duminică, 6 martie 2022

CEL MAI MISTERIOS MANUSCRIS DIN LUME, MANUSCRISUL VOYNICH 1/2

 

În anul 1912, anticarul american Wilfrid M. Voynich, un pasionat colecţionar de cărţi şi documente preţioase, descoperea în Italia, în vila Mondragone, din oraşul Frascati, un straniu codex medieval, considerat până în zilele noastre drept “cel mai misterios manuscris din lume”.

Aflat alături de alte documente rare, Manuscrisul Voynich (MV), catalogat astfel după numele descoperitorului său, avea să cunoască o faimă de neegalat. Cumpărat în anul 1961 cu suma de 24 500 dolari de către H. P. Kraus, un celebru anticar new-yorkez, cota manuscrisului a urcat la 160 000 dolari.

Deoarece nu s-a găsit un cumpărător care să ofere preţul cerut de vânzător, H.P. Kraus l-a donat Universităţii Yale (1969), devenind una dintre cele mai valoroase achiziţii ale “Fondului de Cărţi Rare ale Bibliotecii Beinecke” ( New Haven, Connecticut) a prestigioasei instituţii de învăţământ americane (Mss. 408)

Celebritatea acestui document este datorată faptului că textul este criptografiat, scris cu un alfabet necunoscut, într-o limbă de neînţeles. Nu se cunosc, de asemenea, nici cine este autorul, când şi unde a fost scris, dacă este copie sau original şi cărui gen de creaţii aparţine .

Intrigat de aspectul misterios al documentului achiziţionat, şi convins că este descoperitorul unui document unic în lume, W. Voynich a trimis reproduceri fotostatice tuturor celor interesaţi în cunoaşterea textului clar al acestui straniu manuscris.

Ipoteza sa a fost aceea că autorul manuscrisului este Roger Bacon. Pentru a cunoaşte şi opinia altor cercetători, în anul 1915, posesorul curiosului codex expune la “Institutul de Artă din Chicago” manuscrisele achiziţionate de el în Italia, inclusiv părţi ale MV, tipărind cu acest prilej o broşură de prezentare a documentului, încercând să atragă atenţia lumii ştiinţifice asupra lui. Este prima tentativă a anticarului american de a susţine argumentat o opinie personală cu privire la natura şi originea MV.

Ulterior, W. Voynich a solicitat sprijinul a numeroşi oameni de ştiinţă, specialişti din diverse domenii, cerându-le concursul în descifrarea textului misteriosului codex: paleograful O. Omont de la “Biblioteca Naţională din Paris”, A.G. Little, o recunoscută autoritate ştiinţifică în domeniul anatomiei, strălucit dascăl al Universităţii Harvard dar, mai ales, un bun cunoscător al biografiei şi operei lui Roger Bacon, Cardinalul Gasquet, custodele “ Arhivelor Vaticanului” şi mulţi alţii.

Proprietarul manuscrisului va păstra însă un secret absolut în legătură cu modul în care a intrat în posesia acestuia, povestea achiziţionării fiind cunoscută abia după moartea lui Voynich.

După moartea lui W. Voynich (1930), soţia acestuia, Ethel Lilian Voinich (fiica matematicianului Boole) a păstrat originalul timp de aproape 30 de ani în seiful din New York al “The Guaranty Trust Cmpany”.

Anne Nill, fosta secretară a lui W. Voynich şi o bună prietenă a soţiei acestuia, Ethel, devine moştenitoarea manuscrisului. Înainte de a muri, Ethel dezvăluie prietenei sale istoria adevărată a achiziţionării manuscrisului, inclusiv faptul că între guvernul de la Roma şi Sfântul Scaun au existat unele neînţelegeri stârnite de acest document preţios.

Iată câteva amănunte din această picantă aventură a norocosului anticar: În anii 1911-1912, călugărul franciscan Strickland îl pune pe Voynich în legătură cu custodele unei mari colecţii de cărţi şi manuscrise vechi (peste 1000 de exemplare rare) aflate în vechea clădire a Colegiului Iezuit din Frascati (Villa Mondragone). Pentru reparaţiile clădirii, mai marii colegiului decid colectarea de fonduri, inclusiv prin punerea în vânzare a unora dintre preţioasele rarităţi bibliofile. Astfel, Voynich intră în posesia unui număr de 30 de astfel de cărţi şi manuscrise. Însuşi Papa Pius al X-lea a selecţionat 300 de documente, donate apoi Bibliotecii Vaticanului.

În anul 1921, cu ocazia prezentării manuscrisului unei echipe de cercetători de la “College of Physicians “ din Philadelphia, Voynich a declarat cu convingere că va păstra pentru sine secretul modului în care a intrat în posesia acestui manuscris, fiindcă intenţionează să revină la aceeaşi sursă, ulterior, pentru a adăuga noi piese de valoare în colecţia sa de manuscrise şi documente medievale.

Pentru a deruta căutările unor alţi amatori de asemenea documente inestimabile, Voynich a susţinut că a găsit MV întâmplător, în câteva sipete conţinând bunuri ce au aparţinut unor familii nobiliare din Parma, Ferrara şi Modena, depozitate pe la începutul veacului al XX-lea.

Totuşi, un grăunte de adevăr exista în declaraţiile anticarului, deoarece o parte din cele 30 de manuscrise cumpărate de Voynich de la iezuiţi aveau însemnele unor familii nobiliare din Parma, Ferrara şi Modena, pe când MV, ca şi alte câteva exemplare similare, făcuseră parte din

Biblioteca superiorului ordinului iezuit P. Petrus Beckx (1853-1884), trecut la cele veşnice în anul 1887.

În continuare, Ann Nill şi moştenitorii vând manuscrisul lui Kraus, acesta apreciind-l ca valorând 160 000 dolari.

La cumpărarea MV, anticarul Hans P. Kraus a pus o condiţie restrictivă: toate copiile manuscrisului să-i fie restituite, odată cu originalul, el având drepturi de editare exclusive.

Acesta considera că MV conţine date ce ar putea revoluţiona cunoaşterea umană:

“ În momentul când cineva va putea citi conţinutul acestuia, manuscrisul va fi evaluat la 1 milion de dolari”, afirma noul posesor al codexului.

Încercând să revândă comoara pe care o dobândise şi negăsind cumpărători pe măsură, Kraus decide să doneze codexul Voynich Universităţii Yale. Astăzi, Fondul Voynich (originalul, copiile făcute după el, precum şi alte lucrări legate de acesta) este găzduit de “Beinecke Rare Book and Mss. Library”, iar amatorii de astfel de manuscrise rare pot vizita numeroase pagini de INTERNET, dedicate acestui subiect.

În ciuda eforturilor sale continuii de a descifra enigma acestui misterios manuscris, W. Voynich nu a putut afla decât puţine lucruri certe privitor la trecutul MV: cândva, colecţia de suluri, pergamente şi cărţi rare a făcut parte din biblioteca personală a superiorului ordinului iezuit, P. Petrus Beckx; un alt element relevant este semnătura existentă pe prima pagină a manuscrisului, indicând faptul că unul dintre posesorii acestuia a fost un anume Jacobus Horcicky de Tepenec (cunoscut şi sub numele latinizat: Sinapius).

În final, singurul text explicit, de o mare valoare pentru cercetătorii acestui codex, este scrisoarea lui JOANNES MARCUS MARCI de CRONLAND, rector al Universităţii din Praga, datată 19 august 1666 (sau 1665), adresată lui Athanasius Kircher, faimos învăţat iezuit, autor, printre altele, al unui valoros tratat dedicat criptologiei ( “Polygraphia nova et universalis”, Roma, 1663), precum şi creator al unei limbi universale, prin care profesorul praghez îl ruga pe Kircher să descifreze manuscrisul, oferindu-i şi câteva date privind istoria acestuia.

Avatarurile manuscrisului la Curtea de la Praga a Împăratului Rudolf al II-lea de Habsbourg

Din conţinutul scrisorii adresate lui Kircher de către J.P.Marci, rectorul Universităţii din Praga, se poate deduce că manuscrisul a fost cumpărat de către împăratul Rudolf al II-lea pentru suma de 600 de ducaţi, un preţ exorbitant pentru acele vremuri.

Minte luminată dar şi un om subjugat de mistică, alchimie şi astrologie, împăratul strânsese la curtea sa faimoşi învăţaţi ai timpului. Pentru savanţi ca Johannes Kepler sau Tycho Brache, s-au construit observatoare astronomice iar pentru alchimişti s-au pus la dispoziţie laboratoare în care aceştia urmau să-şi etaleze cunoştinţele lor secrete sau să facă tot felul de experienţe.

Primul posesor cunoscut al MV, identificat cu precizie, a fost Jacobus Horicicky, devenit prin grija iezuiţilor un bogat chimist şi farmacist la curtea suveranului de la Praga, căruia îi va deveni confident şi sfetnic. Horicicky de Tepenec, cunoscut şi sub numele de Sinapius, era considerat un favorit al curţii imperiale, un om de temut.

În perioada 1608-1619, când Jacobus de Tepenec părăseşte ţara, (împăratul abdicase în anul 1611, murind un an mai târziu), MV s-a găsit cu siguranţă în posesia medicului curţii imperiale şi este de presupus că protectorul său îl obţinuse de la o persoană necunoscută, încă din anul 1586.

Cine să fie fost misteriosul personaj, de la care Rudolf al II-lea a obţinut manuscrisul în 1586 ? Cele mai multe opinii consideră că posesorul MV nu era nimeni altul decât John Dee, navigator, astrolog, matematician, magician, ocultist şi…. spion englez care, pe la 1584, sosise la Praga pentru a preda cursuri despre Roger Bacon.

Unii sunt înclinaţi să vadă în acest straniu personaj modelul avut în vedere de W. Shakespeare atunci când la creat pe Prospero din “The Tempest” (“Furtuna”).

Cu toate acestea, W. Voynich era convins că documentul aflat în posesia sa este o creaţie din veacul al XIII-lea, aparţinând lui Roger Bacon.

Una dintre ipoteze afirmă că John Dee ar fi primit manuscrisul chiar din mâinile Ducelui de Northumberland care, în vremea regelui Henric al VIII-lea, jefuise numeroase mânăstiri engleze iar ducele, voind să facă un serviciu reginei Elisabetha, dărui acest manuscris esoteric habsburgului împărat Rudolf, prin agentul secret… John Dee.

MV a intrat în posesia unui necunoscut, probabil M. Georgius Baresch, care l-a oferit, pe la 1662, lui Marci. Acesta se născuse în oraşul LANDSKRON sau KRONALAND (în germană) din Boemia, pe la 1595. Deşi urma să devină călugăr iezuit, Marci se îndreaptă spre studii de medicină, ajungând un renumit profesor la Universitatea Carolina din Praga.

Făcând o călătorie la Roma, are ocazia să se întâlnească cu Athanasius Kircher, un savant celebru al acelor vremi, de care va fi profund legat printr-o prietenie de o viaţă, şi marcată de schimburi de scrisori timp de 25 de ani.

Cam de aceeaşi vârstă cu Marci, Athanasius Kircher se născuse la 1601 sau 1602 la Geisa, o mică localitate pe lângă Fulda (în Germania). Se stabileşte la Roma, la 1635, la “Colegiul Roman”, unde a fost mulţi ani profesor de matematică.

Datorită minţii sale, el era vizitat de savanţi din lumea întreagă, care îi îi consultau opinia asupra unor idei, planuri, aparate sau curiozităţi. Mostrele primite de Kircher de la aceşti vizitatori au fost donate “Colegiului Roman”, obiectele constituind astfel fondul de bază al celebrului “Museum Kircherianum”, unul dintre punctele de atracţie ale Romei, începând cu veacul al XVII-lea.

În timpul vieţii, învăţatul iezuit primise cam 2000 de scrisori din multe ţări ale Europei, păstrate în arhive până în zilele noastre. Printre acestea s-au păstrat şi scrisorile lui Marci.

Într-o epistolă adresată din Praga lui Kircher de Georg Baresch sau Barschius (1639), acesta îi mărturisea celebrului iezuit de la Roma că se află în posesia unui document misterios, scris într-un alfabet necunoscut, ilustrat cu imagini de plante, stele şi conţinând formule alchimice.

Oricum, la 1666, J. Kircher primeşte de la J. M. Marci celebrul manuscris, însoţit de o scrisoare, în care este rugat să analizeze documentul, punându-i la dispoziţie câteva date lămuritoare privind modul în care a intrat în posesia acestuia ( de la un prieten apropiat, ce încercase fără succes să afle tainele ascunse în textul criptic.)

Marci îi spune că a aflat de la un anume “dr. Raphael” (dr. Raphael Missowski, 1580-1644) că manuscrisul fusese cumpărat de Împăratul Rudolf al II-lea al Boemiei, cu 600 de ducaţi, că, pe vremea domniei acestui suveran, savanţii de la curtea sa credeau că misteriosul document este creaţia lui Roger Bacon.

De aici încolo, nu se poate afla cum de a ajuns MV de la Kircher la biblioteca din Villa Mondragone, dar unele presupuneri pot fi făcute.

Cert este faptul că, după 1680, anul morţii lui Ath. Kircher, muzeul ce-i va purta numele nu face nici un fel de menţiune cu privire la existenţa acestui manuscris printre lucrările inventariate. În orice caz, MV a făcut parte din rândul cărţilor, documentelor şi manuscriselor pe care iezuiţii le-au păstrat cu sfinţenie, chiar în perioadele când au fost supuşi persecuţiilor.

Prima perioadă mai întunecată din viaţa acestui ordin s-a petrecut la 1773. Atunci, Lazzari, custodele “Colegiului Roman” îl va însoţi la Toledo pe Cardinalul Zelada, zelos membru al mişcării anti-iezuite, aducând cu el, în Spania, o bună parte din arhiva, manuscrisele şi cărţile bibliotecii iezuiţilor.

În timpul epocii napoleoniene, arhivele ordinului s-au păstrat la “Cassa Professa”, fiind salvate de călugărul Giuseppe Pignateli. După restaurarea ordinului iezuit (1814-1824), “Seminario Romana” este mutat lângă “Piaţa Navonna”. Începând cu anul 1853, când P. Beckx este ales în fruntea congregaţiei, acesta pune ordine în arhivă şi, cumpărând Villa Mondragone, de la fostul proprietar Marcantonio Di Borghese (1865), mută aici preţioasele manuscrise.

În 1870, nori negri se abat din nou asupra ordinului iezuit. La 20 septembrie, trupele conduse de Vittorio Emanuele vor captura Roma, ocupând toate clădirile deţinute de ordinul iezuit. Călugării vor salva cât vor putea mai multe documente considerate valoroase, printre ele şi MV. Însă, principala bibliotecă a iezuiţilor, aflată la “Colegiul Roman” (“Biblioteca Major”), este transformată în “Biblioteca Naţională Victor Emanuel al II-lea” (20 oct. 1873). Aici, timp de doi ani, vor fi transferate toate arhivele iezuiţilor, culese din peste 60 de fonduri documentare, însumând peste 40 000 de cărţi, documente şi manuscrise.

În 1896, ordinul iezuit răscumpără Villa Mondragone, care se afla într-o stare fizică deplorabilă, hotărând să o restaureze. Pentru fondurile necesare, se decide vânzarea a circa 1000 de manuscrise şi cărţi, astfel intrând anticarul Voynich în posesia acestui manuscris.

În răstimpul scurs de la cumpărarea codexului, în 1912, şi până la sfârşitul primului Război Mondial, acesta a fost analizat de către savanţi şi cercetători, inclusiv de către specialişti ai serviciilor de decriptare americane (Yardley, John M. Manly), fără a se obţine vre-un succes notabil.

În anul 1919, sub forma unor reproduceri fragmentare, MV este prezentat lui WILLIAM ROMAINE NEWBOLD, profesor de filosofie al Universităţii din Pennsylvania, care face cunoscut lumii ştiinţifice faptul că a reuşit decriptarea textului acestui celebru codex (aprilie 1921). El afirmă cu acest prilej că autorul lucrării este Roger Bacon, care a utilizat un sistem de cifru extrem de complicat bazat, în principal, pe metoda anagramării.

Totodată, printre altele, Newbold a susţinut că R. Bacon este inventatorul telescopului şi al microscopului. De asemenea, R. Bacon ar fi fost primul care a descoperit Marea Nebuloasă din Andromeda, descriind-o ca fiind o galaxie de tip spiralat, tot el fiind cel ce a descris celulele şi nucleele etc.

Textul descifrat de către Newbold va fi tipărit la doi ani după moartea sa, în 1928, soluţia sa fiind acceptată chiar cu entuziasm de nume celebre ale ştiinţei acelor vremi: academicianul francez Etienne Gilson (filosof), Raoul Carton etc. Decriptarea lui Newbold a stârnit o adevărată revelaţie în întreaga lume. Editorul, Roland Grubb Kent, prieten apropiat al autorului epocalei descoperiri, va intitula cartea postumă a savantului Newbold- ”Cifrul lui Roger Bacon”.

Pe o poziţie ştiinţifică cu totul contrară se situează însă John Manly (1931), care desfiinţează pur şi simplu soluţia propusă de Newbold.

Dar cercetările vor continua şi tentativele de a decripta acest manuscris nu vor înceta să apară, deşi succesul repurtat de Newbold va rămâne singular.

Ethel Voynich, după moartea soţului său, fiind moştenitoarea preţiosului manuscris, trimite o copie a MV profesorului Henry Hivernat, de la Universitatea Catolică din Washington, cu rugămintea de a-şi exprima opiniile sale. Mai interesat însă de acest manuscris s-a arătat a fi asistentul său, Theodor C. Peterson , care a realizat o dublă copie (una fotografică şi a doua olografă, cea din urmă fiind finalizată în anul 1944). Peterson a lucrat asupra manuscrisului până la moartea sa, dar rezultatele laborioasei sale activităţi de cercetare nu au fost finalizate printr-o nouă teorie sau prin propunerea unei noi soluţii, care să conducă la aflarea unui text clar. După aproape 40 de ani de muncă plină de acribie, părintele Th. C. Peterson, profesor la “St. Paul´s College” din Washington, concluziona că literele manuscrisului reprezintă silabele unei scrieri stenografice medievale.

Conţinutul manuscrisului Voynich

Aşa cum se prezintă în zilele noastre, MV cuprinde 204 p., dintre care 28 sunt considerate pierdute. Copertele originare, din pergament subţire, sub formă de foaie de registru, sunt desprinse de manuscris.

Foile codexului sunt acoperite din abundenţă cu text şi imagini. Cât priveşte partea grafică, cititorul este şocat de formele fantastice ale desenelor: zeci de nuduri, aparţinând unor personaje de sex feminin, cu o statură zveltă, diagrame astrologice şi aproximativ 400 de desene, înfăţişând specii bizare de plante.

Întrucât textul codexului Voynich nu poate fi încă descifrat, doar imaginile sale pot oferi unele idei privind natura şi destinaţia manuscrisului: este de presupus că avem de a face cu o lucrare de gen almanah, un fel de album herbal, la care se adaugă, ca într-un veritabil miscelaneu, diverse capitole destinate alchimiei, vrăjitoriei, astrologiei etc.

Conform unei clasificări unanim acceptate de către cercetători, în cuprinsul acestui manuscris există următoarele clase distincte de subiecte:

– Secţiunea cu specific botanic (imaginile prezintă desenele unor plante, multe neidentificate încă sau cu caracter fantastic);

– Secţiunea cu caracter astronomic (conţinând majoritatea semnelor de tip zodiacal);

– Secţiunea cu profil biologic ( având desene anatomice sau imagini de fiinţe umane);

– Secţiunea cu specific farmaceutic (ustensile de laborator şi părţi de plante);

– Secţiunea “reţetelor” (conţine scurte formule, probabil alchimice).

În legătură cu stilul desenelor, se poate spune că acestea aparţin, mai degrabă, unui om de ştiinţă, decât unui artist. Bogat colorate, într-o manieră ornamentală destul de bizară, ilustraţiile atrag privirea prin preponderenţa nuanţelor de roşu închis (purpuriu), bleu, galben deschis, maro şi, mai ales, verde viu.

Nudurile dau impresia că aparţin unor femei care zboară în eter cu ajutorul unor vehicule ciudate, de forma unor căzi de baie, legate însă prin complicate ţevi şi tuburi. Acest păienjeniş de ţevărie şi tuburi creează impresia, la prima vedere, unei complicate maşinării hidraulice, ori a unor planşe anatomice cu caracter fantastic.

Hărţi misterioase par a reda imaginea unor corpuri astronomice, privite printr-un telescop, în timp ce alte imagini sugerează celule vii, observate printr-un microscop. Cu un strop de imaginaţie, poţi vedea în faţa ochilor un straniu calendar, compus din semne zodiacale şi multe personaje dezbrăcate, aruncate parcă în lăzi de gunoi.

Peste tot, printre aceste imagini fantastice, există porţiuni de text. Formal, textul nu prezintă nici un fel de semne care să indice prezenţa unor criptograme. Literele sunt obişnuite scrierii latine medievale târzii, cu caracteristicile grafice ale epocii.

Ductul scrisului este molcom, prietenos, ca şi când autorul manuscrisului ar fi copiat un text clar, inteligibil.

Surpriza vine însă în momentul când vrei să şi înţelegi ceea ce este scris în faţa ochilor: o limbă stranie, necunoscută, care nu poate fi comparată cu nici o altă limbă vorbită în prezent pe faţa Pământului.

Eşti frapat de la început, fără a efectua complicate statistici de ordin lingvistic, de existenţa a numeroase repetări de litere, grupuri de litere sau chiar cuvinte, multe dintre ele cu mici deosebiri, legate probabil de flexiuni necesare, mai ales în ceea ce priveşte terminaţia lor.

Paleografii s-au arătat neputincioşi, nefiind în stare să recunoască vre-un izvor alfabetic pentru anumite litere ale manuscrisului, cu toate că numărul simbolurilor este extrem de mic: 29 de grafeme.

Analiza criptoanaliştilor s-a dovedit şi ea incapabilă de a aduce lumină, deşi iniţial s-a bănuit că este vorba de un sistem de cifrare destul de simplu: substituţie monoalfabetică .

Lingviştii, la rândul lor, au comparat textul MV cu texte similare medievale, redactate în latina bisericească, engleza medievală, limba veche a francilor, etc. dar nu au găsit nici un fel de elemente comune cu textul acestui codex.

S-a trecut apoi la studierea grafiei, a desenelor, pergamentului şi pigmenţilor folosiţi la cerneală sau desene, însă concluziile sunt divergente.

Judecând sumar, numai după partea iconografică, s-ar putea ajunge la concluzia că manuscrisul ar data din sec. XV-XVII, dar nici un alt document din perioada respectivă nu prezintă ceva similar.

Descrierea ilustraţiilor

Aşa cum s-a arătat mai sus, analiştii acestui document au clasificat imaginile sale în câteva categorii, conform subiectului reprezentat.

– Ilustraţii cu subiect botanic

De regulă, paginile cu conţinut botanic conţin o singură reprezentare iconografică, uneori chiar două, înfăţişând chipul unei plante, acompaniate de scurte paragrafe de text criptografiat.

Din punct de vedere formal, acest tip de construcţie a unei pagini sugerează puncte comune cu unele manuscrise medievale de secol XV-XVI. Se poate spune că punerea în pagină nu este originală, arhetipul putând fi întâlnit chiar la unele manuscrise datând din antichitatea târzie.

Majoritatea plantelor nu au putut fi identificate, multe dintre ele având două pistiluri, ceea ce demonstrează că imaginile respective pot avea şi o altă funcţie, decât aceea de a fi schiţe ale unui ierbar medieval. Aşa cum în “bestiariile” vremii, desenele de animale aveau şi o semnificaţie figurată, putem trage aceeaşi concluzie şi în privinţa MV. Mai rămâne să arătăm şi ceea ce semnifică, prin mijloace alegorice, aceste imagini din domeniul botanicii.

Un inventar sumar al desenelor MV arată că aproximativ 50% din numărul total al acestora conţin desene de plante.

– Ilustraţii cu caracter astronomic

Desenele acestei clase figurative au ca subiect Soarele, Luna, separat sau împreună, precum şi diverse distribuţii de corpuri celeste.

Paginile cu subiect astronomic sunt în număr de 12, abundând imaginile zodiacale. Pentru acest motiv, ele au fost catalogate de către cercetători drept ilustraţii astrologice.

În linii generale, este greu a face o distincţie netă între paginile cu caracter astronomic şi cele având desene cu specific astrologic. Sunt considerate desene cu caracter astronomic cele aflate la f 67, cu excepţia f 67 r şi f 68, v 3

– Ilustraţii cu caracter cosmologic

În pofida dificultăţilor de a stabili o semnificaţie logică desenelor de tip circular sau altor figuri geometrice existente în acest manuscris (ex: f 67, v2, f 68 v3, f 69, f 70 r 1, 2, f 85 r 2, f 85, r 2 şi f 86, v 4, 3), cercetători precum Newbold sau D ´ Imperio le-au numit ilustraţii cosmologice.

Sunt de remarcat două compoziţii particulare, prima alcătuită din conexarea a 9 cercuri, având patru desene mai mici la colţuri, precum şi reţeaua de rozete, de pe fila 86 v 4, 3, căreia specialiştii i-au atribuit semnificaţia : “sfere celeste”.

– Ilustraţii astrologice

Există câteva file de document, conţinând cercuri concentrice şi un număr de 30 de stele nimfă, ce înconjoară emblema unui semn zodiacal, poziţionat central.

S-a observat, de asemenea, că nimfele din MV au similitudini cu desenele existente într-un manuscris astronomic bizantin, înregistrat în prezent în Biblioteca Vaticanului.

Sunt considerate imagini cu conţinut astrologic cele de la f 70 v2, f 71, f 72 şi f 73.

– Imagini cu conţinut antropomorf

Cercetătorii care au analizat şi clasificat partea iconografică a MV au considerat această secţiune drept cea mai stranie dintre toate categoriile de imagini existente în documentul analizat.

Majoritatea sunt nuduri de femei, legate prin ciudate reţele de tunuri şi vase comunicante, cu aspect general de nori (aburi) şi căzi de baie.

Ocultiştii au atribuit acestor desene o semnificaţie specială, ei subliniind faptul că imaginile sunt interpretări alegorice ale unui complicat proces biologic ori ale unor fenomene chimice, având un înţeles secret, cunoscut doar de cei iniţiaţi în alchimiei.

Aceste misterioase imagini antropomorfe ocupă o întreagă fasciculă a documentului (nr. 13).

De remarcat faptul că figuri feminine realizate în aceeaşi manieră pot fi regăsite din nou în manuscrisul bizantin de la Vatican, conţinând semne zodiacale.

– Ilustraţii cu caracter farmaceutic

Schiţele de la f 88, f 89, şi fascicola 19 în întregime, prezintă o
largă varietate de nervuri, frunze, rădăcini, tulpini sau părţi separate de plante, toate la un loc sugerând existenţa unui mic tratat farmacopeic, sau a un mic îndrumar pentru obţinerea de remedii farmaceutice.

Pe lângă aceste clase mari de imagini, MV conţine şi pagini pline de text, cu stele desenate pe marginea acestora, pagini care se găsesc, însă în multe manuscrise cu caracter alchimic, la sfârşitul lucrării. Unele dintre stele sunt colorate iar altele au chiar o coadă.

Astfel de pagini sunt considerate de către unii analişti ca fiind reţete alchimiste. Stele marginale pot fi observate la f 58, precum şi pe filele întregii fascicole 20, cu excepţia f 116 v.

Fac, oarecum, notă discordantă, câteva pagini care nu prezintă nici un fel de desene, cum sunt, de exemplu: f 1 r, f 76 r, f 85 r 1 şi f 86 v 6, v 5.

– Pagini lipsă

Manuscrisul, în starea în care se prezintă el astăzi, are unele pagini lipsă: f 12 (extrasă prin smulgere); f 59-60, f 74, fascicolul 16 (f 91 şi f 92) şi f 109-110.

La multe dintre aceste pagini se poate observa încă restul de pergament, prins în cotor.

“Bestiar” sau manual de zoologie ?

Există în codexul Voynich câteva desene la fel de stranii precum cele antropomorfe sau cu subiect botanic. Astfel, la f 25 poate fi observat un mic dragon, hrănindu-se dintr-o frunză. În altă parte apar doi şerpi (sau viermi), strecurându-se printre rădăcinile unei plante (f 25).

La f 79 pot fi observaţi un peşte, o salamandră, un leu (?), o felină (pisică ?), inclusiv păsări , aflate în zbor sau aşezate în cuiburi (f 86 v 3).

În secţiunea “farmaceutică “ a manuscrisului este desenată o creatură, probabil o broască.

Codexul Voynich- manual de geografie ?

La filele 68 v3 şi 86 r6, probabil şi la 86 v3, cercetătorii au identificat desene ce pot fi interpretate drept o hartă a lumii, puternic stilizată, similare acelora existente în Evul Mediu şi cunoscute sub denumirea de hărţi de tipul “T-O”. Este vorba de un cerc divizat în două jumătăţi, din care prima, la rândul ei, este împărţită în alte două secţiuni (formând două sferturi).

Alte ciudăţenii

La f 86 r 6 este înfăţişat un castel medieval şi un turn, în timp ce, la f 66 r este desenată o persoană decedată, înconjurată de obiecte minuscule, nedeterminate ca formă.

Rădăcinile de plante, înfăţişate la f 17 r par a sugera desenul stilizat al unui ochi.

Chestiunea esenţială a acestui codex este însă aceea a lipsei simbolurilor creştine (cu excepţia câtorva care, în general, pot fi întâlnite în oricare dintre marile religii ale lumii).

Cu toate acestea, simbolul crucii este evident marcat de imaginea de la f 79 v unde , în partea dreaptă superioară a paginii, apare portretul unei femei ţinând în mână un crucifix. Dinspre cer coboară un fascicul de raze, ce înconjoară trupul personajului.

Deoarece textul rămâne în continuare o enigmă, se pot face aproximări verificabile, studiindu-se unele elemente concrete: stilul artistic şi caracterul ştiinţific al desenelor, suportul material al codexului Voynich , culorile, pigmenţii, etc.

Sergio Toresella (1895), un istoric contemporan al botanicii, consideră că stilul desenelor “herbarului” Codexului Voynich este identic cu stilul unor creaţii similare, circulând în jurul anului 1460 în nordul Italiei.

Botanistul Hugh O´Neill de la Universitatea Catolică (1945) a identificat anumite plante, în special o “floare a soarelui”, originare de pe continentul american, specii ce nu puteau fi aduse în Europa decât după anul 1493. Judecând după acest aspect, manuscrisul Voynich este posterior secolului al XV-lea.

La aceleaşi concluzii ajunge şi Erwin Panofsky, istoric şi expert în arta renascentistă germană care, pornind de la aceeaşi imagine a “florii soarelui”, susţine că acest codex datează post 1470.

John Manly (1931), analizând tipul de semnături, concluzionează că acestea sunt caracteristice secolului al XV-lea, iar aceea a lui Jacobus de Tepenec indică, cert, secolul al XVII-lea.

Aceste conjecturi nu pot însă suplini chestiunea esenţială: ce conţine textul cifrat şi cine este autorul acestuia? În cazul în care manuscrisul nu este original, ci doar o copie târzie, atunci toate constatările referitoare la stilul desenelor, caracteristicile scrisului şi prezenţa semnăturilor de secol XV sau XVI nu mai au nici un fel de relevanţă.

Caracteristici ale scrisului

Nici un alt document medieval- spun cercetătorii care au analizat acest codex- nu prezintă caracteristicile existente în Manuscrisul Voynich.

Este evident faptul că scribul acestui document a realizat o scriere uniformă (rând după rând, de sus în jos). Nu este însă la fel de sigur dacă sensul scrierii este de la stânga la dreapta, cum sugerează majoritatea analiştilor manuscrisului, sau de la dreapta la stângă, cum susţin unele voci singulare (cf. M.Clarke, “Voynich Manuscript Analysis” (1977), Cap. “Character Forms”).

Din analiza grafiei codexului rezultă că acesta este opera a cel puţin doi scriptori, fiecare având stilul său de scriere.

Se poate observa cu uşurinţă faptul că scribul a realizat mai întâi desenele, adăugând ulterior textul criptografiat, în jurul acestora. Dacă această constatare este justă, atunci avem un punct de pornire solid în procesul de decriptare şi anume: între fiecare ilustraţie şi textul însoţitor există o legătură logică, care poate sugera anumite “cuvinte probabile” (nume de astre, de zodii, de instrumente de laborator etc. Este de presupus că textul adăugat lângă desenul unei plante se referă fie la descrierea părţilor ei componente, la desemnarea unor proprietăţi curative ori a unor eventuale substanţe cu întrebuinţare farmaceutică. Tot astfel, textul cuprins în interiorul hărţilor de tip “T-O” ar putea să se refere la unele denumiri geografice, cum ar fi unele toponime, hidronime, sau denumiri istorice de ţinuturi, state, popoare etc.)

În ultima vreme, cercetătorii au stabilit un limbaj convenţional, pentru a denumi anumite părţi constitutive ale acestui codex. Astfel, dacă figurile desenate sunt însoţite doar de un singur cuvânt criptografiat, acesta a fost denumit “etichetă”, iar porţiunile mai lungi de text poartă numele de “secvenţă”. Prin extensie, chiar o scurtă propoziţie sau frază, ataşate în mod indiscutabil unei anumite reprezentări grafice va purta denumirea de “etichetă”. Cuvântul sau cuvintele “etichetă” sugerează existenţa unei relaţii logice între imagine şi textul de alături.

Aceste “etichete” apar în mod explicit în proximitatea plantelor din secţiunea “herbar” precum şi la f 2 r, f 41 v şi f 65 r. De asemenea, lângă desenul de la f 66 r, înfăţişând o persoană decedată, este o “etichetă” semnificativă. “Etichete” apar în cadrul secţiunii “zodiac” (f 70 v 2, f 71, f 72, f 73 ), inclusiv lângă desenele astronomice.

Numeroase “etichete” sunt plasate în preajma ilustraţiilor din secţiunea “figuri antropomorfe” , inclusiv secţiunea “farmaceutică”.

Apar câteodată şi caractere grafice -“litere”- separate, mai ales în preajma desenelor circulare, ori la margine de pagină, lateral, fiind denumite ”secvenţe uniliterale”.

Trebuie menţionată însă o altă particularitate a acestui cript misterios: existenţa unor porţiuni de text, scrise cu caractere diferite de cele existente în general în conţinutul documentului. Astfel, la f 1 r se mai poate observa semnătura lui Jacobus de Tepenec, deşi a fost ştearsă între timp. Tot aici există, abia lizibile, litere încadrate într-un tablou anumit.

La f 70 v 2, f 72 şi f 73 (secţiunea “zodiac”) sunt grafiate numele lunilor anului, pronunţate într-o limbă sau dialect necunoscut, ori atât de bine criptografiate încât par astfel.

R. Salomon a identificat la f 66 r , lângă cadavrul acelei persoane, un fel de “etichetă”, pe care el o lecturează în germană- “der Mussdel”.

Un text comentariu, din nefericire aproape ilizibil, există şi la extremitatea superioară a f 17 r.

Literele “a”,”b”,”c” sunt vizibile clar la colţurile superioare ale f 67r 1, 2; f 68 r 1, 2, 3 şi f 70 r 1, 2, în timp ce, la f 116 v, apar trei rânduri, considerate a conţine –probabil- cuvinte magice sau, după alte ipoteze, materializări ale unor tentative ulterioare de decriptare a documentului.

În sfârşit, la f 66 v şi f 86 v 3 apar stranii însemnări, considerate după unii analişti drept simple mâzgălituri, fără vre-o semnificaţie anumită.

Analiza “secvenţelor” a dus la următoarea constatare: există un şir de 17 caractere, repetate de patru ori, inclusiv la f 57 v, în timp ce “literele” (grafeme formate dintr-un singur caracter) apar în marginea din stânga a f 76 r sau a f 66 r (unde există şi “cuvinte” scurte)

Conţine prima filă a codexului Voynic cheia cifrului ?

Prima filă a MV conţine patru paragrafe de text. Al doilea şi al treilea paragraf ies în evidenţă prin largi iniţiale ornate, colorate în roşu. Aceste iniţiale nu fac parte din setul de litere ce apar în restul manuscrisului Voynich.

Primul paragraf începe cu o literă grecească veche, simbolul lui Arie. La finele acestor paragrafe există unele cuvinte ce par a sugera faptul că aici s-ar ascunde numele autorului acestui misterios document.

După cum afirma însuşi W. Voynich, primii cercetători ai manuscrisului au folosit mijloace moderne pentru acea vreme (lampa cu raze UV), reuşind să identifice semnătura lui Jacob de Tepenec iar, mai jos, cuvântul “Prag”.

La marginea din dreapta a primei file a MV există însă o coloană de litere latine, de la A la Z, având fiecare o reprezentare literală din “alfabetul Voynic”, de fapt o veritabilă cheie de substituţie .

În zilele noastre, chiar utilizându-se procedeul lămpii cu raze U-V, abia mai pot fi distinse câteva perechi de corespondenţe între literele latine şi cele ale MV.

Mai mult, se pare că existau trei coloane verticale de litere, din care coloana din stânga, prima, reprezintă alfabetul clar, normal ordonat, de la A la Z, din care însă nu pot fi lizibile decât literele a, b, c,……..o, p, q, r, s…..y, z. În partea dreaptă a acestor litere din clar existau literele alfabetului de substituţie, astăzi însă ilizibile.

Cu toate acestea, nimeni nu poate garanta că această cheie, parţial ştearsă de mâna cuiva, amator de şarade şi cifruri, este doar o tentativă de decriptare, nereuşită, de vreme ce nu a fost păstrată, şi nu este cheia adevărată a cifrului folosit de autorul MV.

Din nefericire, documentul şi copiile aflate în fondul de manuscrise al Universităţii Yale este aproape ilizibil, cel puţin în ceea ce priveşte prima pagină.

Autor: DAN TOMA DULCIU
Compilare şi foto: Carmen Pankau

-VA URMA!-










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu