentru fiecare pe fața pămîntului.

În mitologia irlandeză, Danu și Dana în forma modernă era zeița mamă a populației Tuatha de Danann, adică cei de neam irlandez sau ,,popoarele zeiței Danu”, un alt neam scoborîtor din zei precum erau geții. Egiptenii spun că printre ,,popoarele mării” care au năvălit peste ei, venind după belșug de pradă au fost și nepoftiții ,,daniuna”, iar Vergilius în Eneida la ll,49 scrie și el despre neamul ,,danaos” sau ,,danaans” pentru vechii locuitori ai Peloponezului care au făcut mare supărare cetății Troia, dar nu știm dacă înainte de vizita în Egipt sau după această ispravă. Strabon scrie în Geografia că dacii se mai numeau și danoi. Între Tartessos și insulele britanice precum și Irlanda antică au existat strînse legături comerciale în perioada bronzului tîrziu și a fierului fiindcă în aceste regiuni se găseau minereuri necesare producerii obiectelor din bronz și fier. Regiunea inundată și acoperită de mîl și nisip unde a fost anticul Tartessos, este azi o rezervație specială, numită Parque National de Doñana, o reminescență lexicală a vechilor băștinași danaan, cuvintele subliniate făcînd parte din aceeași familie lexicală.

Dar regiunea unde a fost descoperit situl arheologic de la Cancho Roano s-a numit în antichitate Carpia, tot așa cum se numea ținutul de la estul Carpaților unde locuia neamul carpilor răspîndiți pînă în peninsula Arabia unde se$mi$ții le spuneau carbi, iar în Macedonia antică era localitatea Carpi, românii de azi păstrînd încă numele de familie Carp.

Un studiu comparativ între eme-gi, limba română veche și limbile hispanice ar scoate la lumină comori ce ar aduce mare supărare latiniștilor și celor cu cetele de indo-germani în cap. După această căutare în antichitatea înnegurată de uitarea timpului dar mai ales de ura nemărginită a oamenilor, să revin la scriitorii medievali din Spania care ne-au lăsat date și fapte demne de luat în seamă pentru istoria și cultura noastră adevărată.

Isidor, episcopul Sevillei scrie la începutul secolului Vll, Historia de Regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, ca un omagiu adus neamurilor germanice la formarea naţiunii hispanice şi a culturii acesteia. Era un admirator înfocat al goţilor fiind şi el de origine GOT iar informarea lui are la bază izvoare antice altele decît Getica lui Iordanes pe care nu a cunoscut-o. Autorul doreşte să facă o apologie a goţilor care se trag din geţi plecînd de la zicerea lui Orosius dar merge pe drumul reconstituirilor etimologice şi genealogice dîndu-le o valoare simbolistă privind speculaţiile sale asupra numelor şi cuvintelor. Etimologiile ne îngăduie să vedem ce credea eruditul prelat sevillan despre ţara îndepărtată a geţilor, atît de misterios legată de destinul Spaniei. Este o geografie foarte vagă cu informaţii culese de la mai mulţi scriitori antici. Lumea largă era cutreierată de cetele de călăreţi barbari care treceau vijelios peste ruinele fostelor aşezări. Dacia scăpată de legiunile romane, a fost ocupată pe rînd de goţi, gepizi, huni, avari iar cînd Isidor îşi scria opera, pe plaiurile carpatice erau stăpîni vremelnici seminţia slavilor. In Istorii ne mai spune Isidor că în Dacia erau munţi înalţi în vecinătatea regatelor scitice de unde goţii făceau incursiuni peste Dunăre în provinciile romane. Ei împărţeau aceşti munţi înalţi cu alte neamuri.

Sînt informaţii despre istoria goţilor de la Dunăre şi migrarea lor către vest pînă ajung în Spania. Lucrarea se termină printr-o recapitulare: ,,Locuind în ţinuturile îngheţate ale Septentrionului, lîngă împărăţia scitică unde sînt munţi înalţi, ei stăpîneau aceşti munţi împreună cu alte neamuri, de unde, alungaţi de năvala hunilor, au trecut Dunărea şi s-au supus romanilor. Dar neputînd suporta nedreptăţile acestora, îşi aleg un rege din neamul lor, năvălesc în Tracia, pustiesc Italia, se îndreaptă asupra Galiei, şi trecînd fără împotrivire munţii Pirinei, ajung pînă în Spania, unde şi-au aşezat sălaşul vieţii şi al Imperiului lor”.

Elogiază neamul got şi trăsăturile lui scriindu-i prin cuvîntul "geţi”; blonzi şi purtînd capetele descoperite – flavent capitibus invectis Getae, călăreţi dibaci după vorba unui poet – Getes, inquit, quo pergit equo, dispreţuitori faţă de moarte după cuvîntul altui poet. Glorifică neamul plin de virtuţi care a făcut ca, "Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor” să slujească ascultătoare şi să primească ,,triumful jugului getic”. Fericirea ţării este dată de bucuria unde înfloreşte glorioasa fecunditate a poporului getic – Geticae gentis gloriosa fecunditas. In Istoriile şi Etimologiile prelatului sevillan putem găsi însemnări despre daci și geţi, care chiar deformate, erau ecoul unei realități istorice oglindită uneori şi în izvoarele antice. Dar scoaterea în afara istoriei a neamului geților se vede în susținerea prelatului că în Spania au intrat goții purtători ai culturii geților, ori cu numai 20 de ani înainte adică pe la sfîrșitul anului 403 latinul Claudius Claudianus, în lucrarea Cartea l împotriva lui Rufinus scrie despre atacatorii imperiului roman de apus în anii 402 și 403 că erau geți, sarmați, daci și masageți, lăudîndu-l pe generalul vandal Stilicon ,,Cînd mîna ta dreaptă a strivit cetele dacilor.” Iordanes, după 150 de ani spune că în Spania AU INTRAT NUMAI GOȚI deși regii acelui ținut din timpul său se considerau conducători ai goților, dacilor, geților și al hispanicilor! Asta arată că procesul de falsificare a istoriei geților dar și a imperiului roman, era în mare parte realizat iar neamul carpatin a fost scos cu meșteșug în afara timpului.

Sfîntul Eugeniu aminteşte de o dispută între Paulo Alvaro şi Eleazar în care primul ştie să vorbească literar despre tumultul Mării Negre şi lăuda în versuri biblioteca lui Leovigild(568-586) pentru că strălucea de "getică lumină”.

Către sfîrşitul secolului Xlll, mitul getic, prin imaginea fabuloasă a lui Deceneu, ia o formă măreaţă sub pana regelui învăţat Alfonso el Sabio(1252-1284) în Cronica Generală. Acest rigă este părintele culturii spaniole cultivînd ştiinţele şi artele de la poezie şi muzică pînă la astronomie şi astrologie, Sub pana lui măiastră getul Diçeneo sau Dicineo este un filozof şi aproape un sfînt, nu este numai un sfetnic înţelept al viforosului Boruista(boero Bisto), ci e chiar modelul regelui Alfonso, care, prin meritele enumerate şi luate din Getica lui Iordanes, îl ajută să modeleze din temelii cultura spaniolă numindu-l: el Sabio – Înțeleptul. Numai respectul pentru biserica catolică l-a făcut pe acest rigă să-l pună pe Deceneu într-o discretă umbră precreştină sau poate a avut informaţii despre care noi nu ştim nimic!

Mitul getic atribuit goţilor şi care cîştigă o semnificaţie morală, lăsînd urme la toţi scriitorii şi istoricii hispanici din evul mediu este mitul lui Deceneu sau al Înţelepţilor goţilor, din care toledanul Jimenez de Rada(1170-1247) face Mitul Înţelepciunii şi al bunei cîrmuiri al noilor întemeietori ai Spaniei. Zamolxe apare şi el fiind considerat rege al goţilor şi ,,o minune a înţelepciunii şi filozofiei” aşa ca pentru urechea surzilor! Autorul spaniol spune că şi-a cules informaţiile atît de la scriitorii antici, de la Iordanes dar şi din tradiţiile orale sau cîntecele goţilor, procedeu pe care l-a utilizat şi scriitorul got Iordanes, spune despre aceste cîntece care păstrau amintirea lui Deceneu că trebuie să fi fost ele însele o moştenire de la daci!

Alonso de Cartajena(1384-1456) scrie în timpul lui Enrique al lV-lea şi ne spune că regii Spaniei coborau din principi daci, luîndu-şi numai numele de la locul unde trăiesc, pentru că era mai ilustru decît al strămoşilor iar numele Geta este întîlnit în scrierile medievale fiind considerat un titlu de nobleţe! La noi cuvinţelul cu pricina este o vorbă de batjocură şi hulă! În heraldica regilor spanioli apar simbolurile geţilor; săgeţile cu care au speriat lumea şi jugul ca dovadă a bogăţiei în vite.

Dacă Orosius a spus că geţii sînt goţii care au cucerit Spania, după două secole Isidor afirmă cu tărie identitatea goţilor cu geţii iar în secolele ce au urmat, pentru a-şi dovedi nobleţea, cărturarii dar şi clasa conducătoare trebuia să arate descendenţa din geţi. De la Isidor din Sevilla, legenda s-a dezvoltat, a prins rădăcini în toate cronicile şi o parte din istoria geţilor într-o formă fabuloasă a intrat în însăşi istoria Spaniei. Numele geţilor Boruista sau Buruista, Diurpaneus, Decebalo ale lui Zamolxis şi Deceneu se întîlnesc la sfîntul Isidor, la arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la regele Alfonso el Sabio, luînd loc în genealogia însăşi a poporului spaniol şi au ajuns în Spania datorită neamurilor getice.

Ei au lăsat moştenire spaniolilor cultura geţilor şi NU cultura neamurilor germanice cu Odin, zeul suprem; Thorr, zeul trăsnetului şi al războiului; Loki, zeul nefast al focului subteran şi al morţii; Baldr, zeul dreptății şi al naturii! Sîmburele de istorie şi cultură carpatină dusă de migraţia neamurilor getice şi gotice getizate în Spania, se transformă în legendă şi ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri a neamurilor arimine.

Nici un istoric spaniol nu a recunoscut sub aceste nume pe o parte legătura dintre înaintaşii neamului nostru strămoşesc! Noi îi descoperim azi datorită cărţii Zamolxis scrisă de Alexandru Busuioceanu în pribegia spaniolă şi tipărită în limba română în anul 1985. Este un miracol că tăbliţele de plumb de la Institutul de Arheologie din Bucureşti ne ajută să-i cunoaştem în această formă din cronicile venerabile scrise de arhiepiscopi şi regi ai Spaniei, necitite pînă azi de români. Istoricii noştri dacă ar cerceta aceste cronici i-ar lovi apoplexia, ar trece la o bănuială – sînt falsuri la fel ca tăbliţele de plumb de la amintitul institut şi cele descoperite la Tărtăria – şi astfel fantasia este gata!

Sursa: Constanin Olariu Arimin
Compilare, adaptare şi foto: Carmen Pankau

🌻24 IUNIE, ZIUA UNIVERSALĂ A IIEI ROMÂNEŞTI

COSTUMUL NAŢIONAL ROMÂNESC, PURTĂTOR AL TRADIŢIILOR NOASTRE MULTIMILENARE,

IIA, A CUCERIT LUMEA!

Numeroase personalități ale României, dar și din întreaga lume, au ales să integreze iia în garderoba de zi cu zi. IIA - mândria noastră naţională.

Cămașa românească a fost mereu o sursă de inspirație pentru creatorii de modă, chiar şi de cei străini.

IIA noastră are o zi dedicată – data de 24 iunie este acum marcată DREPT ZIUA UNIVERSALĂ A IIEI, această zi este sărbătorită în peste 50 de țări și mai mult de 100 de orașe.

Nu este întâmplător faptul că data acestui eveniment coincide cu o sărbătoare importantă a românilor, respectiv SÂNZIENELE, deoarece iia are brodate simboluri magice, destinate să o apere de rele și de ghinioane pe cea care o poartă.

Să o purtăm cu mult respect, mândrie şi multă dragoste!

Carmen Pankau

☀️VIAȚA ÎN LUMINĂ

Nu mai treceƫi nepăsători prin viaƫă, şi dacă sunteƫi copleşiƫi de gânduri şi de griji…

Lăsaƫi SUFLETUL DE COPIL să zboare nestingherit peste munƫi, păduri, câmpii pline de flori, ogorul auriu…

Ascultaƫi cu INIMA glasul păsărilor, murmurul apei, simƫiƫi adierea lină a vântului de LIBERTATE, mângâierea binefăcătoare a Soarelui nostru ancestral, mireasma nemaipomenită a florilor, răcoarea pădurilor, pământul reavăn şi sfânt, glasul Străbunilor…

Şi ascultaƫi cu mare atenƫie şi dragoste glasul cristalin al copiilor, râsetul lor, sufletul lor neîntinat, bunătatea lor nemărginită…

Asta este Viaƫa!

În societatea străbunilor noştri Geƫi sclavagismul era interzis!

Potrivit Credinƫei noastre solare multimilenare Pelasgo-Getice (Cultul Soarelui) „moartea“ este numai trecerea corpului fizic dintre Lumi.

NOI, ca şi copiii Luminii, fiinƫe solare trebuie să învingem aceste obstacole puse nouă în cale de etnităƫi malefice care trăiesc în întuneric şi se „hrănesc“ cu întunericul şi cu răul, cei care în zilele noastre vor neapărat să stăpânească omenirea şi LUMINA, ceea ce NU este posibil!

☀️Niascharian! Să Renaştem!

Carmen Pankau

TITANI ŞI GIGANȚI

Mitul urieșilor de la noi, ce vorbește de o populație cu adevărat foarte înaltă care le-a dăruit neamului geților marea înțelepciune cerească a lui Anu, Gog, Senta sau Dumnezeu, iar acești ji$d$o$vi/ur$ie$și erau veniți din ceruri, fiind cu pielea albă, părul roșcat sau blond și ochii albaștri. Cu adevărat pe teritoriul României s-au descoperit mai multe schelete umane de dimensiuni uriașe de la 2,5 metri pînă aproape de 5 metri, iar în estul Carpaților a existat o populație de înălțime deosebită pentru acele vremuri ce a migrat în regiunea Taklamakan, femeile avînd cam 1,8 m iar bărbații 2,2 m, pielea o aveau albă și toate celelalte trăsături erau ale rasei albe. În scrierile esene se pomenește de o populație străveche cu înălțime deosebită de la care neamul geților ar fi primit toată înțelepciunea și religia cum găsim în textul intitulat Cele şapte căi ale păcii:

"Căutaţi pacea cu toţi Fiii Oamenilor şi lăsaţi să fie cunoscută de la aleşii Luminii, pentru că noi trăim potrivit Legii Sfinte încă din timpul lui Eno sau mai demult… Cu mult timp înaintea Marelui Potop, Cei Mari mergeau pe pământ şi arborii uriași, care au rămas în prezent o legendă, erau casa lor şi împărăţia lor."

Poate în acest fragment este tocmai o realitate istorică pierdută în negura timpului pe care abia acum o înțelegem datorită acestor descoperiri arheologice uluitoare, cîndva oamenii și-au făcut primele adăposturi în copaci de frica fiarelor ce mișunau peste tot. Amintesc faptul că pe teritoriile din jurul Carpaților în urmă cu peste 30.000 de ani trăiau lei, urși de peșteră de cca 500 kg, hiene, lupi, un fel de urși asemănători cu cei de azi și toți acești prădători nu s-ar fi lăsat îndemnați a doua oară dacă le pica înaintea botului o asemenea gustărică! De la acești urieși veniți din ceruri, strămoșii noștri din vechime au brodat legenda cu MAIA – fiica titanului ATLAS – ce ar fi binecuvîntat neamul GET ca Neam Scoborîtor din Zei.

În cartea Poveştile Peleşului a reginei Elisabeta a României, există o legendă aflată de regină de la nişte ţărani din partea locului despre un uriaş numit CARAIMAN (kara: a străluci, a lumina, a fi inteligent + i: a izvorî, origine, naștere, a conduce, a merge + man: bărbat, însoțițor, a aduce belșug), ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească cîmpiile, să producă cutremure şi furtuni, iar acest uriaş a făcut să se scurgă marea de pe cîmpiile acestei ţări. 

Dacă povestea păstrează în substratul ei profund fenomenul natural cînd Marea Sarmaică s-a retras din Cîmpia Română în neolitic, pare de necrezut că memoria colectivă a unor ,,sălbatici”, a transmis oral amintirea uni fenomen care s-a petrecut cu multe zeci de mii de ani în urmă. Dar povestea seamănă foarte mult cu ce ne-au lăsat vechii greci despre Titani și Giganți, unde PROMETEU le-a dat oamenilor cunoștințele necesare ușurării vieții, inclusiv alfabetul ca ,,vorbă a zeilor” pentru a transmite veșnicia în neuitare.

Și noi păstrăm pe acei eroi civilizatori prin numele Preminte SOLOMON, unde primul cuvînt înseamnă cel luminat, sau cel preaînțelept, iar al doilea este tocmai numele tagmei de învățați din vechile tradiții strămoșești a SOLOMONARILOR, nume venit de la șorțul de piele – solomon – pe care îl purtau în față. El nu are nici o legătură cu născocitul Șlomo al mozaicilor. Pentru a nimici această născocire drăcească pe care încearcă unii să ni-o bage pe gît, dau zicerea comentatorului latin Servius ce a trăit în secolele lV-V ale erei noastre și explică numele eroului antic Prometeu, scriind că a fost numit astfel deoarece el a fost un om de mare clarviziune (Vir prudentissimus), care poseda calitatea abstractă a providenței, echivalentul latin al cuvîntulul grec promētheia.

Geții din Tracia spuneau și ei că sînt Neam Scoborîtor din Zei, divinitățile lor fiind cu pielea albă, cu părul roșcat (rusocomo în koine) și ochi albaștri. Și dacă îi luăm la ochi pe adevărații semiți, vedem că au pielea măslinie, ochii negri, fața lătăreață, gîtul scurt și gros, iar părul negru și sîrmos, trăsături ce îi apropie mult de unele popoare africane, dar rasa europeană nu are nimic din aceste caracteristici antropologice.

Și totuși în jurul Carpaților au fost două rase din a căror amestec a apărut neamul GET ce era, după statuile romanilor și textele venite din antichitate cu părul deschis (blond, șaten) sau roșcat și ondulat, ei fiind cu pielea albă și ochii verzi sau albaștri. Dar asta nu înseamnă că toți erau la fel fiindcă emeșii (sumerienii) care au plecat de aici pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. aveau un păr șaten închis cu firul subțire și lung, însă iarăși nimic comun cu trăsăturile africanilor sau a semiților adevărați.

Sursa: Olariu Arimin
Compilare, adaptare şi foto: Carmen Pankau

GLANDA PINEALĂ (SECRETUL), PUNTEA ÎNTRE MATERIE ȘI SPIRIT

Glanda pineală este unul dintre cele mai mari secrete care ne-au fost ascunse. Secretul nu este că glanda există, secretul este funcția sa. Studenților medicali li se spune că este un organ în uz, dar nu este așa. Glanda pineală este cel de-al treilea ochi al nostru, este organul prin care visăm și ne imaginăm și, odată activat, este și organul care ne conectează la alte dimensiuni ale realității, adică: ne permite să vedem ființe de alte dimensiuni, de ne permite să facem călătorii astrale (lăsând corpul nostru fizic să călătorească cu corpul nostru eteric), să dezvoltăm abilități psihice precum clarviziunea sau telepatia și chiar posibilitatea călătoriei în timp.

Nu este dificil să știi de ce este un secret, răspunsul ni l-a ascuns de secole biserica. Cum ni l-a ascuns? Biserica fiind monopolul religiei, ne-a arătat că singurul mod de a ne conecta cu planul Divin se poate face numai și prin biserica, dar în realitate conexiunea divină se află în fiecare dintre noi.

Ananasul sau glanda pineală au mai multe semnificații. Pentru religia catolică înseamnă Puterea lui Dumnezeu, pentru masonerie, viziunea ciclopilor; în tradiția egipteană este cunoscut ca ochiul lui Horus, de asemenea, în geometria sacră putem vedea că ochiul lui Horus corespunde exact cu toate structurile creierului și în lumea asiatică ca al treilea ochi sau centru al clarviziunii și intuiției.

În terminologia inițiativă este cunoscută sub numele de „Ușa paradisului” și chiar filozoful francez Descartes a propus că glanda pineală era ceea ce lega corpul cu sufletul sau că îl conținea. El l-a definit drept „Scaunul sufletului”.

Hormonul Melatonina produs de Pineal, a cărui deficiență este cauzată de insomnie și depresie, este prezentă în unele alimente precum ovăz, porumb, roșii, cartofi, nuci, orez și cireșe. În templele antice ale sumerienilor și babilonienilor și chiar în Vatican au existat monumente care au formă de ananas sau pin închinate glandei pineală iar pe pereții piramidelor se află hieroglife cu aceste simboluri.

Glanda Pineală secretă o substanță numită DMT (dimetiltriptamină), cunoscută și sub denumirea de moleculă spirituală, care este curios eliberată în faza mișcării rapide a ochilor, adică atunci când visăm, este responsabilă de vizualizarea imaginilor în vise. Când nu există lumină, glanda pineală produce melatonină din serotonină.

Ea este legată de reglarea ciclului de veghe și a somnului și servește pentru a contracara efectele sindromului de diferență de fus orar. DMT este atât de puternic încât poate aduce conștiința omului prin călătoria în timp și dimensiuni. În starea imediată înainte de moarte, se produce o cantitate mare de DMT, motiv pentru care i se atribuie capacitatea de a intra în conștiință în dimensiuni superioare.

Realizează stări mistice sau interdimensionale, este cel mai puternic halucinogen sau entenogen găsit în natură, la toate plantele și animalele (în concentrație mai mare sau mai mică), are efecte profunde asupra conștiinței.

În modul meu de a o înțelege și din propria noastră experiență, halucinația ne conduce printr-o călătorie prin subconștientul nostru și accesăm înregistrările noastre akashice, astfel încât fiecare experiență să fie unică și personală.

De asemenea, se spune că pe lângă reglarea aspectelor asociate zilei-noapte, precum temperatura corpului și a anotimpurilor, cum ar fi ciclurile hormonale legate de reproducere, melatonina este un puternic antioxidant, care protejează celulele împotriva pagubelor cauzate prin radicalii liberi, inhibă sinteza ADN-ului în anumite celule tumorale și moartea celulelor (apoptoza) din timus, glanda responsabilă de apărare. Nivelurile lor de producție ar scădea odată cu vârsta. Prin urmare, ar avea proprietăți anti-îmbătrânire și anti-cancer.

Sursa: Energie și Spiritualitate
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

ASEMĂNĂRILE TEZAURULUI OXUS AL REGILOR IMPERIULUI AHEMENID (PERSAN) CU TEZAURELE FRĂȚIEI GETICE

Imperiul Persan sau Imperiul Ahemenid (persana veche: Parsă sau „P – cea – arsă”, Piatra Arsă (fierbinte; trecută prin foc), cea din care se va naște Mithra) a fost un imperiu iranian ce a dominat Asia de Sud și de Sud-Vest între anii 550 î.Hr., de la cucerirea mezilor de către Cirus cel Mare, până în 330 î.Hr., când ultimul împărat Ahemenid moare și imperiul este cucerit de ALEXANDRU CEL MARE. La apogeul întinderii sale teritoriale, teritoriul său cuprindea Iranul, Afganistanul, Irakul, Turcia, Siria, Egiptul, Israelul, Libanul, Ciprul și porțiuni din România, Bulgaria, Grecia, Arabia Saudită, Libia, Sudanul de Nord, Caucaz, India, Asia Centrală și chiar din China, cu o suprafață totală de 8.000.000 km2 , refăcând într-un fel unic O PARTE a teritoriului GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI, de la zidirea din nou a lumii (ultima zidire), de după potopul diluvian ce a lovit planeta.

De aceea avem noi în România încă denumiri ca Perșinari (comună în județul Dâmbovița, unde s-a descoperit un important tezaur), dar și Munții Perșani (Persani) ce sunt o grupă muntoasă a Carpaților de Curbură, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali, unde cel mai înalt pisc este Vârful Măgura Codlei („Cod – Leea”, sau „Codul – Leoaicei Sarmis Forța Vieții”), având 1.292 m. Munții Perșani sunt situați în SV Carpaților Orientali, extinși pe direcția NNE-SSV, limitând partea de V a Depresiunii Brașov. Cuprinși între meridianele de 25°15′ și 25°40′ longitudine estică și paralelele de 45°35′ și 46°15′ latitudine nordică, acești munți se întind pe o suprafață de cca 1.000 km2.

Aici este posibil să se fi aflat „insula” unde acestă seminție s-a salvat la ultimul potop. De aceea îi și poartă numele și astăzi: MUNȚII PERȘANI. Să nu uităm că, acum 2000 de ani, la chemarea regelui DECEBAL, regele ahemenid a atacat Imperiul Roman din est, spre a scădea astfel puterea atacului disperat al imperiului asupra Geţiei Carpatine, ce dorea să-i fure marele tezaur milenar al Geților de Aur primordiali, tezaur ce aduna toate daniile semințiilor salvate de geți la marele potop și primate în câteva mii de ani (Gaeții; Fii Mamei Gaya Vultureanca).

Fiecare munte (de fapt insulă la Marele Potop) din Coroana Carpatică a fost „repartizat” unei seminții. De aceea avem aceste denumiri de neexplicat al munților noștri. Carpați este „Cârpa – T”, cea care acoperă fața zeului „T, Cel Mare”, perdeaua Altarului, șansa salvării, taina (lințoliul dintre văzute și nevăzute). Oasele „carpiene” formează mâna umană, iar Carpații este „Mâna lui Dumnezeu”, cea care ocrotește specia umană. Carpatos este și o insulă zisă grecească. „Carpii” erau geţii cei liberi („C – Harpii”, cei ce loveau cu săbiile cu vârful întors).

NUMELE MUNŢILOR CARPAȚI mai poate veni de la „cei crăpați”, cei traversați de trecători (săpate spre a se scurge apa din marele lac transilvan).

Legat de sirieni („vecinii” persanilor), mai avem Muntele SIRIU. Masivul Siriu este o grupă muntoasă a Carpaților de Curbură, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali. Cel mai înalt pisc al acestui masiv este Vârful Mălaia, având 1.662 m.

După cucerirea Imperiului Persan de către regele get Alexandru cel Mare, vastele sale teritorii încep să facă parte din lumea elenistică. Denumirea de „ahemenid” vine de la Achaemenes, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor, cel care unifică toate triburile perșilor, potrivit tradiției, către anul 700 î.Hr. Semnificația numelui mai poate fi „Ah – e – menit”, cu sens de „DUREREA CARE VA VENI” (Ah – este – menit”, este hotărât, nu scăpăm de acest cataclism dublu al Apocalipsei (Judecata de Apoi) și al Nașterii din Nou).

Tezaurul Oxus, cel ce aparține regilor acestui Imperiu Ahemenid, are similitudini cu elementele COMPONENTE ALE TEZAURELE PRINCIPILOR GEȚI, membrii ai Frăției Getice și cu simbolurile reprezentate pe acestea. Într-un fel este normal, pentru că și ei, perșii (P-arșii (Cei trecuți prin foc), P- arsa (P=Gravida din cer; „arsa”- cea arsă=Fecioara Neagră), Perseu – Cel care taie capul meduzei Gorgona) fac parte dintre semințiile salvate în marea „păstaie” a Geților de Aur primordiali. Aceste similitudini au fost transmise în timp – ca un mesaj încapsulat – și se mai pot vedea în imagistica celui mai mare tezaur al evului mediu timpuriu, TEZAURUL DE LA SÂNNICOLAUL MARE (România), aflat acum la VIENA (!) (Austria).

Toate aceste simboluri fac parte din marea zestre a VECHII RELIGII VALAHO – EGIPTENE, cea care a fost trecută sub MAREA LEGE A UITĂRII. Tezaurul Oxus constituie o colecție formată din aproximativ 180 de podoabe de o rară frumusețe, confecționate din aur și din argint. La cele 180 de piese de aur și argint, cele mai multe de mici dimensiuni, se adaugă circa 200 de monede.

Se estimează că tezaurul a fost găsit în intervalul 1877-1880. Piesele datează din secolele V și IV î.Hr. Data și locul exact în care tezaurul a fost descoperit rămân neclare. TEZAURUL se numește OXUS după râul cu același nume, pe țărmul căruia a fost aflat. Se pare că, la un moment dat, unele piese ale tezaurului au fost sustrase și topite, transformate în lingouri.

Descrierile timpurii fac referire la un număr de 1500 de monede și la o serie podoabe care astăzi NU MAI SUNT DE GĂSIT, în inventarul tezaurului. În acest tezaur ahemenid apare „Peștele de aur”, cel devenit peste ani simbol important creștin (simbol al potopului planetar, El este cel ascuns de „apele” cerului; asemănător cu „peștele de sticlă” pe care îl țineam pe televizoare înainte de 89, dar și cu „peștișorul de aur care îndeplinește trei dorințe”), fiind cumva similar cu omul-pește sau zeul-pește mesopotamian.

Aplicele din aur ale acestui tezaur au reprezentări imagistice cu Leul – Regele (Leoaica Sarmis – Forța Vieții), cu Taurul („T – cel de aur”, Cel ce va face o coridă cu noi), Dragoni („Cel drag” ce va aduce un Nou Început – Nașterea din Nou – Timpul de Aur al omenirii; Naga – Știința Șerpilor).

