Clerul lui Ptah era cel mai influent din Egipt iar marele preot numit Sem avînd un rang înalt în rîndul teocraţiei egiptene, se ocupa în special cu deschiderea gurii şi ochilor mortului participînd la moartea ritualică a faraonului. Egiptenii credeau că vorbele deţin o putere creatoare şi chiar lumea a fost creată de Ptah prin „gîndul din inimă şi scos pe limbă” cum spune un mit.
OUL ca simbol al naşterii vieţii a avut la egipteni mai multe mituri iar Ptah ar fi modelat oul pe roata olarului. Oul cosmic este înconjurat de raze. Unul din miturile Creaţiei spune că primul zeu s-a născut în cuibul unei păsări de baltă – un stîrc – într-un hăţiş de papură. Un asemenea lor sacru era în Zebaut, în apropiere de Buto în Deltă.
Egiptenii slujeau divinităţile pe cele mai ridicate înălţimi iar zeii lor se numeau „stăpînii munţilor”. În mitologia egipteană, ar fi existat doi mari munţi, la vest era muntele Manu – poate Meru de la noi – şi la est muntele Bakhau, ambii susţinînd bolta cerească. Emeşii, geţii şi filistenii se rugau divinităţilor de pe „înălţimi” sau din „munţi“.
Bolta cerească în mitologia egiptenilor era împărţită în 36 de părţi fiecare fiind sub zodia unei stele sau constelaţii, numite de greci decani – cum apare în gnosticism. Decanii erau numiţi ca „cei 36 de zei ai cerului” şi fiecare guverna peste un ciclu de zece zile. Calendarul egiptean avea 360 de zile şi începea la 15 iunie odată cu apariţia stelei Sirius – Sothis la orizont. Prima lună din anul egiptean era luna lui Thot unde se ţinea o mare sărbătoare la data de 19 după Anul Nou şi se desfăşura în public un teatru ritualic ce reprezenta întîlnirea dintre Thot şi Maat. Dau în continuare cîteva divinităţi din teologia egipteană care sînt dovezi lingvistice şi religioase vii peste timp, cu spaţiile din Ki-en-gi ŞI Carpaţi, care nu pot fi tăgăduite de nimeni.
Ach sau achu, entităţi divine, inferioare zeilor, dar superioare oamenilor. În această oaste cerească erau incluşi şi cei drepţi, găsiţi vrednici sau „justificaţi” la judecata lui Osiris. În grupul de entităţi cereşti erau cuprinşi atît cei care făceau bine oamenilor şi îi păzeau de rele cît şi fiinţele întunericului care îi duceau în rătăcire şi ticăloşii pe pămînteni. Şi nu miroase deloc a teologie creştină în conţinutul acestor concepte, şi nici a mo$zaism pur sînge, ci numai a cult al crucii care se găseşte la fel în creştinismul arimin. Nimeni dintre cei care au scris despre religia egiptenilor nu a îndrăznit să folosească pentru aceste entităţi spiritual-energetice cuvîntul „îngeri” şi „draci” pentru cele adăpostite în întunecimi, să nu dea cu barda în Vechiul şi Noul Legămînt, dar şi celelalte făcături sataniste apărate de 1600 de ani cu ferocitate de un imund zid al minciunii, urii şi crimei. Acestor entităţi, egiptenii le aduceau jertfe ca şi zeilor aşa cum au făcut din totdeauna ariminii carpatini. În limba română avem cuvîntul achiu cu sensul de ţelină, planta fiind un simbol al fertilităţii zeului Min, adică al renaşterii vieţii prin moarte aşa cum se spune la papirusurile lor sfinte.
Akera/Acera era duhul pămîntului sau Mama Pămîntească din religia geţilor, avea ca simbol o fîşie de pământ la capăt cu un cap de leu iar la celălalt cu un cap de om. Uneori era simbolizată prin doi lei care stăteau cu spatele unul către celălalt. Aceşti lei erau ca nişte veghetori ai soarelui, unul la apus iar altul la răsărit urmărind mişcarea astrului pe bolta cerească. Se găseşte în aceeaşi formă fonetică şi semantică în teologia filistenilor. În emegi cuvîntul acera/a-şe-ra înseamnă invocaţie, rugăciune, chemare.
Amon, marele zeu al Tebei, apare relativ tîrziu în teologia egipteană, fiind amintit prima dată în timpul lui Antef l pe la 2150 î.e.n. numele lui însemnînd „cel ascuns.” Avea ca simbol berbecul cu coarnele în laterală aşa cum sînt oile din Carpaţii Meridionali. Un alt simbol al său era şarpele care se numea Kematef” „cel care şi-a desăvîrşit vremea”. Grecii l-au asimilat cu Zeus scriindu-l Amon sau Amen. dar el se numea în vechile scrieri egiptene Aman.
Amset era fiul lui Horus care cunoaşte cele patru puncte cardinale. În egipteană era scris Imşti. În limba română avem im care are sensul de pământ moale sau mocirlă iar pe tăbliţa 2 cuvîntul înseamnă ţinut locuit şi cuvîntul şti pe care românii ar trebui să-l ştie dacă mai au bun simţ.
Anditi, venerat în oraşul Busiris din deltă în vremuri preistorice unde şi-a avut lăcaşul de cult zeul păstor. Cuvîntul este un compus din vechea limbă pe care o vorbeau neamurile carpatine pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. An: Ziditorul + di: a da o poruncă, a spune + ti: viaţă, neam. Zeul avea ca simbol al sacrului un toiag iar în epoca istorică acesta a fost înlocuit prin cultul lui Osiris. Sîntu este prezentat pe tăbliţele de plumb ale geţilor tot ca un păstor bătrîn cu un toiag în mînă.
Apis, taurul ca simbol al fertilităţii, el devine mai tîrziu vestitorul lui Ptah care a creat lumea prin cuvînt şi gând iar sufletul acestuia a revenit pe pământ pentru a recrea o nouă viaţă. Taurul sacru era chezaş al fecundităţii pămîntului şi oamenilor, fiind figurat cu un disc solar între coarne şi un şarpe. În egipteană era scris hup iar cuvîntul în eme-gi înseamnă chiar taur. În limba română hop înseamnă a sări sau a aşeza; hopşă este o bucată de carne de vită iar hopăi sînt flăcări. Sensurile teologice ale lui Apis sînt foarte asemănătoare cu cele ale taurului solar – pe care nu ştim cum îl chema – din mitraism. Mai tîrziu a fost asimilat cu Ptah şi Osiris.
Apophis era şarpele uriaş care încerca să-l mănînce pe Ra cînd acesta traversa noaptea ţinuturile întunecate. Dar şi sufletele muritorilor sînt pîndite de acest şerpe- te uriaş, iar cei pe care păcatele îi îndoia, ajungeau în burta jivinei. Mai multe texte de ritual vorbesc de doborîrea lui Apophis care însă va renaşte a doua zi ca să stea iarăşi la vînătoare de suflete şi soare. Uneori şarpele este scris Apopis, poate ca o amintire neplăcută pe care egiptenii au trăit-o sub regii hicsoşi numiţi Apopi.
Astarte la egipteni avea şi rolul de al apăra pe faraon, fiind simbolizată ca o femeie ce poartă o coroană împodobită cu pene şi înarmată cu scut şi lance. În luptă era însoţită de Seth ca zeu al neamurilor străine supuse ce dădeau ascultare egiptenilor. Şi filistenii purtau o asemenea coroană din pene, podoabă pe care o are şi duhul protector Bes. Goliat cînd se lupta cu piticania Davind – cuvînt care în ebraică înseamnă comandant – era înarmat cu o suliţă şi un scut dar fără sabie.
Atum era divinitatea principală în Oraşul Heliopolis, fiind considerat o întruchipare a soarelui Ra, pe care l-a născut şi în care se regăseşte. În această nomă, apare clară ideea unui monoteism solar încă din secolul XVlll î.e.n. şi se continuă cu reforma lui Amenophis lV(1372-1354 î.e.n.). Mai era scris cu termenul Tum ce semnifică „haos” sau „totalitate” şi se aflat în Nun la fel ca toţi germenii nenu a lucrurilor şi fiinţelor, iar după moarte acestea se vor întoarce iarăşi în Nun.
Textele sacre afirmă că tot ce există în lume, zei, oameni, animale, plante, pămînturi şi ape, materia şi spiritul universal, sînt toate emanaţia tit a Creatorului care a făcut lumea din gând şi vorbă. În limba română tit, înseamnă şoaptă iar titii, a şopti, a spune o taină. În papirusul din Leyden, zeul se autodefineşte prin expresia „eu sînt”, reprezintînd începutul şi sfîrşitul Creaţiei. Cînd mintea iv$ri§ţilor a început să o zbughească a patimă nebună şi s-au luat în mare iub cu Iahwe, dorind să ştie sub ce chemare să-l venereze, l-au întrebat ce nume are. El le-a răspuns că este suficient să-l invoce cu expresia „eu sînt”, că se ştie cine este andrinsantul. Prea străvezie este făcătura şi furăciunea! Atum mai purta epitetul de cioban fiind considerat păstorul tuturor fiinţelor de pe pământ iar faraonul la rîndul lui se considera un cioban al poporului său. Aceste legende duc la zeul rege Andeti care era considerat ca un cioban divin ce a zidit neamul egiptenilor. Şi textele trismegiste vorbesc despre Poimandres ca „păstorul lumii”, semnificaţie care este şi în limba română, dar nu cea „făcută” de Laurian şi ceata lui de le$pre, ci limba neaoşă vorbită de măsurătorii timpurilor şi istoriilor uitate sau numai adumbrite puţin.
Conducătorii emeşilor purtau această titulatură dovedind că şi cultura lor venea de undeva dintr-un neam de păstori transhumanţi şi nu unul nomad sau migrator.
Ba, a fost înţeles de vechii greci drept suflet şi scris bai, deşi el în teologia egipteană avea alt sens. În imperiul vechi, acest concept influenţat şi de tradiţiile populare, era un fel de imagine materială a divinităţilor cereşti mai mari sau mai mici, pentru a-i deosebi de oamenii obişnuiţi. Dar şi pe pământ aceste Ba puteau lua formele unor animale venerate de către oameni şi care reprezentau o întrupare a zeului în animalul respectiv pentru a aduce bunăstarea oamenilor. Ba putea fi şi un concept abstract reprezentînd părţi din actul creaţiei primare care se transformă şi se reîntoarce de unde s-a născut. Dacă la începuturile civilizaţiei egiptene, numai faraonul aveau un suflet ba, după mijlocul mileniului lll î.e.n. toţi muritorii aveau această formă subtilă de energie divină. În Textele sarcofagelor, găsim că Ba este emanaţia energetică a trupului celui răposat fiind o formă a sufletului care rămîne ataşată de corp după moarte. În emegi ba, are şi sensul de suflet, personificare, fiinţă.
Bastet era o zeiţă cu chip de leu fiind considerată mama „zeului-leu Miysis” cu privirea sălbatică şi stăpîna măcelurilor. În limba română cuvîntul başte înseamnă întăritură, sau metereze, adică zeul leu Miisys din Misia, dărima orice başte cînd se înfuria.
Bes, era un spirit protector care îi apăra de rău pe muritori iar pe femei le ajuta la naştere. Era reprezentat de un om gras, pe cap avînd o coroniţă de pene şi purtînd barba tunsă mai scurt. Era principala divinitate la Mammisi, partea clădirilor laterale din temple, unde în epoca tîrzie se sărbătorea în fiecare an misterul naşterii fiului divin, ca la „casa de naştere” din Dendera. Marcellinus(330-395) istoric ce a trăit ultima parte a vieţii la Roma scrie în Rex Getae la XlX: „Există un oraş Abydos situat la marginea de răsărit a Thebaidei. Aici, oracolul zeului local numit Bes, adorat de obicei prin străvechi ceremonii ale populaţiilor de pe acolo, dădea răspunsuri pentru viitor.” Babau era un demon din mitologia egipteană prezent la Judecata de Apoi a sufletelor iar unele texte spun că îl întruchipau chiar pe Seth. La emeşi Babau are acelaşi sens, cuvînt ce se găseşte identic în limba română.
Broasca era un simbol al apariţiei vieţii pe pământ şi îl găsim pe tăbliţa de plumb 1, pe care nemernicii spun că le-ar fi „lucrat” un geniu cam răulean, deşi există documente oficiale, dar ţinute deocamdată ascunse, care arată adevărata istorie a acestora. În perioada istoriei tîrzii, broasca este asimilată renaşterii care a fost luată în creştinismul timpuriu cu semnificaţia: „Eu sînt învierea”, apărînd şi pe tăbliţa de plumb 1.
Chepre este scarabeul ce se năştea din pământul umed fiind considerat divinitatea primordială iar mai tîrziu a fost asimilat lui Ra ca simbol al renaşterii. Limba română are cuvîntul chipru care înseamnă iarbă neagră.
DJED, era un stîlp cu patru crestături la partea superioară arătînd ca patru farfurii puse una peste alta. Nu se cunoaşte semnificaţia lui reală dar ştim că Ptah, cel care a creat lumea era numit „venerabilul , „djed”. El a apărut odată cu civilizaţia egipteană şi se pare că simboliza stîlpul prin care cerul este unit cu pămîntul pentru veşnicia vieţii de pe pământ şi din ceruri.
Edjo a fost o zeiţă a oraşului Buto în Egiptul de jos din Deltă. Era protectoarea acestui regat în perioada preistorică fiind reprezentată sub forma unui şarpe Ureus. În egipteană era scrisă uaget care pe la noi se citeşte ua: minune + get: neamul zămislit de Creator. Tăbliţele de plumb confirmă pe deplin aceste idei, dar care nu au loc de prostia şi îndobitocirea ce a cuprins ca o molimă drăcească, toată glia strămoşească.
Gheb este întruchiparea pămîntului iar textele sacre spun că trupul mortului intră în gheb. Un mit egiptean spune că din apele primordiale Nun s-a ridicat o movilă de pământ, – gheb – din care s-a lăţit şi s-a formar pămîntul. Sufletele celor morţi şi găsiţi drepţi se duc să se odihnească în Cîmpiile Earu de sub pământ în unele mituri sau de la marginea acestuia în altele. În română cuvîntul gheb are sensul de cocoaşă, movilă, mogîldeaţă.
Va urma!
Sursa: Olariu Arimin
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu