ULUITOAREA CIVILIZAŢIE EGIPTEANĂ PE CARE A CREAT-O NEAMURILE ARIMINE/GETE ACIUATE PE MALURILE LUI HAPY (PARTEA I)

Pentru a înţelege legăturile dintre cultura mioritică şi cea egipteană, dar şi rosturile drumeţiei lui Zamolxe în Egipt, trebuie să mergem în preistoria şi istoria acestei regiuni unde se găsesc germenii uluitoarei civilizaţii pe care au creat-o neamurile arimine aciuate pe malurile lui Hapy. Una din cele mai vechi culturi cunoscute pe teritoriul Egiptului pentru perioada neolitică este cea de la Merimde, la marginea vestică a deltei Nilului. S-au descoperit aici vase din lut realizate cu mîna şi arareori incizate, schelete de animale şi de oameni unde morţii erau îngropaţi de obicei sub podeaua casei în poziţie şezînd.

Foarte importantă este descoperirea alăturată a unei figuri umane din lut ars şi a unui cap de taur realizat din acelaşi material şi care, în perioada istorică va evolua în mai multe variante ale cultului taurului. Un model ritualic asemănător cu cel egiptean, a fost găsit de către arheologii români în sanctuarul preistoric de la Parţa, judeţul Timiş fiind datat în mileniul V î.e.n. Acest simbol al taurului solar apare şi la emeşi (sumerieni - n.r. Carmen Pankau) pe sigilii încă la începutul mileniului lll î.e.n., iar la egipteni este simbol religios din primele faze ale civilizaţiei lor. Mitul taurului găsit la Parţa, în cultura carpatină îşi continuă existenţa simbolistică religioasă prin capul de taur din aur, descoperit la Poiana Coţofeneşti, judeţul Bacău şi datat în secolul Vll î.e.n. precum şi pe numeroase tăbliţe de plumb ce stau ascunse de nemernici la Institutul de Arheologie din Bucureşti şi care prezintă adevărata istorie a neamului arimin. Simbolul capului de taur sau bour, cum i s-a spus la începutul feudalismului românesc, apare pe primele steme ale Moldovei de la începutul secolului XlV.

În mileniul lV î.e.n. se disting în Egipt o rasă mică de oameni, fragilă specifică întregului areal al Mării Mediterane, o rasă ceva mai înaltă şi mai robustă, ale cărei urme se găsesc şi în alte regiuni ale Africii de Nord şi o rasă negroidă, dar care nu are antropologia populaţiei negre. Odată cu începerea istoriei propriu-zise a epocii tinite, apare o rasă cu craniul mai mic, mai redusă din punct de vedere numeric şi care era foarte asemănătoare cu cea din Sumer. În situl arheologic de la Negade din apropierea Tebei, capitala Egiptului de Sus – s-au descoperit artefacte de la sfîrşitul mileniului lV î.e.n. ce arată asemănări uluitoare cu civilizaţia sumeriană. O reprezentare grafică a unei bărci cu prora foarte ridicată specifică acestei civilizaţii, grupuri de animale heraldice cum ar fi pisica cu gîtul lung şi un sigiliu cilindric cum purtau emeşii, pe care îl foloseau drept ştampilă. Sunt asemănări evidente între unele semne emeş folosite înainte de scrierea cuneiformă şi unele hieroglife egiptene.

În arhiva regelui asirian Asurbanipal (668-631 î.e.n.) s-au descoperit tăbliţe care povestesc campania militară purtată de acesta împotriva regelui Taharka, apoi cu urmaşul acestuia Tanutamon, de neam cuşit şi care stăpâneau atunci Egiptul. În aceste scrieri spune că regele asirian a plecat cu război şi gând de cucerire împotriva ţării Magan şi Meluha, numele Egiptului de Sus şi a Egiptului de Jos, iar inscripţiile urmaşului său Asarhaddon spun că a supus prin sabie ţinuturile Patsuris, Musur şi Kuş, adică cele două ţinuturi egiptene şi cel cuşit.

Tăbliţele neamului emeş din Ki-en-gi/Sumer, spun că făceau comerţ pe la mijlocul mileniului lll î.e.n. cu ţările Magan şi Meluha de unde aduceau aur, argint, piatră pentru statui, fildeş şi alte bunuri. Asirienii au luat aceste informaţii ori de pe tăbliţele cu scriere cuneiformă a emeşilor sau chiar în acele timpuri, în Sumer, existau relaţii economice cu Egiptul făcute de neamul caldeilor – vechii sumerieni – astfel circulând şi denumirile pentru împărţirea istorică a Egiptului. Istoria culturnicilor atotştiutori din Europa şi de aiurea, nu a reţinut aceste informaţii atât de evidente pentru că nu dau bine la sacrele plăsmuiri pe care s-a clădit această cultură. Chiar toată civilizaţia sumeriană este ţinută premeditat într-un semiîntuneric perpetuu din aceleaşi motive criminale de ascundere a adevărului şi a importanţei ei pentru culturile oriental-europene.

Există asemănări evidente între religia emeşilor şi cea egipteană, iar simbolistica sacrului este aceeaşi în ambele teozofii, crucea şi steaua. Deci această rasă arimină, ce şi-a găsit sălaş sub soare pe malurile Tigrului şi Eufratului, s-a deplasat în preumblările lor milenare şi la fraţii de pe malurile Nilului, iar urmele nu pot fi tăgăduite pentru cine vrea să le vadă şi nu ţine în cap gărgăunii indo-europenismului, antichităţii clasice greco-romane şi iudeo-cretinismului îndobitocitor.

O altă migraţie a neamurilor arimine în ţara lui Ra, s-a întîmplat în prima parte a secolului XVlll î.e.n. cînd nepoftiţii hicsoşi, au venit să-şi salute rubedeniile uitate de timp, ospeţie care a durat mai bine de 150 de ani, şi unde în documentele gazdelor nu se aminteşte mai nimic despre răulenii musafiri.

Cea mai veche formă de structură statală pe malurile Nilului, a fost unirea triburilor în unităţi teritorial-administrative numite nome şi delimitate între ele de canalele de irigaţii numite sapat şi sapate perpendicular pe cursul fluviului. Cel mai vechi titlu al conducătorilor nomelor avea sensul de „cel care pune/face canale” taty(ta: autoritate, părinte, opritor, zăvor, a deschide + ti: neam, a hrăni cu, a ţine în viaţă). Numărul nomelor a variat la început de la 38 şi a ajuns la 42 în perioada Imperiului de Mijloc. Noma 8 din Egiptul de Sus cu capitala la This, se mai numea ta wer, adică cea mai veche ţară. În Clisura Dunării s-au găsit cele mai vechi artefacte ale locuirii acestor meleaguri ce dăinuie din mileniul Xll î.e.n. iar în localitatea Lepenski Vir de pe malul drept al fluviului, nivelul de locuire este din perioada 6500-5500 î.e.n. Unde ar trebui să mă mai vâr, să răscolesc fioroasa prostie şi ură îndreptată împotriva adevărului şi a neamului arimin, care zace de atîta vreme în căpăţânele istoricilor profeţi şi trădători?

Unul din primii regi din faza preistorică a Egiptului se numea Aha şi a fost înaintaşul lui Narmer/Menes. Primul conducător istoric al Egiptului este Menes, care a fost rege în Egiptul de Sud şi prin forţa armelor l-a unit cu Egiptul de Nord. În Regatul Vechi şi cel de Mijloc, pir-o însemna palatul regal sau „casa mare“ unde se adunau cei viteji şi cei care împart adevărul şi dreptatea pentru a hotărî treburile obştii. Începînd cu dinastia XVlll-a, denumirea era atribuită persoanei regale. Egiptenii îşi numeau ţara ,,Negru şi roşu” de la cele două zone distincte ale pămîntului, negrul pentru ţinuturile irigate şi care dădeau roade bogate pentru populaţie iar roşul era deşertul care le făcea o mare groază, fiind scris şi cu semnul pentru străinătate sau munte. În egipteana veche denumirea ţării era ta kenet sau ta kemet. Pentru că scrierea hieroglifică nu folosea vocalele, ele fiind cunoscute de cei care le citeau, în timp, citirea corectă a acestor texte s-a uitat iar stabilirea, de către egiptologi a vocalelor este, de cele mai multe ori arbitrară. Şi chiar mai mult decît atât, egiptenii din deltă se înţelegeau foarte greu cu cei din sudul ţării, fiecare nomă, având practic un grai sau dialect al său.

Cuvântul kemet poate fi citit şi chimet. care în româna veche înseamnă consilier, iar cu un sens mai larg poate fi acceptat ca puterea ce hotărăşte în comun, pentur că regele lor, pir-a, faraon este născocirea unor faraoni veniţi din Peloponez, la început se consulta cu ceata războinicilor şi sfatul bătrînilor şi tot la el veneau cu pîra cei cu necaz sau of la lingurea. Iar cuvântul kenet trebuie citit cănit care în română are chiar sensul de înnegrit, muruit cu ceva negru. Administraţia statului era stabilită de regatul divin, a-l sluji pe pir-a însemna a-l sluji pe zeu iar judecătorii purtau titlul de ,,preoţi ai lui Maat”. Dreptul a fost dat de însuşi zeul Creaţiei şi era păzit de rege, tot aşa cum erau şi la geţi şi emeşi prin Legea Adevărului şi Dreptăţii, scriere de îndrumare şi diriguire a existenţei muritorilor pînă la izbăvirea existenţei pământeşti şi întoarcerea în veşnicie, sau Cetatea Luminii.

Persoana regală, pentru a ocupa tronul era purificată cu apa vieţii, ,,ca să întinerească zilnic precum Ra”.

La geţi, judecăţile pricinilor erau făcute de către obşte, de mato şi ca ultimă chibzuinţă, erau aduse preoţii edia sau ede, sentinţele fiind însemnate cu semnul crucii.

Într-unul din miturile egiptene, ţara lor era considerată ca centrul pămîntului, unde la începuturile lumii, soarele a apărut înaripat şi s-a aşezat sub înfăţişarea unei păsări poposind pe copacul primordial – salcia. Ca loc de apariţie a zeului soare într-un copac primordial, pentru mintea muritorilor, palmierul şi salcia dar şi obeliscul din piatră pot avea rolul de axă a lumii. Deşi fiecare nomă avea un cult religios aparte, toate însă păstrau o structură teologică şi teozofică unitară, cu o entitate divină unică, nenăscută şi necreată, care reprezintă începutul şi sfârşitul prin renaştere, şi din care veneau celelalte şapte divinităţi principale. Chiar dacă ele nu aveau în toate nomele aceleaşi denumiri şi aceleaşi atribuţii, principiul teologic a fost păstrat cu sfinţenie până în epoca macedoneană. Acelaşi principiu teologic l-au avut religia emeşilor, a geţilor şi a unei părţi din neamul tracilor.

Înaintea unificării sub un singur rege, Egiptul fusese divizat şi fiecare nomă avea simbolul ei totemic, care, după unire, unele au fost preluate în noua simbolistică regală. În jurul anului 4000 î.e.n. populaţiile de pe malurile lui Hapy, de la mare pînă în zona muntoasă a fluviului, erau în această fază de dezvoltare. Totemul era pus în capătul unui băţ ce avea în capăt unul transversal mai mic, asemănător unui stindard din evul mediu. Cele mai frecvente totemuri ale vechilor egipteni au fost şoimul, leul, capul de taur şi berbecul cu coarnele răsucite în lateral aşa cum ciobanii români au şi acum o rasă de oi. În timp de pace, totemul stătea în lăcaşul de cult iar în timp de război, totemul/steagul mergea în fruntea clanului şi ajuta neamul în luptă. Ei se regăseau în puterea magică şi cultică a strămoşului întruchipat de totem ca o formă de renaştere a virtuţilor strămoşeşti. După luptele care au existat între clanurile din vechiul Egipt, s-a impus ca totem principal, cel al clanului şoimului ce a realizat şi unirea tuturor nomelor de pe cursul Nilului, titlu care îl purta şi pir-o fiind introdus în teologie ca unic beneficiar al acestui nume.

Totemul şoimului, aparţinea grupului ce a făcut unirea ţinuturilor de pe malurile Nilului fiind numit în textele vechi „prietenii şi adoratorii şoimului” sau Hor şemsu după urechea occidentalilor, dar Hor şemesu sau şamesu cum îşi spuneau ei. Însuşi faraonul purta acest titlul de şoim – hor sau har – iar soarele în zori tot şoim era numit. În teologia egipteană şoimul era considerat pasărea sacră a regelui – zeul Horus iar pasărea Ba este asemănată cu un şoim.

În limba română cuvîntul şoim l-a dat pe şoiman care înseamnă bărbat curajos, viteaz, mândru şi semeţ. Occidentalii care au descifrat limba egipteană veche nu aveau de unde cunoaşte aceste sensuri.

În eme-gi hor înseamnă şoim sau vultur, cuvânt care a dispărut din română iar sameşu în zicerea mioriticilor carpatini era baciul/şeful unei stâne. Regii egipteni ca şi lugal la emeşi şi mato la geţi, se considerau păstorii sau ciobanii care trebuiau să păstorească neamul lor cu mare grijă după legile sfinte ale adevărului şi dreptăţii iar acest sens are şi cuvântul Poimandres din faimoasele şi enigmaticele scrieri trismegiste. Din acest moment şoimul devine zeul sau duhul păzitor al familiei regale egiptene, având un templu la Hierakupolis. Zeul şoim mai purta numele de Harachte-Ra, ca întruchipare a puterii soarelui pe pământ. În limba română avem cuvîntul herete foarte apropiat de herechte cum cred eu că pronunţau egiptenii din mileniul lV-ll î.e.n. numele divinităţii. În româna veche nu mai avem cuvântul care i-ar fi numit pe acei „prieteni ai şoimului” şi care trebuia să fie hereteman sau heretemin, aşa cum de la şoim a apărut şoiman. Cuvântul man/min în eme-gi are sensul de bărbat, soţ, însoţitor. Mai avem însă pentru şoim cuvîntul hărău iar o povestioară neaoşă, spune că în vremurile fără de început pe neamul arimin l-a ajutat mult un voinic, vestit şi viteaz numit Aram sau Arim, iar vitejii cetei lui sau şoimanii, se numeau haramini(hara + min). Zic şi eu amin, închinîndu-mă neamului arimin şi acestei comori fără seamăn care este limba română!

Va urma!

Sursa: Olariu Arimin
Adaptare şi foto: Carmen Pankau