Leul înaripat ce apare pe unele aplice merge într-o direcție, dar privește în cealaltă (mesaj: „Și-a întors Dumnezeu fața de la noi!”; histerezisul fierului din sânge, sau „Pasul înapoi”, întoarcerea la origini). Într-una dintre aplice apare „MUTUL” („Cel cu gura cusută” – cel din JOCUL DE CĂLUȘARI – dacă are „căluș” pus la gură nu poate vorbi), cel ce are buzele pecetluite („Buzăianul”, Buzăul; „Zi zău cu limba între dinți” – de unde vine și denumirea de ZEU-Zău; a se vedea localitatea ZĂUL DE CÂMPIE –jud. Mureș, sau SPERMEZEU (Sperma zeului) – jud. Bistrița Năsăud).

Aceste aplice au similitudini cu piesă descoperită în MORMÂNTUL TUMULAR PRINCIAR GETIC descoperit în anul 1961 la marginea de nord-vest a comunei Chirnogi (jud. Călărași). Acesta avea un aspect tumular (movilă), cu un diametru de peste 30 m. În urma săpăturilor, în acesta s-au găsit şi s-au recuperat din inventarul funerar 7 obiecte (o cană, un ulcior, o strachină, un vas askos, o amforă, o situlă şi o aplică de aur reprezentând un cap de leu). Obiectele se află în present în Colecția Muzeului Civilizației Gumelnița, din Oltenița.

Mormântul princiar getic de la Chirnogi este fixat temporal în cea de a doua epocă a fierului, respective sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr. Aplica de aur cu chipul Zeiței Sarmis (Leoaica, Forța Vieții) din triada principală a Vechii Biserici Valaho-Egiptene, A GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI. Aplica este de formă rotundă, fiind realizată din două foi de aur cu grosimea de 0,55 mm. Foaia care formează aversul piesei este lucrată din tablă de aur, prin batere la rece, în tehnica „au repoussé”.

Suprafața sa poartă imprimat în relief un cap de leu, înconjurat de un cerc de perle, mărginite, la rândul lor, de un șir de ove. În centrul foii de pe revers este fixată o verigă de prindere realizată dintr-o bandă lată de 1 cm. Această aplică prezintă clare similitudini cu mai multe exemplare asemănătoare descoperite în prezumtivul mormânt al regelui get al Macedoniei, Filip al II-lea, de la Vergina (numit și „Aigai” (Ai – Gaya), „Orașul Caprelor” sau al „Zeului Pan”, cel care sare în sus, căutând sfânta hierogamie cu Mama Gaya Vultureanca –întâlnirea Cerului cu Pământul, în apocalips) din nordul Greciei.

Mai putem găsi asemănări cu o piesă confecţionată din aur, care făcea parte din harnaşamentul regelui trac (get- n.r. Carmen Pankau) Seuthes III (330-300 î.Hr.; regele geților sudici numit Săuță). Mormântul a fost descoperit la Kazanlâk, în Bulgaria. Aici apare central Leul (Forța Vieții) ce are belciug în nas („belciul – G”; a.s.v. localitatea „Belciugatele”).

Pentru a putea să îi pui belciug unui leu, trebuie să îi ști taina (TAINA GEȚILOR). În cerc, în jurul leului apare POMUL VIEŢII multiplicat, ca symbol al lumilor ce au fost și vor mai fi, ca roată a destinului, a sorții (distrugerea și renașterea planetei noastre, dar și a civilizațiilor umane). Cea mai mare parte a pieselor de aur și argint din TEZAURUL OXUS se află acum la British Museum (Londra). Monedele sunt, în schimb, mult mai dispersate. Se pare că o parte dintre ele se află în colecțiile Muzeului Ermitaj din Sankt Petersburg (Rusia).

Tezaurul include amulete, inele, figurine, monede, vase, sigilii, precum și o teacă confecționată din aur – una dintre cele mai vechi piese din colecție. Pe respectiva teacă este reprezentată o scenă de vânătoare. În tezaurul Oxus există numeroase obiecte de excepție, dar între toate se remarcă două reprezentări confecționate din aur ale unor care, dintre care unul incomplet. În interiorul carului sunt prezente două figurine: vizitiul și un pasager (symbol al călătoriei).

Alte piese spectaculoase, ca lucrătură, sunt brățările cu capete de grifoni, datând din secolul V-IV î.Hr. Procesul lor de fabricare a fost unul de-o complexitate uimitoare. Diferitele elemente au fost lucrate separat și apoi prinse laolaltă. Există și brățări ale căror capete reprezintă animale cum ar fi taurii, leii, antilopele, precum și câteva creaturi fantastice. Pe unul dintre acestea apare PASĂREA CU CORN (cornul lui Pan – Țapul) – Mama Gaya Vultureanca (MOȚATA, Cea din Țara Moților).

Tezaurul ahemenid Oxus mai are câteva reprezentări de capete umane, posibile sceptre de aur, precum cel aflat în TEZAURUL FRĂȚIEI GETICE DE LA PEREU – PIRUM (Teleorman) – Cap sceptru de argint – aurit (sau rhytonuri?). Pe drapelul ahemenizilor apare Mama Gaya Vultureanca, cea care se află și pe coiful din Tezaurul Frăției Getice de la Pereu – Pirum (Teleorman), dar apare și ca aplică din Tezaurul Frăției Getice de la AGIGHIOL (Tulcea).

Aflând aceste LEGĂTURI MULTIMILENARE dintre simbolurile reprezentate în metale scumpe, putem să decriptăm mesajele înaintașilor noștri, CEI CE AU ÎNCERCAT SĂ NE PREVINĂ asupra tainei vieții în materie și a ciclicității inexorabile ce ne va face să spunem până la urmă că totul este în van.

Sursa. George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

CUM A APĂRUT DEMO(N)CRAȚIA

Sclavii mergeau unul după altul şi fiecare căra câte o piatră şlefuită. Patru rânduri de peste un kilometru în lungime, de la cariera de piatră până la locul unde a început construcţia oraşului-cetate nou, erau vegheate de către străjeri. Fiecare străjer controla câte zece sclavi.

La o parte de sclavi, pe o piramidă de 13 metri în înălţime construită manual din pietre şlefuite, stătea CRATIUS – unul dintre preoţii supremi, care a urmărit tăcut pe parcursul a patru luni ce se petrecea. Nimeni nu îndrăznea să-l distragă, nici măcar cu privirea, să-l întrerupă din meditaţii. Sclavii şi străjerii percepeau piramida cu tron în vârf ca o parte a Landschaft-ului. Iar omul care ba şedea pe tron, ba se plimba pe terasa din vârful piramidei era pentru ei ca o fantomă.

Cratius şi-a fixat ca scop să reformeze statul, să întărească domnia preoţilor pentru mii de ani înainte supunând toţi oamenii lumii, să-i transforme pe toţi, inclusiv pe domnitorii popoarelor, în sclavii săi.

Odată, Cratius a coborât, lăsând pe tron un geamăn de-al său. Preotul şi-a schimbat hainele, şi-a pus perucă. A poruncit căpitanului străjerilor să-l încătuşeze, ca pe sclavi, şi s-a pus în rând cu un rob tânăr şi voinic pe nume Nardus. Privind feţele sclavilor, Cratius a observat că la acest tânăr privirea este curioasă şi înviorată şi nu rătăcită sau înjosită ca la majoritatea. Chipul lui Nardus era mai întâi concentrat şi gânditor, apoi emoţionat. „El pune ceva la cale”, a înţeles preotul, însă a vrut să se încredinţeze în presupunerea sa.

Două zile Cratius l-a urmărit pe Nardus cărând pietre, a şezut lângă el în timpul mesei şi a dormit alături. A treia seară, când s-a ordonat „La culcare!”, Cratius s-a întors către tânăr şi, cu amărăciune şi disperare, a întrebat în şoaptă pe nimeni anume:

„– Oare aşa vom trăi tot restul vieţii?” Preotul a observat: sclavul tânăr a tresărit şi s-a întors imediat cu faţa către bătrân. Ochii îi străluceau. Îi străluceau chiar şi în lumina slabă din baracă.
– Asta nu va dura mult! Eu încropesc un plan, şi tu, bătrâne, poţi participa la el, a şoptit tânărul sclav.
– Ce fel de plan?, a întrebat preotul indiferent şi oftând.
– Şi tu, bătrâne, şi eu, şi noi toţi curând vom fi oameni liberi, şi nu sclavi.
Gândeşte-te, bătrâne: la fiecare zece sclavi există câte un străjer, la fiecare 15 femei care gătesc hrană şi cos haine, de asemenea există câte un străjer.
Dacă vom ataca straja toţi odată, vom învinge uşor. Chiar dacă străjerii sunt înarmaţi, iar noi înlănţuiţi. Noi vom fi zece la unu şi vom folosi lanţurile ca arme stopând loviturile de sabie. Noi vom dezarma toată straja, îi vom lega şi le vom lua armele.

– Ei, tinere, a oftat preotul din nou şi a spus cumva indiferent, planul tău nu este bine chibzuit: vom putea dezarma straja care ne urmăreşte, însă împăratul va trimite imediat alţi ostaşi, poate chiar o armată întreagă şi va ucide sclavii răsculaţi.

– M-am gândit şi la asta, bătrâne. Trebuie ales momentul când armata nu va fi. Şi acest moment se apropie. Vedem cu toţii că armata se pregăteşte de campanie. Se pregătesc provizii pentru trei luni înainte. Înseamnă că peste trei luni oastea va ajunge la destinaţie şi va intra în luptă. După război va fi slăbită, însă va cuceri mulţi sclavi. Pentru ei deja se construiesc barăci. Noi vom începe răscoala exact atunci când armata împăratului va intra în luptă. Solilor le va trebui cel puţin o lună pentru a înştiinţa armata şi pe împărat despre răscoală. Oastea slăbită va reveni în cel puţin trei luni. Timp de patru luni noi vom reuşi să ne pregătim pentru întâlnire. Noi vom fi nu mai puţini la număr, dar sclavii cuceriţi vor vrea să ni se alăture când vor vedea ce se petrece. Eu m-am gândit bine, bătrâne.
– Da, tinere, planul tău, gândurile tale vor avea succes, a spus preotul şi a adăugat deja înviorat: dar ce vor face sclavii când vor obţine libertatea şi ce se va întâmpla cu conducătorii şi soldaţii?
– La asta m-am gândit mai puţin. Acum am doar un gând: cei care au fost sclavi nu vor mai fi sclavi, iar cei care n-au fost sclavi vor fi sclavi, a spus Nardus, gândind cu glas tare.
– Iar preoţii? Spune-mi tinere, preoţii vor fi sclavi sau oameni liberi când vei câştiga?
– Preoţii? Nu m-am gândit nici la asta. Până una-alta preoţii trebuie să rămână cum sunt. De ei ascultă şi sclavii, şi împăraţii. Cu toate că este greu să-i înţelegi câteodată, dar cred că sunt inofensivi. Lasă-i să vorbească despre Dumnezei, iar noi ştim singuri cum să ne trăim viaţa mai bine.
– Mai bine, e bine, a spus preotul şi s-a prefăcut că-i este somn.

Însă Cratius nu a dormit în acea noapte. El medita: "Desigur, cel mai simplu ar fi să-l anunţ pe împărat despre complot şi-l vor închide pe tânărul sclav, el sigur este cea mai mare inspiraţie pentru ceilalţi. Însă asta nu va rezolva problema. Sclavii tot vor dori eliberare din sclavie. Vor apărea alţi lideri, se vor gândi noi planuri. De aceea, cel mai mare pericol pentru stat întotdeauna va fi în interiorul lui."

Cratius avea ca scop suprimarea întregii lumi. El înţelegea că scopul său nu poate fi atins doar prin aplicarea violenţei fizice. Este necesară influenţarea psihologică a fiecărui om, a tuturor popoarelor. Trebuie transformată gândirea omului: trebuie să le induci ideea că sclavia este binele suprem. Este necesară demararea unui program autoreglator care va dezorienta popoare întregi în spatiu, timp şi concepte. Însă, cel mai important: acesta trebuie să fie adecvat realităţii.

Gândurile lui Cratius zburau tot mai repede. El a încetat să-şi mai simtă corpul, cătuşele grele de pe picioare şi mâni. Şi, ca un fulger, s-a născut programul. Încă puţin detaliat şi explicit, însă uimitor prin amploarea sa.

Cratius s-a simţit stăpânul absolut al lumii întregi. Preotul sta pe aşternut încătuşat şi se admira: 

„Mâine dimineaţă, când toţi vor pleca la lucru, eu îi voi spune căpitanului străjerilor să mă elibereze din rândul sclavilor, să-mi scoată cătuşele. Eu voi detalia programul meu, voi spune câteva cuvinte şi lumea va începe să se schimbe. Incredibil! Doar câteva cuvinte şi lumea mi se va supune mie, ideii mele. Dumnezeu, într-adevăr, i-a dat omului o putere nemaivăzută în Univers – puterea gândirii. Ea produce cuvinte şi schimbă cursul istoriei. Momentul este cât se poate de favorabil. Sclavii au elaborat un plan de răscoală. Acest plan este într-adevăr raţional şi poate duce la victoria lor şi la un prim rezultat pozitiv pentru ei. Însă, eu, doar cu câteva fraze, îi voi transforma în sclavi nu numai pe copiii şi nepoţii lor, dar şi împăraţilor şi ostaşilor le voi impune să fie sclavi pentru mii de ani înainte.”

Dimineaţă, la semnul lui Cratius, căpitanul l-a descătuşat şi deja în ziua următoare el i-a chemat pe ceilalţi cinci preoţi şi pe împărat pe terasa piramidei sale. Cratius a început discursul în faţa celor prezenţi:

– Ceea ce veţi auzi acum să nu fie scris sau povestit! În jurul nostru nu sunt pereţi, astfel încât nimeni în afară de voi nu va auzi vorbele mele. Eu am elaborat un plan prin care vom supune întreaga omenire a Pământului. Asta este imposibil de făcut chiar cu armate numeroase şi războaie epuizante. Eu, însă, voi face asta doar cu ajutorul câtorva fraze. Vor trece doar două zile de la rostirea lor şi veţi observa cât de radical va începe să se schimbe lumea. Priviţi: jos sunt rânduri enorme de sclavi care cară câte o piatră. Ei sune vegheaţi de o mulţime de soldaţi. Cu cât sunt mai mulţi sclavi, cu atât este mai bine pentru stat. Noi întotdeauna am crezut în asta. Însă cu cât sunt mai mulţi sclavi, cu atât trebuie să ne păzim mai bine de răscoala lor. Noi îmbunătăţim paza, noi suntem nevoiţi să-i hrănim bine. De altfel, ei nu vor fi capabili să facă muncă fizică grea, ei oricum lenevesc şi se revoltă. Priviti cât de încet se mişcă! Iar paznicii leneşi nu-i bat cu biciul şi nu-i mână, nici chiar pe cei tineri şi voinici…
Însă ei se vor mişca cu mult mai repede. Şi nu vor mai avea nevoie de paznici. Şi paznicii se vor transforma în sclavi.

Asta se poate realiza astfel: trebuie ca astăzi, înainte de apusul soarelui, solii împăratului să dea citire ordinului Măriei Sale:

„Odată cu răsăritul soarelui toţi sclavii vor primi libertate! Pentru fiecare piatră adusă în oraş, fiecare om liber va primi câte o monedă. Fiecare monedă va putea fi schimbată pe hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, palat în oraş sau chiar pe întreg oraşul. De azi înainte voi sunteţi oameni liberi.”

Când preoţii au înţeles vorbele lui Cratius, unul dintre ei, cel mai în vârstă, a spus:
– Tu eşti un demon, Cratius! Demonismul creat de tine va suprima multe popoare ale lumii.
– Fie ca eu să fiu demon, iar creaţia mea să fie numită Democraţie!

La apus, sclavilor li s-a citit ordinul. Ei au rămas uimiţi. Mulţi nu au dormit în acea noapte contemplând la viaţa lor nouă şi fericită.

În dimineaţa zilei următoare preoţii şi împăratul au urcat din nou pe piramidă. Imaginea pe care o aveau în faţa lor era într-adevăr uimitoare. Mii de oameni, foşti sclavi, cărau în goană aceleaşi pietre. Plini de sudoare, unii cărau câte două pietre. Alţii, care aveau câte una, alergau grăbiţi ridicând nori de colb. Unii paznici târau pietre şi ei. Oameni care se credeau liberi, pentru că le fuseseră scoase cătuşele, doreau să primească cât mai multe monede, pentru a-şi construi viaţa cea fericită.

Cratius a petrecut încă câteva luni pe terasa sa, urmărind cu satisfacţie ce se petrecea în jur. Schimbările erau colosale. Unii sclavi s-au adunat în grupuri mici, au construit cărucioare, şi, umplându-le până-n vârf cu pietre, le împingeau plini de sudoare şi noroi.

„Ei vor inventa mult mai multe mecanisme minunate”, s-a gândit Cratius cu satisfacţie. „Iată că au apărut şi slujitori interni: furnizori de alimente şi apă.”

Unii sclavi se hrăneau din mers, nedorind să piardă timp, pentru a se duce în barăci la mese, şi-şi împărţeau monedele obţinute cu cei care le aduceau hrana.

"Ia te uită, la ei au apărut şi tămăduitori, care le dau ajutor răniţilor din mers, şi tot pentru monedele câştigate. Şi-au ales şi reglatori de trafic. Curând îşi vor alege şefi şi judecători. Lasă-i să aleagă, ei doar se cred liberi! Însă important este acelaşi lucru: ei cară pietre în continuare."

Şi aşa fug ei, de-a lungul mileniilor, prin noroi, plini de sudoare, cărând pietre grele. Şi în prezent urmaşii acelor sclavi continuă fuga după moneda numită fericire!

Sursa: Basarabia Literara