Cea mai veche religie a cărei urme morale ni se prezintă la toate popoarele europene este adoraţiunea primitivă a Cerului, reprezentat de Saturn, şi a Pământului, reprezentat de Rhea, care a născut pe Gaia, ca elemente generatoare de viaţă spirituală şi materială. Vechea religie a Geţilor a fost de la început celestă sau uranică, iar mai târziu aceiaşi religie ne apare în forme saturnice. În vechea teologie cosmogonică, numele de onoare a lui Saturn era Deus Parens, adică tatăl zeilor, al oamenilor şi al forţelor naturii, după cum mai înainte aceleaşi predicate le avea Cerul. (Cerus Manus) Geţii, după cum scrie istoricul Manaseas din Patraie, care a trăit în secolul al III-lea, î. C., îl adorau pe Saturn, Deus Avus, (Zeul-Moş) pe care-l numeau Zalmoxes. ( * 1 )
Numele Zeului Get a fost preluat din istoria antică sub două forme: Zalmoxis şi Zamolxis. Cei mai mulţi erudiţi moderni, printre care şi Grigore Tocilescu, au rămas la numele iniţial transmis de Herodot, (* 2) fără a da o explicaţie reală asupra etimologiei numelui, care de fapt azi îl descoperim în Geţia Carpatină.
Unele cuvinte arhaice din limba română, care se folosesc frecvent şi astăzi la denumirea unui sistem tehnic de prindere în lanţ, şi anume: za, plural zale, cu forma arhaică, zal-ă, zal-e, de unde şi localitatea din Ardeal Zal-âu situată nu departe de Sarmisegetusa, le găsim şi în Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, cu definiţia: za, cu varianta za, zalâ,, zauâ =1. Verigă de lanţ. Origine geto-dacă. (* 3)
Zala, această relicvă lingvistică rămasă până în zilele noastre în limba română, moştenitoare a limbii pelasge – proto-româna, ca şi toponimul Zal-âu, locul natal al regelui -zeu de unde îşi trage numele, păstrate în memoria strămoşilor geţi, duc la concluzia certă că adevăratul său nume, care nu mai poate fi atribuit întâmplător sau grecizat, este Zalmoxe.
Din punct de vedere tehnic, veriga sau zal-a, formează lanţul care nu este altceva decât un ansamblu de spire alungite şi îmbinate prin înlănţuire, al cărui început şi sfârşit imaginar se defineşte prin, infinit. Zala, fiind un element component al infinitului şi al teonimului Zal-moxe, regele get a căpătat, chiar prin nume însuşiri de nemuritor, aşa cum sunt zalele înlănţuite, care duc imaginar spre infinit, din za în zală ca viul nemuritor, care trece dintr-o viaţă-n alta.
Cultul nemuririi, inspirat de Zalmoxe din lanţul nesfârşit al viului universal, în care credeau toţi geţii, s-a păstrat şi în datina Crăciunului. (Zal-moşu ) Această divinitate saturniană care renaşte viul, revenind ciclic, în solstiţiul de iarnă 21-25 decembrie, se sărbătoreşte în fiecare an de Moş Crăciun, interpretare susţinută şi de istoricul G.D. Iscru de la Universitatea Dimitrie Cantemir din Bucureşti: In spaţiul carpatic, precizează domnia sa, Crăciunul este mult prea vechi. Bătrânul Crăciun este asimilat cu Saturn din Epoca de Aur a istoriei mitologice. Numele de Saturn, (la greci Cronos ) este preluat de Roma, care la 25 decembrie sărbătoreşte Saturnaliile, în cinstea lui Saturn, Zeul Geţiei (Zalmoxeianismul) şi teologiile derivate /inspirate din această sărbătoare ce se ţine la 25 decembrie, celebrau Ziua creşterii luminii, care biruie forţele întunericului. Metaforic se putea înţelege şi o naştere/ renaştere a luminii. (* 4)
Peste această datină ancestrală Zalmoxeiană a geţilor, s-a suprapus sărbătoarea Naşterii Domnului, instaurată de noua credinţă a Ortodoxismului, care menţine la români, vie memoria zeului-rege, Zalmoxe, fără însă a fi celebrat liturgic. Zalmoxeianismul fiind astfel matricea antică a Dreptei Credinţe în Nemurire. Căci ce este în viul etern şi universal decât trecerea unei vieţi în altă viaţă?! Este prima şi cea mai completă doctrină teologică a antichităţii din care s-a constituit creştinismul ca o a doua etapă în istoria Dreptei Credinţe în nemurire la români, ce urmează a fi relevată cu prioritate în cercetările teologice.
O altă datină ancestrală elocventă a lanţului biologic Zalmoxeian, de trecere a viului, dintr-o viaţă în alta, păstrată în viaţa satelor din Muntenia, este Ponoada.
In viaţa familiilor de ţărani, bucuria naşterii se manifestă spontan la aflarea veştii transmisă de moaşa copilului, transformându-se într-o sărbătoare. De aceea, spre deosebire de alte datini ancestrale izvorâte tot din Legile Naturii, cum ar fi: Crăciunul, relatat mai sus, Drăgaica, Sânzienele şi altele, Ponoada se manifestă în oricare anotimp al anului. Este de fapt o petrecere ad-hoc, la care participă numai femeile, prin care-şi unesc bucuria venirii pe lume a celui de al doilea copil. Când pe lume vine un băieţel, festinul se cheamă Ponod, iar când se naşte o fetiţă are loc Ponoada. In multe localităţi s-a pierdut în timp acest amănunt despre care geţii aveau un mare cult. Tinerii căsătoriţi care au de exemplu, numai o fetiţă, sunt fericiţi când pe lume vine şi mult aşteptatul băieţel şi invers, având în perspectivă bucuriile nunţilor. Bucuria este deopotrivă pentru părinţi şi bunici, dar mai ales pentru tinerii căsătoriţi care au reuşit să facă o punte de legătură în perpetuarea vieţii. Ponoada sau Ponodul, înnoadă cu bucurie, prin copii, viaţa mai departe. Perechea realizată, fiind un simbol al continuităţii familiei şi neamului. De cele mai multe ori tinerii în aşteptare, nu se opresc din procreare până nu vine pe lume perechea primului născut. Această tradiţie a făcut ca strămoşii noştri, geţi să fie cei mai numeroşi dintre geţi. Rădăcinile lingvistice ale denumirii acestei datini, vin din protoromână şi latina veche (limbă românească – n. r. Carmen Pankau), de unde : pon s tis m = 1. punte, pod; pon o posui positum ere = 1. a pune a aşeza şi nod us i = 1. nod, legătură (Dicţionar de Latină Veche. Ediţia 1913, Craiova, p. 247, 299.) Din aceste rădăcini rezultă denumirea arhaică a datinii, căreia ţăranii valahi din Teleorman i-au zis Ponoadă sau Ponod, cu înţeles de înnodare a vieţii sau înlănţuire prin împerechere.
Din această înnodare a vieţii în fluviul viului universal, s-a născut şi înnodarea sforii ca prim sistem aritmetic de memorare, folosit de strămoşii noştri pentru a-şi nota numărul de animale sau baniţele de grâu. Tot din aceste noduri, sacerdoţii Zalmoxeni s-au inspirat, memorând numărul de zile de nopţi, de ani şi mai târziu astrele în mişcare, prin astrolabul de pe Kogaion.
Noduri înlănţuite, romboidale şi conice din aur, formând şiraguri la podoabe, aparţinând geţilor din Epoca Bronzului, au fost descoperite în tezaurul de la Hinova-Mehedinţi, în 1980. Aceste noduri care formează pe verticală o coloană nesfârşită la fel ca înlănţuirea vieţii ce alunecă din părinţi în prunci, au căpătat însufleţire în Coloana nesfârşită, realizată de Brâncuşi, după 6.000 de ani de tăcere a comorii, ascunsă pe malurile bătrânului Istru.
Crezul în nemurire a lui Zalmoxe, s-a transmis nouă, genetic, ca şi altor religii care azi în mod ştiinţific se dovedeşte o realitate. Marele nostru poet Mihail Eminescu, a intuit perfect această nemurire, pe care ne-a transmis-o literar prin dialogul cugetărilor lui proprii, el cu sine însuşi, în romanul Geniu pustiu:
– Bine zici cum că în sufletul nostru e timpul şi spaţiul cel mai nemărginit şi nu ne lipseşte decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-Vodă, ş-am fost tras de-o mână nevăzută în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi daca-i mării acea picătură, să te poţi uita în adâncul ei ai revede toate miile de stele ale cerului, fiecare – o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea -un univers într-o picătură trecătoare….
– Pe deplin aşa cum mi-ai spus-o, dascăle zise Dan, (n .m. călugărul) azi sunt încredinţat că vremea nemărginită este făptură a nemuritorului nostru suflet. Am trăit în viitor. Iţi spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – unul călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremurile domniei lui Alexandru -vodă altul, cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte .. Sunt tot ei, cei care se renasc în strănepoţi. Şi asta-i deosebirea între Dumnezeu şi om. Omul are-n el numai şir fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi Dumnezeu le are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut. Omul cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăşi cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor, a cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii, ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc în veşnicie-n sine, dar numai bucată cu bucată. Inchipueşte-ţi că pe roată mişcată-n loc, s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în şir, pe când roata chiar în aceiaşi clipă e în toate locurile cuprinse de ea.
– Sunt încredinţat, dascăle în privinţa vremii, dar nemărginirea, spaţiul ?
– Tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit, pe care n-o poţi părăsi neîmplută. Ştii că, în puterea unei legi, nu este spaţiu deşert. Dar este un mijloc pentru a scăpa de această greutate... o greutate impusă de trecătorul corp omenesc. Ai văzut că în om e un şir nesfârşit de oameni. Din acest şir lasă pe unul să-ţi ţie locul, pe câtă vreme vei lipsi din el. Se înţelege că acesta nu va putea fi întreg, căci întreg fiind, ţi-ar nega existenţa ta. In faptă însă omul cel veşnic, din care răsar tot şirul de oameni trecători îl are fiecare lângă sine în orice moment – îl vezi, deşi nu-l poţi prinde cu mâna – Este umbra ta. Pe o vreme vă puteţi schimba firile – tu poţi să-i dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă ţie firea ei cea vecinică, şi ca umbră înzestrată cu veşnicie, capeţi chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voinţele-ţi se realizează după gândirea ta... se înţelege, împlinind formulele, căci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu, pe care El le-a rostit la facerea lumii, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce ţi-am împrumutat-o .. (* 5)
Mult mai târziu preotul scriitor Nichifor Crainic, vedea la fel Nemurirea ca un lanţ Zalmoxeian, în care şirul nesfârşit al vieţii curge ca un fluviu de lumini pe care o redă în frumoasele versuri: In doina dulce – a mamei Dochii /Alunec din părinţi în prunci /Şi deschizând pe lume ochii,/ In cei de azi sunt cei de-atunci .
In Planşa 2. este reprezentat tezaurul din aur masiv, descoperit la Gyoma. Printre splendidele obiecte se află şi o brăţară cu trei spire. In Planşa 2. este reprezentată o brăţară spireliformă din argint, din Transilvania, cu cinci spire, având pe cele două extremităţi reprezentate prin batere capete de albină şi faguri de miere, urmate de câte şapte spice de grâu, obţinute prin poansonare. In Planşa 2, este reprezentată o altă brăţară de bronz, formată dintr-o singură spiră, având pe ea detalii în relief, obţinute prin turnare. Această brăţară urmează să fie cercetată de epigrafişti, întrucât pe ea sunt reprezentate litere şi semne, asemănătoare cu cele din Codexul Rochonzi, rămase nedescifrate. (* 19)
Un inel tot din argint spireliform (arciform) cu patru spire, având acelaşi decor ca toate brăţările spireliforme de tip Zalmoxeian, (Planşa 2.) a fost descoperit în anul 2006 la Măgura-Teleorman. Alte brăţări spireliforme din bronz aurit, având acelaşi decor, au fost descoperite şi în vestul Munteniei la Bălăneşti şi Rociu, precum şi în Olt la Sprâncenata şi Popeşti (Planşa 2.).
Descoperirea inelului şi a brăţărilor, precum şi semnificaţia lor, au fost publicate la Congresul al X-lea de Dacologie din anul 2009, în Revista Dacia Magazin, ziarul Naţiunea şi Teleormanu, din acelaşi an. (* 20)
In ziua de 30 iulie a anului 1980, în apropierea de Schela Cladovei şi Porţile de Fier, la Hinova judeţul Mehedinţi, s-a descoperit o fabuloasă comoară din epoca bronzului la a cărei inventariere a participat şi prof. arheolog, Vasile Boroneanţ, cercetător la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti. Tezaurul în greutate de aproape 5 Kg conţinea obiecte din aur pur Transilvănean.
Printre obiectele de o inestimabilă valoare se aflau mai multe brăţări spireliforme. Prima cu patru spire, are ca decor, un şanţ perfect longitudinal. Acest tip de brăţară a mai fost descoperit la Săpânţa în Maramureş, tot din epoca bronzului. Cea de a doua brăţară confecţionată dintr-o bandă de aur având ca decor o adâncitură longitudinală la fel pe mijloc. A treia brăţară, similară cu cea de bronz, descoperită şi la Maglavit în Oltenia, şi încă două brăţări, răsucite spiral, cu nervură mediană, puternic reliefată pe faţa exterioară, care există şi în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie Bucureşti, fără a se cunoaşte locul de provenienţă.
Ultima brăţară spireliformă din tezaur este confecţionată dintr-o bară masivă de aur bătută în şase muchii. După batere, bara a fost răsucită de şase ori pentru a lua forma dorită. Grosimea barei de aur (sârma) este de 0,6 cm., iar diametrul brăţării de 7,6 cm. La capete, bara se subţiază, iar muchiile sunt teşite. Greutatea brăţării este de 497,13 g. De remarcat că totalul numerelor din gramaj corespunde exact celor 24 de ore ale zilei. Să fie o pură coincidenţă? Această brăţară spireliformă aparţine tot epocii bronzului, circa 3000-4000 de ani î. C. şi prezintă analogii cu o altă brăţară, provenind dintr-un depozit de bronzuri din Oradea, datată la sfârşitul celei de a doua perioade a bronzului. Academicianul Vasile Boroneanţ precizează că tradiţia (n.m. credinţa) executării unor astfel de brăţări spireliforme, a continuat şi mai târziu, căci piese asemănătoare au fost descoperite şi la Balta Verde, Mehedinţi, datând din epoca fierului , sec. VIII-VI î. C. ,(* 21) Planşa 3.
Brăţările Zalmoxeiene din acest halucinant tezaur pot fi considerate prototipul celor confecţionate mai târziu, în epoca fierului, a domniei lui Burebista şi Decebal care au evoluat în prelucrare, având pe extremităţile spirelor un decor cifrat, reprezentând spice de grâu, cap de albină şi faguri de miere.
In descrierea acestui tezaur mai trebuie precizat, că majoritatea obiectelor erau confecţionate din sârmă de aur de diferite grosimi, găsindu-se şi un ghem cu fire mai subţiri, neprelucrate, folosite poate pentru confecţionarea legendarei lână de aur, de unde se deduce că acum 3.000- 4.000 de ani geţii cunoşteau perfect tehnologia de aliere, turnare şi filare a aurului.
In timpul ocupaţiei austro-ungare a României Transilvane după descoperirea în 1542 a marelui tezaur în vadul râului Strei, a început o adevărată isterie a aurului, năpădind asupra Muntelui Sfânt, şi asupra întregii zone a Sarmisegetusei şi a masivului Godeanu, cohorte întregi de străini şi localnici, în căutarea unui El-Dorado. Europa era împărţită după descoperirea Americii, în două tabere: o parte, căutători de aur din Spania, Portugalia, Germania şi alţi aventurieri, care au trecut oceanul, înfruntând rezistenţa Pieilor Roşii, iar altă parte, cei din imperiul austro-ungar, care au luat, drumul Geţiei străbune, călcată cu mulţi ani în urmă după retragerea Aureliană de năvălitorii barbari, în căutarea lânii de aur şi a ţării nemuritorilor. Pentru austro-ungari drumul era mai scurt şi mai sigur. Cu puşca şi lancea au pătruns cu uşurinţă în munţii valahilor iobagi, asupra cărora s-a abătut o cruntă urgie, răbufnind sângeros prin legendarii: Doja, Horia, Cloşca şi Crişan şi Marele Avram Iancu, şi mulţi alţi haiduci necunoscuţi.
In 1800, în plină ascensiune a exploatării aurului din minele de la Alburnus Maior şi altele, Camera Aulică a imperiului austro-ungar, a introdus prin lege, pază militară şi restricţii împotriva căutătorilor clandestini de tezaure, acestea devenind monopol imperial, pentru înflorirea celor două capitale: Viena şi Budapesta.
La 7 iulie 1803 a fost numit astfel un supraveghetor de mină pe nume Bernard Aigler şi o echipă de 10 muncitori iobagi, cu misiunea de a începe săpături, oficiale, pentru căutarea de comori dar şi aflarea originii ruinelor din zona Grădiştei.
A urmat o serie de rapoarte întocmite de Torok şi Aigler prin care consemnau existenţa unor mari ruine, a stâlpilor de granit şi a unui canal de scurgere a apei făcut din piatră cioplită şi ţevi din lut ars.
Din cauza vremii şi a simbriilor proaste săpătorii au fugit şi lucrările au stagnat. Contele Iosif Bethlen, guvernatorul tezaurului din Principatul Transilvaniei, numismat şi amator de istorie, entuziasmat de comorile descoperite până atunci, a ordonat continuarea lucrărilor. In ultimul raport scris s-au menţionat existenţa şi a altor cetăţi în ruină, ridicate, împotriva unui inamic venit dinspre Haţeg, iar în concluzie, referindu-se, la provenienţa cetăţilor din toată zona Grădiştei, se preciza: Aceste spectaculoase ruine au aparţinut unor "ROMANI", deţinâtori de comori! (* 22)
Iată UN ALT MARE FALS ISTORIC, care a alimentat ideea romanizării Geţiei, care s-a perpetuat până în zilele noastre. Întreaga operă a lui Vasile Pârvan cuprinsă în Getica şi alte lucrări de circulaţie internaţională, este predominată de falsa idee a şerpilor şi a romanizării, care şi azi circulă în gura istoricilor şerpilieni, alias Zoe şi Neagu Djuvara, a profesorilor, autorilor de manuale alternative şi în gura marilor cântăreţi, care nu mai încetează cu refrenul: "noi suntem romani, noi suntem urmaşi lui Traian!"
Existenţa cu aproape patru milenii î. C., a inelelor şi brăţărilor energetice sacre, descoperite în tezaurul de la Hinova, apoi cele de la Sargeţia, Sarmisegetusa, şi întreg teritoriu regatului getic, precum şi tăbliţele de lut de la Tărtăria, şi ceramica de Cucuteni, care au o vechime de 6.000 de ani, anulează, definitiv şi irevocabil, falsa interpretare a şerpilor, şi FALSA TEORIE A ŞCOLII ARDELENE, a istoricilor şi arheologilor, de talia lui Xenopol, Pârvan, Daicoviciu ori Radu Vulpe, că noi suntem urmaşii Romei, mai ales când se recunoaşte unanim că Roma, capitala temutului imperiu a fost fondată în anul 775, cu peste trei milenii MAI TÂRZIU, de la data când noi geţii aveam deja o scriere şi-o credinţă în nemurire.
Austro-ungarii aveau tot interesul prin prepuşii săi din Transilvania subjugată să susţină ideea şerpilor, a romanizării şi a unui vacuum de populaţie “dacică” după părăsirea aureliană din 271, având ca document nu numai Harta lui Paul Orasius, care plasa “Dacia” lângă Marea Baltică, dar şi predicile Pontificatului de la Roma care utilizau numele de “Dacia”, pentru a se referi la Danemarca. (Dacia ubi et Gothia – Unde este Dacia şi Gothia) (*23)
După 456 de ani, câtă răbdare la arheologii români, apare în 1998 şi cel de al doilea şarpe de aur. La Conferinţa Internaţională de Criminalistică desfăşurată între 3-5 iunie 2008 la Alba Iulia, s-a consemnat pe baza cercetărilor juridice că în anul 1998, la Sarmisegetusa, cca 150 de metri de zona sacră a Sanctuarelor Kogaionului, braconierii au descoperit prin detecţie alături de mai multe lupe de fier şi o mare cantitate de monede de aur, şi un şarpe de aur masiv asemănător cu cel ajuns pe masa împăratului Ferdinand I. In realitate era vorba despre o brăţară spireliformă Zalmoxeiană.
In anii 2000 şi 2001 braconierii au descoperit în trei locaţii la cca. 600 de metri tot în Zona Sacră a Sarmisegetusei, pe Muchia Căprăreaţa, care are o pantă abruptă de 70 de grade, încă 15 brăţări spireliforme, recuperate prin justiţie, deoarece multe au ajuns pe piaţa neagră şi în expoziţii (proces încă în derulare).
Conform rechizitoriului, cele 15 brăţări Zalmoxeiene, descoperite în 2000, aveau fiecare greutatea impresionantă de 1400 până la 1700 g de aur, iar celelalte 1200 de g.
Iată un El-Dorado European, ţara marelui regat Zalmoxean! Ţara nemuritorilor şi a lânii de aur, ţara aurului, a argintului a bronzurilor, şi fierului! Ţara inelelor, brăţărilor şi-a coifurilor sacre! (Planşa 4)
Numele Zeului Get a fost preluat din istoria antică sub două forme: Zalmoxis şi Zamolxis. Cei mai mulţi erudiţi moderni, printre care şi Grigore Tocilescu, au rămas la numele iniţial transmis de Herodot, (* 2) fără a da o explicaţie reală asupra etimologiei numelui, care de fapt azi îl descoperim în Geţia Carpatină.
Unele cuvinte arhaice din limba română, care se folosesc frecvent şi astăzi la denumirea unui sistem tehnic de prindere în lanţ, şi anume: za, plural zale, cu forma arhaică, zal-ă, zal-e, de unde şi localitatea din Ardeal Zal-âu situată nu departe de Sarmisegetusa, le găsim şi în Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, cu definiţia: za, cu varianta za, zalâ,, zauâ =1. Verigă de lanţ. Origine geto-dacă. (* 3)
Zala, această relicvă lingvistică rămasă până în zilele noastre în limba română, moştenitoare a limbii pelasge – proto-româna, ca şi toponimul Zal-âu, locul natal al regelui -zeu de unde îşi trage numele, păstrate în memoria strămoşilor geţi, duc la concluzia certă că adevăratul său nume, care nu mai poate fi atribuit întâmplător sau grecizat, este Zalmoxe.
Din punct de vedere tehnic, veriga sau zal-a, formează lanţul care nu este altceva decât un ansamblu de spire alungite şi îmbinate prin înlănţuire, al cărui început şi sfârşit imaginar se defineşte prin, infinit. Zala, fiind un element component al infinitului şi al teonimului Zal-moxe, regele get a căpătat, chiar prin nume însuşiri de nemuritor, aşa cum sunt zalele înlănţuite, care duc imaginar spre infinit, din za în zală ca viul nemuritor, care trece dintr-o viaţă-n alta.
Cultul nemuririi, inspirat de Zalmoxe din lanţul nesfârşit al viului universal, în care credeau toţi geţii, s-a păstrat şi în datina Crăciunului. (Zal-moşu ) Această divinitate saturniană care renaşte viul, revenind ciclic, în solstiţiul de iarnă 21-25 decembrie, se sărbătoreşte în fiecare an de Moş Crăciun, interpretare susţinută şi de istoricul G.D. Iscru de la Universitatea Dimitrie Cantemir din Bucureşti: In spaţiul carpatic, precizează domnia sa, Crăciunul este mult prea vechi. Bătrânul Crăciun este asimilat cu Saturn din Epoca de Aur a istoriei mitologice. Numele de Saturn, (la greci Cronos ) este preluat de Roma, care la 25 decembrie sărbătoreşte Saturnaliile, în cinstea lui Saturn, Zeul Geţiei (Zalmoxeianismul) şi teologiile derivate /inspirate din această sărbătoare ce se ţine la 25 decembrie, celebrau Ziua creşterii luminii, care biruie forţele întunericului. Metaforic se putea înţelege şi o naştere/ renaştere a luminii. (* 4)
Peste această datină ancestrală Zalmoxeiană a geţilor, s-a suprapus sărbătoarea Naşterii Domnului, instaurată de noua credinţă a Ortodoxismului, care menţine la români, vie memoria zeului-rege, Zalmoxe, fără însă a fi celebrat liturgic. Zalmoxeianismul fiind astfel matricea antică a Dreptei Credinţe în Nemurire. Căci ce este în viul etern şi universal decât trecerea unei vieţi în altă viaţă?! Este prima şi cea mai completă doctrină teologică a antichităţii din care s-a constituit creştinismul ca o a doua etapă în istoria Dreptei Credinţe în nemurire la români, ce urmează a fi relevată cu prioritate în cercetările teologice.
O altă datină ancestrală elocventă a lanţului biologic Zalmoxeian, de trecere a viului, dintr-o viaţă în alta, păstrată în viaţa satelor din Muntenia, este Ponoada.
In viaţa familiilor de ţărani, bucuria naşterii se manifestă spontan la aflarea veştii transmisă de moaşa copilului, transformându-se într-o sărbătoare. De aceea, spre deosebire de alte datini ancestrale izvorâte tot din Legile Naturii, cum ar fi: Crăciunul, relatat mai sus, Drăgaica, Sânzienele şi altele, Ponoada se manifestă în oricare anotimp al anului. Este de fapt o petrecere ad-hoc, la care participă numai femeile, prin care-şi unesc bucuria venirii pe lume a celui de al doilea copil. Când pe lume vine un băieţel, festinul se cheamă Ponod, iar când se naşte o fetiţă are loc Ponoada. In multe localităţi s-a pierdut în timp acest amănunt despre care geţii aveau un mare cult. Tinerii căsătoriţi care au de exemplu, numai o fetiţă, sunt fericiţi când pe lume vine şi mult aşteptatul băieţel şi invers, având în perspectivă bucuriile nunţilor. Bucuria este deopotrivă pentru părinţi şi bunici, dar mai ales pentru tinerii căsătoriţi care au reuşit să facă o punte de legătură în perpetuarea vieţii. Ponoada sau Ponodul, înnoadă cu bucurie, prin copii, viaţa mai departe. Perechea realizată, fiind un simbol al continuităţii familiei şi neamului. De cele mai multe ori tinerii în aşteptare, nu se opresc din procreare până nu vine pe lume perechea primului născut. Această tradiţie a făcut ca strămoşii noştri, geţi să fie cei mai numeroşi dintre geţi. Rădăcinile lingvistice ale denumirii acestei datini, vin din protoromână şi latina veche (limbă românească – n. r. Carmen Pankau), de unde : pon s tis m = 1. punte, pod; pon o posui positum ere = 1. a pune a aşeza şi nod us i = 1. nod, legătură (Dicţionar de Latină Veche. Ediţia 1913, Craiova, p. 247, 299.) Din aceste rădăcini rezultă denumirea arhaică a datinii, căreia ţăranii valahi din Teleorman i-au zis Ponoadă sau Ponod, cu înţeles de înnodare a vieţii sau înlănţuire prin împerechere.
Din această înnodare a vieţii în fluviul viului universal, s-a născut şi înnodarea sforii ca prim sistem aritmetic de memorare, folosit de strămoşii noştri pentru a-şi nota numărul de animale sau baniţele de grâu. Tot din aceste noduri, sacerdoţii Zalmoxeni s-au inspirat, memorând numărul de zile de nopţi, de ani şi mai târziu astrele în mişcare, prin astrolabul de pe Kogaion.
Noduri înlănţuite, romboidale şi conice din aur, formând şiraguri la podoabe, aparţinând geţilor din Epoca Bronzului, au fost descoperite în tezaurul de la Hinova-Mehedinţi, în 1980. Aceste noduri care formează pe verticală o coloană nesfârşită la fel ca înlănţuirea vieţii ce alunecă din părinţi în prunci, au căpătat însufleţire în Coloana nesfârşită, realizată de Brâncuşi, după 6.000 de ani de tăcere a comorii, ascunsă pe malurile bătrânului Istru.
Crezul în nemurire a lui Zalmoxe, s-a transmis nouă, genetic, ca şi altor religii care azi în mod ştiinţific se dovedeşte o realitate. Marele nostru poet Mihail Eminescu, a intuit perfect această nemurire, pe care ne-a transmis-o literar prin dialogul cugetărilor lui proprii, el cu sine însuşi, în romanul Geniu pustiu:
– Bine zici cum că în sufletul nostru e timpul şi spaţiul cel mai nemărginit şi nu ne lipseşte decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-Vodă, ş-am fost tras de-o mână nevăzută în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi daca-i mării acea picătură, să te poţi uita în adâncul ei ai revede toate miile de stele ale cerului, fiecare – o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea -un univers într-o picătură trecătoare….
– Pe deplin aşa cum mi-ai spus-o, dascăle zise Dan, (n .m. călugărul) azi sunt încredinţat că vremea nemărginită este făptură a nemuritorului nostru suflet. Am trăit în viitor. Iţi spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – unul călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremurile domniei lui Alexandru -vodă altul, cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte .. Sunt tot ei, cei care se renasc în strănepoţi. Şi asta-i deosebirea între Dumnezeu şi om. Omul are-n el numai şir fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi Dumnezeu le are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut. Omul cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăşi cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor, a cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii, ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc în veşnicie-n sine, dar numai bucată cu bucată. Inchipueşte-ţi că pe roată mişcată-n loc, s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în şir, pe când roata chiar în aceiaşi clipă e în toate locurile cuprinse de ea.
– Sunt încredinţat, dascăle în privinţa vremii, dar nemărginirea, spaţiul ?
– Tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit, pe care n-o poţi părăsi neîmplută. Ştii că, în puterea unei legi, nu este spaţiu deşert. Dar este un mijloc pentru a scăpa de această greutate... o greutate impusă de trecătorul corp omenesc. Ai văzut că în om e un şir nesfârşit de oameni. Din acest şir lasă pe unul să-ţi ţie locul, pe câtă vreme vei lipsi din el. Se înţelege că acesta nu va putea fi întreg, căci întreg fiind, ţi-ar nega existenţa ta. In faptă însă omul cel veşnic, din care răsar tot şirul de oameni trecători îl are fiecare lângă sine în orice moment – îl vezi, deşi nu-l poţi prinde cu mâna – Este umbra ta. Pe o vreme vă puteţi schimba firile – tu poţi să-i dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă ţie firea ei cea vecinică, şi ca umbră înzestrată cu veşnicie, capeţi chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voinţele-ţi se realizează după gândirea ta... se înţelege, împlinind formulele, căci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu, pe care El le-a rostit la facerea lumii, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce ţi-am împrumutat-o .. (* 5)
Mult mai târziu preotul scriitor Nichifor Crainic, vedea la fel Nemurirea ca un lanţ Zalmoxeian, în care şirul nesfârşit al vieţii curge ca un fluviu de lumini pe care o redă în frumoasele versuri: In doina dulce – a mamei Dochii /Alunec din părinţi în prunci /Şi deschizând pe lume ochii,/ In cei de azi sunt cei de-atunci .
Vasile Pârvan credea pe baza descoperirilor arheologice din vremea sa că: ne-am înşela prea mult dacă am atribui elementului scyt (iranian) (Scyţii sunt Geţii- n.r. Carmen Pankau) venit în Geţia Carpatină o reînviere a credinţelor uraniene şi solare, atât de scumpe carpato-danubienilor, din vârsta bronzului (*6). ‘
Afirmaţiile lui Vasile Pârvan făcute în numele geţilor, se refereau cu certitudine la ştiinţele Pământului şi-ale Cerului, atât de dragi lui Zalmoxe şi iniţiaţilor sacerdoţi de pe Kogaion.
Iată cum geţii cu patru mii de ani î.C., au fost şi au rămas totdeauna urano-saturnieni, crezând în nemurirea sufletului, adorând ca toţi hiperboreenii, pe Zalmoxe, zeul cerului.
Herodot spunea că Zalmoxe a fost un om şi a slujit ca sclav filozofului grec Pytagora, fiul lui Manesarchus din Samos. Conform acestor versiuni elene (teorie falsă- n. r. Carmen Pankau), Zalmoxe îşi dobândeşte libertatea, apoi adunând nişte bogăţii mari se reîntoarce în patrie. Când şi-a dat seama că tracii (exonim al geților - n. r. Carmen Pankau) trăiau în condiţii rele ca nişte brute, el însăşi educat după obiceiurile ionice şi de aceia mai şlefuite decât cele care erau la geţi, căci trăind la un loc cu grecii şi cu ilustrul erudit Pytagora, şi-a construit o casă de oaspeţi unde el primea pe cei mai deosebiţi concetăţeni şi îi ospăta învăţându-i că nici el şi nici comesenii şi nici cei ce vor naşte de aici încolo nu ar trebui să moară, ci să meargă într-un loc unde vor trăi veşnic şi se vor bucura de toate bunurile alese. In timp ce predica aceste învăţăminte, el îşi construi o locuinţă subterană; când aceasta fu gata, dispăru din faţa geţilor, coborî în ea unde rămase timp de trei ani; între timp geţii crezându-l mort, îl regretau plângându-l; în cel de al patrulea an se arătă privirii geţilor şi astfel el făcu credibile perceptele pe care le dăduse lor. Acestea le-a relatat Herodot orientându-se după vorbele care circulau la băştinaşi. In capitolul imediat următor (96)
Herodot spune clar, că nu se încrede total acestor spuse privind locuinţa subterană, ci mai curând socoteşte că Zalmoxe a trăit cu mulţi ani înaintea lui Pytagora, că a fost şi om, născut pe pământ getic, dar şi zeu al geţilor. Şi totuşi nu trebuie să punem la îndoială faptul că înaintea lui Herodot, au existat scriitori care au relatat la fel: Cicero însuşi afirmă că au existat asemenea poeţi, ba chiar înaintea lui Homer, care l-au cântat pe Zalmoxe în poeziile lor festive. ( * 7 )
Analizând versiunile lui Herodot, în raport cu noile cercetări, cu siguranţă că civilizaţia Danubiano-Carpato-Pontică era mult mai veche, înrudită şi contemporană cu cea a imperiului frygian din Asia Mică, a cărei capitală era vestita Troia. De această milenară capitală era legată şi Geţia Carpatină de peste Dunăre, prin drumul Troianului, rămas şi azi cu urme adânci pe hărţile vechi şi în memoria vlahilor Teleormăneni. (* 8)
Sigur, frygienii erau tot așa-zișii “indo-europeni”, proveniţi din arienii plecaţi din spaţiul Carpatic în mileniul al V-lea î.C., care au civilizat India şi prin ea Extremul Orient, întorcându-se apoi în mileniul al treilea spre Europa, Asia Mică Egipt şi întreg bazinul Mediteranian . (* 9)
Dat fiind aceste civilizaţii înrudite prin iluminatul scyt Zarathustra (Zamolxe- n.r. Carmen Pankau), raportate la ultima versiune cu poetul Cicero şi Horaţiu, poate fi reţinut un singur adevăr că: Zeul-Rege Zalmoxe s-a înţelepţit printre frygienii lui Priam din Troia, de unde s-a înapoiat iluminat în diferite ştiinţe în ţinuturile natale, Carpato-Dunărene, pe cunoscutul drum al Troianului, via cetatea Philippi, peste Istru, prin ostrovul Porcului sau Belene, cetatea Turiss, Flămânda, Putineiu, Băduleasa, Roşiorii de Vede, Urluieni, Câmpulung-Muscel, peste munţi prin trecătoarea Bran-Rucăr, Sibiu, Alba Iulia, Orăştie şi Costeşti. (*10)
Aici Zalmoxe şi-a ales după busola geniului său, un loc înalt şi plat, ascuns sub poala masivului Godeanu, azi Munţii Şureanu, cunoscut din antichitate cu numele de Kogaionon, unde cu vitejia şi iscusinţa supuşilor geţi, cu aurul şi bogăţiile munţilor şi-a construit un adevărat complex-ştiinţific-regal, cu sanctuare, observatoare astronomice, furnale şi laboratoare chimice, dar şi catacombe subterane, de unde mai mulţi ani a ascultat glasul venit din tainele pământului şi-ale cerului (Gaia şi Saturn) pentru a da naştere credinţei în Nemurire şi simbolul ei, pe care neamurile din vechea Troie şi Grecii, încă nu le cunoşteau.
Existenţa unor catacombe în Munţii Orăştiei, îngropate sub mantia pădurilor Hercinice, patrie a geţilor, a fost dezvăluită autorului şi turiştilor încă din 1973, de harnicele termite care au scos din adâncuri, de sub ruinele somptuosului complex regal, grâu milenar carbonizat. De atunci taina arheologilor voluntari, a fost trecută sub tăcere timp de treizeci de ani, când un satelit american în 2003, folosind procedeul URETIM ce pune în valoare emisiile color ale solului, a transmis imaginea spectrogramă a incintei sacre de la Sarmisegetusa, (* 11) dezvăluind ştiinţific existenţa unor întinse cavităţi subterane, care corespund perfect cu zona indicată de enigmaticele artropode, dar şi cu cele narate de Herodot. A treia confirmare a existenţei palatelor subterane ale lui Zalmoxe, vine din nou, prin natură. Exact în ziua de 1 iulie a anului 2006, când la Orăştie se comemorau 1.900 de ani de la moartea eroică a regelui Decebal, acolo sus pe Kogaion, o furtună a smuls din rădăcini un fag secular, aruncând din adâncuri, ca ofrandă, spre Discul Solar de andezit, sute de kilograme de grâu milenar, carbonizat, la fel cu cel scos de furnici ! (* 12)
Zorile marilor surprize ale unei istorii adevărate a geţilor, ferecată din interese oculte, pe măsura noilor descoperiri arheologice şi a noilor documente din arhivele secrete ale Vaticanului şi ale altor mari centre de cultură, revin acum în actualitate cu rapiditate.
Ramura geţilor din Carpaţi îl adorau pe Zalmoxe, iar inelele şi brăţările ce le purtau, aminteau de puterile vindecătoare şi regeneratoare ale zeului solar, căci întocmai ca Apollo la Celţi, Zalmoxe al geţilor era un zeu vindecător, (*13) descoperitor al formelor de energie universală. Căpeteniile şi sacerdoţii, iniţiaţi de el în ştiinţa nemuririi, ce-l reprezentau, purtând aceste simboluri generatoare de energii, deveneau la rândul lor vindecători şi nemuritori şi nici de cum vrăjitori cum îi numeau anticii necunoscători. Experimentate şi adoptate unanim acolo în laboratoarele şi furnalele metalurgiei de pe Kogaion, ele au devenit simbolul sacru al Cultului Zalmoxean, pe întreg spaţiul locuit de geţi, deosebindu-se prin acest simbol de credinţa altor popoare. Zalmoxe, ca rege şi zeu îl considera pe Saturn, izvorul viului care curge etern, pe Pământ şi în Univers, ca un fluviu de energii a celor două forţe nevăzute ale câmpurilor bioenergetice şi electromagnetice, fără început şi fără sfârşit, zeul vegetaţiei şi al reînvierii naturii şi zeul anotimpurilor de care depinde creşterea grâului, a animalelor şi a preţioaselor albine, cu rodul lor indispensabile vieţii.
Zalmoxe, considerat ca zeu al roadelor pământului şi al naşterii viului, îşi întindea stăpânirea şi asupra spiritului după moartea fizică, considerându-l izvorul nemuririi, purtător în fluviul viului, a vieţii create prin împerechere sau polemizare. Aşa se explică logic de ce geţii înainte de a pleca la luptă beau apă din Dunăre, pentru că ei asemănau apa Dunării ca un organism viu ce curge etern ca viul uman şi universal. Dunărea pentru ei era fluviul viului universal cum este pentru Indieni, Gangele. Aici în aceste manifestări era taina nemuririi căreia Zalmoxe i-a găsit o formă distinctă şi asemănătoare, redată prin metalul nemuririi, cu proprietăţi energetice, pentru a fi purtată de supuşii săi geţi.
Din rodul pământului şi al forţei cereşti a fost reprezentată şi forţa de întruchipare a viului prin zeitatea feminină ca pereche împreunătoare, pe care vechii greci o numeau Zamolxa, şi al cărei nume a ajuns până în zilele noastre în legende şi poveşti cu porecla Baba Dochia .
Teonimul feminin Zamolxa îşi are rădăcini în arhaicul cuvânt getic zamâ (zeamă) pe care-l auzim rostit şi azi de ţăranii moţi sau maramureşeni. In Dicţionarul Etimologic Vinereanu, p.916, îl găsim cu următoarea definiţie: zeamâ. (variante zeamă, dzamă) = 1. fiertură de carne cu legume, partea lichidă a bucatelor. Domnul Vinereanu atribuie etinomului, originea getică. Definiţia corespunde realităţii pentru că: zama este lichidul placentar al fătului în care pluteşte şi se dezvoltă până la naştere şi căreia geţii îi spuneau zamâ, iar localităţile: Zam, judeţul Cluj, Zam, judeţul Hunedoara şi Zam de Câmpie, judeţul Mureş, toate, în Geţia bătrână, indică un loc posibil de naştere a Zam olxei (Baba Dochia) zeitatea feminină a geţilor nord Dunăreni.
Erudiţii antici, Orggen şi Clement Alexandrinul, descriind preocupările centrului ştiinţific de pe Kogaionul Sfânt, precizează unele amănunte, poate neobservate, care definesc, o cu totul altă religie a geţilor: In templul lui Zalmoxe, sanctuarul de mijloc se reuneau regii, căpeteniile de oşti şi ai ţinuturilor din regat, precum şi sacerdoţii, după un anumit ritual religios ştiinţific. Ei purtau pe braţ brăţări din aur masiv, brâu lat, (chimirul de mai târziu) din piele albă de miel, sub care se puteau vedea obiectele păstorului, agricultorului, apicultorului, constructorului şi-ale astronomului, şi anume: cavalul, sica, spicul de gâu, şi rigla cu cele 24 de gradaţii, reprezentând cele 24 de ore ale zilei şi instrumentul metric. (*14)
Arheologii au descoperit târziu, de abia prin secolul al XIX-lea, numai o mică parte din aceste misterioase temple, cum le numeau anticii, confirmând într-adevăr spusele lui Origgen şi ale lui Clement. Instrumentele descoperite, foloseau erudiţilor geţi pentru: construcţii, medicină, astronomie, industria aurului şi a siderurgiei şi nicidecum, idoli, icoane sau alte zeităţi. Ruinele sunt grăitoare, ale unui adevărat complex cultural, ştiinţific şi de iniţiere cu instituţii şi laboratoare de cercetare-proiectare în domeniul Ştiinţelor Naturii şi Ştiinţelor Exacte. Toate aşteaptă să fie scoase în întregime la lumină de sub copaci şi micaşisturi prăvălite peste ele în milenii.
La această concluzie ajunge şi cercetătorul Timotei Ursu, consilier ştiinţific al Societăţii Dacia Revival, convins că: Nu e vorba doar de o supoziţie când spunem că sus în Munţii Orăştiei nu putea să fiinţeze o capitală a regatului getic; ceea ce funcţiona acolo era un fel de … Lassa Carpatică, (n. m. cum Lassa Penemunde în Germania sau Nevada SUA ) un Complex – Cultural -Ştiinţific cu o veche tradiţie sacerdotală şi cu importante performanţe în care numeroasele sanctuare – cu sugestivele lor formule numerice nu serveau doar invocării zeilor sau poate unuia singur, cel apelat de sursele antice – Zalmoxe, ci, depozitau un volum de informaţii astronomice, matematice, geodezice şi de altă natură. (de tradiţie milenară, şi de sorginte atât central şi nord-europeană, cât şi de informaţii similare de sorginte mediteraneană)
Este vorba tocmai despre volumul de informaţii care le-a rămas străin arheologilor şi pe care cercetările pluridisciplinare din ultimele trei decenii, (că asta place sau nu place arheologilor!) cercetătorii respectivi le investighează cu justificat şi crescând interes.
In continuare autorul face şi următoarele precizări sugerate prin similititudine de Iordanes în Getica, referitoare la sacerdoţii deţinători ai ştiinţei transmise memotehnic şi codificată în formulele numerice, că acolo în sanctuarele de pe Kogaion, funcţionau şi marile ateliere de făurire şi prelucrare a metalelor, a tehnologiilor de galvanoplastie şi furnale de topire şi turnare a metalelor, feroase şi neferoase. (* 15)
Toate uneltele şi instrumentele enumerate parţial de erudiţii antici Origgen şi Clement, erau folosite la măsurarea distanţelor în proiectarea şi construirea sanctuarelor, a palatelor, a cetăţilor, aparate şi instalaţii astronomice şi de făurire a preţioaselor brăţări şi inele energetice din aur, prin care captau energia umană (bioenergia) şi cea venită din Univers prin câmpurile electromagnetice şi gravitaţionale.
Iluminatul Danubian, cunoscând de la bătrânii geţi, semnificaţia şi evoluţia spiralei plane, pictată pe ceramică ori incizată pe oase, pe piatră sau metale, a intuit genial că liniile curbe, concentrice sau pornind dintr-un punct cu deschidere spre exterior, nu pot fi decât nişte reprezentări abstracte ale viului nemuritor, căruia trebuie să-i corespundă o formă tridimensională, mobilă în spaţiu, capabilă să asimileze să producă şi să transmită o energie în corpul uman şi în afara lui. Acestei forme tridimensionale, Zalmoxe a intuit că-i corespunde numai un metal neferos, turnat sau bătut în formă de sârmă răsucită, formă care nu este altceva decât copia redusă a mişcării elicoidale macrocosmice a vârtejului din furtuni, şi a mişcării sistemelor stelare, pe care o observase cu savanţii săi astronomi, prin astrolabul instalat pe Kogaion, sau copia mărită a formei cromozomilor la vieţuitoare.
Zamolxe descoperind conductibilitatea şi maleabilitatea metalului nemuritor, a conceput spirele din aur, asemănătoare acestor legi care guvernează materia şi mişcarea ei. Răsucindu-le într-un anumit sens, sub formă de inel şi brăţară, a constatat că ele induc şi generează organismului uman un plus de energie, întărind credinţa în nemurire. Prin această descoperire, el poate fi astăzi considerat, retroactiv promotorul bioenergiei şi al inducţiei.
A fost un pas genial al geţilor, care a făcut din Kogaion, Centrul civilizaţiei Carpato-Danubiano-Balcanic, pentru un mileniu şi jumătate. Odată însă, cu ocuparea Geţiei Carpatine de către romani, până la Olt, cuceritorii au distrus acest mare complex de cultură, iar pentru a îngropa definitiv Ştiinţa Nemuririi regelui-zeu, şi a destrăma marele imperiu getic, au catapultat harta “Daciei Regaliene”, înspre Polul Nord, aproape de ţărmul Marii Baltice, fiind astfel ştearsă ca stat şi naţiune din memoria lumii, timp de peste un mileniu. (* 16)
Confecţionarea inelelor şi a brăţărilor de cult, din aur, bronz sau argint au luat amploare în anii de glorie a geţilor sub regele-zeu Zalmoxe, devenind un brand ştiinţific de credinţă în nemurire, în tot spaţiul locuit de geţi. Purtarea lor ca obiecte vindecătoare a înrădăcinat puternic în conştiinţa lor, Cultul Nemuririi, încă din mileniul al III-lea î.C. mărturie vie, tezaurul descoperit în 1980 la Hinova – Mehedinţi, datând din Epoca Bronzului . (* 17)
Incepând din secolul al XVI-a pe întreg spaţiul Geţiei Carpatine antice au fost descoperite un număr însemnat de inele şi brăţări în formă de spiră, (spireliforme) care şi astăzi se pot vedea pe Columna de la Roma, în Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, la cel din Wiena, Budapesta şi alte muzee din lume.
Apolodor din Damasc a imortalizat în marmora Columnei de la Roma, scene din cel de al doilea război geto-roman din anii 106-107, când după căderea şi distrugerea Sarmisegetusei Basileum din Munţii Orăştiei, zeci de călăreţi duceau pe cai coşuri enorme încărcate cu aur din tezaurul regal al lui Decebal. In aceste coşuri sculptorul a dăltuit vizibil, diferite obiecte din aur, care erau transportate peste Dunăre, la Roma.
Scenele de pe Columnă au fost copiate mai târziu prin gravare în anul 1667, de către graficianul italian Pietro Santi Bartoli, şi publicate în 1941 de către E.A.P. Dzur, sub titlul, Die Traianssaule, alcătuindu-se după ele probabil, o istorie ce convenea atât învingătorului cât şi noii religii instaurate de Vatican în fostul imperiu. Pe gravura metopei 307 se observă cum într-un coş, printre alte bijuterii sunt reprezentate şi brăţări spireliforme. Pe gravura metopei 310 se observă o scenă foarte interesantă, cum sacerdoţii geţi din ultima rezistenţă, luaţi prizonieri, încercau prin tratative să-i ofere împăratului Traian, un mic kivot, (lădiţă) care conţinea secretul ştiinţei lor, probabil un sistem energetic de acumulatoare, la care sunt ataşate două brăţări din aur. Un învăţat get din grupul iniţiaţilor din Kogaion, dă explicaţii împăratului, care pare interesat de ofertă. Despre soarta Kivotului Sacru, nu ştim nimic de două milenii şi nici n-am vrut să aflăm. El poate zace şi acum ascuns prin catacombele Romei, fără a i-se fi descifrat taina. (Planşa 1 metopa 307, 310)
In anul 1542 a fost descoperit pe malul râului Strei (Sargeţia) o mare cantitate de monede de tipul Koson şi Lisimach, printre care şi un şarpe din aur masiv, care nu era altceva decât o brăţară spireliformă Zalmoxeiană. Brăţarea a fost inventariată cu denumirea de şarpe, de generalul Castaldo care a preluat tezaurul după asasinarea contelui Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei, predându-l parţial împăratului austriac, Ferdinand I . (* 18)
Iată cum geţii cu patru mii de ani î.C., au fost şi au rămas totdeauna urano-saturnieni, crezând în nemurirea sufletului, adorând ca toţi hiperboreenii, pe Zalmoxe, zeul cerului.
Herodot spunea că Zalmoxe a fost un om şi a slujit ca sclav filozofului grec Pytagora, fiul lui Manesarchus din Samos. Conform acestor versiuni elene (teorie falsă- n. r. Carmen Pankau), Zalmoxe îşi dobândeşte libertatea, apoi adunând nişte bogăţii mari se reîntoarce în patrie. Când şi-a dat seama că tracii (exonim al geților - n. r. Carmen Pankau) trăiau în condiţii rele ca nişte brute, el însăşi educat după obiceiurile ionice şi de aceia mai şlefuite decât cele care erau la geţi, căci trăind la un loc cu grecii şi cu ilustrul erudit Pytagora, şi-a construit o casă de oaspeţi unde el primea pe cei mai deosebiţi concetăţeni şi îi ospăta învăţându-i că nici el şi nici comesenii şi nici cei ce vor naşte de aici încolo nu ar trebui să moară, ci să meargă într-un loc unde vor trăi veşnic şi se vor bucura de toate bunurile alese. In timp ce predica aceste învăţăminte, el îşi construi o locuinţă subterană; când aceasta fu gata, dispăru din faţa geţilor, coborî în ea unde rămase timp de trei ani; între timp geţii crezându-l mort, îl regretau plângându-l; în cel de al patrulea an se arătă privirii geţilor şi astfel el făcu credibile perceptele pe care le dăduse lor. Acestea le-a relatat Herodot orientându-se după vorbele care circulau la băştinaşi. In capitolul imediat următor (96)
Herodot spune clar, că nu se încrede total acestor spuse privind locuinţa subterană, ci mai curând socoteşte că Zalmoxe a trăit cu mulţi ani înaintea lui Pytagora, că a fost şi om, născut pe pământ getic, dar şi zeu al geţilor. Şi totuşi nu trebuie să punem la îndoială faptul că înaintea lui Herodot, au existat scriitori care au relatat la fel: Cicero însuşi afirmă că au existat asemenea poeţi, ba chiar înaintea lui Homer, care l-au cântat pe Zalmoxe în poeziile lor festive. ( * 7 )
Analizând versiunile lui Herodot, în raport cu noile cercetări, cu siguranţă că civilizaţia Danubiano-Carpato-Pontică era mult mai veche, înrudită şi contemporană cu cea a imperiului frygian din Asia Mică, a cărei capitală era vestita Troia. De această milenară capitală era legată şi Geţia Carpatină de peste Dunăre, prin drumul Troianului, rămas şi azi cu urme adânci pe hărţile vechi şi în memoria vlahilor Teleormăneni. (* 8)
Sigur, frygienii erau tot așa-zișii “indo-europeni”, proveniţi din arienii plecaţi din spaţiul Carpatic în mileniul al V-lea î.C., care au civilizat India şi prin ea Extremul Orient, întorcându-se apoi în mileniul al treilea spre Europa, Asia Mică Egipt şi întreg bazinul Mediteranian . (* 9)
Dat fiind aceste civilizaţii înrudite prin iluminatul scyt Zarathustra (Zamolxe- n.r. Carmen Pankau), raportate la ultima versiune cu poetul Cicero şi Horaţiu, poate fi reţinut un singur adevăr că: Zeul-Rege Zalmoxe s-a înţelepţit printre frygienii lui Priam din Troia, de unde s-a înapoiat iluminat în diferite ştiinţe în ţinuturile natale, Carpato-Dunărene, pe cunoscutul drum al Troianului, via cetatea Philippi, peste Istru, prin ostrovul Porcului sau Belene, cetatea Turiss, Flămânda, Putineiu, Băduleasa, Roşiorii de Vede, Urluieni, Câmpulung-Muscel, peste munţi prin trecătoarea Bran-Rucăr, Sibiu, Alba Iulia, Orăştie şi Costeşti. (*10)
Aici Zalmoxe şi-a ales după busola geniului său, un loc înalt şi plat, ascuns sub poala masivului Godeanu, azi Munţii Şureanu, cunoscut din antichitate cu numele de Kogaionon, unde cu vitejia şi iscusinţa supuşilor geţi, cu aurul şi bogăţiile munţilor şi-a construit un adevărat complex-ştiinţific-regal, cu sanctuare, observatoare astronomice, furnale şi laboratoare chimice, dar şi catacombe subterane, de unde mai mulţi ani a ascultat glasul venit din tainele pământului şi-ale cerului (Gaia şi Saturn) pentru a da naştere credinţei în Nemurire şi simbolul ei, pe care neamurile din vechea Troie şi Grecii, încă nu le cunoşteau.
Existenţa unor catacombe în Munţii Orăştiei, îngropate sub mantia pădurilor Hercinice, patrie a geţilor, a fost dezvăluită autorului şi turiştilor încă din 1973, de harnicele termite care au scos din adâncuri, de sub ruinele somptuosului complex regal, grâu milenar carbonizat. De atunci taina arheologilor voluntari, a fost trecută sub tăcere timp de treizeci de ani, când un satelit american în 2003, folosind procedeul URETIM ce pune în valoare emisiile color ale solului, a transmis imaginea spectrogramă a incintei sacre de la Sarmisegetusa, (* 11) dezvăluind ştiinţific existenţa unor întinse cavităţi subterane, care corespund perfect cu zona indicată de enigmaticele artropode, dar şi cu cele narate de Herodot. A treia confirmare a existenţei palatelor subterane ale lui Zalmoxe, vine din nou, prin natură. Exact în ziua de 1 iulie a anului 2006, când la Orăştie se comemorau 1.900 de ani de la moartea eroică a regelui Decebal, acolo sus pe Kogaion, o furtună a smuls din rădăcini un fag secular, aruncând din adâncuri, ca ofrandă, spre Discul Solar de andezit, sute de kilograme de grâu milenar, carbonizat, la fel cu cel scos de furnici ! (* 12)
Zorile marilor surprize ale unei istorii adevărate a geţilor, ferecată din interese oculte, pe măsura noilor descoperiri arheologice şi a noilor documente din arhivele secrete ale Vaticanului şi ale altor mari centre de cultură, revin acum în actualitate cu rapiditate.
Ramura geţilor din Carpaţi îl adorau pe Zalmoxe, iar inelele şi brăţările ce le purtau, aminteau de puterile vindecătoare şi regeneratoare ale zeului solar, căci întocmai ca Apollo la Celţi, Zalmoxe al geţilor era un zeu vindecător, (*13) descoperitor al formelor de energie universală. Căpeteniile şi sacerdoţii, iniţiaţi de el în ştiinţa nemuririi, ce-l reprezentau, purtând aceste simboluri generatoare de energii, deveneau la rândul lor vindecători şi nemuritori şi nici de cum vrăjitori cum îi numeau anticii necunoscători. Experimentate şi adoptate unanim acolo în laboratoarele şi furnalele metalurgiei de pe Kogaion, ele au devenit simbolul sacru al Cultului Zalmoxean, pe întreg spaţiul locuit de geţi, deosebindu-se prin acest simbol de credinţa altor popoare. Zalmoxe, ca rege şi zeu îl considera pe Saturn, izvorul viului care curge etern, pe Pământ şi în Univers, ca un fluviu de energii a celor două forţe nevăzute ale câmpurilor bioenergetice şi electromagnetice, fără început şi fără sfârşit, zeul vegetaţiei şi al reînvierii naturii şi zeul anotimpurilor de care depinde creşterea grâului, a animalelor şi a preţioaselor albine, cu rodul lor indispensabile vieţii.
Zalmoxe, considerat ca zeu al roadelor pământului şi al naşterii viului, îşi întindea stăpânirea şi asupra spiritului după moartea fizică, considerându-l izvorul nemuririi, purtător în fluviul viului, a vieţii create prin împerechere sau polemizare. Aşa se explică logic de ce geţii înainte de a pleca la luptă beau apă din Dunăre, pentru că ei asemănau apa Dunării ca un organism viu ce curge etern ca viul uman şi universal. Dunărea pentru ei era fluviul viului universal cum este pentru Indieni, Gangele. Aici în aceste manifestări era taina nemuririi căreia Zalmoxe i-a găsit o formă distinctă şi asemănătoare, redată prin metalul nemuririi, cu proprietăţi energetice, pentru a fi purtată de supuşii săi geţi.
Din rodul pământului şi al forţei cereşti a fost reprezentată şi forţa de întruchipare a viului prin zeitatea feminină ca pereche împreunătoare, pe care vechii greci o numeau Zamolxa, şi al cărei nume a ajuns până în zilele noastre în legende şi poveşti cu porecla Baba Dochia .
Teonimul feminin Zamolxa îşi are rădăcini în arhaicul cuvânt getic zamâ (zeamă) pe care-l auzim rostit şi azi de ţăranii moţi sau maramureşeni. In Dicţionarul Etimologic Vinereanu, p.916, îl găsim cu următoarea definiţie: zeamâ. (variante zeamă, dzamă) = 1. fiertură de carne cu legume, partea lichidă a bucatelor. Domnul Vinereanu atribuie etinomului, originea getică. Definiţia corespunde realităţii pentru că: zama este lichidul placentar al fătului în care pluteşte şi se dezvoltă până la naştere şi căreia geţii îi spuneau zamâ, iar localităţile: Zam, judeţul Cluj, Zam, judeţul Hunedoara şi Zam de Câmpie, judeţul Mureş, toate, în Geţia bătrână, indică un loc posibil de naştere a Zam olxei (Baba Dochia) zeitatea feminină a geţilor nord Dunăreni.
Erudiţii antici, Orggen şi Clement Alexandrinul, descriind preocupările centrului ştiinţific de pe Kogaionul Sfânt, precizează unele amănunte, poate neobservate, care definesc, o cu totul altă religie a geţilor: In templul lui Zalmoxe, sanctuarul de mijloc se reuneau regii, căpeteniile de oşti şi ai ţinuturilor din regat, precum şi sacerdoţii, după un anumit ritual religios ştiinţific. Ei purtau pe braţ brăţări din aur masiv, brâu lat, (chimirul de mai târziu) din piele albă de miel, sub care se puteau vedea obiectele păstorului, agricultorului, apicultorului, constructorului şi-ale astronomului, şi anume: cavalul, sica, spicul de gâu, şi rigla cu cele 24 de gradaţii, reprezentând cele 24 de ore ale zilei şi instrumentul metric. (*14)
Arheologii au descoperit târziu, de abia prin secolul al XIX-lea, numai o mică parte din aceste misterioase temple, cum le numeau anticii, confirmând într-adevăr spusele lui Origgen şi ale lui Clement. Instrumentele descoperite, foloseau erudiţilor geţi pentru: construcţii, medicină, astronomie, industria aurului şi a siderurgiei şi nicidecum, idoli, icoane sau alte zeităţi. Ruinele sunt grăitoare, ale unui adevărat complex cultural, ştiinţific şi de iniţiere cu instituţii şi laboratoare de cercetare-proiectare în domeniul Ştiinţelor Naturii şi Ştiinţelor Exacte. Toate aşteaptă să fie scoase în întregime la lumină de sub copaci şi micaşisturi prăvălite peste ele în milenii.
La această concluzie ajunge şi cercetătorul Timotei Ursu, consilier ştiinţific al Societăţii Dacia Revival, convins că: Nu e vorba doar de o supoziţie când spunem că sus în Munţii Orăştiei nu putea să fiinţeze o capitală a regatului getic; ceea ce funcţiona acolo era un fel de … Lassa Carpatică, (n. m. cum Lassa Penemunde în Germania sau Nevada SUA ) un Complex – Cultural -Ştiinţific cu o veche tradiţie sacerdotală şi cu importante performanţe în care numeroasele sanctuare – cu sugestivele lor formule numerice nu serveau doar invocării zeilor sau poate unuia singur, cel apelat de sursele antice – Zalmoxe, ci, depozitau un volum de informaţii astronomice, matematice, geodezice şi de altă natură. (de tradiţie milenară, şi de sorginte atât central şi nord-europeană, cât şi de informaţii similare de sorginte mediteraneană)
Este vorba tocmai despre volumul de informaţii care le-a rămas străin arheologilor şi pe care cercetările pluridisciplinare din ultimele trei decenii, (că asta place sau nu place arheologilor!) cercetătorii respectivi le investighează cu justificat şi crescând interes.
In continuare autorul face şi următoarele precizări sugerate prin similititudine de Iordanes în Getica, referitoare la sacerdoţii deţinători ai ştiinţei transmise memotehnic şi codificată în formulele numerice, că acolo în sanctuarele de pe Kogaion, funcţionau şi marile ateliere de făurire şi prelucrare a metalelor, a tehnologiilor de galvanoplastie şi furnale de topire şi turnare a metalelor, feroase şi neferoase. (* 15)
Toate uneltele şi instrumentele enumerate parţial de erudiţii antici Origgen şi Clement, erau folosite la măsurarea distanţelor în proiectarea şi construirea sanctuarelor, a palatelor, a cetăţilor, aparate şi instalaţii astronomice şi de făurire a preţioaselor brăţări şi inele energetice din aur, prin care captau energia umană (bioenergia) şi cea venită din Univers prin câmpurile electromagnetice şi gravitaţionale.
Iluminatul Danubian, cunoscând de la bătrânii geţi, semnificaţia şi evoluţia spiralei plane, pictată pe ceramică ori incizată pe oase, pe piatră sau metale, a intuit genial că liniile curbe, concentrice sau pornind dintr-un punct cu deschidere spre exterior, nu pot fi decât nişte reprezentări abstracte ale viului nemuritor, căruia trebuie să-i corespundă o formă tridimensională, mobilă în spaţiu, capabilă să asimileze să producă şi să transmită o energie în corpul uman şi în afara lui. Acestei forme tridimensionale, Zalmoxe a intuit că-i corespunde numai un metal neferos, turnat sau bătut în formă de sârmă răsucită, formă care nu este altceva decât copia redusă a mişcării elicoidale macrocosmice a vârtejului din furtuni, şi a mişcării sistemelor stelare, pe care o observase cu savanţii săi astronomi, prin astrolabul instalat pe Kogaion, sau copia mărită a formei cromozomilor la vieţuitoare.
Zamolxe descoperind conductibilitatea şi maleabilitatea metalului nemuritor, a conceput spirele din aur, asemănătoare acestor legi care guvernează materia şi mişcarea ei. Răsucindu-le într-un anumit sens, sub formă de inel şi brăţară, a constatat că ele induc şi generează organismului uman un plus de energie, întărind credinţa în nemurire. Prin această descoperire, el poate fi astăzi considerat, retroactiv promotorul bioenergiei şi al inducţiei.
A fost un pas genial al geţilor, care a făcut din Kogaion, Centrul civilizaţiei Carpato-Danubiano-Balcanic, pentru un mileniu şi jumătate. Odată însă, cu ocuparea Geţiei Carpatine de către romani, până la Olt, cuceritorii au distrus acest mare complex de cultură, iar pentru a îngropa definitiv Ştiinţa Nemuririi regelui-zeu, şi a destrăma marele imperiu getic, au catapultat harta “Daciei Regaliene”, înspre Polul Nord, aproape de ţărmul Marii Baltice, fiind astfel ştearsă ca stat şi naţiune din memoria lumii, timp de peste un mileniu. (* 16)
Confecţionarea inelelor şi a brăţărilor de cult, din aur, bronz sau argint au luat amploare în anii de glorie a geţilor sub regele-zeu Zalmoxe, devenind un brand ştiinţific de credinţă în nemurire, în tot spaţiul locuit de geţi. Purtarea lor ca obiecte vindecătoare a înrădăcinat puternic în conştiinţa lor, Cultul Nemuririi, încă din mileniul al III-lea î.C. mărturie vie, tezaurul descoperit în 1980 la Hinova – Mehedinţi, datând din Epoca Bronzului . (* 17)
Incepând din secolul al XVI-a pe întreg spaţiul Geţiei Carpatine antice au fost descoperite un număr însemnat de inele şi brăţări în formă de spiră, (spireliforme) care şi astăzi se pot vedea pe Columna de la Roma, în Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, la cel din Wiena, Budapesta şi alte muzee din lume.
Apolodor din Damasc a imortalizat în marmora Columnei de la Roma, scene din cel de al doilea război geto-roman din anii 106-107, când după căderea şi distrugerea Sarmisegetusei Basileum din Munţii Orăştiei, zeci de călăreţi duceau pe cai coşuri enorme încărcate cu aur din tezaurul regal al lui Decebal. In aceste coşuri sculptorul a dăltuit vizibil, diferite obiecte din aur, care erau transportate peste Dunăre, la Roma.
Scenele de pe Columnă au fost copiate mai târziu prin gravare în anul 1667, de către graficianul italian Pietro Santi Bartoli, şi publicate în 1941 de către E.A.P. Dzur, sub titlul, Die Traianssaule, alcătuindu-se după ele probabil, o istorie ce convenea atât învingătorului cât şi noii religii instaurate de Vatican în fostul imperiu. Pe gravura metopei 307 se observă cum într-un coş, printre alte bijuterii sunt reprezentate şi brăţări spireliforme. Pe gravura metopei 310 se observă o scenă foarte interesantă, cum sacerdoţii geţi din ultima rezistenţă, luaţi prizonieri, încercau prin tratative să-i ofere împăratului Traian, un mic kivot, (lădiţă) care conţinea secretul ştiinţei lor, probabil un sistem energetic de acumulatoare, la care sunt ataşate două brăţări din aur. Un învăţat get din grupul iniţiaţilor din Kogaion, dă explicaţii împăratului, care pare interesat de ofertă. Despre soarta Kivotului Sacru, nu ştim nimic de două milenii şi nici n-am vrut să aflăm. El poate zace şi acum ascuns prin catacombele Romei, fără a i-se fi descifrat taina. (Planşa 1 metopa 307, 310)
In anul 1542 a fost descoperit pe malul râului Strei (Sargeţia) o mare cantitate de monede de tipul Koson şi Lisimach, printre care şi un şarpe din aur masiv, care nu era altceva decât o brăţară spireliformă Zalmoxeiană. Brăţarea a fost inventariată cu denumirea de şarpe, de generalul Castaldo care a preluat tezaurul după asasinarea contelui Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei, predându-l parţial împăratului austriac, Ferdinand I . (* 18)
Inventarierea, vădită a brăţării spireliforme cu denumirea de şarpe, este un alt FALS introdus în istorie privind reprezentarea adevărată a formei şi simbolului ei, care de atunci a fost preluată în continuare ca atare, până în zilele noastre. In descrierea brăţărilor, toţi şerpilienii, istorici sau arheologi, s-au folosit de acest fals nevinovat, care mută dintr-un condei Credinţa în Nemurire a geţilor în cultul şarpelui, pentru ca noi urmaşii lor să rămânem în conştiinţa lumii, tot barbari şi pâgâni, cum ne numeau în antichitate grecii şi romanii.
Trecând peste acest rău, ştirea în sine este importantă pentru rescrierea istoriei noastre adevărate, fiind prima atestare documentară confirmată, despre brăţări. Cercetătoarea germană dr. Barbara Depertz Lippitz- Karin Helga, ne-a dezvăluit taina acestui tezaur ajuns prin forţa imperiului la Viena, dar a menţinut falsul introdus de generalul Castaldo în 1542.
Decorurile preţioasei brăţări din aur masiv, descoperită pe pământul Geţiei Carpatine, la Strei în 1542, şi ajunsă pe masa împăratului, aveau cu totul alte simboluri, neînţelese de un numismat amator al Evului Mediu şi nici de stăpânire, care avea aceleaşi orientări ca şi Traian, cu 1400 de ani în urmă.
In secolul al XIX se descoperă un preţios tezaur la Gyoma, pe teritoriul actual al Ungariei, cu un inel spireliform, analog cu cel descoperit la Perecea în Sălaj, Măgura Teleorman şi Bare în Iugoslavia, şi alte obiecte cu încrustaţii, toate din aur, precum şi la Frighiaz pe malul stâng al Mureşului de jos, compus dintr-o adevărată colecţie de brăţări spireliforme, din aur masiv, care aşa cum recunoaşte şi Vasile Pârvan, nu poate fi atribuit decât civilizaţiei geto-dace din Carpaţi din epoca bronzului. Tot Vasile Pârvan afirmă în continuare că în nord-vestul Danubian, în marele regat al geţilor, azi Bavaria Boemia şi Moravia, erau din abundenţă brăţările cu cap de şarpe ornate cu detalii curbilinii în relief, sau cele din bronz descoperite în Elveţia, care la fel au fost găsite şi în Geţia de peste Tisa.
Brăţările şi inelele spireliforme, din argint, cu capete de şerpi la cele două extremităţi, spune Pârvan, devin specifice pentru întreg spaţiul Danubiano-Carpato-Balcanic, în perioada a IlI-a a Epocii Fierului, La Tene.
Trecând peste acest rău, ştirea în sine este importantă pentru rescrierea istoriei noastre adevărate, fiind prima atestare documentară confirmată, despre brăţări. Cercetătoarea germană dr. Barbara Depertz Lippitz- Karin Helga, ne-a dezvăluit taina acestui tezaur ajuns prin forţa imperiului la Viena, dar a menţinut falsul introdus de generalul Castaldo în 1542.
Decorurile preţioasei brăţări din aur masiv, descoperită pe pământul Geţiei Carpatine, la Strei în 1542, şi ajunsă pe masa împăratului, aveau cu totul alte simboluri, neînţelese de un numismat amator al Evului Mediu şi nici de stăpânire, care avea aceleaşi orientări ca şi Traian, cu 1400 de ani în urmă.
In secolul al XIX se descoperă un preţios tezaur la Gyoma, pe teritoriul actual al Ungariei, cu un inel spireliform, analog cu cel descoperit la Perecea în Sălaj, Măgura Teleorman şi Bare în Iugoslavia, şi alte obiecte cu încrustaţii, toate din aur, precum şi la Frighiaz pe malul stâng al Mureşului de jos, compus dintr-o adevărată colecţie de brăţări spireliforme, din aur masiv, care aşa cum recunoaşte şi Vasile Pârvan, nu poate fi atribuit decât civilizaţiei geto-dace din Carpaţi din epoca bronzului. Tot Vasile Pârvan afirmă în continuare că în nord-vestul Danubian, în marele regat al geţilor, azi Bavaria Boemia şi Moravia, erau din abundenţă brăţările cu cap de şarpe ornate cu detalii curbilinii în relief, sau cele din bronz descoperite în Elveţia, care la fel au fost găsite şi în Geţia de peste Tisa.
Brăţările şi inelele spireliforme, din argint, cu capete de şerpi la cele două extremităţi, spune Pârvan, devin specifice pentru întreg spaţiul Danubiano-Carpato-Balcanic, în perioada a IlI-a a Epocii Fierului, La Tene.
In Planşa 2. este reprezentat tezaurul din aur masiv, descoperit la Gyoma. Printre splendidele obiecte se află şi o brăţară cu trei spire. In Planşa 2. este reprezentată o brăţară spireliformă din argint, din Transilvania, cu cinci spire, având pe cele două extremităţi reprezentate prin batere capete de albină şi faguri de miere, urmate de câte şapte spice de grâu, obţinute prin poansonare. In Planşa 2, este reprezentată o altă brăţară de bronz, formată dintr-o singură spiră, având pe ea detalii în relief, obţinute prin turnare. Această brăţară urmează să fie cercetată de epigrafişti, întrucât pe ea sunt reprezentate litere şi semne, asemănătoare cu cele din Codexul Rochonzi, rămase nedescifrate. (* 19)
Un inel tot din argint spireliform (arciform) cu patru spire, având acelaşi decor ca toate brăţările spireliforme de tip Zalmoxeian, (Planşa 2.) a fost descoperit în anul 2006 la Măgura-Teleorman. Alte brăţări spireliforme din bronz aurit, având acelaşi decor, au fost descoperite şi în vestul Munteniei la Bălăneşti şi Rociu, precum şi în Olt la Sprâncenata şi Popeşti (Planşa 2.).
Descoperirea inelului şi a brăţărilor, precum şi semnificaţia lor, au fost publicate la Congresul al X-lea de Dacologie din anul 2009, în Revista Dacia Magazin, ziarul Naţiunea şi Teleormanu, din acelaşi an. (* 20)
In ziua de 30 iulie a anului 1980, în apropierea de Schela Cladovei şi Porţile de Fier, la Hinova judeţul Mehedinţi, s-a descoperit o fabuloasă comoară din epoca bronzului la a cărei inventariere a participat şi prof. arheolog, Vasile Boroneanţ, cercetător la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti. Tezaurul în greutate de aproape 5 Kg conţinea obiecte din aur pur Transilvănean.
Printre obiectele de o inestimabilă valoare se aflau mai multe brăţări spireliforme. Prima cu patru spire, are ca decor, un şanţ perfect longitudinal. Acest tip de brăţară a mai fost descoperit la Săpânţa în Maramureş, tot din epoca bronzului. Cea de a doua brăţară confecţionată dintr-o bandă de aur având ca decor o adâncitură longitudinală la fel pe mijloc. A treia brăţară, similară cu cea de bronz, descoperită şi la Maglavit în Oltenia, şi încă două brăţări, răsucite spiral, cu nervură mediană, puternic reliefată pe faţa exterioară, care există şi în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie Bucureşti, fără a se cunoaşte locul de provenienţă.
Ultima brăţară spireliformă din tezaur este confecţionată dintr-o bară masivă de aur bătută în şase muchii. După batere, bara a fost răsucită de şase ori pentru a lua forma dorită. Grosimea barei de aur (sârma) este de 0,6 cm., iar diametrul brăţării de 7,6 cm. La capete, bara se subţiază, iar muchiile sunt teşite. Greutatea brăţării este de 497,13 g. De remarcat că totalul numerelor din gramaj corespunde exact celor 24 de ore ale zilei. Să fie o pură coincidenţă? Această brăţară spireliformă aparţine tot epocii bronzului, circa 3000-4000 de ani î. C. şi prezintă analogii cu o altă brăţară, provenind dintr-un depozit de bronzuri din Oradea, datată la sfârşitul celei de a doua perioade a bronzului. Academicianul Vasile Boroneanţ precizează că tradiţia (n.m. credinţa) executării unor astfel de brăţări spireliforme, a continuat şi mai târziu, căci piese asemănătoare au fost descoperite şi la Balta Verde, Mehedinţi, datând din epoca fierului , sec. VIII-VI î. C. ,(* 21) Planşa 3.
Brăţările Zalmoxeiene din acest halucinant tezaur pot fi considerate prototipul celor confecţionate mai târziu, în epoca fierului, a domniei lui Burebista şi Decebal care au evoluat în prelucrare, având pe extremităţile spirelor un decor cifrat, reprezentând spice de grâu, cap de albină şi faguri de miere.
In descrierea acestui tezaur mai trebuie precizat, că majoritatea obiectelor erau confecţionate din sârmă de aur de diferite grosimi, găsindu-se şi un ghem cu fire mai subţiri, neprelucrate, folosite poate pentru confecţionarea legendarei lână de aur, de unde se deduce că acum 3.000- 4.000 de ani geţii cunoşteau perfect tehnologia de aliere, turnare şi filare a aurului.
In timpul ocupaţiei austro-ungare a României Transilvane după descoperirea în 1542 a marelui tezaur în vadul râului Strei, a început o adevărată isterie a aurului, năpădind asupra Muntelui Sfânt, şi asupra întregii zone a Sarmisegetusei şi a masivului Godeanu, cohorte întregi de străini şi localnici, în căutarea unui El-Dorado. Europa era împărţită după descoperirea Americii, în două tabere: o parte, căutători de aur din Spania, Portugalia, Germania şi alţi aventurieri, care au trecut oceanul, înfruntând rezistenţa Pieilor Roşii, iar altă parte, cei din imperiul austro-ungar, care au luat, drumul Geţiei străbune, călcată cu mulţi ani în urmă după retragerea Aureliană de năvălitorii barbari, în căutarea lânii de aur şi a ţării nemuritorilor. Pentru austro-ungari drumul era mai scurt şi mai sigur. Cu puşca şi lancea au pătruns cu uşurinţă în munţii valahilor iobagi, asupra cărora s-a abătut o cruntă urgie, răbufnind sângeros prin legendarii: Doja, Horia, Cloşca şi Crişan şi Marele Avram Iancu, şi mulţi alţi haiduci necunoscuţi.
In 1800, în plină ascensiune a exploatării aurului din minele de la Alburnus Maior şi altele, Camera Aulică a imperiului austro-ungar, a introdus prin lege, pază militară şi restricţii împotriva căutătorilor clandestini de tezaure, acestea devenind monopol imperial, pentru înflorirea celor două capitale: Viena şi Budapesta.
La 7 iulie 1803 a fost numit astfel un supraveghetor de mină pe nume Bernard Aigler şi o echipă de 10 muncitori iobagi, cu misiunea de a începe săpături, oficiale, pentru căutarea de comori dar şi aflarea originii ruinelor din zona Grădiştei.
A urmat o serie de rapoarte întocmite de Torok şi Aigler prin care consemnau existenţa unor mari ruine, a stâlpilor de granit şi a unui canal de scurgere a apei făcut din piatră cioplită şi ţevi din lut ars.
Din cauza vremii şi a simbriilor proaste săpătorii au fugit şi lucrările au stagnat. Contele Iosif Bethlen, guvernatorul tezaurului din Principatul Transilvaniei, numismat şi amator de istorie, entuziasmat de comorile descoperite până atunci, a ordonat continuarea lucrărilor. In ultimul raport scris s-au menţionat existenţa şi a altor cetăţi în ruină, ridicate, împotriva unui inamic venit dinspre Haţeg, iar în concluzie, referindu-se, la provenienţa cetăţilor din toată zona Grădiştei, se preciza: Aceste spectaculoase ruine au aparţinut unor "ROMANI", deţinâtori de comori! (* 22)
Iată UN ALT MARE FALS ISTORIC, care a alimentat ideea romanizării Geţiei, care s-a perpetuat până în zilele noastre. Întreaga operă a lui Vasile Pârvan cuprinsă în Getica şi alte lucrări de circulaţie internaţională, este predominată de falsa idee a şerpilor şi a romanizării, care şi azi circulă în gura istoricilor şerpilieni, alias Zoe şi Neagu Djuvara, a profesorilor, autorilor de manuale alternative şi în gura marilor cântăreţi, care nu mai încetează cu refrenul: "noi suntem romani, noi suntem urmaşi lui Traian!"
Existenţa cu aproape patru milenii î. C., a inelelor şi brăţărilor energetice sacre, descoperite în tezaurul de la Hinova, apoi cele de la Sargeţia, Sarmisegetusa, şi întreg teritoriu regatului getic, precum şi tăbliţele de lut de la Tărtăria, şi ceramica de Cucuteni, care au o vechime de 6.000 de ani, anulează, definitiv şi irevocabil, falsa interpretare a şerpilor, şi FALSA TEORIE A ŞCOLII ARDELENE, a istoricilor şi arheologilor, de talia lui Xenopol, Pârvan, Daicoviciu ori Radu Vulpe, că noi suntem urmaşii Romei, mai ales când se recunoaşte unanim că Roma, capitala temutului imperiu a fost fondată în anul 775, cu peste trei milenii MAI TÂRZIU, de la data când noi geţii aveam deja o scriere şi-o credinţă în nemurire.
Austro-ungarii aveau tot interesul prin prepuşii săi din Transilvania subjugată să susţină ideea şerpilor, a romanizării şi a unui vacuum de populaţie “dacică” după părăsirea aureliană din 271, având ca document nu numai Harta lui Paul Orasius, care plasa “Dacia” lângă Marea Baltică, dar şi predicile Pontificatului de la Roma care utilizau numele de “Dacia”, pentru a se referi la Danemarca. (Dacia ubi et Gothia – Unde este Dacia şi Gothia) (*23)
După 456 de ani, câtă răbdare la arheologii români, apare în 1998 şi cel de al doilea şarpe de aur. La Conferinţa Internaţională de Criminalistică desfăşurată între 3-5 iunie 2008 la Alba Iulia, s-a consemnat pe baza cercetărilor juridice că în anul 1998, la Sarmisegetusa, cca 150 de metri de zona sacră a Sanctuarelor Kogaionului, braconierii au descoperit prin detecţie alături de mai multe lupe de fier şi o mare cantitate de monede de aur, şi un şarpe de aur masiv asemănător cu cel ajuns pe masa împăratului Ferdinand I. In realitate era vorba despre o brăţară spireliformă Zalmoxeiană.
In anii 2000 şi 2001 braconierii au descoperit în trei locaţii la cca. 600 de metri tot în Zona Sacră a Sarmisegetusei, pe Muchia Căprăreaţa, care are o pantă abruptă de 70 de grade, încă 15 brăţări spireliforme, recuperate prin justiţie, deoarece multe au ajuns pe piaţa neagră şi în expoziţii (proces încă în derulare).
Conform rechizitoriului, cele 15 brăţări Zalmoxeiene, descoperite în 2000, aveau fiecare greutatea impresionantă de 1400 până la 1700 g de aur, iar celelalte 1200 de g.
Iată un El-Dorado European, ţara marelui regat Zalmoxean! Ţara nemuritorilor şi a lânii de aur, ţara aurului, a argintului a bronzurilor, şi fierului! Ţara inelelor, brăţărilor şi-a coifurilor sacre! (Planşa 4)
Arheologul Florea Medeleţ, ocupându-se în mod special de brăţările de argint, constată că până în 1994 au fost descoperite şi 27 de brăţări din argint care au aceleaşi decoruri, detalii şi spire, ca cele de aur.
Referindu-se la decorul brăţărilor Zalmoxeene descoperite pe Kogaion, fostul director al Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, Gheorghe Anghel, le descrie astfel: "brăţările de aur au extremităţile lăţite în formă rectangulară decorate cu câte 7-8 palmete arcuite, cercuri incizate şi puncte în formă de romb. Capetele se termină într-o protomă (capete de animale) puternic stilizate, reprezentând foarte probabil capete de şarpe sau de lup. Unii arheologi cred că au fost reprezentate capete de porc, cerb sau vultur. Inciziile pe unele dintre acestea ar putea să dea stilizat părul de pe corpul animalului. In general au fost decorate cu un număr mic de elemente, faţă de suprafaţa pe care o aveau la dispoziţie. Protomele împreună cu palmetele desfăşurate pe orizontală dau imaginea unui şarpe, uneori cu aripi." (sic!) Se pune întrebarea dacă decoraţia acestor brăţări nu imită foarte stilizat, dragonul, reprezentând stindardele getice, care apar sculptate pe Columnă?
Referindu-se la câţiva parametri tehnici, se precizează în continuare: numărul de spire variază între 5,5 şi 7,5 şi nu sunt legate de greutatea în aur a fiecărui brăţări. Unele brăţări mai grele conţin mai puţine spire şi nu credem că numărul spirelor ar putea avea o valoare simbolică. Mai sigur numărul palmetelor, întotdeauna 7 cu o singură excepţie. Grosimea tijelor brăţărilor variază între 3,5 mm şi 6 mm, iar lăţimea plăcilor terminale de la 1,9 cm până la 2,12 cm, înălţimea este de 7,5 cm, până la 9,2 cm, iar diametrul variază între 10,4 cm şi 12,5 cm. Greutatea variază de asemenea între 6,80 g şi 1.200 g, iar puritatea aurului de la 18,18 la 22,3 carate. Pentru confecţionarea lor s-a utilizat aceeaşi tehnică prin care au fost confecţionate şi decorate brăţările spireliforme de argint.
Atât, arheologul F. Medeleţ, cât şi dir. Muzeului, dl. Gh. Anghel, datează brăţările, considerate podoabe din secolul I î.C şi secolul II d.C., precizând şi motivând în concluzie: că prezenţa brăţărilor de aur spireliforma în tezaurul lui Decebal, identificate pe Columna de la Roma, ne obligă să datăm aceste bijuterii excepţionale în perioada domniei lui Decebal şi anume în a doua jumătate a secolului I şi începutul secolului al II-a,d. C., ca o continuare a tradiţiilor celor de argint mai vechi.
-VA URMA!-
Sursa: Dumitru Rădoi
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Referindu-se la decorul brăţărilor Zalmoxeene descoperite pe Kogaion, fostul director al Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, Gheorghe Anghel, le descrie astfel: "brăţările de aur au extremităţile lăţite în formă rectangulară decorate cu câte 7-8 palmete arcuite, cercuri incizate şi puncte în formă de romb. Capetele se termină într-o protomă (capete de animale) puternic stilizate, reprezentând foarte probabil capete de şarpe sau de lup. Unii arheologi cred că au fost reprezentate capete de porc, cerb sau vultur. Inciziile pe unele dintre acestea ar putea să dea stilizat părul de pe corpul animalului. In general au fost decorate cu un număr mic de elemente, faţă de suprafaţa pe care o aveau la dispoziţie. Protomele împreună cu palmetele desfăşurate pe orizontală dau imaginea unui şarpe, uneori cu aripi." (sic!) Se pune întrebarea dacă decoraţia acestor brăţări nu imită foarte stilizat, dragonul, reprezentând stindardele getice, care apar sculptate pe Columnă?
Referindu-se la câţiva parametri tehnici, se precizează în continuare: numărul de spire variază între 5,5 şi 7,5 şi nu sunt legate de greutatea în aur a fiecărui brăţări. Unele brăţări mai grele conţin mai puţine spire şi nu credem că numărul spirelor ar putea avea o valoare simbolică. Mai sigur numărul palmetelor, întotdeauna 7 cu o singură excepţie. Grosimea tijelor brăţărilor variază între 3,5 mm şi 6 mm, iar lăţimea plăcilor terminale de la 1,9 cm până la 2,12 cm, înălţimea este de 7,5 cm, până la 9,2 cm, iar diametrul variază între 10,4 cm şi 12,5 cm. Greutatea variază de asemenea între 6,80 g şi 1.200 g, iar puritatea aurului de la 18,18 la 22,3 carate. Pentru confecţionarea lor s-a utilizat aceeaşi tehnică prin care au fost confecţionate şi decorate brăţările spireliforme de argint.
Atât, arheologul F. Medeleţ, cât şi dir. Muzeului, dl. Gh. Anghel, datează brăţările, considerate podoabe din secolul I î.C şi secolul II d.C., precizând şi motivând în concluzie: că prezenţa brăţărilor de aur spireliforma în tezaurul lui Decebal, identificate pe Columna de la Roma, ne obligă să datăm aceste bijuterii excepţionale în perioada domniei lui Decebal şi anume în a doua jumătate a secolului I şi începutul secolului al II-a,d. C., ca o continuare a tradiţiilor celor de argint mai vechi.
-VA URMA!-
Sursa: Dumitru Rădoi
Adaptare și foto: Carmen Pankau
