👑 BUREBISTA – REGELE REGILOR

Despre BUREBISTA şi stăpânirea lui aflăm doar dintr-o inscripţie lacunară de la Dionysopolis (Balcic). Adică, că îşi avea cetatea de scaun la ARGEDAVA, pe Argeş şi că îl avea în slujbă pe Acornion, cu ajutorul căruia întreţinea legături cu oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre…

„În secolul al II-lea î.Hr. societatea geto carpatică cunoaşte o rapidă şi complexă dezvoltare: în timp ce aşezările vechi se extind, se întemeiază aşezări noi – apar cetăţi ridicate pe înălţimi: Costeşti, Căpâlna, Bâtca Doamnei: înfloreşte metalurgia; folosirea plugului cu brazdă de fier şi roata olarului sporesc productivitatea. Societatea getă este acum clar împărţită în nobili (tarabostes, pileaţi) şi oameni de rând (comaţi), bogaţi şi săraci.”

Cauzele apariţiei statului get au fost:

– unitatea etnică şi lingvistică a geto carpatinilor;
– pericolele care ameninţau Geţia Carpatină: celţii, dinspre vest şi romanii, dinspre sud;
– apariţia unei personalităţi politice şi militare remarcabile.

Zona munţilor Orăştie, din interiorul arcului Carpatic, reprezintă nucleul statului Getic Carpatin. COGANION, muntele sacru al geţilor era situat în aceşti munţi.

În anul 82 î.Hr. Burebista devine rege al Geţilor. Ajutat de preotul Deceneu, el reuşeşte în scurt timp să unească toate triburile gete, dând naştere unui stat puternic, ce se întindea de la pădurea Hercinica (Moravia de astăzi) până la Bug şi din Carpaţii Nordici până la sud de Balcic (Dionysopolis). Unirea s-a făcut pe două căi: pe cale paşnică şi pe calea războiului. Se impune o precizare: perioada de unificare şi pacificare a triburilor gete a durat mai bine de jumătate din domnia lui Burebista. 
Numele lui adevărat s-a pierdut în negura timpului, însă meritele şi înţelepciunea i-au adus numele de BU-ERE-BU-IST-AS (Care-era-care-este-nu), ceea ce înseamnă „NEMAIPOMENITUL”, „Cum nu a mai fost şi nu mai este”.

Monedele bătute de el, descoperite în Transilvania, ni-l înfăţişează cu două capete, simbolizând trecutul şi prezentul. Inscripţiile de pe ele sunt în limba getică, „latina vulgară” – SARMIS VASIL, „Cel Mai Mare Rege”. 

Împărăteasă şi Marea Preoteasă a geţilor era soţia sa, Zina, al cărui nume a fost găsit tot pe monedele descoperite în Transilvania.
Reşedinţa regală iniţială a fost Argedava sau Sargedava, localizată pe dealurile Orăştiei.
După povestirea istoricului Iordanes, marele preot Deceneu, după ce a stat o perioadă în Egipt, iniţiindu-i pe preoţii de aici în tainele sacerdotale pelasgice, revine în Geţia, devenind şeful suprem al spiritualităţii geţilor. Iordanes a preluat multe informaţii de la Strabon, care l-a confundat pe Deceneu cu Zalmoxis. El a preluat informaţii şi de la Herodot, pe care le-a compilat greşit. În această situaţie cum pot istoricii să mai înţeleagă ceva?

Burebista îşi începe organizarea puterii monarhice cu caracter militar prin activităţi administrative cum ar fi: recrutarea unor oameni însărcinaţi cu administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obşteşti obligatorii, făcând posibilă realizarea sistemului de fortificaţii în Geţia – nucleul din Munţii Şurean, întins pe o suprafaţă de 20 km pătraţi. Incinta militară din centrul religios are o suprafaţă de 3 hectare, cu ziduri de piatră ecarisată (blocuri de calcar fasonate), care fac din Sarmisegetusa getică, un unicat în Europa. Zidul Geto-Dacic (Murus Dacicus) este format din cetăţi construite din blocuri de calcar. El a construit şi cetăţi de piatră nefasonate, legate cu lut, ca cele de la Piatra Neamţ (Piscul Bâtea Doamnei şi colina Cozla), Cetaţeni (jud. Argeş), Covasna-Valea Zânelor sau Sighişoara.

La vreme de război, armata lui număra mai mult de 200.000 de oameni, făcându-l temut. Cronologia luptelor duse de Burebista este greu de întocmit. Deoarece izvoarele antice, mai ales istoricii greco-romani nu şi-au îndreptat atenţia asupra lui decât în momentul în care Geţia, un regat uriaş, devenise o problemă pentru „lumea civilizată”.
Conform lui Strabon, boii, sub conducerea lui Cristasiros, cuceresc Roma în anul 390 î.Hr. După alungarea lor de către romani 

„boiii se strămutaseră lângă Istru, trăind amestecaţi cu tauriscii şi războindu-se cu geţii, până când aceştia le-au şters neamul de pe faţa pământului. Teritoriul lor care făcea parte din Illiria, a rămas un loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.” Acelaşi istoric scrie că Burebista a „pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii” (“Traci” și “daci” sunt denumiri regionale ale geţilor – n. r. Carmen Pankau).

Consider că cele scrise de Strabon sunt exagerate. Neamul celţilor şi al boiilor nu au fost „şterse de pe faţa pământului”. O confirmă marele Caesar care, contemporan cu evenimentele, povesteşte cum helveţii s-au hotărât să-şi apere ţara împotriva triburilor germane, şi cum, „în sfârşit se aliază şi primesc pe boii” (Julius Caesar, „De Bello Gallico”, I).
Cele relatate s-au petrecut în anul 59-58 î.e.n. Deci, războiul lui Burebista cu boii trebuie să fi avut loc ÎNAINTEA acestei date, nu cu mult. Deoarece pentru a parcurge drumul de la Dunărea de Jos până pe teritoriul Elveţiei de azi, chiar cu unele lupte sporadice, era suficient un an.

„Dintre evenimentele petrecute pe timpul domniei lui Burebista, puţine sunt acelea care pot fi precizate în timp cu destulă certitudine. Unul dintre acestea îl reprezintă cucerirea oraşelor greceşti de pe ţărmul de vest al Pontului. Pentru el stau mărturie textul lui Dion Chrysostomos şi câteva inscripţii găsite în oraşele supuse de marele rege. Pe baza izvoarelor amintite s-a putut preciza că perioada de cucerire a cetăţilor greceşti s-a desfăşurat între anii 55-48 î.e.n.” . 

Mai revin asupra acestui aspect.

În anul 48 î.e.n. meşterii pietrari din Dionysopolis au primit poruncă de la mai-marii oraşului să scrie pe o placă de marmură un decret în cinstea lui Acornion. Prin faptele sale, acesta a fost declarat cetăţean de seamă al oraşului. Conţinutul decretului ne oferă informaţii deosebit de preţioase despre strămoşii noştri. Acornion făcea servicii diplomatice şi pe lângă Burebista. Pe socoteala sa a plecat la puternicul rege al geţilor: 

„Şi în timpul din urmă – precizează decretul, regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii câţi au stăpânit vreodată în Tracia(…)
Acornion a fost pe lângă acesta în cea dintâi şi cea mai mare apropiere şi a obţinut cele mai bune rezultate pentru patria sa, inspirând şi colaborând la cele mai eficace măsuri, şi, nu mai puţin, câştigând bunăvoinţa regelui pentru mântuirea cetăţii sale şi, de asemenea, şi în toate celelalte ocazii, oferindu-se, fără rezerve pentru împlinirea soliilor oraşului şi luându-şi asupra sa, fără întârziere, înfruntarea primejdiilor, numai spre a izbuti în toate chipurile, la câştigarea unui folos pentru patria sa” .

Referitor la cetăţile de la malul Mării Negre: Tomis, Callatis, Histria ş.a. NU sunt de acord cu părerea multor istorici români că ar fi fost construite de greci. Ele au fost construite de geţii locali, peste care au venit negustorii greci şi… de aici toată tevatura. Chiar marele OVIDIU scrie că geţii erau mai numeroşi decât grecii, care trebuiau să le înveţe limba în cadrul activităţilor comerciale.
Popularizând arhivele persane, care au fost distruse din ordinul lui Darius, pentru a nu cădea în mâinile duşmanilor, getul romanizat Iordannes (era got de origine dar născut în Getia Minor şi era mândru de originea sa… GETICĂ) precizează că: 

„Regina Tomiris, luând de la inamic atâta pradă după obţinerea victoriei, a trecut în părţile Moesiei, care acum se cheamă Scythia Minor, împrumutându-şi numele de la Scythia Mare, şi acolo, pe ţărmul moesic al Pontului, a zidit cetatea căreia i-a dat numele de TOMIS”.

Neamul scordiştilor, aflaţi la gurile Tisei, adversari ai geţlor – anterior au fost aliaţi în incursiunile de jaf de la sud de Dunăre – a fost nimicit de armata uriaşă a lui Burebista.

„La sudul Dunării proconsulul provinciei Machedonia, generalul Vasso Lucullus, în cadrul celui de-al doilea „război Mithridate” (74 - 74 B.C.), ocupă oraşele greceşti vest-pontice, de la Apollonia până la Delta Dunării, încheind un tratat între romani şi alte cetăţi vecine, cu avantaje şi obligaţii pentru ambele părţi. Această tutelă mascată îi nemulţumeşte pe locuitorii oraşelor greceşti, care trimit o solie la Burebista să-i ajute. Oastea preconsulului Macedoniei, a generalului Antonius Hybrida este învinsă lângă Histria. Burebista supune pe cale paşnică oraşele: Tomis (Constanţa de astăzi), Calatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic) şi Apollonia. Pe calea războiului sunt integrate cetăţile Aliobrid (Cartal, din sudul Basarabiei, ocupat azi de ruşi, sub numele de Orlovka), Tyras (Tiraspolul de azi), Odessos (Odesa, azi oraş ucrainean ce are în centrul lui cel mai romantic cartier, cartierul…”Moldoveneanca”)”.

Şi Munţii Haemus (Balcanii de astăzi) sunt trecuţi în stăpânirea regelui neînvins.
Eliberată de toate pericolele venite din partea neamurilor vecine, Geţia devine un Regat Unit uriaş. Conflictul cu Imperiu Roman era inevitabil. Mai ales că Burebista întreprinde, îndrăzneşte campanii de jaf în Macedonia şi Iliria, unde îi înfrânge pe romani.

În „Geographia”, Strabon scrie: 

„Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe aceşti oameni ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţi, cei ce se amestecaseră cu tracii şi ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe boiii sub conducerea lui Cristasiros, precum şi pe taurisci, i-a nimicit cu desăvârşire…”

Burebista ducea şi o politică externă activă, intervenind chiar şi în conflictul deschis dintre doi rivali ai Romei – Cezar şi Pompei, în anul 48 î. Hr. În legătură cu aceasta, inscripţia recent descoperită la Balcic citează numele lui Acornion, un mesager personal trimis de Burebista la generalul Pompei pentru a-i sugera ipoteza unei alianţe. 

 „Şi fiind trimis de regele Burebista ca un sol la autocratul romanilor Gnueus Pompeius, fiul lui Gnaeus şi întâlnindu-se cu acesta în părţile Macedoniei, Heracleea Lyncestis, nu numai că şi-a împlinit însărcinările ce avea de la rege, câştigând bunăvoinţa romanilor pentru rege, dar a purtat şi cele mai frumoase negocieri în folosul patriei sale”.

Pentru a-şi arăta mulţumirea, Burebista i-a conferit titlul aulic, folosit în tot orientul elen, de „cel dintâi şi cel mai mare prieten”, iar cetăţenii din Dionysopolis, după cum am specificat, i-au trecut titlul în decretul dat .

Vor mai trece cam 3-4 ani până când Cezar, după ce-l va învinge decisiv pe Pompei lângă Farsalla, pentru a se răzbuna pe Burebista, să trimită numeroase legiuni cu „misiunea de a pedepsire” către graniţele geţilor carpatini. Oricum, la scurt timp înainte de a începe lupta decisivă cu Burebista, pe 15 martie 44 î.Hr., Cezar a fost asasinat în senat de noii săi adversari politici secreţi. La scurt timp şi Burebista va fi asasinat.
Astfel, doi dintre cei mai străluciţi militari ai lumii antice au dispărut, aproape simultan de pe scena Istoriei.

Privind războaiele lui Burebista la sud de Dunăre, mai bine zis incursiunile lui, referiri se găsesc doar în opera lui Strabon. Din „Geographia”, VII, rezultă că trecea cu îndrăzneală Dunărea şi jefuind până în Macedonia (provincie romană constituită în anul 168 î.e.n.) şi Illiria, „a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu illirii”. 

Aceste incursiuni au fost mai multe. Deoarece acelaşi Strabon precizează că Burebista s-a aliat cu scordiscii pentru a întreprinde incursiuni de jaf în sudul Peninsulei Balcanice. Chiar dacă aceste alianţe au existat, ele l-au nemulţumit pe marele rege, 

„şi de aceea – relatează Strabon – a întreprins acţiuni de pedepsire a scordiscilor.”

Se pare că motivul a fost „partea leului” din prăzile luate. Înfrânţi de Burebista, izvoarele antice nu-l mai pomenesc.

„Păstrând proporţiile, putem compara pe „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia chiar cu Alexandru Macedon… un lider ce a reuşit într-un timp foarte scurt să-i unească pe cei de un neam cu el, să supună seminţii îndepărtate şi să sfârşească neînfrânt în luptă, o existenţă demnă de marile personalităţi ale istoriei. Şi tot asemenea lui Alexandru Macedon, Burebista a luat o dată cu el ceea ce realizase. Ucişi în urma unor comploturi, cei doi monarhi nu au lăsat în urmă imperiile pe care le creaseră, acestea fiind sfâşiate şi împărţite între cei care le-au urmat la conducere” …

În nici o operă a istoricilor antici nu se pomeneşte că BUREBISTA ar fi pierdut vreo bătălie. Cu atât mai puţin vreun război. Toate acestea întăresc concluzia că Regele get Burebista a fost un mare comandant militar, un mare strateg, Regele regilor.

Sursa: Teodor Filip
Adaptare și foto: Carmen Pankau

Ilustrație: Gabriel Tora

„TOPORAȘUL DE MÂNĂ” DE LA SIMERIA (PALEOLITIC – 30 000 Î.E.N.)

Vizitatorii MUZEULUI CIVILIZAȚIEI DACICE ȘI ROMANE din DEVA au putut admira începând cu data de 1 aprilie 2017, o nouă piesă din categoria „Exponatul lunii”, piesă ce poate fi văzută în spațiul amenajat la intrarea în Palatul Magna Curia. Exponatul acestei luni face parte din colecția de arheologie a Muzeului Civilizației Dacice și Romane, fiind vorba despre un așa numit „toporaș de mână”, una dintre CELE MAI VECHI PIESE din patrimoniul instituției sus amintite. Sintagma „toporaș de mână” se referă la o unealtă databilă în prima epocă a pietrei (Paleolitic) și desemnează un utilaj litic confecționat dintr-o așchie de talie mare, cu margini tăioase, realizate prin retușare.

Piesa expusă în această lună provine din orașul SIMERIA (denumire care poate însemna „Si – cea – mierie”, ZEIȚA ȘERPOAICĂ SiSi (în oglindă devine IsIs), „Cea de aur” (sau „Cea cu „mărul” – Maștera sau Eva) – din Vechea Biserică Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali), din județul Hunedoara („H-un – e – doar – RA), fiind descoperită la dreapta drumul european E68, pe terasa a doua a râului Mureș (în bustrofedon „SUMER”), aproape de confluența Streiului („S – trei”, cu sens de „Sunt trei – Trinitatea”) cu acesta. Unealta face parte dintr-un lot de piese litice, pe lângă aceasta mai fiind identificate alte 4 unelte și 11 rebuturi (piese fragmentare).

„Toporașul de mână” a fost datat de către regretabilul cercetător Alexandru Păunescu ca aparținând Paleoliticului superior de început, mai exact perioadei aurignaciene (aproximativ 30.000 î.Hr.). Această descoperire și amplasarea locului pe o terasă înaltă a râului Mureș – o terasă cu mare vizibilitate asupra văii acestuia și a Văii Streiului – reprezintă dovada existenței aici a unui sit paleolitic, cu un mare potential științific.

Urmând această idee ar trebui ca zona descoperirii să fie cercetată în amănunțime, spre a vedea dacă se mai pot scoate la lumină și alte dovezi ale locuirii umane pe aceste meleaguri de acum 30.000 de ani. Până atunci să ne oprim în fața vitrinei din Palatul Magna Curia și să admirăm acest „toporaș de mână”, atât de util strămoșului nostru din paleolitic.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

🎥 🇹🇩 UN CUIB DE VULTURI – CETATEA POENARI (JUD. ARGEȘ), ultimul loc de refugiu al lui Vlad Țepes

Cetatea Poenari, ultim loc de refugiu al lui VLAD ȚEPES, rămâne și astăzi o fortăreață aproape inaccesibilă, un adevărat cuib de vulturi. În plus, se spune că zidurile acestei cetăți l-ar fi inspirat și pe JULES VERNE, iar acesta a pomenit-o în cunoscutul său roman de anticipație „CASTELUL DIN CARPAȚI”.

🇷🇴️ Române, cunoaște-ţi, iubește-ţi și respectă-ţi Ţara și Neamul! (Carmen Pankau)

Sursa clip: Stefan C.

☀️UN CUIB DE VULTURI – CETATEA POENARI (JUD. ARGEȘ), ULTIMUL LOC DE REFUGIU AL LUI VLAD ȚEPES

Cetatea Poenari este un monument istoric medieval (cod LMI AG-II-a-A-13507) din secolul al XIV-lea, situat în Cheile Argeşului, pe un vârf de munte (Vârful Cetățuia), la altitudinea de 860 de metri, în apropierea Barajului Vidraru, pe raza satului Căpățânenii Pământeni (comuna Arefu), la 27 km de Curtea de Argeș, locație a Curții Domnești a Țării Românești, pentru o vreme. Legenda spune că inițial cetatea a fost construită de primii basarabi, sau de către voievodul NEGRU VODĂ, fiind ulterior refăcută de VLAD ȚEPES, care a transformat-o în reședință secundară, pe post de fortăreață contra turcilor. Cetatea Poenari a fost pentru prima dată menţionată documentar în anul 1453.

Cetatea are o formă alungită, cu cinci turnuri de apărare (4 rotunde și unul prismatic) şi ziduri extrem de groase de doi-trei metri. De-a lungul timpului, distrugerea acesteia a fost adusă de un asediu turcesc în anul 1462 şi de un cutremur, care a dărâmat un zid nordic, în anul 1915. Datorită poziţiei sale strategice situată în vârful unei stânci, aceasta a mai fost folosită şi ca temniţă, dar și ca vistierie. Cetatea este menționată într-un document emis de regele ungur Ladislau al V-lea Postumul, în care regele ungur le cere sibienilor să execute reparații în vederea folosirii cetății ca punct de rezistență împotriva turcilor. Dacă în secolul XIII exista doar un turn din piatră brută („cuibul cucului”- n.a.), în secolul XIV fortificația s-a extins, îmbrăcând tot vârful de stâncă cu ziduri groase din piatră spartă, căptușite în părțile superioare cu cărămidă, adăugându-i-se turnuri, ziduri și dependințe. 

Potrivit LETOPISETULUI CANTACUZIN, se spune că, pentru a pedepsi pe boierii și târgoveții din Brașov, voievodul a adunat locuitorii orașului, „juni și fete mari, așa cum au fost împodobiți în ziua Paștelui și au tot lucrat la cetate până li s-au spart hainele de pe ei”.

Cetatea Poenari a fost ultimul refugiu al domnitorului înainte de a pleca în Transilvania. Ea a fost una din fortificatiile care au contribuit la victoria finala a romanilor din anul 1462. Lui VLAD ȚEPES îi revine meritul de a fi întârziat pentru cel puțin șapte decenii înaintarea armatelor otomane către sud-centrul Europei. Una dintre legendele locului spune că, Vlad Țepeș, fiind urmărit de turci, a scăpat refugiindu-se în această cetate, după ce a potcovit caii cu potcoavele invers, cu fața în spate, derutându-și astfel urmăritorii. Conform unei alte legende, soția domnitorului, aflând că turcii sunt în apropiere și nevrând să cadă prizonieră, s-a urcat pe meterezele Cetății Poenari și s-a aruncat în râul ce curgea pe lângă cetate, trupul zdrobindu-i-se de stânci. Locul unde aceasta a căzut s-a înroșit de sânge, rămânând așa până în zilele noastre, iar râul, afluent al Argeșului, se numește, de atunci, RÂUL DOAMNEI. 

Cert este că una dintre legende are o fărâmă de adevăr; sătenii din Căpățânenii Pământeni (nume venit posibil de la Locul Căpățânii-Dealul Căpățânii-Muntele Căpățânii sau Golgota (Gol – Gotha, Gol-Gaetae, Gol-goatha (din aramaică, cu sens de „muntele execuției”); posibil loc unde se află îngropat ADAM?), au fost împroprietăriți de către cel cunoscut ca Vlad Dracul. Acesta le-a dat 5.000 de hectare de pădure. Împroprietărirea stă scrisă pe piele de iepure, la Muzeul Național de Istorie din București. Când au venit la putere, comuniștii au confiscat pădurea, dar, după Revoluție, sătenii au umblat prin sălile de judecată pentru a-și primi dreptul înapoi.

Acest loc amintește unora și de bătălia numită de Nicolae Iorga „BĂTĂLIA DE LA POSADA”, din 9-12 octombrie 1330, care a marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare. Bătălia este menționată în „Cronica pictată de la Viena”, fără o identificare exactă a locului in care s-a petrecut. Poziția acelei „posade” (substantivul comun însemnând „trecătoare”), nu este cunoscută. Regele Carol Robert de Anjou al Ungariei a venit într-o expediție de pedepsire a fostului său vasal Basarab I al Țării Românești (Țara Ungrovlahiei, cum i se mai zicea, adică ȚARA VLAHILOR dinspre Ungaria), care din 1327 refuzase să mai plătească tributul de vasal. Regele Carol Robert a fost înfrânt în timp ce se retrăgea, într-un loc descris de Sigismund de Luxemburg într-un document din 1395 ca fiind „pe […] culmile munților, zise în vorbirea obișnuită [locală] posada, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”. Cetatea Poenari chiar se află pe un vârf de munte, la aproximativ 400 de metri față de nivelul văii.

În prezent ruinele cetății sunt amenajate ca obiectiv turistic și sunt vizitate de turiști români și străini. Ultima restaurare a cetății a fost făcută între anii 1969-1972, când s-au consolidat și înălțat zidurile, s-au construit trepte de acces care permit vizitarea în cele mai bune condiții a întregii fortărețe. După ce ai urcat cele 1480 de trepte, poţi să-ţi tragi sufletul uşor şi să admiri peisajul incredibil. De la înălţimea cetăţii poţi vedea CHEILE ARGEŞULUI în toată splendoarea, BARAJUL VIDRARU şi MUNŢII FĂGĂRAŞ. După aceea te poţi bucura de poveştile legendare, poţi admira ţepele aduse aici pentru deliciul turiştilor străini, porniţi în căutarea lui Dracula, şi zidurile groase ale impresionantei cetăţi.
Cetatea Poenari, ultim loc de refugiu al lui VLAD ȚEPES, rămâne și astăzi o fortăreață aproape inaccesibilă, un adevărat cuib de vulturi. În plus, se spune că zidurile acestei cetăți l-ar fi inspirat și pe JULES VERNE, iar acesta a pomenit-o în cunoscutul său roman de anticipație „CASTELUL DIN CARPAȚI”.
Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

💙💛❤️ ROMÂNIA TAINICĂ

Am scris aceste rânduri, ca un omagiu pentru ROMÂNIA ADEVĂRATĂ, România mea, a ta, a lui, a noastră, a celor care o iubim ca pe o mamă, ca pe o soră, ca pe o soție, ca pe o fiică. România NU e cea de la televizor, cu care ne-am obișnuit. Aceea este un surogat, un înlocuitor al României adevărate. România mea NU este țara circului de prost gust, a certurilor și scandalurilor, a corupților și hoților, a proștilor și leneșilor, a cocotelor, a fâțelor, a așa-zișilor artiști și intelectuali de doi bani, a cerșetorilor de prin canale și din gropile de gunoi. România mea NU este țara de la coada tuturor clasamentelor țărilor civilizate, țara despre care atâția spun că le e rușine să trăiască în ea (!)

ROMÂNIA ADEVĂRATĂ, România mea, a ta, a lui, a noastră, a celor care o iubim ca pe o mamă, ca pe o soră, ca pe o soție, ca pe o fiică este România tainică și trainică. Este România care a supraviețuit mii de ani pe aceste locuri, înfruntând viscolele, hoardele, secetele, inundațiile și toate greutățile și pericolele. Este România în care îl găsesc pe badea Ion lucrând cu speranță pământul, plângându-și morții și legănându-și copiii. Este România în care găsesc meseriașul cu înaltă calificare, inginerul capabil, intelectualul devotat culturii, profesorul care se topește la catedră precum făclia ca să împărtășească lumina, medicul care stă zeci de ore cu bisturiul în mână ca să redea viața și sănătatea, ostașul care veghează zi și noapte la fruntariile țării. Este România în care politicienii adevărați și diplomații devotați neamului românesc stau la cârma țării precum un căpitan de corabie, scrutând depărtările și adâncimile, intuind pericolele, ocolind stâncile, punând interesul național mai presus decât interesul personal și mai presus decât însăși viața lor.

Este România în care copiii pot să viseze cu încredere la viitorul lor și să și-l clădească pe-ncetul. Este România în care savanții pot să-și găsească rostul și să dea țării, neamului și lumii întregi roadele muncii lor. Este România copiilor și tinerilor talentați, olimpici în sport și în diferite discipline ale științei, care fac ca tricolorul să fie văzut în lumea întreagă și imnul țării să fie ascultat de miliarde de pământeni.

Este România în care îmi place să trăiesc, să-i admir munții și codrii, dealurile și câmpiile, holdele, livezile și podgoriile, fluviul și marea, râurile și fântânile, monumentele, mânăstirile, bisericile, troițele, satele și orașele. Este România în care preotul își face cu adevărat datoria lui de preot, credincioșii umplu bisericile și înalță rugă spre Creator pentru ei, pentru cei dragi ai lor, pentru țară, pentru neam. Este România în care aud doina, colinda și privighetoarea, văd veșmântul frumos lăsat de zestre din strămoși, hora, datinile și tradițiile noastre scumpe. Este România în care-l găsesc pe Eminescu, pe Enescu, pe Brâncuși, pe Cantemir, pe Iorga și pe tot neamul lor. Este România care are o istorie milenară ca un pașaport spre eternitate, cu voievozi și cu martiri, cu viteji și cu sfinți, cu morminte știute și neștiute.

Este România cu pământul spălat de sânge și de lacrimi, cu speranțe scrise-n cronici și pe stânci. Este România celor ce-au fost, a celor ce sunt, a celor ce vor fi din neamul românesc pe acest pământ.

Aceasta-i România adevărată, România mea, a ta, a lui, a noastră, a celor care o iubim ca pe o mamă, ca pe o soră, ca pe o soție, ca pe o fiică este România tainică și trainică.

Sursa: Al. Stănciulescu-Bârda
Adaptare și foto: Carmen Pankau

În prag de 1 Decembrie, toți cei care suntem români și simțim românește, să înălțăm o rugăciune către Tatăl Ceresc și către Împărăteasa Cerului și a Pământului să ocrotească România și pe români, să le redea speranța de mai bine, spor în viață și-n credință, să-i apere de liftele păgâne, de dușmani și dușmănii, de tot răul din ei și din jurul lor.