Pilonul egiptean numit „djat” este declarat a fi un fetiș preistoric, a cărei semnificație n-a fost nici până acum complet explicată științific. Se spune că este, poate, imitația stilizată a unui copac fără frunze, sau poate că este un stâlp cu crestături.
Unii cercetători consideră că pilonul, columna sau stâlpul djat a fost inițial un simplu par, în jurul căruia erau legate circular și în trepte spice de cereale. La ritualurile agrare ale fertilității acest stâlp juca un rol important; el era un semn al puterii, în care trebuia păstrată forța cerealelor. Dincolo de toate acestea, el a devenit în modul cel mai general simbolul „duratei” și astfel a intrat și în pictograme.
La Memphys existau încă din vremea Regatului Vechi preoți ai „venerabilului djat”, și chiar principalul zeu al Memphysului, Ptah, era numit „venerabilul djat”. Tot la Memphys a apărut ritualul „înălțării stâlpului djat”, executat chiar de către rege (faraon) cu ajutorul unor funii și cu contribuția preoților, acțiune simbolică ce se crede că indica durata separată a regalității. Odată cu identificarea lui Ptah cu zeul necropolelor Sokaris și a acestuia din urmă cu Osiris, începând din Regatul Nou, fetișul de odinioară a devenit un simbol al lui Osiris. Djatul era interpretat drept coloana vertebrală a zeului.
Prin identificarea celui mort cu Osiris, sarcofagele din timpul Regatului Nou arată adesea, în locul unde se află coloana vertebrală a mortului un stâlp DJAT pictat (ai coloanei vertebrale). Înălțarea stâlpului simbolizează, în afara semnificației arătate mai sus, și victoria lui Osiris asupra rivalului său Seth, care „a pus deoparte djat-ul”. Datorită introducerii sale în simbolistica lumii de dincolo, djatul a ajuns în cele din urmă o podoabă plină de sensuri a celui mort. Djatul are de multe ori la partea superioară doi ochi (ochii afrontați, ca și pe coifurile getice princiare, semn al lui „să pot vedea mai bine”).
Dacă ar fi fost întrebat un simplu țăran egiptean ce semnificația are stâlpul djat sau columna djată, ar fi aflat cu siguranță și cercetătorii noștri mult mai repede. Datorită traducerii hieroglifelor într-un anumit fel, s-a alterat sensul ințial al denumirii sale. Simplificând totul, este vorba despre STÂLPUL GET (sau Columna Getă), vechi simbol al GEŢILOR DE AUR, care AU CONDUS Egiptul în acea perioadă. Djat în limba croată înseamnă „Moșul” (Cel foarte bătrân).
La egipteni are același înțeles. Cei mai bătrâni sunt numiți Djați (Geți). Pentru că au salvat omenirea, Geții de Aur erau considerați Stâlpii Pământului. În jurul lor se reorganizau societățile umane noi. Stâlpul reprezenta Pomul Vieții jupuit de crengi după cataclism; la partea superioară apărea câteodată Soarele și lateral Maimuțele Soarelui, cele care „se jucau” cu poziția astrului pe boltă. Cele patru orizontale de la partea superioară reprezentau cele patru zări, cele patru laturi ale Pământului pătrat (noi nu realizăm în mod normal sfericitatea planetei noastre). Stâlpul reprezenta stabilitatea Pământului; nemișcarea lui după atâtea și atâtea cataclisme ce avuseseră loc la ridicarea munților și la mutarea mărilor din locul lor. GET-ul (DJAT-ul) era cel care a reorganizat totul pe planetă, în jurul acestui stâlp. Acesta era simbolul echilibrului cosmic al planetei noastre.
GEŢII DE AUR, strămoșii geto-dacilor, aflați la jumătatea mileniului II î.Hr. în jurul Mării Negre (Marea Getică) sunt civilizația primordială a lumii rezidite. Vor sau nu vor, toate celelalte seminții umane au pornit la un moment dat DE AICI. Geții de Aur au fost înainte de Egypt, Mesopotamia și alte civilizații străvechi. Acestea sunt adevăruri istorice documentate și recunoscute de mari istorici ai lumii noastre actuale. Lumea Pierdută (Poedia) a dispărut în proporție de 98% atunci. După „rezidirea lumii”, a reînceput cultura Vechii Europe – civilizația din Valea Dunării – din zona Bulgaria, România, Moldova, cea care ia ființa la anul 6500 î.Hr., cu mult înainte de existența Mesopotamiei. Acești oameni antici geți, după ce au refăcut nucleul primordial uman, au creat rute intercontinentale și internaționale, spre a repopula planeta, în toată Europa și Asia, chiar și în Africa și posibil America.
Au ajuns atât de avansați în știința metalurgică, încât puteau crea temperaturi de topire de multe mii de grade. Ei aparțineau unei aceleiași culturi și aveau orașe uriașe, pentru vremea aceea. Ei au avut cea mai veche scriere din lume, ei au inventat roata, simbolul ciclului vieții Yin & Yang era al lor cu 1000 de ani înainte de a exista China. Ei au inventat svastica cu 2000 de ani înaintea restului lumii. Descoperiri importante s-au făcut despre aceste lucruri și fapte, dar nu au fost mediatizate. Cultura Cucuteni este cea mai veche din lume. Este dinainte de Egypt și Mesopotamia. România este o țară care are o moștenire arheologică fantastică. Simbolul coarnelor (bucraniile) tot aici a apărut cu 4000 de ani î.Hr, ca semn al loviturii de corn planetare pe care o poate primii omenirea. Simbolul a ajuns apoi până la faraonii Egyptului, zei geți și aceștia.
Jennifer Chi, unul dintre directorii ISAW de la New York University, a spus că i-a luat un an și jumătate până să facă cataloagele expoziției Cucuteni de la New York, din cauza numărului mare de exponate, timp în care a colaborat cu 20 de instituții de cultură din România, printre care s-a aflat Muzeul de Istorie al României din București, Muzeul de Istorie din Iași și Muzeul Cucuteni din Piatra Neamț. Expoziția a bulversat lumea științifică de peste ocean, care nu cunoștea acest adevăr ce dă peste cap toate ipotezele și toată istoria cunoscută până acum.
Părinții primilor faraoni din Regatul Vechi egiptean erau GEŢI. Originea faraonilor egipteni era GEȚIA. Zeii Soarelui (Osiris și Isis) erau GEȚI. În fața templelor egiptene se ridică încă pilonul getic (Djatul), cel care simbolizează locul unde trăia zeul suprem, anticul Osiris, cel adunat din bucăți și refăcut (după ultimul cataclism planetar, când o cometă „șarpe” a „atacat” planeta noastră (ca un șarpe cosmic), Cavalerii Danubieni au alergat și au strâns restul omenirii în jurul Mării Getice. Atunci au murit 98% din omenire. Geții i-au hrănit, i-au educat și pregătit pentru înmulțirea neamului lor și pentru recolonizarea planetei pustiite. GET este un cuvânt antic pe care îl folosesc egiptenii și în prezent, când se adresează oamenilor foarte bătrâni.
Geți sunt la ei numiți „Mama Mare” și „Tata Mare”, adică stră-stră-bunicii. Povestea lui Osiris (om alb, zeu al soarelui, vopsit în albastru, ca geţii agatârși) și fratelui său (ucigaș/negru) Seth este o poveste getică. Seth l-a tăiat pe Osiris, l-a pus într-un sicriu și l-a aruncat în ocean (cataclismul cosmic a „rupt” în bucăți omenirea, a dezmembrat-o; semn al Potopului Universal Val – Hala, sau Hala cea Mare, Groaza cea Mare). Sicriul a plutit pe lângă multe țări, până când copacul sfânt l-a oprit cu rădăcinile sale (Copacul Vieții, Stâlpul Djat – Stâlpul Get, cel care a stat pavăză intemperiilor și și-a asumat riscul de a salva toți oamenii care se mai aflau în viață). Acesta a fost apoi găsit de zeița Isis, sora lui Osiris. Isis a plâns, lacrimile l-au atins pe Osisris, care a înviat și au trăit împreună o perioadă, până când l-au făcut pe Horus.
Ridicarea stâlpului GET reprezenta stabilitate, fixarea tuturor elementelor de care depindea o evoluție normală a unei societăți umane (cele patru puncte cardinale, calendarul, anotimpurile, poziția stelelor pe cer, etc.) Osiris (OS – IRIS) se afla în interiorul acestui Pom al Vieții jupuit de cataclismul planetar („povestea” vieții lui simboliza adunarea datelor despre lume (refacerea corpului zeului), fixarea ordinii în tot și toate (OS – Cel tare) și supravegherea cu atenție a echilibrului (IRIS – „Ochiul care vede tot”).
Ca model, după acest simbol, împăratul Traian, care a aflat rostul și sensul școlii și filosofiei getice strămoșești după cele două războie cu dacii, a dispus ridicarea la Roma a Columnei Traiane, la anul 113 d.Hr. Această columnă este de fapt un stâlp Djat (GET), o Columnă Getică autentică. Statuia împăratului așezată la partea superioară oferea acestuia rolul de zeu (Osiris) care asigură echilibrul țării sale, Imperiului Roman. Prin așezarea urnei cu cenușa împăratului la baza columnei, goale la interior, se asigura și permanetizarea prezenței lui în „verticalitatea” echilibrului Imperial, chiar și dincolo de moarte. Pe departe, cel mai impresionant monument triumfal construit vreodată, Columna lui Traian, este una dintre operele sculptate în marmură cele mai complete pe care ne-a lăsat-o antichitatea, ca sursă prolifică de studiu pentru istorici, arheologi și artiști din întreaga lume. Columna lui Traian este din totdeauna unul din monumentele cele mai celebre din Roma.
După modelul celui care a înțeles istoria Geților de Aur și a dorit să o fixeze în marmura Forului său Imperial cu sute de statui de geto-daci, alți împărați au ridicat Columne Getice (Stâlpi Djad). Astfel, la anul 161 d.Hr. avem ridicată la Roma, Columna lui Antonius Pius, apoi Columna lui Marcus Aurelius la anul 193 d. Hr (cu scene de război romano – getic și germanic).
În perioada 268-337 d.Hr. s-a ridicat Columna Goților (Geților) din Constantinopol. La Alexandria, Egipt, s-a ridicat în perioada 296-305 Columna lui Pompei. Columna lui Constantin cel Mare a fost ridicată în anul 330 la Constatinopol. Columna lui Theodosius din Constatinopol (379-395) a fost ridicată dintr-un obelisc egiptean al lui Thoutmosis III, adus de la Karnak. Tot din Egipt (cunoscându-i-se oare adevăratul simbol și înțeles?) a fost adus un alt obelisc, în timpul lui Constantius II (337-365) care a fost fixat în Piazza di S. Giovanni, în Laterno (Roma). Columna lui Arcadius a urmat la anul 401, în Constantinopol.
Au urmat altele: Columna lui Marcianus (450-457) tot la Constantinopol, Columna lui Istinianus (543-545) în Constantinopol (distrusă de otomani în anul 1515), Columna lui Phocas (608) la Roma, Coloana de Saint Bernward (în orașul Hildesheim din Germania; anul 1015), Columna Medicis (Paris – Franța; 1574), Monumentul Marelui Incendiu (Londra – Anglia; 1671-1677), Două coloane de la Biserica Karlskirche (Viena – Austria; 1716-1737), Columna lui Louis XVI (la Nantes – Franța; 1790), Columna lui Traian de la Mereville (Essonne – Franța; 1791-1792), Coloana de la Grande Armee (Coloana Marii Armate sau a lui Napoleon; 1804-1823; la Pas-de-Calais, Franța), Coloana lui Nelson (Montreal – Canada; 1809), Coloana Vendome (1810; Paris, Franța), Coloana lui Alexandru (Petrograd – Rusia; 1830-1834), Coloana Ducelui de York (Londra-Anglia; 1830-1834), Columna „de Juillet” (Paris-Franța; 1835-1840), Columna lui Nelson (Londra-Anglia; 1840-1843), Columna Congresului (Bruxelles-Belgia; 1850-1859), Columna Astoria (Oregon-SUA; 1926).
Pe lângă acestea, ca simbol al fixării cerului și a pământului, mai sunt obeliscurile egiptene, cele din țara mamă, sau cele mutate în alte locații. Numai la Roma avem 8 obeliscuri egiptene, în Italia fiind 11 în total. În Franța se află 1 obelisc egiptean (Paris). Marea Britanie are 4 obeliscuri egiptene, în Germania 1, în Turcia 1, în SUA 1 (New York), în Israel 1. S-au construit și alte obeliscuri mai moderne, precum Obeliscul Washington Monument („Cuiul lui Washington”, în Washington DC-SUA; 1848-1884), Obeliscul din Braunschweig (Germania) și Obeliscul din Erfurt (Germania).
La noi în România anumite monumente ale eroilor căzuți în războaie sunt ridicate în formă de obelisc. Coloana Infinitului a marelui sculptor Constatin Brâncuși este tot o columnă getă. Toate aceste columne reprezentau stabilitatea cosmică a planetei, siguranța zilei de mâine.
Clădirile cu rol religios au avut și au în componența arhitecturală cel puțin câte un astfel de pilon. Acesta era minaretul, clopotnița sau turla („T”, cel care ține cerul, care URLĂ; turn al cerului care dă de veste).
Ca emblemă-simbol personificat, avem „Ankh” (crucea cerului, cea care având toartă, poate fi agățată de cer; AN – KH, atunci când nu este fixată reprezintă „Timpul câh”, cel mizerabil, când din cer ploua cu hidrocarburi; Egiptul numit și „pământul negru” la acest lucru face referire, iar mumiile se „îmbrăcau” în bitum din aceeași cauză), dar și „stâlpul Djat” (cel care fixează totul de pământ), acesta fiind și sceptrul regal. El apare mai întâi în perioada predinastică (cum ar fi pe etichetele-cartușe ale regelui Narmer) și continuă să fie folosit de-a lungul întregii istorii a Egiptului.
De obicei, aceste embleme alături de arme însoțea regele peste tot. Ca exemplu, imaginea de la mormântul lui Ramses III, semnificând stabilitatea, are un pilon Djat ce prinde cu două mâini două sceptre („stăpânirea”) și are „ankhs” (crucea egipteană, crucea cerului) atârnând de cele două brațe (semn al echilibrului). Aceasta imagine complexă se află pe un coș NEB, și reprezintă semnul pentru „toți” (împreună) sau „domnul”. Criptograma tradusă este:
„Toată stăpânirea și viața sunt în modul de abordare a stabilității” (de exemplu, Ramses, care a devenit Osiris asumându-și rolul de conducător).
La noi, românii, imaginea stâlpului avea să însoțească ritualurile religioase și funerare. Stâlpul se pune la capul mortului, iar celui decedat i se „citesc stâlpii”. Pe plăcuțele de plumb getice de la Sinaia apare o imagine asemănătoare celor din Egipt, dar cu două coloane ale cerului ce asigură stabilitatea, între care „tronează” și conducătorul sau zeul.
Din cele mai vechi timpuri poporul nostru, cu a sa civilizație a lemnului, ridică troițe. Ca semn al „Troianului” val mareic ce a dus dezastrul planetar, s-a perpetuat și acest nume (Ex.: Cetatea Troia; Troesmis (sau Trosmis, cetatea getică din județul Tulcea; de aici a putut deriva și Tomis), Valurile Troiene de pământ ridicate în România, dar și Troițele („Ițele – Troianului”, sau taina acestui eveniment). La noi, acolo unde este o răscruce de drumuri, apare și o troiță (de la Troia). Numărul foarte mare de troițe care umplu drumurile satelor noastre vădesc cinstirea deosebită de care s-au bucurat acestea din partea poporului român.
Țăranul român făuritor și păstrător al fondului nostru spiritual și identitar este cel care a „rostogolit” până mai azi semnul și semnificația acestui element de perenitate și mesaj ancestral. Locurile unde sunt amplasate aceste troițe sunt foarte importante pentru mesajul pe care îl poartă acestea. Astfel, întâlnim troițe în vatra satului românesc (în centru, ca semn de stabilitate și echilibru), la întretăierea drumurilor (pentru echilibru și noroc), la fântâni (apa, ca semn de viață), la hotare (ieșirea și intrarea din sate), sau la capete de pod. În centrul așezărilor erau ridicate în trecut adevărate Coloane ale Cerului (cele în formă de T, sunt cele pe care se sprijină cerul ca să nu cadă pe pământ), ca semn de comunicare cu divinitatea și asigurarea echilibrului mult dorit. La necaz românul spune: „Mi-a căzut cerul în cap!” Dacă am ști că acest lucru chiar a fost posibil în epocile trecute, când cerul coborâse atât de mult că putea fi atins cu mâna, am privi cu alți ochi semnele și însemnele lăsate de strămoși.
Roata planetei noastre s-a întors și invers, bulversând total stabilitatea. Troița are în general mai multe „brațe”. Nu are doar trei, așa cum am crede, după denumire. Există chiar troițe cu patru semne ale orizontului planetar, asemănătoare cu Stâlpul Get egiptean. Prin pictarea imaginii Mântuitorului pe troiță, acesta este învestit cu salvarea Lumii, cu echilibrul acesteia, cu valențe de conducător – păstor. Troițele sunt continuatoarele menhirelor („Men – hir”, cu semn de „Aici Omul”, „Cel care susține cerul și pământul”) aflate pe Drumul Zeilor din Basarabia.
În Maramureș predomină troița cruce înscrisă în cerc, făcută din piatră sau lemn („roata valahă”; semn al rostogolirii planetei noastre – Biserica Veche Valahă Egipteană).
Pe troițele românești cu iconografie apar scene din viața lui Iisus, Sfânta Treime, Fecioara Maria, sau imaginea sfinților care patronează pe ctitor. Mai apar frecvent reprezentați arhanghelii Mihail și Gavril și cei patru evangheliști, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dumitru, Sfinții Împărați Constantin și Elena, Sfântul Ilie, mucenițele Ecaterina, Paraschiva și Filofteia, dar și scene biblice sau portrete de ctitori.
Un detaliu care atrage atenția în legătură cu troițele românești este faptul că ele redau învățăturile creștine într-un mod propriu românesc, integrându-le viziunii populare autohtone asupra lumii și vieții. Unele din troițe aduc cu imaginea Pomului Vieții, iar Adam și Eva, acolo unde apar, sunt reprezentați în partea de jos a troițelor (la baza vieții umane), dar în straie populare românești. Eva este ilustrată torcând, iar Adam ară sau sapă pământul. Se crede că este vorba de o asimilare la nivel naiv a unor elemente celeste, dar…
Dacă turcii spuneau că aici este „Pământul lui Adam” (Adam Clisi), iar Papa Ioan Paul al II-lea spune că aici este „Grădina Maicii Domnului”, unde oare poate apare Adam și Eva ca oameni normali, ce au grijă de viața lor de zi cu zi, înmulțind pe mai departe neamul omenesc, spre repopularea planetei? Nu aici, în Vatra Vechii Europe? Totul apare explicitat prin faptul că la noi lumea spirituală apare umanizată, iar Dumnezeu este perceput existând aproape de oameni, chiar printre oameni. NOI nu avem un Dumnezeu distant și rece, ci avem un Dumnezeu care stă la masă cu oamenii, iar oamenii i se adresează cu „DUMNEZEU, DRĂGUȚU”.
Armonie și echilibru aduc semnele Columnei Getice sau cele ale Stâlpului Get (Djat) oriunde sunt amplasate, dar mai mult ca oriunde, ele se simt „ca acasă” în vatra noastră românească milenară a Geților de Aur.
Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau
