Heba era cîrja pe care o purta faraonul şi marii demnitari ca simbol al puterii cereşti sau pămînteşti. La noi cuvîntul habă înseamnă şezătoare iar hibă este cusur, necaz, grijă. Cuvintele arată într-un sens mai larg raporturile dintre conducător şi cei conduşi care se adunau laolaltă şi se supuneau unor reguli acceptate de toţi.
Isis, scrisă în egipteană Iaho, este principala divinitate feminină alături de Osiris cînd acest cult a ajuns să fie practicat în cele mai multe temple din Egipt. În perioada istorică timpurie Isis/Iaho nu aveau un cult separat fiind totdeauna soţia lui Osiris, dar în faza tîrzie, ea este percepută ca o divinitate a fertilităţii naturii, ogoarelor şi neamului omenesc. Ea nu a avut niciodată un animal totemic fiind prezentată în teologia egipteană prin chipul unei femei, de multe ori ţinînd pe Horus în braţe, o imagine asemănătoare apare şi la geţi pe tăbliţa 68. Ea l-a născut pe Horus prin frunte şi potrivit legendei lui Osiris, era adorată şi în oraşul fenician Biblos. Plutarh în scrierea De Iside et Osiride, o descrie pe Isis ca o divinitate a pămîntului, care, ca o femeie zămisleşte mereu viaţă. Ca simbol al fertilităţii este legată de lună fiind asimilată în unele centre de cult lui Hathor, iar de aici este însoţită de zeul Thor sau Thora, care prin lumină dă naştere vieţii. Egiptenii de rînd o considerau pe Isis o divinitate solară asemănătoare lui Ra. În epoca elenistică Isis devine soţia lui Serapis, cultul grecizat al lui Osiris, şi astfel este concepută ca zeiţă a întregii lumi, stăpînind peste toate popoarele lumii. Cultul ei avea, de altfel ca orice divinitate principală, o scriere sacră folosită în slujbele religioase şi mistere numită în egipteană Thora şi Isis în greacă.
Iv§riţii au practicat mult timp cultul lui Iahu, iar cînd i-a apucat sminteala revelaţiilor, emanaţiilor şi conspiraţiilor în a doua parte a secolului lll î.e.n. au schimbat numele blîndei stăpîne Iaho, în jupînul Iahwe, fioros, sîngeros şi gelos nevoie mare, păstrînd şi numele scrierilor lor blestemate după obîrşia egipteană sau poate filisteană.
Işed este pomul vieţii pe frunzele căruia Toth şi zeiţa Seshant scriau destinele muritorilor şi ale faraonului, adică ale tuturor celor ieşiţi din duhul creaţiei şi întrupaţi pe pământ pentru naştere şi renaştere în veşnicie, prin moartea pămîntească.
Iht, unul din fiii lui Horus, avea la gît un colier numit menit. Poate că tînărul chiar era menit să ne ajute pe noi să ne dezmeticim din mîlul şi otrava ignoranţei.
Jun a fost un simbol al lunii iar mai tîrziu al lui Oisris ca simbol al renaşterii. La noi orice jun este chiar renaşterea neamului din care vine.
Ka, este o expresie pentru forţa de zămislire şi de păstrare a vieţii dar nu structura materială a corpului ci doar cea spirituală, un fel de energie divină care însoţeşte corpul. Ei îl reprezentau ca pe o dublură a corpului. Cînd corpul moare, ka se desprinde şi se întoarce la obîrşia lui divină, avînd sensul şi de taur divin al luminii, spre deosebire de ba, care rămîne pe pământ legat de corpul material al omului. Egiptenii considerau lumina ca simbol al adevărului, al purităţii şi binelui care putea să distrugă toate forţele întunericului iar în noaptea de anul noul, în toate templele se aprindeau lumini, în faţa statuilor zeilor existînd un fel de caldele veşnice după cum spune Plutarh.
Kuk era zeul întunericului, fiind forma de început ce s-a desprins din haosul primordial. În emegi cuvîntul kuk, are sensul de întuneric sau negru. În religia geţilor, dar şi a egiptenilor, cei cu fapte rele în viaţa pămîntească erau condamnaţi să trăiască în lumea întunericului veşnic. Iv$riţii, cu minte puţină şi mînă lungă, cînd şi-au dat ei drumul la meşteşugul hoţiei, au luat de la egipteni şi această zicere, numai că neştiind de existenţa unei lumi a luminii, şi-au tras în Tora un loc, sheol unde se duc sufletele dar într-o întunecime absolută. Sau poate că, simţindu-se cu musca pe turban, au lăsat-o mai moale că şi aşa inspiraţiile lor erau prea oacheşe. Ori, cel care le-a scris trăsnăile din scrisorelele revelate era un tîmpit sadea sau un egiptean din ceata terapeuţilor de soi şi cu premeditare, le-a băgat pe gît asemenea porcării. Ei recunosc sincer că erau poporul condamnat la întuneric pentru totdeauna datorită duşmăniei veşnice faţă de neamul omenesc.
Maat, reprezenta conceputul tuturor legităţilor divine care stau la baza existenţei pămînteşti şi cereşti, ea întruchipează dreptatea, adevărul şi ordinea divină în teozofia egipteană. Judecătorii treceau drept preoţii lui Maat. La judecarea celor morţi, inima decedatului era cîntărită pe cîntarul dreptăţii în comparaţie cu pana lui Maat – simbolul adevărului. Maat, adevăr şi dreptate, este starea dreaptă şi echilibrată a naturii şi a societăţii aşa cum a fost realizată de creator. În coptă Me înseamnă adevăr şi dreptate, iar cuvîntul se găseşte în emegi cu aceeaşi fonetică şi semantică. Prin „legile zeului-soare” egiptenii înţelegeau însăşi substanţa conceptului de Maat Adevăr şi Dreptate, iar Eno a fost chemat la ceruri de către Sîntu pentru a primi asemenea Legi ale Adevărului şi Dreptăţii, foarte trebuincioase neamului omenesc. Pentru ei era ceva firesc să fii Om.
Menir, era un taur negru divinizat la Heliopolis iar Manethon spune că acest cult a fost introdus de regele Kakhoos din dinastia ll. În limba română menitor este un povestitor.
Min, scris de egipteni Minu – nume la români şi sfîntul Mina în calendarul creştinilor ortodocşi – divinitate care în epoca timpurie era venerat ca un fetiş de forma unei săgeţi cu cîrlig şi a unei cruci „latine” cu vîrful de sus înclinat puţin spre stînga, era considerat un simbol al fertilităţii şi al vieţii veşnice. Din atributele simbolice mai fac parte un strat de lăptuci sau ţelină, o colibă rotundă, în faţa căreia într-un băţ e înfipt un corn de vită şi un mic naos pe care se află un evantai. care pare a fi format din frunze. Coliba rotundă şi naosul reprezintă probabil un vechi altar a lui Min. Pe tăbliţa de plumb 18 se văd o parte din simbolurile acestei divinităţi, cortul rotund, săgeata cu cîrlig şi capul de taur. Principala lui sărbătoare era „sărbătoarea treptei” cînd faraonul aducea primul snop de spice tăiat chiar de el din noua recoltă de grîu. La procesiunea zeului Min se aducea un taur alb care-l reprezenta pe zeu. Min era o divinitate foarte importantă în tot arealul din Asia Mică, iar vechile scrieri egiptene spun că el era sărbătorit cu mare cinste în ţara Punt, adică Pont, teritoriul de pe coasta sudică a Mării Negre, unde timpul a aşezat regatele Bitiniei şi mai tîrziu Pont, locuite de traci.
Neith, vechea divinitate a oraşului Sais venerată din timpurile preistorice, avea ca simbol un scut, peste care sînt aşezate în X două săgeţi cu vîrfurile în cîrlig cum erau săgeţile sciţilor şi geţilor. Pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia, se vede pe scuturile strămoşilor noştri semnul sub formă de X. Ea purta pe cap coroana Egiptului de jos. I se atribuie următoarea inscripţie care a legat minţile tuturor: „Sînt ceea ce este, ceea ce a fost şi ceea ce va fi. Nimeni n-a ridicat vălul ce mă acoperă.” În limba română, neios înseamnă acoperit de zăpadă. La egipteni numele zeilor era secret, nărav pe care l-au luat şi iv§riţii cînd l-au scos înveşmîntat în nou pe Iahu, adică Isis şi i-au zis Iahwe.
Nepre/Nepere, personificarea bobului de grîu asimilat lui Osiris, care moare prin încolţire şi renaşte prin fir şi spic, ca să ajungă din nou bob. În limba română cuvîntul nepiere înseamnă cel ce nu moare. Şaul/Pavel, în scrierile lui furăcioase, preia acest sens metaforic al bobului de grîu, iar românii ortodocşi care se ţin urmaşii vrednicului neam ales al geţilor, aduc la biserică, drept prinos de recunoştinţă şi jertfă, coliva, făcută în vremurile mai vechi din grîu fiert şi miere! Iahwe primeşte ca „jertfă frumos mirositoare”, trupurile arse pe altare ale unor animale sau trupuri de oameni arse în braţele lui Moloh, care era perceput ca un fel de substitut material al înfiorătorului stăpîn al moz$aic$ilor.
Nun¸ este materia primordială şi prima materializare a existenţei. El este haosul dinaintea Creaţiei, apoi marea care poartă pămîntul, era considerat cel mai bătrîn zeu fiind denumit ,,bătrînul” sau „părintele zeilor”. La noi prin nun înţelegem starostele sau persoana care conduce toată pregătirea la o nuntă dar şi naşul celor care se căsătoresc, adică un fel de conducător simbolic al renaşterii vieţii prin căsătorie.
Nut/Not, este personificarea boltei cereşti fiind fiica lui Gheb şi a zeiţei Şu a aerului. Româna păstrează pentru cuvîntul nota, sensul de a naviga, cam aşa cum naviga ziua soarele cu barca lui pe cer. La Heliopolis, era venerată o piatră sacră – benben – fiind considerată prima formă de revelare a zeului primordial Atum-Chepre. În sanctuarele soarelui din timpul dinastiei V-a, acestea aveau amplasate în curte cîte un obelisc iar în Regatul Nou erau amplasate în perechi fiind puse în relaţie directă cu soarele şi luna. O altă interpretare certă este că aceşti doi stîlpi apărau lăcaşul de cult de rele şi reprezentau pe Isis şi Nephtiys care îl ridicau pe Ra să strălucească la orizont. Iv$riţii şi-au pus şi ei în Tora, două ciudăţenii pe care le consultau – Urim şi Tumim – dar i-au făcut şi stîlpi la intrarea templului din Ierusalim să aibă în ce să-şi sprijine minciunile. Atum mai era numit şi Tum iar Tumim cu sensul de nemărginire, sau Ziditorul lumii este un plural eb$raic. Urim este un plural de la Ur care înseamnă acoperiş, locuinţă, intrare + im care este plural.
Ochiul lui Horus luptă împotriva duşmanilor luminii cerului, fiind de foc el reprezentînd de fapt luna cu creşterile şi descreşterile ei. Ochiul lui Ra era considerat prima formă de lumină cerească fiind reprezentat de multe ori ca un şoim plutind în zbor. Acest ochi este reprodus cu modificarea poziţiei, pe fruntea coifului de aur descoperit la Coţofeneşti. Fiii lui Horus sînt legaţi de cele patru puncte cardinale; Imset cu înfăţişare umană – la sud, Hapi cu cap de maimuţă la nord, Duamutef cu cap de şacal la est, Kebechsenef cu cap de şoim la vest. Ezechiel ne trage o revelaţie la 1,10 unde spune că i-a văzut pe cei patru heruvimi care stăpînesc cele patru puncte cardinale, unul avea faţă de om, unul chip de pasăre, unul o faţă de vultur iar ultimul avea chip de leu. În Regatul Nou cerul era identificat cu zeiţa Şu iar fiul ei, Inmutef avea epitetul de „stîlpul mamei sale”. Potrivit textului piramidelor nr 389, cerul este sprijinit de STÎLPUL DJED.
Osiris, a fost ucis în al 28 an de domnie, de către fratele său Seth care era zeul ţărilor străine şi trebuia să-i oprească pe curioşi să-şi bage nasul pe valea Nilului. Pentru conspiraţie s-a asociat cu alţi 72 de conjuraţi şi printr-un vicleşug îl taie în 14 bucăţi, pus într-un chivot şi aruncat în Nil care l-a dus pînă la ţărmurii oraşul fenician Biblos unde a fost aruncat pe mal. Peste el a crescut un copac uriaş care a cuprins tot sicriul, iar trunchiul acestui copac a fost tăiat şi făcut stîlp în palatul regelui din Biblos. Isis află şi vine la curtea acestui rege cu gîndul să scoată sicriul din stîlpul palatului şi ajunge slujnică la soţia regelui dar nu-i spune cine este. Datorită unei întîmplări tragice pentru rege, Isis îşi arată identitatea şi primeşte stîlpul cu sicriul lui Osiris, îl scoate din trunchi iar o parte din lemn este dat regelui pentru a fi păstrat în templul construit special pentru Isis, numit şi Iaho şi cinstit de fenicieni pînă în epoca romană. Cu sicriul scos din lemn se întoarce în Egipt şi de atunci este venerat ca cel mai bun zeu al lor. Una din semnificaţiile stîlpului djed era aceea de coloană vertebrală a lui Osiris. Regele Mineptah(1236-1223 î.e.n.) a terminat templul subteran început de predecesorii săi, unde era adăpostit capul lui Oisiris şi se oficiau misterele acestui zeu. Cultul lui Mitra se desfăşura şi el în peşteri sau amenajări subterane care să imite peştera naturală. La Heliopolis djed, era numit şi „lemnul sfînt” amintind de copacul ce a cuprins sicriul lui Osiris la ţărmul oraşului Biblos.
Ra desemna la început chiar numele soarelui, iar în drumul lui pe cer, este însoţit de Thot ca vizitiu şi de Maat. La Heliopolis(Annu), regele Usertsen l a ridicat un sanctuar închinîndu-l lui Ra în cele două forma, Horus şi Temu.
Reshef, divinitate care se găseşte şi la fraţii lor filisteni unde se numea Resef – răget – fiind cunoscută ca un zeu al războiului.
Sahmet, cea puternică, era o zeiţă a războiului. În limba română cuvîntul sagne are sensul de rană, cicatrice, necaz, ceartă.
Tet este un semn asemănător cu crucea vieţii şi simboliza în Regatul Nou sîngele lui Isis. Semnificaţia veche nu se cunoaşte dar el se găseşte mereu împreună cu stîlpul djed din care a renăscut viaţa. La noi tete înseamnă strămoş, om bătrîn, unghi.
Sai, personificarea preştiinţei divine şi împreună cu Huh, este expresia creaţiei divine prin gîndire şi cuvînt. În română sai este o plută mare formată din mai multe plute mici.
Seshat, zeiţă a scrisului numită „cea care stă înaintea cărţilor”. Această îndeletnicire se făcea de obicei la temple fiind executată de meseriaşi numiţi scribi. În română sesă era adunarea sătenilor sau şezătoarea.
Va urma!
Sursa: Olariu Arimin
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu