duminică, 31 martie 2024

ULUITOAREA CIVILIZAŢIE EGIPTEANĂ PE CARE A CREAT-O NEAMURILE ARIMINE/GETE ACIUATE PE MALURILE LUI HAPY (PARTEA a III-a)


-Urmare-

Ca Mare Preot peste marii preoţi ai nomelor, faraonul putea intra împreună cu preotul Sem, care controla procesiunea renaşterii prin pielea meska, în locul unde se afla statuia zeului. Începînd cu perioadele Imperiului Mijlociu în ceremonialul sărbătorii sed sau shed, se foloseşte o pînză în locul pielei pentru confecţionarea OULUI MITIC, iar textele spun că „se trece prin ea pentru a merge în cer”, pentru cei demni de dobîndirea nemuririi. Dar şi preotul Sem a fost înlocuit printr-un om obişnuit numit tikenu sau tukanu care se băga în OUL DIVIN. Acesta era pus pe o sanie care, la rîndul ei era pusă într-o barcă şi dusă la necropolă unde se făcea ceremonialul de înmormîntare. Tekenu/tukanu era scos din ou, i se tăia un biţ din chică şi împreună cu oul-matrice era arse pe altar, astfel fiind îndeplinit ceremonialul de regenerare şi întinerire a faraonului.

Atît în texte cît şi în viaţa curentă, pir-o era salutat cu formula „viaţă, prosperitate, sănătate” care se scria în egipteană An huda saba ba unde avem an(lumină, cer în emegi) + huda(dimineaţă, casă în română) + sana(sănătate în română) +ba(persoană în viaţă, a răsplăti, suflet în emegi).
Se pare că povestea lui Abel şi Cain din Tora îşi are rădăcinile aici în mitul lui Osiris ucis de Seth sau într-un mit asemănător cunoscut de la „duşmănoşii” filisteni din Palestina, o variantă a morţii lui Dumuzi. Şi tot de aici au luat ei pe cei doi fii ai lui Noe, Sem şi Ham amintiţi mai sus, iar pe Iafet l-au luat de la greci, care îl ştiau pe Iapet, ca tatăl lui Prometeu ce venea din neamul hiperoborean. Moz$aicii au putut şterpeli aceste informaţii numai după ce textele religioase egiptene au fost traduse în greacă la cererea regelui macedonean Ptolomeu ll, sub supravegherea preotului egiptean Manethon şi au ajuns astfel în Biblioteca publică din Alexandria. Acţiunea s-a petrecut în jurul anilor 270-230 î.e.n. şi numai după această dată, iv$riţii au fost străfulgeraţi de revelaţii, imitaţii şi alte asemenea conspiraţii drăceşti.

Religia egiptenilor avea două părţi distincte în practicarea cultului, o manifestare publică la care participau toţi membrii comunităţii şi o manifestare foarte restrînsă, numită de greci mistere, unde participau doar iniţiaţii. În această categorie intrau o parte dintre preoţi, unii mireni cu calităţi deosebite, marii preoţi şi pir-o. Fiecare nomă avea misterele ei, dar cele mai cunoscute, ajunse pînă la noi sînt misterele lui Osiris. Ele erau adevărate reprezentaţii teatrale jucate în public unde participau un mare număr de figuranţi alături de preoţi, iar o parte a acestor mistere erau jucate în temple sau în clădiri special amenajate acestui ceremonial, fiind partea cea mai importantă a sărbătorii. Nomele aveau fiecare propria organizare religioasă în frunte cu marele preot care slujea divinitatea tutelară. La egipteni funcţiile preoţeşti nu erau ereditare iar cei care nu dovedeau rîvnă pentru învăţătură erau lăsaţi de bărcuţă pentru că ei nu aveau căruţă, să se ocupe cu altceva, marele preot fiind iniţiatul în misterele cultului zeului principal şi dobîndea înţelepciunea prin clarviziune.
Intrarea în templele egiptene era condiţionată de o purificarea de aceea erau bazine cu apă în faţa lor unde fiecare credincios se putea curăţa. Obiceiul a fost luat de mo$zaici cînd şi-au ticluit ei povestioarele gogonate şi revelate.

În teologia egipteană cuvîntul ka semnifică o parte a divinităţii universale concretizată într-o anumită formă de viaţă sau neviaţă şi care după moarte sau distrugerea corpului material, se întoarce la ceruri în acea vibraţie energetică veşnică. Deci şi morţii clanului se vor întoarce la strămoşii lor, iar regele prin puterea lui devine simbolul acestui suflet colectiv al clanului şoimului care tutela peste Egipt. În eme-gi ka înseamnă colectivitate, clan, oraş, cetate. În cultura din Carpaţi s-a dezvoltat un concept foarte asemănător, păstrat prin cuvintele IO, IOU, IU cu un sens larg de Mîntuitor sau binefăcător al comunităţii neamului get. Întunecaţii au preluat acest concept al geţilor, l-au amestecat cu cel egiptean şi au scos de sub freză pe IA sau IAO, aşa cum apare Întunecimea Sa Iahwe la Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică. Grafic ka era prezentat în scrierea egipteană prin litere U cu capele puţin desfăcute spre exterior, aşa cum este vasul cunoaşterii de pe moneda lui „Cotys”. Ka apare odată cu naşterea fiinţei vii şi se dezvoltă cu aceasta pînă ajunge la maturitate, dar la începerea îmbătrînirii, ka se conservă în forma matură pentru a menţine puterea de viaţă şi a renaşterii de după moarte. Căci ka nu moare niciodată, după moartea trupului el se înalţă la ceruri unde se adună toate ka-urile într-o altă lume eternă. Atunci naşterea trebuie înţeleasă ca o ieşire din ka-ul primordial pentru a trăi în formă şi trup pe pământ apoi o reîntoarece la adevărata existenţă în altă lume. Textele egiptene spun despre ka-ul regelui că este cel mai puternic pentru că el simbolizează colectivitatea întreagă ce a intrat în legătură cu divinitatea, de aici mo$zaicii şi-au luat poate ideea puterii absolute a rabinului şef iar iudeo-creştinii catolici s-au şmecherit cu al lor papă drept „crăcănatul lumii”.
Cei care ajungeau la judecata lui Osiris şi erau găsiţi vrednici de nemurire primeau o coroană a „justificării” ce era confecţionate mai ales din frunze de măslin. Egiptenii îşi doreau ca după moarte să aibă parte de drumul către nemurire şi să se bucure ca Osiris de viaţă veşnică iar drumul se făcea cu ajutorul bărcii solare.

În miturile egiptene copacul apare ca un copac al vieţii unde sufletul mortului sub formă de pasăre se odihneşte şi primeşte apă sau fructe. Cine bea din apa vieţii şi va mînca din fructele cerului va deveni nemuritor şi uite aşa prin puterea cuvintelor acest mit a ajuns nemuritor şi pe plaiurile mioritice.
Sufletele se urcau la cer pe o scară, păzită de fiinţe de lumină iar cel care îi primea pe cei vrednici se numea „Aceste-este-el”. Sufletele Kher-Aha(glasul străbunilor) de la Heliopolis erau considerate drept suflete ale strămoşilor care apărau metropola. Scara cerului era un concept care se referă la o scară sacră dar nevăzută ce ajuta sufletul să se urce la ceruri pentru Judecata de Apoi. Trupul regelui mort se urca pe o ,,scară” spre ,,marele lăcaş” de pe vîrful muntelui sfînt care sprijinea bolta cerească. În Regatul Nou era cunoscută drept scara lui Osiris, zeul renaşterii şi înălţării, fiind numit şi neb cheperu „stăpînul înfăţişărilor”. Sufletul mortului parcurgea lumea de dincolo în şapte etape, ceea ce corespunde celor şapte ore ale nopţii. Pe Marelui Zeu, Te chem fiind cunoscut de mort, acesta dorea să-l privească în faţă. Barca Marelui Zeu este condusă de apropiaţii lui numiţi „arhonţii planetelor.” Sufletul se ducea în lumea cealaltă prin deschiderea gurii de către preotul Sem al lui Ptah. În teologia egiptenilor inelul sau cercul era simbol al eternităţii, dar acelaşi înţeles îl avea şi la geţii de pe Istru aşa cum aminteşte poetul latin Marţial în versurile sale

Înmormîntarea se făcea cu diferite ritualuri iar cosciugul era pus pe o luntre care era aşezată pe o sanie trasă de boi sau vaci. Obiceiul s-a păstrat în această formă la români pînă în secolul XX, iar uneori, vara morţii mioriticilor erau duşi la cimitir cu o sanie trasă de doi sau patru boi. În Imperiul Nou, mortul era dus la groapă pe o sanie trasă de vaci albe înjugate, iar în spatele ei urmau rudele şi prietenii adică Nemu în egipteană. Şi noi ştim că la orice înmormîntare de-a ariminilor, în spatele coşciugului, merge neamu decedatului, adică rudele de sînge cele mai apropiate. Uite aşa ne descoperim adevăratele rădăcini, după ce Laurian cu făcăturile lui sataniste şi leprele ce l-au urmat în apucături şi ticăloşii, ne-au pus pe „calea luminoasă” a îndobitocii absolute.

