Fenomenul roirii tărtărienilor în Sumer, din Ardeal, cu staţionări periodice în Armenia de astăzi sau în alte zone situate de-a lungul intinerariului urmat în această roire, nu este singular.
Este suficient să amintim o roire asemănătoare a vorbitorilor de limbă sancrită (limba sfântă) din spaţiul Carpatic spre India, – fapt probat de peste cele 1500 de cuvinte şi de cele peste 1000 de toponime şi de hidronime, comune limbilor română şi sancrită.
“De peste 150 de ani dicţionarele limbii sanscrite şi ulterior cele de mitologie generală spun lumii întregi că valahii au fost sacralizaţi ca zeitate colectivă a înţelepciunii denumită Valac-Hilya în mitologia vedică. Cu toate acestea continuă în mod absurd să se afirme de către filologi că etnonimul „VALAC” ne-ar fost atribuit după mai mult de două milenii de la această atestare de către slavii, – chiar şi grecii, nepoţii noştri, se lăudă că ne-ar fi atribuit ei acest etnonim.”
La începutul mileniului III î.e.n., geţii aheii se vor stabili în Grecia, în timp ce alte ramuri getice, latini, umbri, troieni, dardani şi triburi cunoscute sub numele de “italice” vor migra până în vestul Italiei, la graniţa cu celţii, a căror limbă avea aproprieri semnificative cu limbile italice.
Această migraţie a aheilor, deja deveniţi populaţie patriarhală, războinică, în speţă, getică, din sudul României spre Elada este precedată de o altă migraţie pe aceeaşi rută, cu aproximativ un mileniu mai devreme, aceea a pelasgilor ionieni sau hiperboreilor din partea centrală, vestică şi sudică a României.
A. Jarde aduce o dovadă în plus : “Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înşisi nu ştiu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt GEȚII – PELASGII, aparţinând timpului neoliticului.” Aheii deveniseră deja geţi, în mileniul III, când au emigrat spre sud, până în Elada.
Dar, cea mai veche, cea mai avansată şi cea mai paşnică populaţie, ce a atins Elada, şi cu cele mai multe binefaceri pentru această ţară, rămân Pelasgii.
Nicolae Densuşianu ne spune ca Homer îi denumea Danai pe greci, etnonim ce semăna foarte bine cu altă denumire a geto/goţilor în dicţionarul celtic, aceea de Dani.
“Aceşti Danai sau Greci ne apar în timpurile cele primitive ale istoriei europene ca poporul, ce calcă imediat pe urmele Pelasgilor”, adică geţii, din care fac parte şi geto-daci, goţii sau danii. Despre roirea, atingerea şi “iluminarea” Eladei de către această populaţie pelasgică, numiţi mai târziu ionieni sau ioni în Elada, populaţie paşnică şi matriarhală, (încă, la vremea respectivă), avem foarte multe dovezi, fie ele descoperiri arheologice sau scrieri ale autorilor antici, printre care amintim pe Herodot, Strabon, Homer, Pindar, Clement Alexandrinul, Hesiod, etc.
Pelasgii sau Hiperboreii aveau centrul administrativ, politic şi religios în Munţii Carpaţi, de unde au roit spre restul continentului, în nordul Africii şi în Asia, atingând India şi China. Astfel, să începem cu Herodot, care ne transmite: “Pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei şi Italiei, aparţinând rasei europene”, în continuare, precizează că masa cea mare a acestor populaţii se află în nordul Mării Negre şi a Istrului (Dunării).
Pelasgii etrusci de pe Tisa, în urma suprapopulării spaţiului Carpatic s-au îndreptat înspre sud-vest, spre peninsula Italică, marcând istoria acestor locuri cu civilizaţia lor înaintată.
Poetul grec Pindar afirma că Apollo, zeul Hiperborean, după ce a ridicat zidurile Troiei s-a întors în patria sa de pe Istru.
Marţial în “Epigramele” sale, destinate incursiunii lui Domiţian în Dacia scria: “Soldat Marcellinus, tu pleci acum să iei pe umerii tăi cerul Hiperboreean şi astrele Polului Getic”.
Strabon ne-a lăsat mărturie următoarele: “Cei de întâi care au descris diferitele părţi ale lumii, ne spun că Hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei.”
Nicolae Densuşianu afirmă că “Patria Hiperboreilor, şi anume în epoca aceea, când religiunea lor începe a avea o influenţă decisivă asupra vieţei greceşci, era, după cum ne spun cei mai însemnaţi autori, în părţile de nord ale Dunării de jos şi ale Mării Negre.” Tot dumnealui ne transmite: “După Pindar, (sec. VI a. Chr.), cel mai erudit poet al antichităţii greceşci, Hiperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului sau ai Dunărei de jos... încă în antichitatea grecească Pelasgii au fost poporul, cărora tradiţiunile şi poeţii le-au atribuit numele de urieşi.”
“Încă în epoca lui Homer şi a lui Hesiod se păstrase în ţinuturile greceşci diferite legende despre patria cea fericită a Pelasgilor de la nordul Traciei, sau al Dunărei de jos, unde se aflau omenii cei mai juşti... diferitele triburi pelasge, cari în curs de mai multe sute de ani plecând din sânurile Carpaţilor se revărsară peste ţinuturile mai puţin fertile ale Greciei şi Asiei mici, păstrară încă până târziu memoria strămoşilor lor din Nordul Dunării de jos, şi totodată memoria acelei ţări, care se caracteriza prin o fertilitate exuberantă şi prin diferite alte avuţii naturale, şi unde moravurile şi sentimentele de justiţie ale omenilor devenise legendare.”
La coborârea lor din nordul Dunării, în mileniul III î.e.n., aheii au numit lelegi, cari şi pelasgi popoarele găsite în vechea Elada (Grecia de azi), unde se afla, în zona centrală, Pelasgiotida, teritoriu în care au continuat să existe pelasgii. Anticii mai amintesc şi de abii şi ionii, ultimii având ca părinte eponim pe ION, ca şi în limba română. S-a mai conservat şi numele Marea Ionică, pentru zona locuită de ioni/ionieni.
Marea migraţie a aheilor, din nordul Dunării spre Grecia de astăzi s-a produs la începutul epocii bronzului. Bronzul era realizat din combinarea aramei cu cositorul, folosind cărbunele pentru topirea acestor metale. Toate aceste elemente se găsesc şi astăzi în zona Olteniei. Aşa se explică existenţa multor cuvinte româneşti la Homeros şi în limba aheiană. Invazia aheiană a avut succes, deoarece populaţia pelasgă din sudul Dunării folosea numai arme confecţionate din aramă, care erau mai slabe decât cele lucrate din bronz.
Datorită migraţiei aheiene, o parte din pelasgi, mai ales ionii/ionienii, au fost obligaţi a-şi părăsi locurile natale, aşa cum în mileniul II î.e.n., invazia dorienilor cu arme de fier, tot din nordul Dunării, i-au obligat pe aheii cu arme de bronz să emigreze în Asia Mică, dând naştere la războiul troian (1272-1270 î.e.n.).
Atunci au plecat şi carienii, odată cu ionii/ionienii, de unde este posibil să se tragă numele de euskara (“limba bască”). Migraţia pelasgilor s-a produs în două direcţii: spre vest, în Iberia – bascii – şi spre est, în Iviria, având în vedere că ei erau şi foarte buni navigatori. Nu este exclus ca însuşi numele Iberia şi Iviria să fie de origine pelasgă, deoarece bascul ibir şi derivatele lui se referă la verbul a merge.
- În vremuri mai îndepărtate, bascii, ionienii sau ionii pelasgi, după ce au
fost alungaţi din Elada, ajungând până în Iberia, au format populaţia
majoritară a acestei regiuni, timp de multe secole.
Pe baza unor studii . . . “D’ou viennent les Basques?”, arătăm că limba română
şi limba bască au 270 etimoane comune din punct de vedere fonetic şi semantic
(situaţie valabilă şi azi), care conduc la circa 2500 de derivate în limba
română, dar pentru care dicţionarele noastre etimologice oferă etimologii
necunoscute sau din limba altor popoare migrate de pe teritoriul Geţiei carpatine.
DEVA – de exemplu – o regăsim ca
localitate lângă San Sebastian (Spania), în ţara Bascilor, apoi ca
vale maritimă la 27 km est de San Sebastian, fluviu în Spania, râu şi vale
în Britannia, etc. În ţara noastră există şi localităţi numite Bascov,
Bascovete, Bascovelu, Başcov etc., care ne amintesc de basci, ca şi cuvântul
bască, cu referire la bereta purtată specific de basci.
Convieţuirea bascilor cu strămoşii noştri mai este ilustrată şi prin
comunitatea lexicală basco-sumeriano-română, cu atestări documentare din limba
sumeriană, vorbitorii acesteia fiind plecaţi de la Tărtăria pe Mureş în
mileniul V î.e.n..
Ca exemple
putem cita:
Limba
bască
Limba
sumeriană
Limba română
ama ama
mama
aita
ata
tata
agor
uguru
ogor
amarra
marru amar
(adv.) şi Amara oraş
iskin
kin
chin
mami
mami
mami
pa
ba
pa
ur
ur
ud
zahar
sahar
zahăr, a se zăhărisi
zu
zu
tu
Mai putem adăuga aici şi toponimele: Simeria în România şi Sumeria în Asia.
Comunitatea lingvistică basco-sumeriano-română este o dovadă incontestabilă a înrudirii celor trei popoare menţionate, precum şi a marii lor vechimi în spaţiul carpato-dunărean.
Originea pelasgă a bascilor mai este consemnată şi prin existenţa în Ţara Bascilor a oraşului pelasg Uxama, menţionat într-o inscripţie latină din Lusitania: “Comelia . . . Uxame(n)sis Argelorum”.
În tradiţiile romane, există credinţa că întemeietorii
Uxamei erau venţi din Răsăritul Europei. Alte tradiţii romane numesc pe
locuitorii Uxamei argeli şi ambirodaci.
Comunitatea etnica basco-română mai
rezidă şi în portul popular: opinci cu nojiţe, cusături populare. De
asemenea. în modelul caselor ţărăneşti din zona subcarpatică, sculpturi şi
cântece populare.
În stilul său plin de subtilitate, Homeros
ne prezintă legăturile ancestrale dintre achei, ioni, eoli şi dorieni prin
simbolul descendenţei comune a lui Aiolos, Doros şi Xuthos ca fii ai lui
Hellenes.
Din punct de vedere lingvistic, operele sale sunt foarte importante, deoarece
ele conţin multe cuvinte geto-româneşti, cărora azi li se atribuie cele mai
aberante origini.
Iată câteva exemple: aer “aer”, agros “agro”, aroo “a ara”, aratron
“aratru”, au “s(au)”, bous “bou”, brahion “braţ”, keros “cerară”, kitara
“ceteră”, kinos “câine – câinos -, kopto “a coace”, kome “coamă”, korde
“coardă”, kraino “a conduce”, duo “doi”, farmakon “farmec”, fero ” a feri,
fer”, fren “frână”, frigos “frig”, for “fur”, hortos “curte”, ipos
“iapă”, lego “a lega”, luke “a luci”, mantion “a minţi”, meli “miere”, mikros
“mic”, meu “al meu”, noi “noi”, onoma “nume”, orfanos “orfan”, petre “piatră”,
pugme “pumn”, roos “râu”, sals “sare”, seme “semn”, septa “şapte”, sudor ” apă,
sudoare”, supo, supe “sub”, super “supra”, sex “şase”, taurios “taur”, tino “a
ţine”, tremo “a tremura”, tris “trei”, veno “a veni”, etc.
Identitatea fonetică şi semantică a acestor cuvinte româno-homeriene este explicabilă prin originea nord-dunăreană a ionienilor, aheilor şi dorienilor. Iată cum, din nou, arheologia lingvistică ne conduce la originea autohtonă a multor cuvinte lăsate pe teritoriul ţării noastre de cei care ne-au părăsit.
Sursa: Paul Lazăr Tonciulescu
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu