☀️ŞTIINŢA NEMURIRII LUI ZALMOXE, PROMOTOR AL BIOENERGIEI ŞI INDUCŢIEI ELECTROMAGNETICE (2/2)

- Urmare - 

Cercetând pluridisciplinar miraculoasele inele şi brăţări spireliforme, purtate de geţi, pe o perioadă istorică de peste un mileniu şi jumătate, CAZ UNIC ÎN ISTORIA LUMII ANTICE, pe baza unor elemente concrete oferite de numeroasele descoperiri din fizică şi electricitate, putem stabili mai multe caracteristici definitorii, pentru a elimina falsul concept al Cultului şarpelui şi cel al purtării lor pe corp ca simple podoabe sau bijuterii.

1. Datarea inelelor şi a brăţărilor, stabilită de domnii, Medeleţ sau Anghel, în jurul ultimului secol î. C, şi a celui de al II-a d.C ., ce coincide cu ocuparea parţială a Geţiei Carpatine, luând de bază reprezentarea lor pe Columna de la Roma, este hazardată.
Nici dacă s-ar referi la data baterii lor efective, nu ar fi corectă. Aurul este nemuritor de unde şi geţii au devenit nemuritori prin folosirea lui în scopuri energetice, dacă ne gândim numai la pila electromotoare cu aur, a savantului român Nicolaie Vasilescu-Karpen (1870-1964), care funcţionează şi azi în Muzeul Leonida din Bucureşti. Brăţarea spireliformă, (şarpe) descoperită în 1542, printre mii de monede de tip Koson şi Lysimah, DOBÂNDITE PE NEDREPT DE VIENEZI, dar şi cele cinci coifuri de aur, din acelaşi experiment ritualic al sacerdoţilor geţi de pe Kogaion, sunt convingătoare pentru o datare aparţinând epocii bronzului. Aceste opere care depăşesc ca timp şi genialitate cele Şapte minuni ale lumii antice, a determinat-o pe savanta germană Deppert Lipitz Barbel Karin Helga, să devină, benefic pentru noi românii, polul noii orientării istorice Europene, şi prima cercetătoare străină, a aurului getic, declarând pentru dumerirea noastră:

“Cu ocazia unei expoziţii care a avut loc în Germania în 1994, care cuprinde obiecte de tezaur din România, am fost editoarea unui catalog, o lucrare de referinţă pentru istoriografia românească, intitulat sugestiv Coiful de aur – 6.000 de ani de tezaur românesc, la care am devenit prin hazard şi coautor. Cum am ajuns la această situaţie? Majoritatea intrărilor şi descrierilor din acest catalog au fost făcute de istoricii români cu care am colaborat excelent. Din păcate lipsea din catalog tocmai perioada getică pe care n-o scrisese nimeni. Atunci am ales să scriu acest capitol, studiind temeinic această perioadă.

Voi românii aveţi O ISTORIE DE PESTE ŞASE MILENII scrisă în aur. INSĂŞI IDENTITATEA VOASTRĂ A FOST SCRISĂ ÎN AUR. In tezaurul Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologia, importantele descoperiri în aur de-a lungul a şase milenii (noi, ba, vrem de la Decebal încoace!) Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea în alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur, care fără nici-o îndoială aparţin civilizaţiei “dacice”, vin să încununeze această istorie făcând-o mai evidentă, mai strălucitoare.”

Aflată în faţa acestor minuni ale lumii antice la Muzeul Naţional de Istorie, distinsa cercetătoare se adresează interlocutorului :
– Aurul se prelucra în aceste ţinuturi, din neolitic (vezi tezaurul cu brăţări spireliforme Zalmoxeene de la Hinova) şi era aur extras din Munţii Apuseni .
Priviţi această panoplie a aurului. Aveţi în acest tezaur peste 6.000 de ani de istorie a aurului. Este istoria voastră şi numai cine nu vrea nu o priveşte la adevărata ei valoare. Din neolitic din perioada bronzului, a fierului din perioada “dacică”, din cea a influenţelor elenistice, din cea romană, din cea a migraţiilor şi continuând cu Evul Mediu şi epoca modernă, totul s-a bazat pe una şi aceiaşi tradiţie a prelucrării aurului autohton.

2. Comentând cu aceiaşi ocazie, simbolul brăţărilor, distinsa cercetătoarea, a eludat Cultul Nemuririi Zalmoxeiene, şi fidelă dogmelor gotice, atribuie geţilor, falsul cult al şarpelui, afirmă din convingere personală:

“Este adevărat că simbolul şarpelui este prezent în mitologia antică a lumii “trace”, dar acest simbol capătă cea mai mare forţă în “Dacia”, prin prezenţa sa masivă, în reprezentările artistice din bronz, argint şi acum, cu totul şi cu totul strălucitor, din aur. (*24)
Total neadevărat! Forţa geţilor a fost dată prin forţa aurului, şi a credinţei în nemurire, reprezentată pe aceste inele şi brăţări, nedescifrate până azi şi care din ignoranţă prin asemănarea lor încolăcită ca şarpele, a fost introdus ca dogmă la geţi, cultul şarpelui.
Toţi istoricii antici de la Herodot (Herodot nu a fost istoric, a fost soldat - n.r. Carmen Pankau) încoace, scriu despre credinţa-n nemurire a Geţilor, nu despre cultul şarpelui. Lupta între ideologii este veche. CULTUL NEMURIRII TREBUIA DESFIINŢAT. Romanii au reuşit prin forţa armelor să distrugă total acest Panteon al neamului getic şi Cultul lor, născut pe Kogaion.”

3. Referitor la semnificaţia decorului de pe extremităţile inelelor şi a brăţărilor, Vasile Pârvan, Medeleţ şi Pavel Mirea, arheolog de la Muzeul din Alexandria, le aseamănă cu un cap de şarpe, obţinut de aurari prin batere, iar cele care se continuă spre interior, cu palmete frunziforme. Mai recent şi dl Anghel Gheorghe de la Muzeul Unirii din Alba Iulia le aseamănă cu un cap de lup, de cerb sau de porc, iar palmetele le aseamănă cu frunzuliţe de brad, aşa cum rezultă din parafrazarea de mai sus.
Cercetătoarea germană referindu-se la aceste decoraţiuni susţine la fel convinsă că: “este vorba în special de motivul şarpelui asupra căruia o să insist pentru că el este prezent în arta getică, datorită în special strânsei legături dintre om şi natură. Când cineva, coabitează cu natura, (n.m adică geţii locuiau cu şerpii în casă) este influenţat de cu totul şi cu totul de alte reguli, iar aceste reguli îi dirijează printre altele şi creaţia artistică. (sic !)”

Făcându-se superficial aceste analogii, distinşii cercetători, introduc DIN NOU UN FALS în misterul nemuririi la geto-daci. Având în vedere Cultul Nemuririi, izvorât din Legile Naturii de inspiraţie Zalmoxiană, înfiripat adânc în conştiinţa strămoşilor noştri, semnificaţia decorului de pe aceste inele şi brăţări cu spire, are valenţe mult mai profunde decât cea frunziformă şi zoomorfă, susţinută vădit pentru a fi inventariate în muzee şi istorie ca podoabe sau bijuterii şi nu ca obiecte sacre, anume DE TEAMA REÎNVIERII UNEI CREDINŢE, de mult dispărută.
Cercetând atent parametrii decorului, rezultaţi dintr-o expertiză tehnică microscopică a reliefului lăsat atât prin batere, cât şi prin poansonare, ce au dat detaliile în relief se constată, o cu totul altă realitate, definită, SACRALITATE:

a. Toate inelele şi brăţările sacre au detalii poansonate sau bătute, numai în
relief.

b. Geţii coabitau NU CU ŞERPI cum susţine distinsa cercetătoare germană şi nu erau nici îmblânzitori de şerpi ca indienii şi arabii. Ei fiind arieni îmblânzeau şi coabitau cu animalele, domesticindu-le, fiind agricultori ori mari crescători de albine. Exportul de cereale, piei, miere ceară şi alte produse a adus multă monedă de bronz, romană şi elenă în tezaurul Sarmisegetusei. Fagurii de miere sunt în toate cazurile, prezenţi pe brăţări şi inele, confirmând cultul ce îl aveau geţii pentru albină, miere şi ceară. Făcliile de pe Columna de la Roma sunt destul de grăitoare. La acea dată nu era cunoscută parafina. Toate capetele de spiră nu reprezintă decât capul unui artropod stilizat prin batere şi nici de cum capul şi gâtul unui şarpe, cum eronat s-a interpretat de unii arheologi şi cercetători. Dacă sunt şerpi cum se susţine, de ce nu sunt poansonaţi solzii, caz evident la Glykonul din Tomis, sau cu aspectul de coadă? Ori în toate cazurile spirele brăţării şi inelului au la ambele extremităţi, capul de artropod stilizat prin batere.

c. Pe ambele extremităţi, după capul de albină sunt imprimaţi fagurii de miere apoi prin poansonare spicele de grâu cu boabe, nu palmete frunziforme, detalii ce pot fi observate cu ochiul liber, de orice autodidact sau arheolog de bună credinţă strămoşească.
Spicul, la inele şi brăţări este dispus pe un ax central, întâlnit la graminee, care are: la inele, cinci boabe de grâu pe o parte, şi cinci pe cealaltă parte cu un bob în vârf, total unsprezece boabe, la brăţările de aur, spicul are şapte boabe pe o parte şi şapte pe cealaltă, plus un bob în vârf, total cincisprezece boabe. Acest spic poansonat, confundat cu palmete frunziforme, nu era decât soiul grâului de primăvară primitiv, numit şi azi chircă, cu 11 şi 15 boabe. După cum se observă şi pe imaginile din Planşa nr. CULTUL GRÂULUI este confirmat prin existenţa lui în cantităţi însemnate chiar la Sarmisegetusa, unde s-a descoperit în stare carbonizată, în ultima vreme, cult care CREŞTINII ORTODOXI de mai târziu, “L-AU PRELUAT” (neîntrebat – n. r. Carmen Pankau) în cea mai populară rugăciune: Tatăl Nostru, unde, PÂINEA NOASTRĂ cea de toate zilele, a devenit alimentul existenţial al viului nemuritor.

d. Toate inelele sau brăţările, fie din aur, argint sau din bronz, au acelaşi decor şi detalii. Diferă numărul de spire şi numărul spicelor poansonate. La brăţările de aur sunt poansonate, ŞAPTE SPICE, al căror număr corespunde evident cu numărul de ŞAPTE ZILE, după care s-a hotărât mai târziu şi biblica săptămână. NU ESTE SINGURUL CAZ, aşa cum s-a descris şi mai înainte, când PERCEPTELE ORTODOXISMULUI S-AU CLĂDIT PE LEGILE ZALMOXEIENE, preluate ingenios din natură.
Cartuşul cu cele şapte spice de grâu, traduse ca la Egipteni, dau şi numele zeului-rege, Zalmoxe pe o extremitate, iar pe cealaltă dă la fel numele reginei, Zamolxa!

e. Sacralitatea inelelor şi a brăţărilor este dată de forma lor, în spire, asemănătoare cu bobina de inducţie electromagnetică, care creează într-un câmp de energii omniprezente şi nevăzute, deci nepercepute de om, prin inducţie electromagnetică, minunea Creaţiei, Electricitatea, cu cei doi poli, Nord si Sud (negativ şi pozitiv).
Proprietatea bioenergetică şi electromagnetică a lor este dată de forma spirei, răsucită pe miezul feros sau mână, precum şi de conductibilitatea metalului neferos, aurul, cuprul şi bronzul, descoperite de iluminatul Zalmoxe. Câmpul electromagnetic al solenoidului format de spiră şi braţul uman este măsurat astăzi cu un Wuntronic, GmbH Munchen-Germania, Tesla Meter Koshava-4, care pune în evidenţă şi câmpul şi fluxul magnetic până la 4 kHz. De aceea strămoşii, considerând fenomenul Divin, purtau brăţările şi inelele SPIRELIFORME, nu ca obiecte de podoabă ci ca OBIECTE SACRE. Pentru că aurul era foarte costisitor mai târziu solenoidele s-au confecţionat din cupru care are proprietăţi asemănătoare, fapt cunoscut şi prelucrat de geţi încă din neolitic.

f. Sensul răsucirii spirei, inelelor şi a brăţărilor este unul din marele mister al iluminatului Zamolxe. Toate, fără nici-o excepţie, inelele şi brăţările Zalmoxeiene au sensul de răsucire de la dreapta la stânga, dextrogir. Este unul dintre indiciile care dă IDENTITATEA BRĂŢĂRII ZALMOXEIENE, oriunde în lume ar fi găsite (indiciu, nesesizat până în prezent, care-i stabileşte vechimea şi originea). COLUMNA de la Roma, care a fost ridicată de Apolodor din Damasc în anul 113 după jefuirea tezaurului regelui Decebal, căruia i s-a tăiat cu cruzime capul şi mâna în luptele de rezistenţă a apărării Cultului Nemuririi, de pe Muntele Sacru, are forma unei BRĂŢĂRI URIAŞE înaltă de 33 de metri.
Răsucirea spirei metopelor pe fusul Columnei, este însă, invers, levogiră, de la stânga la dreapta, în sensul acelor de ceasornic.
Zamolxe a intuit genial că energia umană, nu trebuie transportată prin înşurubare de la viul bioenergiei către infinit prin spira levogiră, ci din infinit adusă către naştere şi viul creat, prin spira dextrogiră, SECRET NESESIZAT DE ROMANI.

Toate aceste principii aplicate de Zalmoxe pe Kogaion, făceau parte din SECRETELE INIŢIAŢILOR, pe care romanii nu le-au sesizat, distrugând şi DÂND ÎNAPOI ŞTIINŢA OMENIRII cu cel puţin 1.000 de ani. Locul acestei ştiinţe a nemuririi a fost luat, de arene şi circuri, unde se ucideau bestial animale şi oameni.

g. Forma tridimensională a spirei din aur aşa cum a conceput-o Zalmoxe s-a păstrat ca o reminiscenţă în creştinismul ortodox, prin forma răsucită a turlei bisericii episcopale de la CURTEA DE ARGEŞ, ctitorită de înţeleptul voievod NEAGOIE BASARAB în anul 1512, cu puţin înainte ca Ardealul să cadă în mâna altui imperiu şi cu puţin înainte ca acolo în vadul Strei (Sargeţia) să se descoperă enigmatica brăţare de aur, pe care peiorativ stăpânii i-au zis şarpe ca bieţii iobagi moţi, să se înfricoşeze la vederea ei, ducând-o la Viena.

Paradoxal, o turlă a bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş are forma răsucită de la stânga la dreapta (levogiră), care merge răsucită imaginar de la sol spre energia solară, iar altă turlă cea din dreapta are forma râsucită de la dreapta spre stânga (dextrogir) întorcând energia de la soare câtre pământ! Circuitul existenţial al viului! (asemenea unui izvor, a cărui ape se întorc în el însuşi, cum spunea şi Marele Eminescu). Este paradoxal ca-n Fizică: dacă curentul trece în direcţia acelor ceasornicului, acel pol devine întotdeauna polul sud şi dacă curentul trece în direcţia opusă adică dreapta stânga, cazul brăţărilor şi al inelelor Zalmoxeiene, polul sud devine polul nord. Din această cauză statorul unui generator electric se bobinează totdeauna în direcţii opuse, cum sunt şi cele două turle ale bisericii! Iată SACRALITATEA inelelor şi a brăţărilor Zalmoxeiene! A intuit acest mister divin, Neagoie Basarab şi Meşterul Manole?

Brăţara cu forma ei asemănătoare spirei microscopice a cromozonului, constituia pentru Zalmoxe şi inspiraţii săi, conştienţi de existenţa lui, elementul nemuririi, adică viaţa care, ca un lanţ trece dintr-un organism în altul la nesfârşit, păstrându-şi identitatea, cum la fel a intuit genial, din nou, Eminescu, în Geniu Pustiu: “Ai văzut că în om e un şir nesfârşit de oameni” .
Inelul de argint descoperit în Muntenia la Măgura Teleorman, în anul 2006, ca şi cele descoperite la Gyoma, pe teritoriul actual al Ungariei, la Bare în Iugoslavia şi Perecea în Sălaj, care toate sunt o replică în miniatură a brăţărilor de argint şi a celor de aur descoperite recent la Sarmisegetusa, contribuie esenţial la atestarea originii, autenticităţii şi unicităţii lor şi a brăţărilor, alături de analizele de laborator ale Institutului Naţional de Fizică şi Inginerie Nucleară Horia Hulubei din Bucureşti şi a referatului cercetătoarei germane Barbara Deppert din Germania, care a împuternicit pe arheologii şi istoricii români şi străini să nu mai aibă nicio îndoială, pentru că brăţările sunt ale geţilor!

Dacă de la EXPUNEREA PRIMEI BRĂŢĂRI DE AUR, la Paris la Grand Palais de către firma new-yorkeză, Adrian Galery (numită impropriu Mica Pariziană, în loc de Mica Zamolxiană), ajunsă pe piaţa neagră, vândută de braconieri, se începea rescrierea istoriei adevărate a Geţiei Carpatine, chiar cu această fantezie a firmei pariziene, cum afirma pe bună dreptate redactorul şef al revistei Dacia Magazin, Vladimir Brilinski, în nr. 42/2007, descoperirea recentă şi a unui inel de argint în Muntenia la Măgura Teleorman, cu aceleaşi modele în miniatură, vine indubitabil acum să confirme nu numai originalitatea brăţărilor adesea contestată de eterogeni şi traficanţi, dar şi CULTUL NEMURIRII, simbolizat de ele, ce-i uneau pe toţi geţii lui Zalmoxe, Burebista, Decebal şi Regalianus, din dreapta şi stânga Oltului, din sudul şi nordul Dunării, cu mult ÎNAINTE şi după cucerirea romană.

Aceste analogii DOVEDESC fără alte elemente probatorii din istoria antică, că strămoşii noştri, vorbeau aceiaşi limbă, aveau aceleaşi obiceiuri şi aceiaşi religie CEA A CULTULUI NEMURIRII. Aceste elemente spirituale, esenţiale în viaţa lor le-au dat unitate şi conştiinţa de neam, de limbă, de obiceiuri şi credinţă monoteistă în zeul lor rege, Zalmoxe.

Inelele şi brăţările erau purtate de monarhi, patriarhi, sau alte căpetenii nu pentru a-şi etala funcţia şi gradul, cum au susţinut cercetătorii, Elena şi Nicolaie Ţicleanu, (* 25) ci PENTRU DOVADA UNITĂŢII DE NEAM şi apartenenţa la Cultul Nemuririi. Ele erau acordate şi ca înalte distincţii ca Premiul Nobel de astăzi, înalţilor oaspeţi sau oamenilor de ştiinţă şi iniţiaţi, promovaţi în Complexul Sarmisegetusei. In mod deosebit erau purtate de monarhi, patriarhi şi erudiţi, odată cu coifurile de aur, la ceremoniile Cultului Nemuririi, în anumite locuri ştiute de iniţiaţi, unde în subteran erau aşezate brăţări masive de aur cu spire antagoniste (de slăbire a câmpului magnetic al Kogaionului) creând un canal de comunicare extraterestru. Aşa şi numai aşa se explică DEVIEREA BUSOLEI ÎN RAZA MUNTELUI SFÂNT.

CEREMONIALUL SACRU peste aceste locaţii sau în apropiere, avea loc în cele patru zile calendaristice ale anului ce corespund: celor două echinocţii 21 martie, 23 septembrie, când Soarele se află pe traiectoria ecuatorului celest şi când ziua este ca timp, egală cu noaptea (la perigeu) sau la afeliu, când pământul se află pe traiectorie la punctul cel mai îndepărtat de Soare, în zilele de 21 iunie şi 22 decembrie, favorizate şi de APARIŢIA CURCUBEELOR şi altor fenomene de ionizare a atmosferei, când prin înlănţuirea bioenergiilor sacerdotale se putea face contactul cu marele Creator Saturnian. Inelul şi brăţările spireliforme marcate cu detaliile şi decorul specific, acordat şi permis de Centrul Ştiinţific de pe Kogaion, erau purtate şi de sacerdoţii şi monahii la ceremoniile ritualice, prilejuite de sosirea vremii însămânţării grâului şi recoltării lui, a roirii albinelor şi extragerii mierii şi a cerii din faguri precum şi a altor manifestări prilejuite de LEGILE BELAGINE, care guvernau cultul Nemuririi, consfiinţite de un corpus legislativ ce-şi avea reşedinţa în complexul Kogaionului.

Interferenţa câmpurilor bioenergetice cu cele magnetice, gravitaţionale, şi electromagnetice creată de brăţările şi inelele sacre, da naştere unor fenomene miraculoase, explicate astăzi ştiinţific, făcând în antichitate din Kogaionul Zalmoxeian, Muntele Sfânt al Geţilor, consfinţit pentru eternitate de geograful Strabon în lucrarea sa, Geografie, VIII.3,5. (cca. anii 63 î.C. – 19 d.C)
Descoperirea în anul 2.000 a unui asemenea complex subteran, sub MUCHIA CĂPRĂREAŢA, de pe Kogaion în zona apropiată a Sanctuarelor SACRE (Dacia Magazin nr.58/2009), care presupune existenţa şi a altor locaţii similare, vine să confirme misterul sacru al acestor brăţări, inele şi coifuri ritualice, poansonate cu detalii din Legile Naturii, pacifiste şi fără simboluri războinice sau religioase de altă natură idolatrică.
Mai târziu după secolele II, III, şi chiar până prin secolul VIII, d. C., inelele şi brăţările Zalmoxeiene, s-au generalizat, fiind purtate permanent de toţi geţii, care nu se lepădau de Cultul Nemuririi, deosebindu-se pe timpul tranziţiei, de geţii convertiţi la creştinism, ca dovadă că ele n-au fost descoperite numai pe Kogaion ci pe toată suprafaţa Geto-Daciei Regaliene.

PĂTRUNDEREA CREŞTINISMULUI ÎN “DACIA” ocupată de romani şi Geţia liberă s-a produs anevoios şi A DURAT PESTE UN MILENIU. Marile persecuţii ale celor ce credeau în Iisus, dinaintea Edictului de la Mediolan- Milano, din anul 313, constituie o dovadă în acest sens.
In timpul ocupării Daciei de apus, (107-271) erau trei situaţii diferite privind religia: în Geţia liberă exista şi continua nestingherit Cultul Zalmoxian, pe care apostolii îl considerau un folclor liturgic laic sau profan, de rit necreştin, specific sectei ariene şi audine, deci păgân, refuzând să înţeleagă sensul profund al Ştiinţelor Naturii; în Geţia ocupată (Dacia), regimul de religie ilicită sau de catacombă, prin jus italicum şi în imperiu la Roma, religia mitologică politeistă, care lupta din răsputeri împotriva pătrunderii monoteismului iudaic.

In sudul Dunării în anul 414, episcopul Niceta de Remesiana, azi Bela Palanka în Mediterraneea, a încercat instituţionalizarea doctrinei Bisericii Universale, pentru ai scăpa pe geto-daci de EREZIA ariană, care era răspândită în nordul şi sudul Dunării. NECETA DE REMESIANA, rămâne astfel, un APRIG LUPTĂTOR ÎMPOTRIVA CULTULUI NEMURIRII A LUI ZALMOXE, care deja în anul 370-381, renăscuse prin cei doi episcopi în marea capitală episcopală Zalmoxeiană, Singidunum: Ursacius (n 335 – 370) şi Secundianus (370 -381). Astfel de episcopi arieni, scrie Ion Mălinaş în lucrarea sa despre Sarmisegetusa romană, au mai existat şi în alte scaune episcopale din nordul şi sudul Dunării, de pildă, Valens de Mursa (cca 335¬370). Dar de erezia ariană şi audină au fost contaminaţi şi o parte din goţii (a se citi geţii - sunt de fapt geţii sub alt nume - n. r. Carmen Pankau) încreştinaţi, care erau stabiliţi pe teritoriul României de azi.

O altă parte a goţilor/geţilor de aici au rămas păgâni (n.m. adică arieni şi audini ) şi-i persecutau atât pe confraţii lor creştinaţi cât şi pe geţii din fosta “Dacie” ocupată, cum a procedat de pildă şi bazileul lor Atanaric (378- 377). Din această cauză, însuşi episcopul got/get Ulfila (310- 383) a fost obligat să se refugieze în sudul Dunării, împreună cu alţi credincioşi de ai săi, printre care puteau să se găsească şi daco-romani (n.m. adică daci din fosta Dacie ocupată).

IATĂ REZISTENŢA GEŢILOR în apărarea Cultului Nemuririi lui Zalmoxe! După părăsirea celor trei provincii formate în timpul celor 150 de ani de ocupaţie: Dacia Porolissensis, Malvensis şi Apullensis, geţii s-au regrupat în EPISCOPATE unde AU CONTINUAT Cultul Nemuririi lui Zalmoxe. Dacă la Singidunum şi în alte părţii s-au înfiinţat episcopate, tot aşa şi în fosta capitală, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, a luat fiinţă o episcopie, despre care încă nu avem decât mărturii arheologice. Acelaşi autor în lucrarea domniei sale relevă faptul că: tradiţia liturgică a Romei n-a avut nimic comun cu stră-românii (n. m. adică geţii). Mai degrabă au existat, s-au plămădit şi menţinut legăturile păgâne cu zeii imperiali şi panteonul lor din Roma, între care zeul Marte, care trebuie să fi jucat o importanţă considerabilă, după cum se dovedeşte prin urmele de la Densuş.
Aşa ar fi fost! Dar cercetările la această Bazilică dovedeşte O CU TOTUL ALTĂ REALITATE. BASILICA REPREZINTĂ ULTIMUL LOCAŞ AL CULTULUI NEMURIRII, după DISTRUGEREA în 106-107 a Sanctuarelor de la Sarmisegetusa. Condiţiile grele de pe KOGAIONUL INCENDIAT ŞI SFĂRÂMAT DE ROMANI, nu mai putea oferii continuarea acestei credinţe. Sacerdoţii geţi, stră, strănepoţi ai lui Decebal şi Regalianus, au refăcut în anul 400 - 450 perimetrul sacru al Kogaionului din coloanele şi blocurile masive de calcar ale sanctuarelor distruse (murus dacicus este elocvent), pentru a-l proteja şi lăsa urmaşilor dovezi sfinte ale întemeietorului ZEU-REGE, ZALMOXE.

In anii următori, sub loviturile invaziilor barbare, alţi geto-daci s-au regrupat mai la sud în fosta capitală a Daciei romane şi zona actualului sat DENSUŞ, unde peste structura mausoleului-sanctuar al generalul roman Longinus au reclădit un nou sanctuar cu observator astronomic folosind şi de data aceasta, coloanele şi dalele Marelui Templu roman, distrus de năvălitori.
Dovada unui nou observator astronomic sunt cei patru stâlpi enormi care susţin în naos turla înaltă, prin care se putea privii şi ziua bolta cerească, fenomen binecunoscut din antichitate la săparea puţurilor largi şi adânci. Transformarea de către bizantini a noului sanctuar reclădit de Zalmoxeieni, după anul 450, în Bazilică paleocreştină, a fost O ÎNCERCARE A CONVERTIRII în această zonă a geto-românilor LA CREŞTINISM, la care a contribuit în mare măsură şi activitatea misionară a Sf. Neceta de Remesiana, dar şi apariţia unui nou centru de cultură creştină în oraşul Sirmius, devenit reşedinţă imperială a dinastiei Constantin şi Elena mamă, de origine getică. Cu toate acestea, spune pe bună dreptate autorul Ion Mălinaş, Zalmoxeianismul, pe care-l numeşte păgânism de la pagus -i = SAT, A CONTINUAT SĂ EXISTE.

Folclorul şi diferitele practici, ajunse până la noi sunt o dovadă a convieţuirii Cultului Nemuririi cu Creştinismul, în ciuda efortului făcut de împăraţii creştini, de a-l stârpii definitiv. Cu toate acestea, urmare şi a invaziei avarilor, creştinismul a prins din nou viaţă după secolul al VIII-lea în anul 733, când “Dacia”, nord şi sud Dunăreană, a ajuns sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic de Constantinopol.
Gheorghe Şincai în Hronica este de părere că românii au căzut în sfera de jurisdicţie bisericească bizantină, după anul 870. Adăogarea în secolul al XIII-lea a pronaosului şi a turlei, Basilici din Densuş, asemănător cu basilicile paleocreştine, dar şi picturile cu motive folclorice, fac ca acest locaş să fie cel mai reprezentativ element de tranziţie târzie de la Zalmoxianism la ritul bizantin în limba latină populară, adică PELASGĂ, PROTO-ROMÂNA. (* 26).

Tranziţia a fost o perioadă lungă şi de mari frământării religioase care s-a prelungit în Carpaţi până în secolul al VIII-lea, chiar şi mai târziu, până în secolul al XIII-lea, printr-o dinastie de Decenei, cum scrie şi Mihail Sadoveanu în cartea sa, Creanga de Aur, ca dovadă stă BASILICA DE TRANZIŢIE DIN DENSUŞ. Creştinismul în primele secole d. C a câştigat teren treptat în “Dacia” şi anexând, a tradus şi interpretat Cultul Nemuririi din Legile Zalmoxeiene, (* 27) ÎNLOCUINDU-SE spira brăţărilor şi a inelelor, GENERATOARE DE ENERGII – simbol al nemuririi, CU SIMBOLUL MORŢII, prin suferinţă.

Arcul sau bobina inelelor şi brăţărilor alcătuită din, patru, cinci, şapte sau nouă spire, din aur, argint sau bronz purtate ca o matricolă, pentru Zalmoxe, reprezentau forma mişcării materiei şi a vieţii fără sfârşit în Univers. Forma tridimensională a spirei modelată sub formă de inel şi brăţară a devenit astfel simbol naţional al credinţei în nemurire, atât pentru reprezentanţii complexului ştiinţific de inovare şi iniţiere de pe Kogaion, cât şi pentru întreaga populaţie getică. Dacă în războaie capul lupului cu coadă ondulatorie era stindard de luptă, în sanctuare şi temple brăţara, coifurile şi cârja de aur erau semnele credinţei în Legile Naturii (Legile Belagine).

Posibilitatea de captare a energiei omniprezentă în eter şi transformarea ei în bioenergie şi energie electromagnetică, necunoscută atunci, a fost intuită şi pusă în evidenţă, fără volmetre sau ampermetre, de iluminatul ZALMOXE, tot prin ingenioasa formă a spirei şi a laborioasei tehnologii de turnare şi prelucrare a metalelor cu precădere a aurului şi a cuprului, pe care geţii o cunoşteau ÎNAINTEA multor popoare, CU MII DE ANI ÎNAINTE DE NAŞTEREA LUI CRISTOS.
Zăcămintele aurifere, cuprifere şi feroase din Munţii Apuseni, Poiana Ruscă, Baia de Aramă, şi cei vechi ai Dobrogei cu minele de la Al-Tân-Tepe, exploatate din Epoca Bronzului, vin să confirme geniul geţilor în prelucrarea metalelor cu precădere a aurului, pe care-l considerau viu şi nemuritor.
Aplicarea şi standardizarea lor în formă de spiră dextrogiră, a dovedit atunci şi acum prin înţelepciunea zeului-rege, secretul tainelor naturii, greu de pătruns fără cercetare ştiinţifică şi iniţiere.

Sensul de înfăşurare-orientare, ca şi toate elementele tehnice ale inelelor şi brăţărilor de cult ca: dimensiune, formă şi metal, împreună cu coifurile şi cârja de aur sacerdotală erau în directă corelare cu Sanctuarele Sacre şi Discul Soarelui de Andezit de pe Muntele Sfânt al Kogaionului, raportate la forţa şi lumea exterioară a creaţiei Saturniene.
Energia mişcării eterne a materiei în Univers, sub imperiul câmpurilor nevăzute: gravitaţionale, magnetice şi electromagnetice, sesizate de iluminatul Zalmoxe, prin spirele de aur, STAU AZI LA BAZA SOLENOIDULUI, sistem ingenios, care produce prin inducţie ELECTRICITATE. Acest sistem simplu tridimensional şi fenomenul de inducţie electromagnetică redescoperit de abia în 1831 deci, cam DUPĂ APROAPE PATRU MILENII, de către chimistul şi fizicianul MICHAEL FARADAY, cunoscut în Fizică sub numele de Efectul Faraday, stă azi la baza funcţionării tuturor generatoarelor electrice (*28). Spirele brăţărilor şi inelelor Zalmoxeiene, nu formau altceva decât solenoidul de mai târziu, la care miezul feros îl constituia chiar degetul şi braţul. Imbinarea energiei umane cu cea primită prin intermediul spirei, din exterior, se realiza inducţia, un adevărat generator de câmpuri bioenergetice şi electromagnetice.
Acest ingenios fenomen era ştiut şi folosit în antichitate de savanţii geţi pentru amplificarea puterii musculare a vindecărilor de boli sau regenerare a celulei embrionare umane sau vegetale, şi de ce nu şi a energiei electrice primitive, care a evoluat în forma industrială de azi.

Bioenergia amplificată de spira purtată pe deget sau braţ ca o inducţie electromagnetică, intuită şi creată empiric în Complexul ştiinţific de pe Kogaion, poate fi considerată fără dubii, prima invenţie de la Homo-Faber încoace, care A REVOLUŢIONAT ŞTIINŢA în producerea unei energii nepoluante şi inepuizabile cu vastă arie de folosire în tratarea diferitelor boli şi producerea uzinală a energiei electrice.

ZALMOXE, creatorul acestui sistem simplu de folosire a unei forţe nevăzute în corpul uman, interdependentă în micro şi macrocosmos, a fost şi trebuie considerat PROMOTORUL, din antichitate, AL BIOENERGIEI şi INDUCŢIEI ELECTROMAGNETICE. Mărturie a descoperirii acestei misterioase forţe ascunsă de natură sunt inelele şi brăţările spireliforme, marcate cu cartuşe în care sunt poansonate spice de grâu, capete de albină şi faguri de miere ca un prim şi unic brand de cult, existente şi recunoscute, în Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, Viena, Budapesta şi alte mari muzee din lume, precum şi declaraţia din 1994 a cercetătoarei germane Barbara Depertz Lippitz, care le-a stabilit atât provenienţa cât şi vechimea de 6.000 de ani. Retroactiv poate acum fi revendicată prioritatea acestei descoperiri pe plan naţional şi internaţional.

Descoperirea în 1980 a unor manşoane tot din aur la Turnul Măgurele şi nu numai cu întrebuinţări încă necunoscute, puteau fi în mod cert, dovedit azi în Fizică, carcase ale unor bobine electrice sau elemente de acumulatoare, folosite pentru obţinerea unei surse electrice sau a unei tehnologii de galvanoplastie, care aşteaptă a fi confirmate de viitoarele cercetări (* 29).

Legile credinţei lui Zalmoxe au cuprins şi dominat spaţiul CARPATO-DANUBIANO-PONTIC şi BALCANIC, timp de 1.500 de ani, El fiind contemporan cu cei doi mari reformatori ai lumii: ZARATHUSTRA, mare preot, legislator şi rege, zeificat în Scyţia, (Iranul de azi) şi Moise (Moshe), mare preot, mare conducător şi legiuitor al evreilor. Toţi aceşti trei iluminaţi au trăit, spune părintele Dumitru Bălaşa, în perioada anilor 1.300, î.C. (30).
CULTUL LUI ZALMOXE a fost fundamental deosebit, faţă de cei doi reformatori, cum îi numea părintele Bălaşa. El şi iniţiaţii lui erau vindecători, nu prin revelaţii ci prin însăşi forţele naturii, captate prin spiră. Ca zeu şi rege Zalmoxe era considerat ca o creaţie Divină a naturii, pentru că şi perceptele lui ştiinţifice erau inspirate din Legile Naturii.
Artefactele sacre (inele, brăţări şi coifuri) care se purtau în ceremonii ritualice, erau o dovadă a credinţei strămoşilor în Cultul nemuririi.
Credinţa în nemurire la geţi n-a fost o religie în sensul creştinismului, ci O ŞTIINŢĂ în care rădăcinile erau ancorate în forţele pământului şi cele cereşti de care depindea viaţa, respectiv viul în diversitatea lui. Sensul cultului uranian sau saturnian cu toate versiunile antice cu referire la zeul-rege Zalmoxe, are astăzi conotaţii ştiinţifice, care se referă la Pământ, privind: vulcanologia, seismologia, gravitaţia, magnetismul, oceanografia, agronomia, apicultura şi altele.

Cele referitoare la Cer erau: astronomia, mecanica cerească, lumina, curcubeele şi altele, toate susţinute de siturile arheologice de la Grădiştea, muzee şi la colecţionari.

Purtarea inelelor şi a brăţărilor în formă de spiră, de către geţi, indiferent de clasa socială sau de funcţii, dovedea aparteneţa lor la Cultul Nemuririi şi a regatului getic, condus de zeul-rege Zalmoxe. Brandul ştiinţific, devenit sacru, era cunoscut atunci ca şi acum cu numele creatorului: brăţara, inelul şi coiful Zalmoxian. Ca urmare şi Mica Pariziană, revenită acasă în Geţia carpatină, lângă surorile ei, urmează a fi botezată în tezaurul Muzeului Naţional din Bucureşti, cu anticul ei nume: FRUMOASA ZAMOLXIANĂ.

Această nouă abordare a Cultului Zalmoxean, devenit ştiinţă prin descoperirea formei de captare şi generare a câmpurilor bioenergetice şi de inducţie electromagnetică cu aplicarea lor în lumea viului, cât şi în lumea tehnică industrială de producerea a energiilor neconvenţionale în transport şi comunicaţii, civilizaţia Danubiano-Carpato-Pontică, capătă surprinzător, retroactiv, noi valenţe pe care oamenii de ştiinţă trebuie să le recunoască şi să le valorifice plenar, cât mai urgent, PENTRU ADEVĂRATA NOASTRĂ ISTORIE, PLINĂ DE FALSURI.
Inventarea spirei şi aplicarea ei în bioenergie şi în inducţia electromagnetică precum şi ingenioasa combinaţie dintre ea şi corpul uman, prin care este posibil să se fi realizat, prin ritualuri, din care nu lipseau coifurile şi cârjede din aur, comunicarea cu marele Creator Saturnian, şi de ce nu, şi cu extratereştri, viitorul va explica şi acest miracol, este dovada unui formidabil progres ştiinţific din viaţa şi gândirea strămoşilor noştri geţi, confirmat de GÂNDITORUL DE LA HAMANGIA, expus de curând la New-York.

Ei, GEŢII, au fost şi rămân PRIMII PROMOTORI AI BIOENERGIEI ŞI AI INDUCŢIEI ELECTROMAGNETICE, care au trecut omenirea prin ştiinţa Cultului Nemuririi, în noua eră a sateliţilor şi a ciberneticii.
O nouă sinteză referitoare la religia geţilor pe care o aşteptăm de la GETICA zilei de mâine, spunea cu durere şi speranţă, încă din 1948 savantul clujean I.I. Russu, va reconstrui din ruinele unui material documentar sărac şi prea adesea echivoc, viaţa şi formele de civilizaţie ale geţilor în marea familie antică a geţilor carpato-balcanici (* 31).

Trecând peste aceste speranţe încă nespulberate şi peste Mitul Zeului Get, al profesorului Ion Cionchin (* 32), putem afirma acum pe baza noilor argumente din lucrarea de faţă, că geţii, inspiraţi de zeul lor – rege, credeau în Cultul Nemuririi şi a aurului nemuritor, singura credinţă prolifică şi palpabilă care face posibilă intrarea în legătură cu DUMNEZEUL CREATOR, prin intermediul formei tridimensionale a spirei din aur ce interferează câmpul bioenergetic al viului cu energia câmpurilor gravitaţionale, magnetice şi electromagnetice din Univers; CULT DOVEDIT azi a fi ŞTIINŢĂ prin comunicările la distanţe cosmice şi prin vehicole nepoluante cu combustie stelară.

De la GETICA de mâine şi descifrarea Mitului Zeului Get, au trecut multe decenii, înarmaţi acum cu arsenalul arheologic de ultimă oră, care depăşeşte orice imaginaţie, la care adăugăm şi frânturile de informaţii uneori echivoce, venite din antichitate, putem alcătui ISTORIA ANTICĂ A ROMÂNIEI, ţinută la index aproape DOUĂ MILENII, din interese imperiale, cât şi de istorici şi arheologi, şerpilieni, de rea credinţă sau din neştiinţă, care au alcătuit o istorie, ba chiar AU FALSIFICAT-O, înainte de a se da marele verdict al descoperirilor arheologice, tăinuite în Munţii Orăştiei şi pe toată întinderea României, precum şi în marile biblioteci ale lumii.

-Sfârșit!-
Bibliografie
1. Nicolaie Densuşianu Dacia Preistorică Editura Meridiane Bucureşti 1986, pag. 161¬165,166.
2. I.I.Russu Religia Dacilor Aurora Peţan, Editura Dacica. Bucureşti 2009, p.40-68.
3. Mihail Vinereanu Dicţionarul Etimologic al Limbii Române Editura Alcor – Edimpex,
Bucureşti 2008, p. 905.
4. G.D.Iscru, istoric, conf. Univ. Traco-geto-dacii, Naţiunea matcă din spaţiul carpat-danubiano-balcanic .Editura N. Bălcescu Bucureşti 2005, p. 57, 60-65
5. Mihail Eminescu .Geniu Pustiu .Editura pentru literatură Bucureşti 1966, p. 48-55.
6. Vasile Pârvan . Dacia. Editura Ştiinţifică Bucureşti 1957, p. 82.
7. Carolo Lundio . Zalmoxis primul legiuitor al geţilor. Upsala . Traducere din Latină de Maria Crişan, p.101-104.
8. Dumitru Rădoi – Teleormanul Antic, Editura Univers Stiinţific, 2007, pag. 65-100.
9. Michaela Orescu . Troia între adevăr şi legendă, Dacia Magazin nr .36- 2006 p.8.
10. Dumitru Rădoi – Teleormanul Antic -Editura Univers Ştiinţific, Bucureşti 2007, p 93
11. Timotei Ursu – Pledoariipro-dacice. Editura Dacia Cluj -Napoca 2009, p. 129.
12. Vladimir Brilinsky – Dacia Magazin, nr. 34 iulie 2006.
13. Vasile Pârvan . Dacia. Editura Ştiinţifică Bucureşti 1957, p. 82,83.
14. Teogor Beldeuna preot Protopop de Reghin – Zalmoxis Marele preot şi legiuitor al geto-dacilor, Dacia Magazin nr. 32 mai 2004.
15. Timotei Ursu – Pledoarii pro-dacice Editura Dacia 2009 Cluj -Napoca .p. 100-105.
16. George Pantecan – Provincia Medievală Dacia din Europa Nordică .Editura
Dacoromânia Bucureşti 2010. p. 1-21, 490-524.
17. Mişu Davidescu Magazin Istoric Anul XV nr.6 iunie 1981 .Tezaurul de la Hinova.
18. Dr. Gheorghe Anghel ex.director al Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia.
Dacia Magazin nr.61/2009 şi 62/2010. Planşa 1 două gravuri de pe metopa 307 şi 310.
19. Vasile Pârvan Dacia Civilizaţiile străvechi din regiunile Carpato-Danubiene, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1957, pag. 73,127,128. Planşa 1 trei figuri cu brăţări spireliforme tip zalmoxeian .
20. Pavel Mirea Un tezaur de epocă geto-dacă descoperit la Măgura, judeţul Teleorman. Dumitru Rădoi. Simboluri şi datini traco-geto-dace, Naţiunea nr. 534 11-17 nov 2009. Revista Dacia Magazin nr. 60 iulie 2009. Inelul şi brăţările spireliforme, simbolul nemuririi la geto-daci. O descoperire senzaţională din istoria tracilor nord-dunăreni : inelul spireliform de la Măgura, judeţul Teleorman. ( Inelul lui Istrate ) p.28-32.
21. Dr. Mişu Davidescu Magazin Istoric.nr 6 ( 171) anul XV, iunie 1981 Planşa 1 fig. 2-Brăţări spireliforme din Tezaurul de la Hinova-Mehedinţi
22. Dr.Gheorghe Anghel ex.director al Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia.Dacia
Magazin nr 61 noiembrie 2009 pag. 2-10 şi 62/2010.
23. George Pantecan. Provincia Medievală Dacia, din Europa Nordică, Editura Dacoromânia 2010, p.16-17, 486-487
24. Vladimir Brilinski şi Dr. Gheorghe Anghel. Dacia Magazin nr.42/2007, 61 /2009 şi nr.62/2010.
25. Nicolaie şi Elena Ţicleanu. Spirala, posibil semn al rangului sacerdotal la vechii carpato- dunăreni. Lucrare susţinută în cadrul asociaţiei Getica în anul 2007, şi Revista Dacia Magazin nr. 44 iulie 2007 Simboluri sacre, surse pentru descifrarea istoriei popoarelor antice.
26. Arhimandrit Ioan Marin Mălinaş . La umbra Sarmisegetusei romane. – Biserica din Densuş; reflecţii istorice şi liturgice inspirate dintr-o carte tipărită la Viena în 1775. Editura M. Eminescu Oradea 1997.
27. Eugen Lozovan Dacia Sacră Editura Saeculum I,O. Bucureşti 2006 .p.201
28. Gh. Huţanu Efecte fundamentale în Fizică Editura Albatros 1975. p.144-148.
29. Radu Olteanu Harta comorilor din România Naţional Geografic, 2008.
30. Pr.Dumitru Bălaşa De la Zalmoxis la Iisus Cristos, Editura Cuget Românesc-Bârda
2005, p. 23.
31. I.I.Russu Religia geto-dacilor Editura Dacica Bucureşti 2009, p. 111-112.
32. Prof. Ionel Cionchin Mitul zeului dac Rev. Dacia Magazin nr. 9 2004, p.26.

Sursa: Dumitru Rădoi
Adaptare și foto: Carmen Pankau

☀️ŞTIINŢA NEMURIRII LUI ZALMOXE, PROMOTOR AL BIOENERGIEI ŞI INDUCŢIEI ELECTROMAGNETICE (1/2)

Cea mai veche religie a cărei urme morale ni se prezintă la toate popoarele europene este adoraţiunea primitivă a Cerului, reprezentat de Saturn, şi a Pământului, reprezentat de Rhea, care a născut pe Gaia, ca elemente generatoare de viaţă spirituală şi materială. Vechea religie a Geţilor a fost de la început celestă sau uranică, iar mai târziu aceiaşi religie ne apare în forme saturnice. În vechea teologie cosmogonică, numele de onoare a lui Saturn era Deus Parens, adică tatăl zeilor, al oamenilor şi al forţelor naturii, după cum mai înainte aceleaşi predicate le avea Cerul. (Cerus Manus) Geţii, după cum scrie istoricul Manaseas din Patraie, care a trăit în secolul al III-lea, î. C., îl adorau pe Saturn, Deus Avus, (Zeul-Moş) pe care-l numeau Zalmoxes. ( * 1 )

Numele Zeului Get a fost preluat din istoria antică sub două forme: Zalmoxis şi Zamolxis. Cei mai mulţi erudiţi moderni, printre care şi Grigore Tocilescu, au rămas la numele iniţial transmis de Herodot, (* 2) fără a da o explicaţie reală asupra etimologiei numelui, care de fapt azi îl descoperim în Geţia Carpatină.
Unele cuvinte arhaice din limba română, care se folosesc frecvent şi astăzi la denumirea unui sistem tehnic de prindere în lanţ, şi anume: za, plural zale, cu forma arhaică, zal-ă, zal-e, de unde şi localitatea din Ardeal Zal-âu situată nu departe de Sarmisegetusa, le găsim şi în Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, cu definiţia: za, cu varianta za, zalâ,, zauâ =1. Verigă de lanţ. Origine geto-dacă. (* 3)

Zala, această relicvă lingvistică rămasă până în zilele noastre în limba română, moştenitoare a limbii pelasge – proto-româna, ca şi toponimul Zal-âu, locul natal al regelui -zeu de unde îşi trage numele, păstrate în memoria strămoşilor geţi, duc la concluzia certă că adevăratul său nume, care nu mai poate fi atribuit întâmplător sau grecizat, este Zalmoxe.

Din punct de vedere tehnic, veriga sau zal-a, formează lanţul care nu este altceva decât un ansamblu de spire alungite şi îmbinate prin înlănţuire, al cărui început şi sfârşit imaginar se defineşte prin, infinit. Zala, fiind un element component al infinitului şi al teonimului Zal-moxe, regele get a căpătat, chiar prin nume însuşiri de nemuritor, aşa cum sunt zalele înlănţuite, care duc imaginar spre infinit, din za în zală ca viul nemuritor, care trece dintr-o viaţă-n alta.

Cultul nemuririi, inspirat de Zalmoxe din lanţul nesfârşit al viului universal, în care credeau toţi geţii, s-a păstrat şi în datina Crăciunului. (Zal-moşu ) Această divinitate saturniană care renaşte viul, revenind ciclic, în solstiţiul de iarnă 21-25 decembrie, se sărbătoreşte în fiecare an de Moş Crăciun, interpretare susţinută şi de istoricul G.D. Iscru de la Universitatea Dimitrie Cantemir din Bucureşti: In spaţiul carpatic, precizează domnia sa, Crăciunul este mult prea vechi. Bătrânul Crăciun este asimilat cu Saturn din Epoca de Aur a istoriei mitologice. Numele de Saturn, (la greci Cronos ) este preluat de Roma, care la 25 decembrie sărbătoreşte Saturnaliile, în cinstea lui Saturn, Zeul Geţiei (Zalmoxeianismul) şi teologiile derivate /inspirate din această sărbătoare ce se ţine la 25 decembrie, celebrau Ziua creşterii luminii, care biruie forţele întunericului. Metaforic se putea înţelege şi o naştere/ renaştere a luminii. (* 4)

Peste această datină ancestrală Zalmoxeiană a geţilor, s-a suprapus sărbătoarea Naşterii Domnului, instaurată de noua credinţă a Ortodoxismului, care menţine la români, vie memoria zeului-rege, Zalmoxe, fără însă a fi celebrat liturgic. Zalmoxeianismul fiind astfel matricea antică a Dreptei Credinţe în Nemurire. Căci ce este în viul etern şi universal decât trecerea unei vieţi în altă viaţă?! Este prima şi cea mai completă doctrină teologică a antichităţii din care s-a constituit creştinismul ca o a doua etapă în istoria Dreptei Credinţe în nemurire la români, ce urmează a fi relevată cu prioritate în cercetările teologice.
O altă datină ancestrală elocventă a lanţului biologic Zalmoxeian, de trecere a viului, dintr-o viaţă în alta, păstrată în viaţa satelor din Muntenia, este Ponoada.
In viaţa familiilor de ţărani, bucuria naşterii se manifestă spontan la aflarea veştii transmisă de moaşa copilului, transformându-se într-o sărbătoare. De aceea, spre deosebire de alte datini ancestrale izvorâte tot din Legile Naturii, cum ar fi: Crăciunul, relatat mai sus, Drăgaica, Sânzienele şi altele, Ponoada se manifestă în oricare anotimp al anului. Este de fapt o petrecere ad-hoc, la care participă numai femeile, prin care-şi unesc bucuria venirii pe lume a celui de al doilea copil. Când pe lume vine un băieţel, festinul se cheamă Ponod, iar când se naşte o fetiţă are loc Ponoada. In multe localităţi s-a pierdut în timp acest amănunt despre care geţii aveau un mare cult. Tinerii căsătoriţi care au de exemplu, numai o fetiţă, sunt fericiţi când pe lume vine şi mult aşteptatul băieţel şi invers, având în perspectivă bucuriile nunţilor. Bucuria este deopotrivă pentru părinţi şi bunici, dar mai ales pentru tinerii căsătoriţi care au reuşit să facă o punte de legătură în perpetuarea vieţii. Ponoada sau Ponodul, înnoadă cu bucurie, prin copii, viaţa mai departe. Perechea realizată, fiind un simbol al continuităţii familiei şi neamului. De cele mai multe ori tinerii în aşteptare, nu se opresc din procreare până nu vine pe lume perechea primului născut. Această tradiţie a făcut ca strămoşii noştri, geţi să fie cei mai numeroşi dintre geţi. Rădăcinile lingvistice ale denumirii acestei datini, vin din protoromână şi latina veche (limbă românească – n. r. Carmen Pankau), de unde : pon s tis m = 1. punte, pod; pon o posui positum ere = 1. a pune a aşeza şi nod us i = 1. nod, legătură (Dicţionar de Latină Veche. Ediţia 1913, Craiova, p. 247, 299.) Din aceste rădăcini rezultă denumirea arhaică a datinii, căreia ţăranii valahi din Teleorman i-au zis Ponoadă sau Ponod, cu înţeles de înnodare a vieţii sau înlănţuire prin împerechere.
Din această înnodare a vieţii în fluviul viului universal, s-a născut şi înnodarea sforii ca prim sistem aritmetic de memorare, folosit de strămoşii noştri pentru a-şi nota numărul de animale sau baniţele de grâu. Tot din aceste noduri, sacerdoţii Zalmoxeni s-au inspirat, memorând numărul de zile de nopţi, de ani şi mai târziu astrele în mişcare, prin astrolabul de pe Kogaion.
Noduri înlănţuite, romboidale şi conice din aur, formând şiraguri la podoabe, aparţinând geţilor din Epoca Bronzului, au fost descoperite în tezaurul de la Hinova-Mehedinţi, în 1980. Aceste noduri care formează pe verticală o coloană nesfârşită la fel ca înlănţuirea vieţii ce alunecă din părinţi în prunci, au căpătat însufleţire în Coloana nesfârşită, realizată de Brâncuşi, după 6.000 de ani de tăcere a comorii, ascunsă pe malurile bătrânului Istru.

Crezul în nemurire a lui Zalmoxe, s-a transmis nouă, genetic, ca şi altor religii care azi în mod ştiinţific se dovedeşte o realitate. Marele nostru poet Mihail Eminescu, a intuit perfect această nemurire, pe care ne-a transmis-o literar prin dialogul cugetărilor lui proprii, el cu sine însuşi, în romanul Geniu pustiu:
– Bine zici cum că în sufletul nostru e timpul şi spaţiul cel mai nemărginit şi nu ne lipseşte decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-Vodă, ş-am fost tras de-o mână nevăzută în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi daca-i mării acea picătură, să te poţi uita în adâncul ei ai revede toate miile de stele ale cerului, fiecare – o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea -un univers într-o picătură trecătoare….
– Pe deplin aşa cum mi-ai spus-o, dascăle zise Dan, (n .m. călugărul) azi sunt încredinţat că vremea nemărginită este făptură a nemuritorului nostru suflet. Am trăit în viitor. Iţi spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – unul călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremurile domniei lui Alexandru -vodă altul, cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte .. Sunt tot ei, cei care se renasc în strănepoţi. Şi asta-i deosebirea între Dumnezeu şi om. Omul are-n el numai şir fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi Dumnezeu le are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut. Omul cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăşi cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor, a cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii, ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc în veşnicie-n sine, dar numai bucată cu bucată. Inchipueşte-ţi că pe roată mişcată-n loc, s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în şir, pe când roata chiar în aceiaşi clipă e în toate locurile cuprinse de ea.
– Sunt încredinţat, dascăle în privinţa vremii, dar nemărginirea, spaţiul ?
– Tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit, pe care n-o poţi părăsi neîmplută. Ştii că, în puterea unei legi, nu este spaţiu deşert. Dar este un mijloc pentru a scăpa de această greutate... o greutate impusă de trecătorul corp omenesc. Ai văzut că în om e un şir nesfârşit de oameni. Din acest şir lasă pe unul să-ţi ţie locul, pe câtă vreme vei lipsi din el. Se înţelege că acesta nu va putea fi întreg, căci întreg fiind, ţi-ar nega existenţa ta. In faptă însă omul cel veşnic, din care răsar tot şirul de oameni trecători îl are fiecare lângă sine în orice moment – îl vezi, deşi nu-l poţi prinde cu mâna – Este umbra ta. Pe o vreme vă puteţi schimba firile – tu poţi să-i dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă ţie firea ei cea vecinică, şi ca umbră înzestrată cu veşnicie, capeţi chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voinţele-ţi se realizează după gândirea ta... se înţelege, împlinind formulele, căci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu, pe care El le-a rostit la facerea lumii, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce ţi-am împrumutat-o .. (* 5)
Mult mai târziu preotul scriitor Nichifor Crainic, vedea la fel Nemurirea ca un lanţ Zalmoxeian, în care şirul nesfârşit al vieţii curge ca un fluviu de lumini pe care o redă în frumoasele versuri: In doina dulce – a mamei Dochii /Alunec din părinţi în prunci /Şi deschizând pe lume ochii,/ In cei de azi sunt cei de-atunci .

Vasile Pârvan credea pe baza descoperirilor arheologice din vremea sa că: ne-am înşela prea mult dacă am atribui elementului scyt (iranian) (Scyţii sunt Geţii- n.r. Carmen Pankau) venit în Geţia Carpatină o reînviere a credinţelor uraniene şi solare, atât de scumpe carpato-danubienilor, din vârsta bronzului (*6). ‘

Afirmaţiile lui Vasile Pârvan făcute în numele geţilor, se refereau cu certitudine la ştiinţele Pământului şi-ale Cerului, atât de dragi lui Zalmoxe şi iniţiaţilor sacerdoţi de pe Kogaion.
Iată cum geţii cu patru mii de ani î.C., au fost şi au rămas totdeauna urano-saturnieni, crezând în nemurirea sufletului, adorând ca toţi hiperboreenii, pe Zalmoxe, zeul cerului.
Herodot spunea că Zalmoxe a fost un om şi a slujit ca sclav filozofului grec Pytagora, fiul lui Manesarchus din Samos. Conform acestor versiuni elene (teorie falsă- n. r. Carmen Pankau), Zalmoxe îşi dobândeşte libertatea, apoi adunând nişte bogăţii mari se reîntoarce în patrie. Când şi-a dat seama că tracii (exonim al geților - n. r. Carmen Pankau) trăiau în condiţii rele ca nişte brute, el însăşi educat după obiceiurile ionice şi de aceia mai şlefuite decât cele care erau la geţi, căci trăind la un loc cu grecii şi cu ilustrul erudit Pytagora, şi-a construit o casă de oaspeţi unde el primea pe cei mai deosebiţi concetăţeni şi îi ospăta învăţându-i că nici el şi nici comesenii şi nici cei ce vor naşte de aici încolo nu ar trebui să moară, ci să meargă într-un loc unde vor trăi veşnic şi se vor bucura de toate bunurile alese. In timp ce predica aceste învăţăminte, el îşi construi o locuinţă subterană; când aceasta fu gata, dispăru din faţa geţilor, coborî în ea unde rămase timp de trei ani; între timp geţii crezându-l mort, îl regretau plângându-l; în cel de al patrulea an se arătă privirii geţilor şi astfel el făcu credibile perceptele pe care le dăduse lor. Acestea le-a relatat Herodot orientându-se după vorbele care circulau la băştinaşi. In capitolul imediat următor (96)
Herodot spune clar, că nu se încrede total acestor spuse privind locuinţa subterană, ci mai curând socoteşte că Zalmoxe a trăit cu mulţi ani înaintea lui Pytagora, că a fost şi om, născut pe pământ getic, dar şi zeu al geţilor. Şi totuşi nu trebuie să punem la îndoială faptul că înaintea lui Herodot, au existat scriitori care au relatat la fel: Cicero însuşi afirmă că au existat asemenea poeţi, ba chiar înaintea lui Homer, care l-au cântat pe Zalmoxe în poeziile lor festive. ( * 7 )
Analizând versiunile lui Herodot, în raport cu noile cercetări, cu siguranţă că civilizaţia Danubiano-Carpato-Pontică era mult mai veche, înrudită şi contemporană cu cea a imperiului frygian din Asia Mică, a cărei capitală era vestita Troia. De această milenară capitală era legată şi Geţia Carpatină de peste Dunăre, prin drumul Troianului, rămas şi azi cu urme adânci pe hărţile vechi şi în memoria vlahilor Teleormăneni. (* 8)

Sigur, frygienii erau tot așa-zișii “indo-europeni”, proveniţi din arienii plecaţi din spaţiul Carpatic în mileniul al V-lea î.C., care au civilizat India şi prin ea Extremul Orient, întorcându-se apoi în mileniul al treilea spre Europa, Asia Mică Egipt şi întreg bazinul Mediteranian . (* 9)
Dat fiind aceste civilizaţii înrudite prin iluminatul scyt Zarathustra (Zamolxe- n.r. Carmen Pankau), raportate la ultima versiune cu poetul Cicero şi Horaţiu, poate fi reţinut un singur adevăr că: Zeul-Rege Zalmoxe s-a înţelepţit printre frygienii lui Priam din Troia, de unde s-a înapoiat iluminat în diferite ştiinţe în ţinuturile natale, Carpato-Dunărene, pe cunoscutul drum al Troianului, via cetatea Philippi, peste Istru, prin ostrovul Porcului sau Belene, cetatea Turiss, Flămânda, Putineiu, Băduleasa, Roşiorii de Vede, Urluieni, Câmpulung-Muscel, peste munţi prin trecătoarea Bran-Rucăr, Sibiu, Alba Iulia, Orăştie şi Costeşti. (*10)

Aici Zalmoxe şi-a ales după busola geniului său, un loc înalt şi plat, ascuns sub poala masivului Godeanu, azi Munţii Şureanu, cunoscut din antichitate cu numele de Kogaionon, unde cu vitejia şi iscusinţa supuşilor geţi, cu aurul şi bogăţiile munţilor şi-a construit un adevărat complex-ştiinţific-regal, cu sanctuare, observatoare astronomice, furnale şi laboratoare chimice, dar şi catacombe subterane, de unde mai mulţi ani a ascultat glasul venit din tainele pământului şi-ale cerului (Gaia şi Saturn) pentru a da naştere credinţei în Nemurire şi simbolul ei, pe care neamurile din vechea Troie şi Grecii, încă nu le cunoşteau.
Existenţa unor catacombe în Munţii Orăştiei, îngropate sub mantia pădurilor Hercinice, patrie a geţilor, a fost dezvăluită autorului şi turiştilor încă din 1973, de harnicele termite care au scos din adâncuri, de sub ruinele somptuosului complex regal, grâu milenar carbonizat. De atunci taina arheologilor voluntari, a fost trecută sub tăcere timp de treizeci de ani, când un satelit american în 2003, folosind procedeul URETIM ce pune în valoare emisiile color ale solului, a transmis imaginea spectrogramă a incintei sacre de la Sarmisegetusa, (* 11) dezvăluind ştiinţific existenţa unor întinse cavităţi subterane, care corespund perfect cu zona indicată de enigmaticele artropode, dar şi cu cele narate de Herodot. A treia confirmare a existenţei palatelor subterane ale lui Zalmoxe, vine din nou, prin natură. Exact în ziua de 1 iulie a anului 2006, când la Orăştie se comemorau 1.900 de ani de la moartea eroică a regelui Decebal, acolo sus pe Kogaion, o furtună a smuls din rădăcini un fag secular, aruncând din adâncuri, ca ofrandă, spre Discul Solar de andezit, sute de kilograme de grâu milenar, carbonizat, la fel cu cel scos de furnici ! (* 12)
Zorile marilor surprize ale unei istorii adevărate a geţilor, ferecată din interese oculte, pe măsura noilor descoperiri arheologice şi a noilor documente din arhivele secrete ale Vaticanului şi ale altor mari centre de cultură, revin acum în actualitate cu rapiditate.

Ramura geţilor din Carpaţi îl adorau pe Zalmoxe, iar inelele şi brăţările ce le purtau, aminteau de puterile vindecătoare şi regeneratoare ale zeului solar, căci întocmai ca Apollo la Celţi, Zalmoxe al geţilor era un zeu vindecător, (*13) descoperitor al formelor de energie universală. Căpeteniile şi sacerdoţii, iniţiaţi de el în ştiinţa nemuririi, ce-l reprezentau, purtând aceste simboluri generatoare de energii, deveneau la rândul lor vindecători şi nemuritori şi nici de cum vrăjitori cum îi numeau anticii necunoscători. Experimentate şi adoptate unanim acolo în laboratoarele şi furnalele metalurgiei de pe Kogaion, ele au devenit simbolul sacru al Cultului Zalmoxean, pe întreg spaţiul locuit de geţi, deosebindu-se prin acest simbol de credinţa altor popoare. Zalmoxe, ca rege şi zeu îl considera pe Saturn, izvorul viului care curge etern, pe Pământ şi în Univers, ca un fluviu de energii a celor două forţe nevăzute ale câmpurilor bioenergetice şi electromagnetice, fără început şi fără sfârşit, zeul vegetaţiei şi al reînvierii naturii şi zeul anotimpurilor de care depinde creşterea grâului, a animalelor şi a preţioaselor albine, cu rodul lor indispensabile vieţii.

Zalmoxe, considerat ca zeu al roadelor pământului şi al naşterii viului, îşi întindea stăpânirea şi asupra spiritului după moartea fizică, considerându-l izvorul nemuririi, purtător în fluviul viului, a vieţii create prin împerechere sau polemizare. Aşa se explică logic de ce geţii înainte de a pleca la luptă beau apă din Dunăre, pentru că ei asemănau apa Dunării ca un organism viu ce curge etern ca viul uman şi universal. Dunărea pentru ei era fluviul viului universal cum este pentru Indieni, Gangele. Aici în aceste manifestări era taina nemuririi căreia Zalmoxe i-a găsit o formă distinctă şi asemănătoare, redată prin metalul nemuririi, cu proprietăţi energetice, pentru a fi purtată de supuşii săi geţi.
Din rodul pământului şi al forţei cereşti a fost reprezentată şi forţa de întruchipare a viului prin zeitatea feminină ca pereche împreunătoare, pe care vechii greci o numeau Zamolxa, şi al cărei nume a ajuns până în zilele noastre în legende şi poveşti cu porecla Baba Dochia .

Teonimul feminin Zamolxa îşi are rădăcini în arhaicul cuvânt getic zamâ (zeamă) pe care-l auzim rostit şi azi de ţăranii moţi sau maramureşeni. In Dicţionarul Etimologic Vinereanu, p.916, îl găsim cu următoarea definiţie: zeamâ. (variante zeamă, dzamă) = 1. fiertură de carne cu legume, partea lichidă a bucatelor. Domnul Vinereanu atribuie etinomului, originea getică. Definiţia corespunde realităţii pentru că: zama este lichidul placentar al fătului în care pluteşte şi se dezvoltă până la naştere şi căreia geţii îi spuneau zamâ, iar localităţile: Zam, judeţul Cluj, Zam, judeţul Hunedoara şi Zam de Câmpie, judeţul Mureş, toate, în Geţia bătrână, indică un loc posibil de naştere a Zam olxei (Baba Dochia) zeitatea feminină a geţilor nord Dunăreni.
Erudiţii antici, Orggen şi Clement Alexandrinul, descriind preocupările centrului ştiinţific de pe Kogaionul Sfânt, precizează unele amănunte, poate neobservate, care definesc, o cu totul altă religie a geţilor: In templul lui Zalmoxe, sanctuarul de mijloc se reuneau regii, căpeteniile de oşti şi ai ţinuturilor din regat, precum şi sacerdoţii, după un anumit ritual religios ştiinţific. Ei purtau pe braţ brăţări din aur masiv, brâu lat, (chimirul de mai târziu) din piele albă de miel, sub care se puteau vedea obiectele păstorului, agricultorului, apicultorului, constructorului şi-ale astronomului, şi anume: cavalul, sica, spicul de gâu, şi rigla cu cele 24 de gradaţii, reprezentând cele 24 de ore ale zilei şi instrumentul metric. (*14)

Arheologii au descoperit târziu, de abia prin secolul al XIX-lea, numai o mică parte din aceste misterioase temple, cum le numeau anticii, confirmând într-adevăr spusele lui Origgen şi ale lui Clement. Instrumentele descoperite, foloseau erudiţilor geţi pentru: construcţii, medicină, astronomie, industria aurului şi a siderurgiei şi nicidecum, idoli, icoane sau alte zeităţi. Ruinele sunt grăitoare, ale unui adevărat complex cultural, ştiinţific şi de iniţiere cu instituţii şi laboratoare de cercetare-proiectare în domeniul Ştiinţelor Naturii şi Ştiinţelor Exacte. Toate aşteaptă să fie scoase în întregime la lumină de sub copaci şi micaşisturi prăvălite peste ele în milenii.
La această concluzie ajunge şi cercetătorul Timotei Ursu, consilier ştiinţific al Societăţii Dacia Revival, convins că: Nu e vorba doar de o supoziţie când spunem că sus în Munţii Orăştiei nu putea să fiinţeze o capitală a regatului getic; ceea ce funcţiona acolo era un fel de … Lassa Carpatică, (n. m. cum Lassa Penemunde în Germania sau Nevada SUA ) un Complex – Cultural -Ştiinţific cu o veche tradiţie sacerdotală şi cu importante performanţe în care numeroasele sanctuare – cu sugestivele lor formule numerice nu serveau doar invocării zeilor sau poate unuia singur, cel apelat de sursele antice – Zalmoxe, ci, depozitau un volum de informaţii astronomice, matematice, geodezice şi de altă natură. (de tradiţie milenară, şi de sorginte atât central şi nord-europeană, cât şi de informaţii similare de sorginte mediteraneană)

Este vorba tocmai despre volumul de informaţii care le-a rămas străin arheologilor şi pe care cercetările pluridisciplinare din ultimele trei decenii, (că asta place sau nu place arheologilor!) cercetătorii respectivi le investighează cu justificat şi crescând interes.
In continuare autorul face şi următoarele precizări sugerate prin similititudine de Iordanes în Getica, referitoare la sacerdoţii deţinători ai ştiinţei transmise memotehnic şi codificată în formulele numerice, că acolo în sanctuarele de pe Kogaion, funcţionau şi marile ateliere de făurire şi prelucrare a metalelor, a tehnologiilor de galvanoplastie şi furnale de topire şi turnare a metalelor, feroase şi neferoase. (* 15)

Toate uneltele şi instrumentele enumerate parţial de erudiţii antici Origgen şi Clement, erau folosite la măsurarea distanţelor în proiectarea şi construirea sanctuarelor, a palatelor, a cetăţilor, aparate şi instalaţii astronomice şi de făurire a preţioaselor brăţări şi inele energetice din aur, prin care captau energia umană (bioenergia) şi cea venită din Univers prin câmpurile electromagnetice şi gravitaţionale.
Iluminatul Danubian, cunoscând de la bătrânii geţi, semnificaţia şi evoluţia spiralei plane, pictată pe ceramică ori incizată pe oase, pe piatră sau metale, a intuit genial că liniile curbe, concentrice sau pornind dintr-un punct cu deschidere spre exterior, nu pot fi decât nişte reprezentări abstracte ale viului nemuritor, căruia trebuie să-i corespundă o formă tridimensională, mobilă în spaţiu, capabilă să asimileze să producă şi să transmită o energie în corpul uman şi în afara lui. Acestei forme tridimensionale, Zalmoxe a intuit că-i corespunde numai un metal neferos, turnat sau bătut în formă de sârmă răsucită, formă care nu este altceva decât copia redusă a mişcării elicoidale macrocosmice a vârtejului din furtuni, şi a mişcării sistemelor stelare, pe care o observase cu savanţii săi astronomi, prin astrolabul instalat pe Kogaion, sau copia mărită a formei cromozomilor la vieţuitoare.
Zamolxe descoperind conductibilitatea şi maleabilitatea metalului nemuritor, a conceput spirele din aur, asemănătoare acestor legi care guvernează materia şi mişcarea ei. Răsucindu-le într-un anumit sens, sub formă de inel şi brăţară, a constatat că ele induc şi generează organismului uman un plus de energie, întărind credinţa în nemurire. Prin această descoperire, el poate fi astăzi considerat, retroactiv promotorul bioenergiei şi al inducţiei.
A fost un pas genial al geţilor, care a făcut din Kogaion, Centrul civilizaţiei Carpato-Danubiano-Balcanic, pentru un mileniu şi jumătate. Odată însă, cu ocuparea Geţiei Carpatine de către romani, până la Olt, cuceritorii au distrus acest mare complex de cultură, iar pentru a îngropa definitiv Ştiinţa Nemuririi regelui-zeu, şi a destrăma marele imperiu getic, au catapultat harta “Daciei Regaliene”, înspre Polul Nord, aproape de ţărmul Marii Baltice, fiind astfel ştearsă ca stat şi naţiune din memoria lumii, timp de peste un mileniu. (* 16)

Confecţionarea inelelor şi a brăţărilor de cult, din aur, bronz sau argint au luat amploare în anii de glorie a geţilor sub regele-zeu Zalmoxe, devenind un brand ştiinţific de credinţă în nemurire, în tot spaţiul locuit de geţi. Purtarea lor ca obiecte vindecătoare a înrădăcinat puternic în conştiinţa lor, Cultul Nemuririi, încă din mileniul al III-lea î.C. mărturie vie, tezaurul descoperit în 1980 la Hinova – Mehedinţi, datând din Epoca Bronzului . (* 17)
Incepând din secolul al XVI-a pe întreg spaţiul Geţiei Carpatine antice au fost descoperite un număr însemnat de inele şi brăţări în formă de spiră, (spireliforme) care şi astăzi se pot vedea pe Columna de la Roma, în Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, la cel din Wiena, Budapesta şi alte muzee din lume.
Apolodor din Damasc a imortalizat în marmora Columnei de la Roma, scene din cel de al doilea război geto-roman din anii 106-107, când după căderea şi distrugerea Sarmisegetusei Basileum din Munţii Orăştiei, zeci de călăreţi duceau pe cai coşuri enorme încărcate cu aur din tezaurul regal al lui Decebal. In aceste coşuri sculptorul a dăltuit vizibil, diferite obiecte din aur, care erau transportate peste Dunăre, la Roma.
Scenele de pe Columnă au fost copiate mai târziu prin gravare în anul 1667, de către graficianul italian Pietro Santi Bartoli, şi publicate în 1941 de către E.A.P. Dzur, sub titlul, Die Traianssaule, alcătuindu-se după ele probabil, o istorie ce convenea atât învingătorului cât şi noii religii instaurate de Vatican în fostul imperiu. Pe gravura metopei 307 se observă cum într-un coş, printre alte bijuterii sunt reprezentate şi brăţări spireliforme. Pe gravura metopei 310 se observă o scenă foarte interesantă, cum sacerdoţii geţi din ultima rezistenţă, luaţi prizonieri, încercau prin tratative să-i ofere împăratului Traian, un mic kivot, (lădiţă) care conţinea secretul ştiinţei lor, probabil un sistem energetic de acumulatoare, la care sunt ataşate două brăţări din aur. Un învăţat get din grupul iniţiaţilor din Kogaion, dă explicaţii împăratului, care pare interesat de ofertă. Despre soarta Kivotului Sacru, nu ştim nimic de două milenii şi nici n-am vrut să aflăm. El poate zace şi acum ascuns prin catacombele Romei, fără a i-se fi descifrat taina. (Planşa 1 metopa 307, 310)
In anul 1542 a fost descoperit pe malul râului Strei (Sargeţia) o mare cantitate de monede de tipul Koson şi Lisimach, printre care şi un şarpe din aur masiv, care nu era altceva decât o brăţară spireliformă Zalmoxeiană. Brăţarea a fost inventariată cu denumirea de şarpe, de generalul Castaldo care a preluat tezaurul după asasinarea contelui Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei, predându-l parţial împăratului austriac, Ferdinand I . (* 18)

Inventarierea, vădită a brăţării spireliforme cu denumirea de şarpe, este un alt FALS introdus în istorie privind reprezentarea adevărată a formei şi simbolului ei, care de atunci a fost preluată în continuare ca atare, până în zilele noastre. In descrierea brăţărilor, toţi şerpilienii, istorici sau arheologi, s-au folosit de acest fals nevinovat, care mută dintr-un condei Credinţa în Nemurire a geţilor în cultul şarpelui, pentru ca noi urmaşii lor să rămânem în conştiinţa lumii, tot barbari şi pâgâni, cum ne numeau în antichitate grecii şi romanii.

Trecând peste acest rău, ştirea în sine este importantă pentru rescrierea istoriei noastre adevărate, fiind prima atestare documentară confirmată, despre brăţări. Cercetătoarea germană dr. Barbara Depertz Lippitz- Karin Helga, ne-a dezvăluit taina acestui tezaur ajuns prin forţa imperiului la Viena, dar a menţinut falsul introdus de generalul Castaldo în 1542.
Decorurile preţioasei brăţări din aur masiv, descoperită pe pământul Geţiei Carpatine, la Strei în 1542, şi ajunsă pe masa împăratului, aveau cu totul alte simboluri, neînţelese de un numismat amator al Evului Mediu şi nici de stăpânire, care avea aceleaşi orientări ca şi Traian, cu 1400 de ani în urmă.
In secolul al XIX se descoperă un preţios tezaur la Gyoma, pe teritoriul actual al Ungariei, cu un inel spireliform, analog cu cel descoperit la Perecea în Sălaj, Măgura Teleorman şi Bare în Iugoslavia, şi alte obiecte cu încrustaţii, toate din aur, precum şi la Frighiaz pe malul stâng al Mureşului de jos, compus dintr-o adevărată colecţie de brăţări spireliforme, din aur masiv, care aşa cum recunoaşte şi Vasile Pârvan, nu poate fi atribuit decât civilizaţiei geto-dace din Carpaţi din epoca bronzului. Tot Vasile Pârvan afirmă în continuare că în nord-vestul Danubian, în marele regat al geţilor, azi Bavaria Boemia şi Moravia, erau din abundenţă brăţările cu cap de şarpe ornate cu detalii curbilinii în relief, sau cele din bronz descoperite în Elveţia, care la fel au fost găsite şi în Geţia de peste Tisa.
Brăţările şi inelele spireliforme, din argint, cu capete de şerpi la cele două extremităţi, spune Pârvan, devin specifice pentru întreg spaţiul Danubiano-Carpato-Balcanic, în perioada a IlI-a a Epocii Fierului, La Tene.

In Planşa 2. este reprezentat tezaurul din aur masiv, descoperit la Gyoma. Printre splendidele obiecte se află şi o brăţară cu trei spire. In Planşa 2. este reprezentată o brăţară spireliformă din argint, din Transilvania, cu cinci spire, având pe cele două extremităţi reprezentate prin batere capete de albină şi faguri de miere, urmate de câte şapte spice de grâu, obţinute prin poansonare. In Planşa 2, este reprezentată o altă brăţară de bronz, formată dintr-o singură spiră, având pe ea detalii în relief, obţinute prin turnare. Această brăţară urmează să fie cercetată de epigrafişti, întrucât pe ea sunt reprezentate litere şi semne, asemănătoare cu cele din Codexul Rochonzi, rămase nedescifrate. (* 19)
Un inel tot din argint spireliform (arciform) cu patru spire, având acelaşi decor ca toate brăţările spireliforme de tip Zalmoxeian, (Planşa 2.) a fost descoperit în anul 2006 la Măgura-Teleorman. Alte brăţări spireliforme din bronz aurit, având acelaşi decor, au fost descoperite şi în vestul Munteniei la Bălăneşti şi Rociu, precum şi în Olt la Sprâncenata şi Popeşti (Planşa 2.).
Descoperirea inelului şi a brăţărilor, precum şi semnificaţia lor, au fost publicate la Congresul al X-lea de Dacologie din anul 2009, în Revista Dacia Magazin, ziarul Naţiunea şi Teleormanu, din acelaşi an. (* 20)

In ziua de 30 iulie a anului 1980, în apropierea de Schela Cladovei şi Porţile de Fier, la Hinova judeţul Mehedinţi, s-a descoperit o fabuloasă comoară din epoca bronzului la a cărei inventariere a participat şi prof. arheolog, Vasile Boroneanţ, cercetător la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti. Tezaurul în greutate de aproape 5 Kg conţinea obiecte din aur pur Transilvănean.
Printre obiectele de o inestimabilă valoare se aflau mai multe brăţări spireliforme. Prima cu patru spire, are ca decor, un şanţ perfect longitudinal. Acest tip de brăţară a mai fost descoperit la Săpânţa în Maramureş, tot din epoca bronzului. Cea de a doua brăţară confecţionată dintr-o bandă de aur având ca decor o adâncitură longitudinală la fel pe mijloc. A treia brăţară, similară cu cea de bronz, descoperită şi la Maglavit în Oltenia, şi încă două brăţări, răsucite spiral, cu nervură mediană, puternic reliefată pe faţa exterioară, care există şi în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie Bucureşti, fără a se cunoaşte locul de provenienţă.
Ultima brăţară spireliformă din tezaur este confecţionată dintr-o bară masivă de aur bătută în şase muchii. După batere, bara a fost răsucită de şase ori pentru a lua forma dorită. Grosimea barei de aur (sârma) este de 0,6 cm., iar diametrul brăţării de 7,6 cm. La capete, bara se subţiază, iar muchiile sunt teşite. Greutatea brăţării este de 497,13 g. De remarcat că totalul numerelor din gramaj corespunde exact celor 24 de ore ale zilei. Să fie o pură coincidenţă? Această brăţară spireliformă aparţine tot epocii bronzului, circa 3000-4000 de ani î. C. şi prezintă analogii cu o altă brăţară, provenind dintr-un depozit de bronzuri din Oradea, datată la sfârşitul celei de a doua perioade a bronzului. Academicianul Vasile Boroneanţ precizează că tradiţia (n.m. credinţa) executării unor astfel de brăţări spireliforme, a continuat şi mai târziu, căci piese asemănătoare au fost descoperite şi la Balta Verde, Mehedinţi, datând din epoca fierului , sec. VIII-VI î. C. ,(* 21) Planşa 3.

Brăţările Zalmoxeiene din acest halucinant tezaur pot fi considerate prototipul celor confecţionate mai târziu, în epoca fierului, a domniei lui Burebista şi Decebal care au evoluat în prelucrare, având pe extremităţile spirelor un decor cifrat, reprezentând spice de grâu, cap de albină şi faguri de miere.
In descrierea acestui tezaur mai trebuie precizat, că majoritatea obiectelor erau confecţionate din sârmă de aur de diferite grosimi, găsindu-se şi un ghem cu fire mai subţiri, neprelucrate, folosite poate pentru confecţionarea legendarei lână de aur, de unde se deduce că acum 3.000- 4.000 de ani geţii cunoşteau perfect tehnologia de aliere, turnare şi filare a aurului.
In timpul ocupaţiei austro-ungare a României Transilvane după descoperirea în 1542 a marelui tezaur în vadul râului Strei, a început o adevărată isterie a aurului, năpădind asupra Muntelui Sfânt, şi asupra întregii zone a Sarmisegetusei şi a masivului Godeanu, cohorte întregi de străini şi localnici, în căutarea unui El-Dorado. Europa era împărţită după descoperirea Americii, în două tabere: o parte, căutători de aur din Spania, Portugalia, Germania şi alţi aventurieri, care au trecut oceanul, înfruntând rezistenţa Pieilor Roşii, iar altă parte, cei din imperiul austro-ungar, care au luat, drumul Geţiei străbune, călcată cu mulţi ani în urmă după retragerea Aureliană de năvălitorii barbari, în căutarea lânii de aur şi a ţării nemuritorilor. Pentru austro-ungari drumul era mai scurt şi mai sigur. Cu puşca şi lancea au pătruns cu uşurinţă în munţii valahilor iobagi, asupra cărora s-a abătut o cruntă urgie, răbufnind sângeros prin legendarii: Doja, Horia, Cloşca şi Crişan şi Marele Avram Iancu, şi mulţi alţi haiduci necunoscuţi.
In 1800, în plină ascensiune a exploatării aurului din minele de la Alburnus Maior şi altele, Camera Aulică a imperiului austro-ungar, a introdus prin lege, pază militară şi restricţii împotriva căutătorilor clandestini de tezaure, acestea devenind monopol imperial, pentru înflorirea celor două capitale: Viena şi Budapesta.

La 7 iulie 1803 a fost numit astfel un supraveghetor de mină pe nume Bernard Aigler şi o echipă de 10 muncitori iobagi, cu misiunea de a începe săpături, oficiale, pentru căutarea de comori dar şi aflarea originii ruinelor din zona Grădiştei.
A urmat o serie de rapoarte întocmite de Torok şi Aigler prin care consemnau existenţa unor mari ruine, a stâlpilor de granit şi a unui canal de scurgere a apei făcut din piatră cioplită şi ţevi din lut ars.
Din cauza vremii şi a simbriilor proaste săpătorii au fugit şi lucrările au stagnat. Contele Iosif Bethlen, guvernatorul tezaurului din Principatul Transilvaniei, numismat şi amator de istorie, entuziasmat de comorile descoperite până atunci, a ordonat continuarea lucrărilor. In ultimul raport scris s-au menţionat existenţa şi a altor cetăţi în ruină, ridicate, împotriva unui inamic venit dinspre Haţeg, iar în concluzie, referindu-se, la provenienţa cetăţilor din toată zona Grădiştei, se preciza: Aceste spectaculoase ruine au aparţinut unor "ROMANI", deţinâtori de comori! (* 22)
Iată UN ALT MARE FALS ISTORIC, care a alimentat ideea romanizării Geţiei, care s-a perpetuat până în zilele noastre. Întreaga operă a lui Vasile Pârvan cuprinsă în Getica şi alte lucrări de circulaţie internaţională, este predominată de falsa idee a şerpilor şi a romanizării, care şi azi circulă în gura istoricilor şerpilieni, alias Zoe şi Neagu Djuvara, a profesorilor, autorilor de manuale alternative şi în gura marilor cântăreţi, care nu mai încetează cu refrenul: "noi suntem romani, noi suntem urmaşi lui Traian!"

Existenţa cu aproape patru milenii î. C., a inelelor şi brăţărilor energetice sacre, descoperite în tezaurul de la Hinova, apoi cele de la Sargeţia, Sarmisegetusa, şi întreg teritoriu regatului getic, precum şi tăbliţele de lut de la Tărtăria, şi ceramica de Cucuteni, care au o vechime de 6.000 de ani, anulează, definitiv şi irevocabil, falsa interpretare a şerpilor, şi FALSA TEORIE A ŞCOLII ARDELENE, a istoricilor şi arheologilor, de talia lui Xenopol, Pârvan, Daicoviciu ori Radu Vulpe, că noi suntem urmaşii Romei, mai ales când se recunoaşte unanim că Roma, capitala temutului imperiu a fost fondată în anul 775, cu peste trei milenii MAI TÂRZIU, de la data când noi geţii aveam deja o scriere şi-o credinţă în nemurire.
Austro-ungarii aveau tot interesul prin prepuşii săi din Transilvania subjugată să susţină ideea şerpilor, a romanizării şi a unui vacuum de populaţie “dacică” după părăsirea aureliană din 271, având ca document nu numai Harta lui Paul Orasius, care plasa “Dacia” lângă Marea Baltică, dar şi predicile Pontificatului de la Roma care utilizau numele de “Dacia”, pentru a se referi la Danemarca. (Dacia ubi et Gothia – Unde este Dacia şi Gothia) (*23)

După 456 de ani, câtă răbdare la arheologii români, apare în 1998 şi cel de al doilea şarpe de aur. La Conferinţa Internaţională de Criminalistică desfăşurată între 3-5 iunie 2008 la Alba Iulia, s-a consemnat pe baza cercetărilor juridice că în anul 1998, la Sarmisegetusa, cca 150 de metri de zona sacră a Sanctuarelor Kogaionului, braconierii au descoperit prin detecţie alături de mai multe lupe de fier şi o mare cantitate de monede de aur, şi un şarpe de aur masiv asemănător cu cel ajuns pe masa împăratului Ferdinand I. In realitate era vorba despre o brăţară spireliformă Zalmoxeiană.
In anii 2000 şi 2001 braconierii au descoperit în trei locaţii la cca. 600 de metri tot în Zona Sacră a Sarmisegetusei, pe Muchia Căprăreaţa, care are o pantă abruptă de 70 de grade, încă 15 brăţări spireliforme, recuperate prin justiţie, deoarece multe au ajuns pe piaţa neagră şi în expoziţii (proces încă în derulare).
Conform rechizitoriului, cele 15 brăţări Zalmoxeiene, descoperite în 2000, aveau fiecare greutatea impresionantă de 1400 până la 1700 g de aur, iar celelalte 1200 de g.
Iată un El-Dorado European, ţara marelui regat Zalmoxean! Ţara nemuritorilor şi a lânii de aur, ţara aurului, a argintului a bronzurilor, şi fierului! Ţara inelelor, brăţărilor şi-a coifurilor sacre! (Planşa 4)

Arheologul Florea Medeleţ, ocupându-se în mod special de brăţările de argint, constată că până în 1994 au fost descoperite şi 27 de brăţări din argint care au aceleaşi decoruri, detalii şi spire, ca cele de aur.
Referindu-se la decorul brăţărilor Zalmoxeene descoperite pe Kogaion, fostul director al Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, Gheorghe Anghel, le descrie astfel: "brăţările de aur au extremităţile lăţite în formă rectangulară decorate cu câte 7-8 palmete arcuite, cercuri incizate şi puncte în formă de romb. Capetele se termină într-o protomă (capete de animale) puternic stilizate, reprezentând foarte probabil capete de şarpe sau de lup. Unii arheologi cred că au fost reprezentate capete de porc, cerb sau vultur. Inciziile pe unele dintre acestea ar putea să dea stilizat părul de pe corpul animalului. In general au fost decorate cu un număr mic de elemente, faţă de suprafaţa pe care o aveau la dispoziţie. Protomele împreună cu palmetele desfăşurate pe orizontală dau imaginea unui şarpe, uneori cu aripi." (sic!) Se pune întrebarea dacă decoraţia acestor brăţări nu imită foarte stilizat, dragonul, reprezentând stindardele getice, care apar sculptate pe Columnă?

Referindu-se la câţiva parametri tehnici, se precizează în continuare: numărul de spire variază între 5,5 şi 7,5 şi nu sunt legate de greutatea în aur a fiecărui brăţări. Unele brăţări mai grele conţin mai puţine spire şi nu credem că numărul spirelor ar putea avea o valoare simbolică. Mai sigur numărul palmetelor, întotdeauna 7 cu o singură excepţie. Grosimea tijelor brăţărilor variază între 3,5 mm şi 6 mm, iar lăţimea plăcilor terminale de la 1,9 cm până la 2,12 cm, înălţimea este de 7,5 cm, până la 9,2 cm, iar diametrul variază între 10,4 cm şi 12,5 cm. Greutatea variază de asemenea între 6,80 g şi 1.200 g, iar puritatea aurului de la 18,18 la 22,3 carate. Pentru confecţionarea lor s-a utilizat aceeaşi tehnică prin care au fost confecţionate şi decorate brăţările spireliforme de argint.
Atât, arheologul F. Medeleţ, cât şi dir. Muzeului, dl. Gh. Anghel, datează brăţările, considerate podoabe din secolul I î.C şi secolul II d.C., precizând şi motivând în concluzie: că prezenţa brăţărilor de aur spireliforma în tezaurul lui Decebal, identificate pe Columna de la Roma, ne obligă să datăm aceste bijuterii excepţionale în perioada domniei lui Decebal şi anume în a doua jumătate a secolului I şi începutul secolului al II-a,d. C., ca o continuare a tradiţiilor celor de argint mai vechi.

-VA URMA!-

Sursa: Dumitru Rădoi
Adaptare și foto: Carmen Pankau

CĂLUŞARII - PURTĂTORI DE SEMNIFICAŢII CULTICE STRĂVECHI GETICE

Călușarii reprezintă cel mai vechi dans tradiţional românesc moştenit de la geţi. Călușul este un obicei românesc practicat de Rusalii și ține de cultul unui străvechi zeu cabalin, numit de tradiția populară a geţilor Căluș, Căluț sau Călucean. Datina Căluşarilor înlănţuie trăirea neîntreruptă a strămoşilor noştri ce ne amintesc că suntem fii ai vetrei solare, unde vortexurile cosmice, energiile solare, sunt semnalate permanent în iniţierile străvechi. Vechea religie este codificată în acest joc ceremonial, depozit unic şi universal de vieţuire. Este un ceremonial specific geţilor ce se pierde în adâncimea istoriei.

Primele însemnări despre Căluşari provin din istoria antică. Xenophon, cu 500 de ani î.H., spunea că tracii (geţii n.r. Carmen Pankau) jucară înarmaţi. Săreau în aer cu multă uşurinţă şi fluturau în mâini săbiile lor. Unul îl loveşte pe altul care cade cu multă dibăcie. Învingătorul îi ia armele şi iese cântând. Restul tracilor îl poartă ca pe un mort. Dar învinsul era nevătămat. Iată cea mai veche mărturie despre dansul războinicilor geţi, al Căluşarilor din zilele noastre, consemnată de Silviu Dragomir în Istorii neelucidate, pe care încercăm să le decodăm permanent. Căluşarii sunt semnalaţi în cronicile timpului şi la sărbătoarea lui Mihai Viteazul pe Dealul Furcilor, conduşi de Baba Novac pe Câmpia de la Alba Iulia, dar şi de Ziua naţională şi de Ziua regilor, dar mai ales ei sunt primiţi în curţile tuturor românilor de Rusalii şi nimic şi nimeni nu-i poate şterge din istoria, cultura şi civilizaţia românească.

Tezaurul de înţelepciune strămoşesc este plin de informaţii grupate în solstiţii şi echinocţii care se numeau în vechime Hore (anotimpuri) ale Anului, semnalate prin dansul Căluşarilor. Astfel, sub formă de hore energice închise, alternate cu horele deschise, susţinute de sunetele zurgălăilor, de bătutul pământului cu picioarele, cu bâtele, de comenzile preluate colectiv de la Vătaf – conducător lor, în iureşul ce antrenează întreaga asistenţă cosmică în ritmul paşilor siguri din ceremonia sacră, unică şi specială.

Dansul Căluşarilor se numea în vechime Dansul Borăcenilor, aşa cum scrie Iordache Golescu, care îi întâmpina la conacul său de Rusalii. Borăcenii indică civilizaţia Orelor, Horelor, Herelor, Horaţilor oreeni, arieni multimilenari, dar mai ales a Corinţilor, preoţi dansatori semi-războinici ce însoţeau Marile Preotese, ce vieţuiau în oraşe, pe ormenişuri, cele mai înalte insule unde au supravieţuit de la Potop, de au salvat Civilizaţia Atlantică aici, în Carpaţii de Curbură.

În vechime, Sân Nicoară, un alt reprezentant masculin al Nicăi.Oră, cu caii săi împingea Soarele spre Miazănoapte. Căluşarii pregătesc întoarcerea Soarelui spre Miazăzi din ziua cea mai lungă cu ajutorul celor 9 Cai ai lui Sân Toader –Teo.Dorianul.

În tradiţia Căluşarilor sunt prezenţi Caii Solari ai lui Apollon costumaţi în alb, plini de energiile luminii multicolore. Hora Căluşarilor este alcătuită din 9 căluşari, cu 9 formule coregrafice şi contracarează influenţele malefice ale celor 9 Rusalii. Ei sunt mesagerii cosmici ai lui Apollon, mesageri ai luptei luminii împotriva întunericului, ai vieţii vibrânde, energizante cosmic, în care optimismul poate amâna sfârşitul de existenţă pământean, subliniat în mod fascinant de costumaţia unică şi specială a cetelor sacre.

În scrierile antice mesagerii purtau veşminte albe cu panglici multicolore cum este prezentat şi mesagerul lui Eneas către Latinus la debarcarea învinsului luptător troian. Acest trimis purta pe stindard o năframă albă. Aspectul e preluat de Mihai Eminescu în Scrisoarea III: Iată vine-un sol de pace / C-o năframă-n vârf de băţ.

Panglicile în culorile curcubeului sunt prezente şi pe stindardul cu balaur al geţilor care a supravieţuit până în Evul Mediu târziu. Soliile dintre părţile aflate în conflict sunt purtătoarele mesajului benefic al energiilor vieţii. Existau și alte modalităţi de amânare a morţii din preajma oamenilor: antrenarea întregii existenţe prim semnale sonore, vibraţionale, acţiuni practice de utilizare a plantelor de leac sau a sării - care este nelipsită din bucate.

Căluşarii sunt o ceată sacră legată prin jurământ în faţa Vătafului şi al celor 8 membri consilieri. Mutul este personajul ce transmite telepatic învăţătura străveche, mai ales că este şi purtătorul celor 9 plante de leac, aspect ce ne trimite în vechimea Femeilor sacre. De regulă femeile, înţeleptele, bătrânele se pregătesc special să culeagă vindecătoarele plante. Sunt bune cunoscătoare ale zonelor cu floră spontană şi deosebesc plantele, după aspectul fizic, dar mai ales după zona unde cresc şi le protejează locul unde răsar şi se maturizează. Culegătoarele plantelor de leac se pregătesc cultic pentru o asemenea activitate prin rugăciuni, post negru, fapte bune, mult amplificate mai ales de Rusalii, la 50 de zile după Paşti. În ziua respectivă, culegătoarea plantelor de leac nu vorbesc cu nimeni până nu rânduiesc plantele la locul special pregătit din gospodărie. În locul de unde culeg plantele fac o rugăciune stând în genunchi, se închină, apoi culeg frunzele ori toată tulpina şi chiar cu rădăcină, dat mai lasă lăstărei şi îngroapă la rădăcină pâine şi sare.

Mutul şi culegătoarele de plante medicinale nu vorbesc, indicând astfel înţelegerea telepatică că Rusaliile sunt dotate cu înţelegeri superioare şi omul nu trebuie să răspundă chemărilor acestora. Mutul din Căluşari gesticulează şi transmite telepatic iniţierea. Are în trăistuţa din vârful prăjinii – Ciocul Căluşului, cele 9 plante şi un drob de sare, ce vindecă prin atingere bolile. Prezenţa drobului de sare e specifică nord-dunărenilor, spațiul unde se afla solniţa Antichităţii, pe cei peste 300 de munţi de sare de la suprafaţă aflați între Atlantic și Pacific, în Eur.Asia.

Mutul sparge un ou şi aruncă pe fete şi pe nevestele fără copii să fie prolifice. Bolnavul este înconjurat de Hora Căluşului, cu bâtele aşezate în cerc, razant, culcate, peste care sar căluşarii, care strigă formulele magice însoţite de chemarea Hă, Lăi, Şa. Elementul coregrafic specific şi de neegalat este compus din săriturile acrobatice aeriene arătând că ei sunt mesagerii energiilor cosmice aduse de pe înălţimile unde trăiesc marii orășeni, pe ormenişuri, unde trăiesc şi borăcenii, adică marii iniţiaţi ai oreenilor, veche denumire a Căluşarilor, care din vechime era un dans al preoţilor semi-războinici, preluat de la corpurile de armată feminine unice pe teritoriul getic, ce însoţeau alaiul Marilor Preotese.

Vătaful atinge cu steagul un dansator, care simulează preluarea bolii, căzând la pământ. Dansatorii sar peste el şi peste bâtele aşezate razant de la cel căzut. Dacă bolnavul nu se ridică este dus de căluşari să-şi schimbe locul, obicei nelipsit la geţi, din practica ascunderii copiilor de boală sau vânzării formale către altcineva după care se rebotează ca să scape de vechea identitate. Ceilalţi bat pământul cu picioarele, cu ciomegele alungând prin comenzi magice forţele malefice aduse de Rusalii, iar în loc presară sare.

Mutul anunţă o lume nouă în care apariţia Bărbatului, coautor necesar perpetuarea existenţei, îşi face loc cu un simulacru de falus, piesă nelipsită, alături de plantele de leac împrăştiate. Dar el nu distruge lumea androginilor cu veşminte lungi ci face posibil ca din hora cultică să izbucnească ce-i cu veşminte bărbăteşti. Moartea şi Căluşarii de lumină, purtători de energii, îl încercuiesc şi închid hora în jurul său, semn că au biruit. Cu spatele la centru, spre Moarte, destramă hora într-o izbucnire de bucurie a izbânditoarei voinţe de viaţă asupra morţii, ce stârneşte voinţa spirituală de îndreptare a lumii născută pe vechi temelii ce coordonează fizic o nouă existenţă, anunţată permanent de Maica Domnului, ce arată de mii de ani apariţia Bărbatului pe care nu-l mai lasă din braţele sale.

Cercetătorul Gh. Şerbana, în publicația sa din revista Studii şi cercetări de dacoromânistică, editată de Academia Dacoromână în 2011, leagă această datină cu vremurile vechi când Isis înnoadă lumea androgină cu apariţia bărbatului coautor al existenţei umane şi Mutul poartă un Falus copie, din lemn, ca şi Isis din ceară, atunci când a recompus trupul soţului frate, Osiris, învins de Tiphon, aici, în Carpaţi, pe Troian - cum scrie N. Densuşianu, vrând să păstreze tradiţia cultică veche, întreagă, dar s-o mute pe alte meleaguri ca şi cum ea a fost persoana ce-a născut băiatul pe care l-a numit Horus.

Dimitrie Cantemir în Descripţio Moldavie scrie despre Căluţenii ce se adună o dată pe an, între Înălţare şi Rusalii şi poartă măşti. Iordache Golescu în Condica limbii româneşti, scrie că cei ce joacă de Rusalii pe nume Borăceni prefăcuţi în haine muiereşti, imitau vocea feminină, aspect relatat de toţi culegătorii de folclor românesc, aspect ce indică vechimea matriarhală a acestui dans cultic, preluat de către bărbaţii luptători acoperiţi cu măşti. În Dolj femeile participă la Căluşari, ca descântătoare şi sunt numite Crăiţe, aspect relatat cu multă vigoare din zona Vidinului şi Timocului de către Emanoil Bocuţa. (Regăsit în regiunea Oltenia, în sudul României, dansul Căluşului a făcut parte şi din patrimoniul cultural al vlahilor din Bulgaria şi Serbia.)

Iată că vechimea dansului cultic Căluşarii este continuarea datinii străvechi a Borăcenilor din civilizaţia Orelor, înţeleptele Preotese de pe Vatra Soarelui, indicând vremuri îndepărtate de dinainte de Potop când comunităţile umane ale boreenilor, supravieţuitori pe insulele înalte, în grădişte şi ORAşe, au salvat datinile şi Civilizaţia Atlantică.B.ORĂ.Cenii, oamenii mari, trăiau în jurul Orelor, pe ormenişuri înconjurate de ape, ca la începuturi.

Costumaţia căluşarilor este plină de simbolistică străveche. În vechime ei purtau pe cap cârpe, baticuri feminine, coroniţe de plante medicinale, căciuli negre, apoi pălării cu flori naturale ori lucrate cu fire colorate. Mulţi culegători de folclor îi prezintă ca şi cum ar fi travestiţi, şi pe bună dreptate, fiindcă această Horă a Căluşului este preluată din ceremoniile ce însoţeau Marile Preotese Ore, Ornice, din vechime, aşa cum ne spune numele lor străvechi de Borăceni.

De pe banda roşie ce înconjura pălăria se prindeau în spate panglici multicolore și pe marginea pălăriei se coseau ciucurei tricolori, mici colţişori ori franjuri – fire scurte ce atârnau, subliniind mişcarea permanentă specifică unui dans al energiilor şi al luptei pentru existenţă. Veşmintele lor albe preluate de la Marile Preotese războinice – Amazoanele se compuneau din: cămeşa cu mâneci lungi, lungă până la genunchi, cusută cu arnici la gât, pe umeri, la mâneci şi pe tivul de deasupra genunchilor. Pe piept se încrucişează două panglici tricolore, ce se numeau în vechime Orte, pe care le poartă şi preoţii ortodocși în zilele noastre, (religie care a fost copiată de noua religie ortodoxă – n.r. Carmen Pankau), aspect semnalat şi în iconografia românească. La brâu aveau centura magică, brâul, ţesut în culori ori din piele cu aplicaţii multicolore. În zilele noastre centura Căluşarilor este ţesută cu cele trei culori din stindardul românesc.

Dansatorii Căluşari poartă pantaloni strâmţi pe picior numiţi iţari şi sunt încălţaţi cu opinci. Nojiţele, cordeluţele din piele cu care se prind opincile, sunt lungi, încrucişate peste iţari sub genunchi. La glezne şi sub genunchi sunt prinşi clopoţei, numiţi zurgălăi. Fiecare căluşar poartă un ciomag, bâta, pe care în vechime se sculpta un cap de căluţ, ce punctează momentele cheie ale ceremonialului, columne de înţelepciune, expresie a forţei omului care îşi împletește influenţele terapeutice cu şuvoiul de energii cosmice şi telurice de la răscruci.

Răscrucile sunt locuri de unde se încheagă ceata de Căluşari pe o movilă. În acelaşi loc se sparge Căluşul, înconjurând movila, bătătorind locul în care au îngropat Ciocul Căluşului şi drobul de sare, cu alaiurile sonore, vibraţiile zurgălăilor, strigături cultice codate din străvechimea multimilenară getică. Melodiile de joc din Căluş se bazează pe formule melodico-ritmice repetitive, care au capacitatea să inducă transa şi să faciliteze transferul energetic de la căluşari la persoanele bolnave (Constantin Secară).

Căluşarii sunt emblema iniţiatică şi cultică a strămoşilor noştri, o formă contemporană de supravieţuire a cultului calului, ceremonial moştenit de români de la strămoşii lor autohtoni, geţii. În calendarul tradiţional sunt atestate trei tipuri de dansuri căluşăreşti: Căluşul la Rusalii, Calul şi Căiuţii la Anul Nou, Căluşerii la Crăciun şi Rusalii. Cel mai cunoscut dintre acestea, Căluşul, a fost declarat la 24 noiembrie 2005 capodoperă culturală a omenirii şi inclus pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO. (Ion Ghinoiu)

BIBLIOGRAFIE:

· Ion Ghinoiu; Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, 2003;
· Ion Ghinoiu; Cultul calului în calendarul popular, pg. 38 în https://arhiva.bibmet.ro/Uploads/Revista_BB_Nr_6_2012.pdf
· Iordache Golescu; Condica limbii românești;
· Silviu Dragomir; Istorii neelucidate, Editura Lucman, 2007;
· revista Studii şi cercetări de dacoromânistică – 2011, an 1, nr 1, Bucuresti.
· https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83lu%C8%99arii

Sursa: Prof. Olimpia Cotan - Prună
Adaptare și foto: Carmen Pankau

❄️LA BÂLEA LAC – UNICUL HOTEL DE GHEAȚĂ DIN ROMÂNIA ȘI DIN SUD-ESTUL EUROPEI

🇹🇩Române, cunoaște-ţi, iubește-ţi și respectă-ţi Ţara și Neamul! (Carmen Pankau)

Sus, deasupra norilor am putea spune, în cap de Trasfăgărășan carpatic, la BÂLEA LAC, unde zăpada se ridică greu primăvara de pe brânele înierbate, o idee a încolțit și a prins viață: „HOTELUL DE GHEAȚĂ DE LA BÂLEA LAC”, cel ce se deschide în fiecare an de Crăciun, singurul hotel de gheață din sud – estul Europei. Undeva prin țările nordice mai există un astfel de hotel ce folosește ca materie primă de construcție gheața. Am fost acolo și am privit cu interes camerele create din gheață, ca niște mari igluuri, dar cu specific.

Era în anul 2016 și tematică creatorilor ce au ridicat clădirile complexului hotelier era antichitatea. Fiecare cameră avea decorațiunile sale, deosebite de celelalte. Aveau statui de zeități și simboluri mitologice. Cu o noapte înainte tot hotelul fusese rezervat de către un grup de turiști englezi ce veniseră în România special pentru a-și satisface acestă curiozitate. În bar se serveau băuturi în pahare de gheață, iar mâncarea din farfurii create din același material efemer. Scanele și mesele erau din gheață, până și coloanele ce susțineau acoperișul erau tot din gheață.

S-a construit chiar o biserică din gheață pentru cei ce doreau să se căsătorească într-un univers atât de mirific. Am stat trei zile la filmări acolo; era o reclamă la o bere cu celebrul actor Jean Cloude Van Damme, iar eu eram paznicul Hotelului de gheață, unde dorea să intre personajul principal. Cu gheață în păr și barbă, înfofolit până peste poate, priveam la actorul olandez ce filma doar într-o vestă de blugi primăvăratică, tras în viteză de un grup de câini huski siberieni. În tot acest timp am admirat minunea Hotelului de gheață, aflat în proxima vecinătate. Iniţitorii proiectului afirmă că scopul principal al acestuia este „promovarea potenţialului turistic din MASIVUL FĂGĂRAŞ, crearea şi dezvoltarea unui brand turistic puternic pentru Bâlea Lac”.

Curios, am întrebat dacă există clienți ce justifică existența hotelului: „Avem rezervări atât pentru Crăciun, cât şi pentru Revelion, venite din partea unor turişti din Marea Britanie şi din Germania”, a declarat Lidia Bădilă, PR „Ice Hotel Bâlea Lac”. În fiecare an aici, pe timp de iarnă, în perioada ianuarie – martie, se construiește din blocurile de gheață luate din lacul Bâlea unicul hotel de gheață din România și din Europa de Est.
Începând cu anul 2005, la BÂLEA, în Munții Făgăraș se poate dormi într-un astfel de hotel mai deosebit. Aici, atât materiale de construcție, cât și mobilele și decorațiunile sunt făcute numai din gheață și zăpadă. În funcție de tema abordată în fiecare an, decorațiunile sunt diferite. Astfel, în anul 2014 tema aleasă pentru decorare a fost „Baroc în gheață”, iar în 2015 a fost „Europa”. Lacul Bâlea, cel care furnizează materia primă pentru construirea hotelului de gheață, este un LAC GLACIAR care se găsește la altitudinea de 2034m. Are o suprafață de 4,6 ha și o adâncime maximă de 11,35m.

În apropierea Lacului Bâlea trece șoseaua de mare altitudine, TRANSFĂGĂRĂȘANUL. Pe timp de iarnă șoseaua este acoperită cu un strat de zăpadă care uneori ajunge și până la 2m. Cea mai comodă și mai recomandată cale de a ajunge la Hotelul de gheață este urcarea cu telecabina. Îmbarcarea se face de lângă Hotelul Bâlea Cascadă. Până la Hotel Bâlea Cascadă se poate urca cu mașina și pe timp de iarnă. Drumul este dezăpezit în mod curent. Mai sus de Hotelul Bâlea Cascadă șoseaua Transfăgărășanul este închisă pentru lunile de iarnă. Dacă doriți, puteți să urcați pe jos din zona Bâlea – Cascadă (altitudine 1234m) până la Bâlea – Lac (altitudine 2034m), dar trebuie să luați însă în considerare distanța mare și diferența mare de nivel. Nu se recomandă această variantă decât dacă sunteți alpiniști sau montaniarzi cu experiență.

În zona Bâlea Lac trebuie să știți că pe timp de iarnă vă puteți caza la HOTELUL DE GHEAȚĂ, la Cabana Bâlea – Lac, sau la Cabana Paltinul. Hotelul de Gheață este format dintr-un ansamblu de clădiri de gheață alcătuit din clădirea principală a hotelului, igloo-urile cu camere de cazare și biserica de gheață. Hotelul are o încăpere centrală de unde se poate intra în cele 12 camerele de cazare. În aceeași încăpere centrală veți găsi barul și restaurantul hotelului. Nu trebuie însă să vă faceți grijă pentru temperatura scăzută dacă veți înnopta aici. Administratorii asigură condiții optime de cazare. Deși patul este făcut din gheață, deasupra acestuia sunt poziționate saltele și saci de dormit care asigură o temperatură optimă. Fiecare cameră are un pat dublu, o masă și scaune. Iarna trecută, în 2017, tema Hotelului de gheață a fost muzica. În cele 14 camere, turiştii au regăsit sculptate în gheață, vedete ale muzicii româneşti şi internaţionale, între care Corina Chiriac, Holograf, Freddie Mercury şi membrii trupei Queen, Elvis Presley, Michael Jackson, Prince, ABBA, Madonna, Peter Maffay, BZN şi The Rolling Stones.

Hotelul este vizitat anual de peste 8.000 de turişti. Temperatura medie în Hotelul de Gheaţă este între -2 şi +2 grade Celsius. Toţi cei care vor petrece noaptea în inedita construcţie vor primi ceai cald şi pături groase, astfel încât nu vor simţi atât de tare temperaturile extrem de scăzute de la Bâlea Lac, iar senzațiile și imaginile unice de care vor avea parte le vor închide fiecare în sipetul sufletului său.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂŢI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE ÎN AȘA-ZISUL “ŢINUTUL SECUIESC”…

În aşa-zisa secuime, în judeţele Harghita şi Covasna, au fost descoperite peste 200 de aşezări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, toate getice!

Sarmisegetuza, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie… De câte ori ne gândim la strămoşii noștri geţi, ne vin în minte aceste locuri fabuloase. Poate din cauza misterului ce le înconjoară, poate din cauza frumuseţii sălbatice a munţilor Orăştiei. Dar dacă am vrea să înţelegem mai mult din identitatea noastră, să înţelegem mai mult din rădăcinile noastre şi din trecutul străbunilor noştri, ar trebui să ne întoarcem privirile şi către inima României, acolo unde, culmea, sunt cele mai numeroase dispute legate de identitate şi de istorie: în aşa-zisa secuime!

În judeţele Harghita şi Covasna au fost descoperite peste 200 de aşe­zări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, TOATE GETICE! Da, aţi citit bine aceste cifre!

În timp ce auto­rităţile numără steagurile secuieşti de pe primării sau polemizează pe marginea unei bentiţe tricolore, ACESTE DESCOPERIRI uluitoare NU SUNT NICI POPULARIZATE, nici puse în valoare, deşi ar putea să lumineze o bună parte din umbrele vechimii acestui popor.

ÎNCEPUTURILE

Totul a început pe la 1800, cu descoperirile făcute întâmplător de ţăranii care îşi munceau pămân­turile. Aduceau autorităţilor bucăţi ciudate de me­tal vechi, sau cioburi, sau chiar vase întregi, pe care le descopereau atunci când întorceau brazda cu plugul. Astfel de semnalări erau destul de frecvente pe toată partea estică a Transilvaniei şi aproape că nu există sat în care să nu se ştie câte un loc “special”.

D. Scheint a fost printre primii cercetători care a luat aminte la aceste descoperiri întâmplătoare şi a început studierea sistematică a regiunii. El a căutat în special cetăţile şi aşezările fortificate, acestea fiind încă de pe atunci obiect de dispută, mai ales pe problema datării: erau ele construite înainte sau după descălecarea secuilor? Concluziile sale vor fi în bună măsură politizate, vorbindu-se despre cetăţi construite şi înainte, şi după venirea secuilor. Curios a fost însă faptul că cetăţile considerate mai vechi se regăseau în legendele lo­cale, pe când cele mai noi nu se regăseau în po­veş­tile secuilor. Cercetările ulterioare au arătat că cetă­ţile mai noi au fost construite de cele mai multe ori pe rui­nele vechilor cetăţi sau fortificaţii getice. După studiul pu­blicat de Scheint în 1833, au urmat însă şi alte cercetări ale zonei. În perioada interbelică, A. Ferenczi face pri­mele săpături de anvergură, strict pe problema getică („dacică“). Într-un moment în care nu se politiza atât de mult cercetarea, descoperirile şi însemnările sale, au avut o importanţă foarte mare pentru cei ce au studiat ulterior, deşi exagerări au mai existat, inclu­siv legate de o “perioadă slavă” a regiunii.

În 1985, Viorica Crişan, acum directoare a secţiei de ar­heologie a Muzeului din Cluj, a ajuns la muzeul din Miercurea Ciuc şi a început să pună cap la cap toate studiile de până atunci, făcute despre geţii din estul Transilvaniei.

“Aşa a fost desti­nul meu, pentru că iniţial eu nu am vrut să lucrez acolo, ştiam că este o zonă dificilă. La înce­put mi s-a sugerat să învăţ lim­ba maghiară. Apoi mi s-a dat un traducător ca să înţeleg ce se discuta la şedinţe şi ca să mă deprind cu limba (maghiară). Mi-a fost im­posibil. Din păcate, nu am fost în stare să am nicio apropiere de limba maghiară. Conducerea muzeului a înţeles asta şi m-a lăsat liberă, să merg pe teren şi să cercetez. Aşa au înce­put cei cinci ani în care am bătut la pas Harghita şi Covasna şi am luat fiecare loc cu vestigii la studiu. A fost şansa mea. În ’90, după revoluţie, am devenit brusc invizibilă pentru colegii mei. Nu cred că există pedeapsă mai mare. Nu mi se răspundea la salut, nu era auzită părerea mea, brusc nu mai existam. Presa locală m-a umilit atunci când am îndrăznit să pun într-o expoziţie un «murus dacicus», împodobit cu arme dacice. În cele din urmă, mi s-a sugerat că cel mai bine ar fi să ne întoarcem toţi de unde am venit. În mod ciudat, am observat că orice perioadă istorică de la paleolitic la modern îi interesa, însă cea dacică de­venise tabu. Din păcate, acest lucru s-a confirmat mai târziu, când autorităţile au PERMIS INTRAREA UNUI BULDOZER PESTE VESTIGIILE UNEIA DINTRE CETĂŢILE DE LA JIGODIN… pentru a am­pla­sa o antenă telefonică”.

Viorica Crişan s-a întors la Cluj, însă un an mai târziu şi-a reluat cercetările în Harghita şi Covasna. Ştia deja că este una dintre cele mai importante zone cu vestigii getice din Ro­mânia. După aproape trei decenii de muncă titanică pe teren, a publicat unul dintre cele mai complete studii despre moştenirea getică din estul Transilvaniei.

“Când am început să pun cap la cap diferitele stu­dii arheologice, un prim şoc a fost numărul mare al descoperirilor. Strict pe estul Transilvaniei sunt 34 de cetăţi getice! În toată Transilvania, cu siguranţă, sunt mai multe, însă nu au fost studiate siturile”, îmi spune doamna Viorica Crişan, în timp ce punea pe masă şi răs­foim împreună lucrarea sa de doctorat.

“Unele dintre cetăţi sunt de mici dimensiuni, dar sunt destul de dese. Erau, probabil, reşedinţele aristocraţilor sau conducă­torilor zonei, asemănătoare ca suprafaţă şi po­ziţionare cu cetatea de la Piatra Roşie, din Munţii Orăş­tiei. La Jigodin, de exemplu, sunt trei cetăţi: două pe malul Oltului şi o a treia, practic un platou fortificat. Un vârf de munte aplatizat, pe care sunt câteva construcţii prin­cipale şi anexele. Acolo erau meşteşugari, armu­rieri, un loc pentru femei unde ţeseau etc. Era mai degrabă amenajată pentru personalul din jurul unui lider. La Jigodin s-a găsit o cantitate mare de zgură de fier. Deci, în interiorul cetăţii, erau ateliere care produceau sau reparau unelte şi arme”. Există însă şi construcţii impresionante prin structură, masive: la Covasna, Biborţeni, Valea Seacă, Ghindari, Zetea, sau incredibilul sistem de valuri şi şanţuri de la Porumbenii Mari. Toate cetăţile au şi aşezări civile în apropiere. Practic, oriunde ai merge, pe depresiunea Ciucului sau în zona Târgului Secuiesc, în orice localitate există unul, două sau trei puncte ale vechilor aşezări getice.

“Sunt foarte multe. O primă cetate este la Sântdo­mi­nic, în apropiere de Bălan, unde se pare că s-au făcut exploatări de cupru încă din Antichitate. Apoi mai este una la Racu şi încă una mai sus, în munte, peste ruinele căreia s-a ridicat o cetate medievală. Tot acolo e Cetatea de la Ciceu, care dă în drumul dintre Mier­curea Ciuc şi Vlădiţa. Este în munte, aşezată pe o stân­că, extraordinar de frumoasă. Sunt şi ruine medievale acolo, dar… pe fundaţia unei vechi cetăţi dacice. Pe urmă este cea de la Mihăileni, pe drumul spre Mol­dova, prin pasul Ghimeş. Peste Olt de Jigodin este o altă cetate, la Leliceni. Jos mai este o cetate, la Tuş­nad. La Racoş sunt alte trei cetăţi. Acolo e un munte extraordinar. N-ai cum să nu îl sesizezi mergând către Sighişoara. Sus, pe acest munte conic, cu platou tăiat, cel mai înalt din zonă, s-au găsit plinte în formă circu­lară, ce pot duce cu gândul la un templu. Şi tot aşa, e plin peste tot. Sunt cetăţi pe ambele părţi ale depre­siunii, în zonele de munte”.

În toate aceste cetăţi s-au descoperit, în mod sur­prinzător, aceleaşi vase, aceleaşi piese de podoabă, oglinjoare, ca cele de peste munte, din Moldova. Este şi o zonă cu cea mai mare concentraţie de descoperiri ale unor tezaure monetare, în special datorită faptului că era o zonă de tranzit şi comerţ. Geţii se pare că nu obişnuiau să treacă munţii, aşa cum facem noi astăzi, prin Valea Prahovei. Treceau în special prin pasul Oituz, mergând de-a lungul Siretului, până la mare, unde puteau să facă negoţ, atât cu grecii, cât şi cu ro­manii. Se mergea fie prin pasul Buzăului, unde s-au descoperit fortificaţii, şi la intrare, şi la ieşire, fie pe la Focşani, prin trecătoarea din Ţara Vrancei, care ieşea tot în depresiunea Târgul Secuiesc.

“Dar dacă cetăţi dacice s-au mai studiat, ce mi se pare foarte important este că în această parte a Tran­silvaniei am descoperit în jurul lor aşezări obişnuite ale dacilor. Peste 200!

Studierea lor ne-a ajutat să «ve­dem» mai bine cum era traiul lor de zi cu zi, să înţe­legem viaţa lor obişnuită”.

VIAŢA OBIŞNUITĂ A GEŢILOR

Amănuntele din viaţa zilnică a geţilor au ieşit la suprafaţă din negura vremurilor, de sub pământul scor­monit de arheologi cu mare grijă. Viaţa lor de atunci semăna surprinzător de mult cu viaţa bunicilor noştri de odinioară. Femeile ţeseau şi făceau haine cu fir mai strâns sau mai moale. S-au găsit greutăţile acelea spe­ciale folosite la război, care întindeau firul mai mult sau mai puţin atunci când ţeseau. Pe lângă ele aveau copii care se jucau cu miniaturi din lut: căniţe, farfu­rioare sau păpuşele. Oasele de animale găsite în incinta caselor arată că erau în primul rând mari crescători de vite, de oi sau porci. Vânatul era doar ocazional, după cantitatea de oase de cerb sau mistreţ descoperită. Făceau oale şi străchini din lut, însă erau mari meşteri în prelucrarea fierului. Aproape că nu există cetate în care să nu fi fost găsită zgura rămasă de la făcutul armelor sau uneltelor. Şi fierul prelucrat aici era de o calitate excepţională.

Aveau case aşa cum mai vezi astăzi prin satele îndepărtate din munţi: din lemn, pe fundaţie de piatră şi tencuite cu pământ. Până şi unel­tele erau aceleaşi cu cele folosite în bună măsură astăzi: sapa, furca, secera sau coasa. Şi, deşi erau practic nişte simpli ţărani, aveau bijuterii făcute de ei, foarte simple şi foarte frumoase: cercei sau brăţări din aur sau argint, mărgele din sticlă colorate, fibule sau pandantive lu­crate de mână, cu mare măiestrie. Ba aveau chiar şi oglinjoare în care se puteau admira.

“Traiul dacilor seamănă foarte mult cu cel al ţăranilor de azi, din sa­tele mai izolate. Din păcate, comparaţia permanentă a istoricilor cu Imperiul Roman i-a făcut să arate ca nişte barbari. Dar Imperiul Roman de atunci era, să zicem, ca America de acum. Câte ţări din lume au tra­iul şi influenţa americanilor? Tot aşa şi atunci, puţini erau cei care aveau luxul Romei. Şi totuşi, dacă noi azi trăim la ţară şi în America există zgârie-nori, dacă noi încă mai arăm cu plugul tras de cal în timp ce ei au o agricultură mecanizată total, asta nu înseamnă că astăzi noi suntem nişte barbari faţă de ei.

Dacă ÎN PERI­OADA CUCUTENI aveam deja TEMPLE ŞI LOCUINŢE CU ETAJ, de ce să credem că 4 mii de ani mai târziu nu eram mai dezvoltaţi ca popor? Comparaţia cu Imperiul Roman îi dezavantajează în anumite domenii pe daci, dar nu în toate”.

În sprijinul afirmaţiilor doamnei Crişan sunt probabil şi cele 23 de tezaure monetare şi 6 tezaure de podoabe şi vase de argint descoperite în inima Transil­vaniei. Monedele romane, unele bătute chiar în Geţia Carpatină, arată că exista un comerţ intens şi că geţii se adaptau vremurilor. Apoi, tezaurul de la Ceheţel, cu brăţări splen­dide, cel de la Pădureni sau cel de la Peteni, fibu­lele din argint descoperite la Cristuru Secuiesc sau cele 15 cupe şi boluri din argint descoperite la Sâncrăieni ne arată o altă faţă a geţilor “barbari”, ce trăiau misterios, învăluiţi în legenda Munţilor Orăştiei. Din păcate, o parte dintre comorile găsite au luat drumul Budapestei, fie înainte de 1900, fie după. În 1944, mai multe piese importante au fost încărcate într-un tren care… a fost bombar­dat imediat după in­trarea în Ungaria. Aşa s-a spus oficial.

CETATEA ZÂNELOR

Ileana Cosânzeana locuieşte împreună cu fratele ei într-o cetate, pe vârf de munte, apă­rând o veche comoa­ră. Locul este păzit de un şarpe uriaş, înco­lăcit în jurul muntelui, într-o spirală uriaşă. Poarta care dă spre comori mai are încă un paznic: un cocoş care adoarme doar o dată la şapte ani. Doar cine prinde acel mo­ment are acces la co­moară. Au fost câţiva care au reuşit să trea­că de toţi aceşti cer­beri, însă nimeni nu a reuşit să mai iasă din camera comorilor. Din cauza lăcomiei, mulţi au rămas închişi acolo, în munte. Un cioban a descoperit întâmplător poarta secretă, exact când aceasta era deschisă. Dar când a vrut să intre, a văzut o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată în alb. A simţit o boare, a adormit şi când s-a trezit era prea târziu: muntele se închisese. Un altul a orbit şi a amuţit şi nu a putut să spună ce ştia, deşi văzuse locul şi ce era acolo.

Acest munte există cu adevărat, chiar lângă oraşul Covasna. În vârful său este o cetate veche, unde se spune că s-ar afla comoara: Cetatea Zânelor. Un loc fantastic, ce ascunde un mare secret.

În 1996, Viorica Crişan a fost chemată de ur­genţă la Cetatea Zânelor. Muntele îşi dezvăluia o parte din comoara ascunsă: o năprasnică furtună pusese la pământ toată pădurea. Copacii erau scoşi din rădăcini, întregul versant era plin de gropi uria­şe, ca scormonit de o forţă nepământească. Printre rădăcinile lor, în acel pământ răscolit, erau scoase la iveală cioburi, amfore, fibule şi tot ce mai pu­tuse rămâne dintr-o veche cetate getică. Până şi şarpele colosal se vedea cu ochiul liber: un zid alb de piatră, ce se încolăcea în jurul muntelui, protec­tor.

Legenda a rămas şi astăzi, însă ei i se adaugă o descoperire importantă: un munte întreg terasat, locuit cândva de geţi. “Ce am descoperit acolo e uimitor”, îmi spune doamna Viorica Crişan.
“Un munte fortificat, în spatele cetăţii cu o pantă foarte abruptă, imposibil de escaladat, în faţa ei fiind terasele. Fiecare terasă are câte un zid. Este săpat până în stâncă tot muntele şi apoi este rezidit. Zidurile sunt din piatră lipită cu lut şi cele de jos au o grosime de peste patru metri! Munţii care în­conjoară cetatea sunt mai înalţi şi e un loc greu ac­cesibil. Chiar şi pentru săpăturile arheologice a fost destul de greu de ajuns acolo. Dar nu puteam să las buldozerele şi tafurile să scoată lemnul doborât de furtună, fără să văd despre ce este vorba. Erau 5 km de făcut dus, până acolo, şi 5 în­tors, pe jos. Până în ’98, am studiat printre res­turile acelui ravagiu. În ’98, am continuat cerce­tările, în colaborare cu Muzeul din Brăila şi cu Monica Mărgineanu de la Institutul de Arheologie Bucureşti. Banii au fost puţini, dar am încercat să facem ce putem. Sunt sute de oameni care vin acolo să viziteze cetatea.

Cetatea Getică de la Co­vasna este unică! Are o acropolă şi patru terase, înconjurate cu ziduri de piatră, deasupra cărora exista o suprastructură de lemn, foarte bine pusă la punct. Are peste 3.000 de mp şi impresionează nu atât prin mărime, cât prin aceste structuri ma­sive din piatră care au înconjurat-o”.

Poate că marele secret, marea comoară păstrată de secole în Cetatea Zânelor, păzită de Ileana Cosânzeana, era tocmai această cetate getică, cea mai mare din estul Transilvaniei. Comoara trecu­tului şi a identităţii unui neam.

Sursa: Dan Lupu
Adaptare și foto: Carmen Pankau