În Regatul Vechi barca morţilor numită şi Henu avea în mijloc un soclu cu şapte trepte ca simbol al urcării la cer pentru Judecata de Apoi. În scrierile religioase se spune că plutirea bărcii Henu era supravegheată de zeul Anti, un zeu şoim, considerat strămoşul mitic a epocii regilor zei.
Amduat este o parte a lumii de dincolo de sub pământ pe care trebuie să o parcurgă sufletul mortului în barca Henu, fiind supus unor încercări şi purifică, înainte de a ajunge în Amenti, ţinutul renaşterii alături de Osiris.

Peştera era considerată la egipteni arhetipul maternal al naşterii şi primirii trupului mort pentru a fi preluat într-o nouă renaştere, din trupul zeului pământ Gheb sau a Mamei Pămînteşti, cum apare în scrierile esenilor. Tot în această lume subpămînteană era alături de ţinutul lui Osiris, adică raiul cum nu îndrăznesc să spună culturnicii creştinii, şi iadul sau Rosetau, ceea ce înseamnă „lacul de foc” Aşa stăteau cele religioase şi la geţii „cei sălbatici” după cum ne arată tăbliţa care povesteşte moartea lui BOERO BISTO sau cum ne spun unele crîmpee de scriitură din Oracolele caldeene. Osiris era stăpînul marii peşteri subpămîntene pe unde trecea zilnic chiar Ra în barca lui divină şi trebuia să se tîrască printr-un culoar îngust pentru a ieşi din nou pe cer.

În Cartea peşterii există mai multe scene cu duşmani ai zeilor puşi cu capul în jos, în parte figuri de femei în lanţuri sau implorînd bunăvoinţă, în parte nelegiuiţi fără cap sau păsări Ba(ca manifestări de sine stătătoare ale celor morţi), toţi aceştia se află în „întunericul primordial”. Şi iarăşi vin şi le arăt făcătura celor care se ţin că toată înţelepciunea lumii a fost trimisă pe capul lor; ţinutul sheol unde se duceau ,,sufletele” răposaţilor mo$zaici era o întunecime şi frigăraie veşnică iar iubiţii lui Iahwe nu mai pupau niciodată lumina soarelui. Pentru morţii din religia egiptenilor, lumea de dincolo era o lume răsturnată. În Textele piramidelor, podarul din lumea subpămînteană este numit „cel ce priveşte înapoi”, căci se uita mereu în direcţia opusă.

În Amduat, partea cea mai de jos a peşterii lui Sokaris era imaginată cu valuri roşii, aluzie la „lacul de foc” în care erau pedepsiţi cei condamnaţi şi răi, sau iadul îndrăciţilor iudeo-cretini cu care ne-au prăjit minţile şi istoria. Şi GEŢII aveau în mitologia lor o asemenea blăstămăţie, iar avesticii îi acuzau pe ariminii carpatini, după ce s-au înfruptat copios din religia lor – tot aşa cum au făcut iv§riţii cu egiptenii şi cu filistenii – că sînt fiii Satanei/Ahriman şi îşi chinuie potrivnicii într-un lac de foc de şapte sute de ori mai fierbinte decît fierul topit. Ce urecheală merită urîcioşii!
În religia egiptenilor uleiul sfînt era identificat cu ochiul Uzat, iar ungerea cu acest balsam divin îl înzestra pe cel norocos cu puteri supranaturale împotriva forţelor întunericului. Şi Eno cînd a fost chemat în ceruri de către Sîntu spre a primi Legea Adevărului şi Dreptăţii, a fost uns cu ulei de slavă pentru a fi şi el fiinţă binecuvîntată ca celelalte fiinţe cereşti.

Egiptenii cînd spuneau rugăciuni sau cîntece în actul de venerare a divinităţilor, se puneau în genunchi şi se aplecau pînă ce atingeau cu nasul şi fruntea pămîntul, gestul fiind numit „sărutul pămîntului”. În timpurile preistorice, aduceau ca jertfă o pîine care se punea pe o rogojină împletită numită în egipteană hetep, cuvînt care a rămas cu sensul de jertfă şi care semnifica pîine. Mai tîrziu, jertfa se punea pe altare de piatră. Pîinea adusă ca jertfă şi binecuvîntată de preot era considerată sacră şi stabilea o legătură directă cu divinitatea. Ca jertfă deosebită se aduceau şapte pîini fiind considerate „pîinea vieţii”. Pîinea era darul oferit zeilor şi sufletelor celor decedaţi, reprezentînd religios trupul lui Osiris. Mîncînd-o, credincioşii se împărtăşeau din trupul zeului şi în felul acesta, se uneau în acelaşi destin cu el. Geţii şi emeşii aveau aceleaşi concepte teologice şi aceleaşi practici cultice care se găsesc identic în creştinismul şterpelit din cel arimin.
Dar egiptenii mai aduceau ca jertfă şi animale vii ce erau sacrificate în timpul ceremonialului religios, apoi pregătite şi servite participanţilor laici sau oficianţilor cultului. La acţiunea de purificare a mortului şi de deschidere a gurii, se aducea ca jertfă, pulpa din faţă din partea dreaptă a unei vite simbolizînd puterea fizică. Tranşarea animalului sacrificat se făcea numai cu un cuţit de cremene. Cuţitele de cult nu trebuia să fie din material prelucrat de om ci numai din piatră. Iv§riţii au preluat aceste practici de la egipteni, dar şuieră numai a revelaţie în scriiturile lor, acuzîndu-i pe aceştia că i-au robit de le-a ieşit fumul din pungă. În Numeri 9,21 se spune că Aaron ca mare preot al lui Iahwe, a înjunghiat taurul şi berbecul ca jertfă de mulţumire pentru popor, şi arătînd „ca dar adus înaintea lui Iahwe piepturile şi spata dreaptă, cum poruncise Iahwe lui Moşe”. Dar la anumite sărbători, ciopîrţirea animalului sacrificat era un ritual prin care trupul era tăiat în 14 bucăţi, număr în care a fost hăcuit şi Osiris, iar din trupul lui adunat şi mumificat a renăscut o nouă viaţă pe pământ cum este prezentat în mai multe temple. În Egiptul de Jos, în noma 11 era o sărbătoare a unui taur numit „“ciopîrţitul” – hesed ­­– care se pare că îl reprezenta chiar pe Osiris.

În perioada mai veche a istoriei Egiptului, preoţii care participau la acest ceremonial purtau pe spate o blană de panteră. Preoţii GEŢI purtau chiar pe cap şi pe spate blana unui lup aşa cum ne arată tăbliţa 9. Preoţii egipteni erau obligaţi să se radă pe cap ca simbol al supunerii faţă de divinitate şi să se taie împrejur, obiceiuri pe care mo$zaicii le-au „împrumutat” în timpul „robiei” de bună voie şi le practicau cînd veneau la templul din Ierusalim. Dacă le aminteşti de originea acestor practici cît şi de folosirea pentru tranşare a unui cuţit numai din cremene, te iau din scurt cu revelaţii, vedenii şi alte trăsnăi, făcînd pe nisnaiu şi pe pricepuţii în toate, ştiind şi ei că nu-i mai crede nimeni. Cînd iv$riţii se duceau la templu pentru ispăşire, se rădeau pe cap, obicei păstrat pînă prin anii 1935 la mo§zaicii din Ardeal. Aceştia aveau frizerii speciale, unde, cu un brici anume se rădeau pe cap, după ce în prealabil meseriaşul îi dădeau cu pucioasă. Se pare că numai această duhoare îi plăcea lui Iahwe, care îşi făcea felul prin măruntaiele pămîntului. Ungerea cu pucioasă a tărtăcuţei „celor aleşi” respecta întocmai dorinţa Întunecimii Sale din Levitic unde spune de mai multe ori că lui îi plac numai duhorile de pîrjol total pentru că: „Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut lui Elohim“. Iar cuţitaşul din cremene, iv$riţii îl foloseau la tranşarea moţului bărbăţiei cum i-a spus Iahwe lui Avram în Facerea 17,10-12 „Acesta este legămîntul meu, pe care să-l păziţi între mine şi voi…tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur… La vîrsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească să fie tăiat împrejur…fie că este rob născut în casă, fie că este cumpărat cu bani de la vreun străin.”

Va urma!

Sursa: Olariu Arimin
Adaptare şi foto: Carmen Pankau






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu